luni, 4 martie 2013

Rocco şi fraţii săi invadează Aula BCUT

Pentru cei care nu au văzut încă Rocco şi fraţii săi (1960), proiecţia gratuită de marţi, 5 martie, ora 18, din Aula Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara, poate fi cea mai bună ocazie de a lua contact cu marele film. Pentru cei care au savurat deja acest clasic regizat de Luchino Visconti, aceeaşi poiecţie este o şansă de a-l revedea pe un ecran (mai) mare. Rocco şi fraţii săi face parte din seria de opt filme "50 de ani de cinema italian în capodopere", găzduită de BCUT, începută săptămâna trecută cu Umberto D. şi selectată şi prezentată de Marian Rădulescu. Aşa cum am promis, Marele Ecran este alături săptămânal de acest proiect, publicând texte despre filmele proiectate.

  
Regizorul Glauber Rocha (1938-1981) este principalul artizan al mişcării Cinema Novo din anii ’60, care a revoluţionat filmul brazilian şi l-a racordat la modernismul cinematografic european. Autor al unor pelicule recunoscute internaţional, cum ar fi Deus e o Diabo na terra do sol (1963), Terra em transe (1966) sau Antonio das Mortes (1969),  Rocha a fost şi eseist şi critic de film.
 
Admirator al lui Visconti, cineastul brazilian i-a dedicat acestuia eseuri, din a căror traducere în franceză am încercat să preiau, în premieră în limba română, câteva fragmente. Textele sunt incluse în volumul „Le siècle du cinéma” (apărut în 2006), care cuprinde zeci de articole scrise de Glauber Rocha între 1957 şi 1980 despre regizori sau filme din America şi Europa.

Într-un text despre Rocco şi fraţii săi intitulat „Barocul viscontian” şi apărut în 1961, Rocha scrie:

În contextul discuţiilor despre reînnoirea limbajului cinematografic adusă de Alain Resnais, Jean-Luc Godard, Michelangelo Antonioni şi alţi tineri din întreaga lume, un film precum Rocco introduce în dezbatere o problemă fundamentală: libertatea unei forme convenţionale, mai exact refuzul lui Visconti faţă de noutatea explozivă a tinereţii şi, în acelaşi timp, forţa modernă şi activă a discursului său.

Visconti adaugă cu Rocco un capitol în polemica cinema versus ficţiune, conferind universului cinematografic dimensiunea romanului. Chiar dacă este considerat doar „o capodoperă a cinematografiei tradiţionale”, Rocco este la fel de modern în stil ca Hiroshima mon amour.

.............................

Rocco nu narează o poveste într-un timp determinat. Este, dimpotrivă, un ciclu narativ de fapte care se completează în evoluţia conflictului. Realist, Visconti sparge nu timpul real, ci timpul dramatic, fără a aservi forma unei experienţe, tratând-o în schimb cum se tratează un element ordonat, pentru a cunoaşte fără a trişa: dezvoltând această formă pornind de la temă, atingând frumuseţea prin rădăcini consolidate ale unui conflict mereu mai intens, pe scurt, un joc cu personajul, care pierde rapid acest caracter şi devine o lume obiectivă în care tragedia se manifestă în fiecare detaliu.

Astfel, în Rocco, Visconti nu se mai supune formei de operă din Senso şi Nopţi albe: de la operă el trece nu la romanul modern al „experienţei formale”, ci la cel al „grandorii”. Dacă anterior, în Senso, exista marca spiritului lui Stendhal, acum, în Rocco, nu doar violenţa dramatică fraternă a Karamazovilor învăluie întreaga lucrare, dar este pusă în joc şi tradiţia mitică a dramaturgiei care poate fi întâlnită în "Iosif şi fraţii săi", saga biblică a lui Cain şi Abel. Vorbind despre fraţi, Visconti vorbeşte despre tragedia fraternă în termeni de grandoare, şi din acest motiv nu se limitează la provincialismul individualist: şi, tot din acest motiv, el nu izolează tragedia în forma unui film aşa cum este perceput un film în mod convenţional. Convenţiile sale sunt cele ale sentimentului uman culturalizat în formele expresive ale sentimentului: teatru, roman, operă şi cinema.



.............................

Cineast major, Visconti nu foloseşte mizanscena cu preocuparea de a satisface mici nevoi individuale. Şi, nefiind un moralist, problematica sa este în afara limitelor latine, o rupe cu critica provincială, analizează umanitatea în cauzele şi consecinţele sale în sânul conflictului psihosocial şi, în acest cadru, fără prejudecăţi, pune pe masă două elemente care şochează burghezia: sexul şi banii, banii şi sexul! – iar politica sa este prezentarea nemiloasă, crudă şi fără concesii a acestor fapte.

În Rocco, la fel ca în întreaga sa operă, Visconti merge până la condamnarea unei societăţi şi continuă să dispreţuiască moralismul, care există doar în numele disperării individuale şi colective a umanităţii. El crede în valori mai mari, iar acestea sunt şi mai şocante pentru burghezie – valorile populare: dragostea de pământ, conştiinţa rădăcinilor şi puritatea telurică.   

Ionuţ Mareş 
 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu