marți, 11 octombrie 2022

"Documentarul e un exercițiu de supraviețuire" (Alexandru Solomon)

Cunoscutul cineast Alexandru Solomon a fost timp de 8 ani (până în 2018) și director One World Romania, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului (actualmente e președinte al Asociației One World Romania). Cum zilele următoare începe prima ediție locală One World Romania la Timișoara, l-am rugat pe Alexandru Solomon să ne răspundă la câteva întrebări legate de acest eveniment așteptat de iubitorii filmului documentar. Interviul a fost editat, pentru claritate.


Marele Ecran: Voi ați fost prezenți într-o formă sau alta la Timișoara în ultimii ani. De ce vine One World Romania acum cu o ediție locală?

Alexandru Solomon: M-am uitat nu de mult în hîrtii și am constatat că e al cincilea One World la Timișoara. Am fost prezenți anual între 2011 și 2014 cu niște programe mai mici. Apoi, cum spui, programul nostru Kinedok de distribuție alternativă, ce am lucrat cu voi la Ceau, Cinema... 

Paradoxal, Timișoara, un oraș atât de cultural -istoric vorbind- mi se pare că a fost destul de văduvit pe partea de cultură cinematografică. Acum pare că există un soi de efervescență, care nu ține numai de Capitala Culturală. Sunt o mie de motive pentru care ai veni la Timișoara, nu doar cu festivalul nostru. Mi se pare absurd ca orașul să nu aibă o viață culturală cinematografică. Acum, și cu deschiderea unei săli de cinema, dar și cu perspectiva să se mai deschidă, par că se mai aliniază niște astre și am vrut să fim și noi parte. Numai așa, oferind oamenilor marfă culturală documentară interesantă și inteligentă poți să creezi un public. Faptul că există Ceau, Cinema! și acțiunile Documentor, existența unui nucleu ne-a încurajat să contribuim și noi.

M.E. Un film din program prezintă ultima parte din viața unei femei diagnosticată cu o boală terminală. În altele vedem război, discriminare, refugiați. De ce să venim la film pentru aceste experiențe greu de dus, mai ales în aceste vremuri și în condițiile în care directorul CNC vorbește că oamenii mai degrabă caută "filmul-ca-evadare"?

A. S. Cred că subiectele ușoare sunt pe toate drumurile. Sunt vagoane de filme online și pe toate platformele. Nu asta e problema, că oamenii nu au unde să evadeze. Mulți pot să evadeze și în Dubai dacă vor. Dar așa cum arată lucrurile, mai ales acum, genul ăsta de înțelegere a lumii pe care poate să-l dea documentarul creativ, de deschidere de ferestre, de antrenament de empatie și de cunoaștere într-un fel mai profund a altor lumi, care seamănă cu a noastră, că tot omenești sunt, acesta e exercițiul pe care îl facem la One World. E un exercițiu de supraviețuire până la urmă. Nu e un moft, hai să vedem niște filme dureroase!”. E un exercițiu pentru o viață în comunitate, pentru a înțelege că sunt și alte valori în afară de consum. Supraviețuirea noastră nu ține doar de băgat la bancă și la stomac. După cum se vede bine din războiul de peste graniță, ține de posibilitatea de a te aduna și de a împărtăși lucruri, unele urâte, negre. Dar lucruri pe care nu noi le trăim, din fericire, din filmele pe care le dăm. Și asta nu poate decât să ne întărească, mai mult decât un film de dragoste din anii ’70. 

Cred că există un public în România care merită servit, încurajat, hrănit, care vrea altceva decât produs de consum comercial, care vrea să înțeleagă lumea. Dincolo de percepțiile că mi se pare că documentarul nu este pentru sala de cinema” există date care spun altceva. O statistică din 2020, chiar a CNC-ului, arăta că în topul intrărilor la cinema, din primele 20 de filme nouă erau documentare. Ar fi bine să avem cifre mai serioase despre ce vrea publicul. Câtă lume vrea să evadeze și câtă lume vrea să priceapă. Documentarul creativ poate să facă un fel de operă de echilibru vizavi de tot ce înseamnă fake news, influenceri de diverse culori care ne invadează din toate părțile. E iarăși ceva care ține de supraviețuire: supraviețuirea unei minți sănătoase. Altfel, suntem pradă acestor teorii ale conspirației, jumătăți de adevăruri și așa mai departe.

M.E. Apropo de public, nu știu cum a fost experiența voastră în alte orașe dar, cînd e vorba de documentare, la Timișoara am observat că e greu de anticipat ce va stârni interesul publicului. Care ar fi așteptările echipei One World pentru această primă ediție locală?

A. S.  Sperăm că încet-încet să se mobilizeze un public pentru genul ăsta de filme și pentru ce vine la pachet cu asta: conversația de după. Festivalul e gândit ca un întreg și ca o platformă de conversație cu publicul și cu regizorii implicați. Povestea cu pandemia a măcinat destul de zdravăn relația care mai exista cu cinematograful, și așa torpilată la noi. Sălile nu se țin deloc bine. Cumva trebuie găsită o formulă de a reînnoda relația. Oamenii au chef să iasă din casă, asta e clar. Poate mai mult să se distreze sau să bea o bere. Sau să vorbească după film la o bere.

M.E. La Faber pot să le facă pe amândouă în același timp.

A. SIată, și mai bine! Dar asta nu se rezolvă într-un an sau cu o ediție One World la Timișoara. Se rezolvă în conjuncție cu ce faceți voi la Ceau, cu ce fac ceilalți, cu ce face orașul ca administrație culturală. Aici e miza cred, de a experimenta lucrurile astea în comun, în colectivitate. Inclusiv, experiența privirii unui film în colectiv. Pe scurt, așteptările sunt să mai facem și la anul, să avem un motiv.



M.E. Ce titluri ai recomanda în mod particular din selecția aceasta de 8 filme? Poate ai vreun favorit personal...

A. SSunt câteva titluri care sar în ochi, dar n-aș vorbi despre ele, că poate se ajută singure. Mă gândesc la Evadare” sau „Această ploaie nu se va opri niciodată”, filme despre teme mari, super-actuale: Ucraina, respectiv migrația din orientul apropiat. Uite unul care e poate mai puțin atractiv la prima vedere: „Pădurea Domestică” (de Salomé Jashi n.n.), un film absolut uluitor. Apropo de escapism, poți să zici că te poartă în altă lume. Uite o evadare din lumea noastră care e benefică. Un miliardar georgian din Caucaz are ambiția de a crea cea mai mare grădină de copaci din lume, drept care extrage copaci uriași din diverse locuri. Smulge stejarul din mijlocul satului și îl duce la el. Dar e greu de povestit. E o experiență în sine, mai ales vizuală. Un soi de paradis, dar unul bazat pe prostie și lăcomie omenească. Și „Soy Libre” (de Laure Portier, n.n.) e foarte frumos și palpitant într-un fel. Sora personajului principal e regizoarea. Îl urmărește ani de zile cu camera pe fratele ei, un tânăr foarte rebel care are probleme cu toată lumea și totuși își găsește un drum în viață. E super-atașant, tipul de film care îți dă și un pic de speranță. Asta apropo de acuzația că arătăm numai lucruri negre. Secretul de a trăi mai bine e să ignori urâțeniile sau să le înțelegi și să le confrunți?    

M.E. Cum vezi momentul acesta în care, în sfârșit, Timișoara se pregătește să aibă mai multe săli de cinema la anul, cel puțin trei?

A. SMi se pare că e un pas înainte sau mai mulți pași, care trebuiau făcuți demult. Timișoara a fost un loc cultural viu și ideea asta că cinemaul e cultură s-a cam pierdut în ultimii zeci de ani. Poate recâștigă teren. La noi, există în rândul autorităților, poate și în rândul publicului, percepția că teatrul e cultură, literatura, dar cinemaul nu. Și asta e o viziune extrem de anacronică, rămasă în urmă cu 80 de ani. Îmi aduc aminte când am terminat filmul cu Răzvan Georgescu („Pașaport de Germania”) nu erau locuri unde să vezi filmul, în orașul lui, al lui Răzvan. Cred că s-ar fi bucurat că se întâmplă ceva în orașul la care ținea așa mult (regizorul Răzvan Georgescu s-a stins în 2017, n.n.).

Acum, e și o problemă de ofertă, nu numai de cerere. Cererea se mai formează, dar trebuie formată de festivaluri, de niște politici ale autorităților în sensul ăsta, de ateliere cu tineri – și noi am avut unul pe film documentar la Timișoara, zilele astea. Un public se formează în timp. Nu poți să judeci un film dacă tu consumi numai ce vine pe YouTube și pe platforme. E vorba și de recuperarea, întărirea statutului filmului ca formă de artă contemporană, cu atât mai mult cu cât trăim inundați de imagine în mișcare. Cu cât e mai multă imagine în mișcare în jurul nostru, cu atât suntem mai dezinteresați de o formă cultivată. Toată lumea filmează, vede ore în șir pe zi de imagine în mișcare dar are mai puțină pregătire ca să priceapă fenomenul. Ori cinemaul poate să facă asta, să întărească mușchiul ăsta al viziunii. Deci nu știu, probabil o să fie greu de umplut toate acele săli la început, dar contez pe oamenii din comunitate că or să facă cum știu mai bine să-i aducă pe ceilalți. (Alexandru Solomon)

Consemnat de Lucian Mircu