Se afișează postările cu eticheta Filme Asiatice. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Filme Asiatice. Afișați toate postările
vineri, 19 iunie 2015
vineri, 5 iunie 2015
vineri, 29 mai 2015
joi, 26 martie 2015
Trailerul zilei: Miss Zombie
Miss Zombie (2013)
regie/scenariu: SABU
SABU (copil teribil al cinematografiei japoneze din '90) se intoarce in 2013 cu o poveste atipica pentru "universul zombie". Nu faceti greseala sa catalogati acest film inainte de vizionare. E un fel de drama antica arhetipala/satira sociala contemporana prezentata prin prisme taioase japoneze. Un film-Film, nu un "film de actiune". Minimalism, tensiune, umor negru, personaje cu mare adancime intr-un pachet de neratat facut de un om care traieste intens si sincer doar pentru Film. In memoria mea, acesta e cel mai bun film "cu zombies". Si unul din filmele memorabile si cutremuratoare vazute anul asta. Film mic cu greutate mare, mi-a facut sufletul si imaginatia sa vibreze puternic si mi-a adus aminte de senzatia indescriptibila traita (de mine) cand ma lasam lovit de valul de filme dezlantuite, proaspete si fara egal ale Japoniei anilor '90.
(la categoria "hidden gems/recuperate")
duminică, 4 ianuarie 2015
De-a hotii si vardistii in Coreea de Sud si Hong Kong
"Memories of Murder" (2003)
Politistul "de capitala" si politistul "de provincie" fac echipa in incercarea de a depista un dus cu Zodiacu', inainte ca Fincher sa "puna pe tapet" povestea si cu rezultate emotional-disturbante mult mai zdruncinatoare.
"The Chaser" (2008)
Politistul "rau" si Psihopatu' "teribil, dom'le, teribil" se alearga prin toata urbea, pentru ca la final...dar ce final!?
"New World" (2013)
"Operatiunea Monstru", fara undite, da' cu un politist batran care mulineaza si-ntr-o parte si-n cealalta si cu o serie de filetari memorabile.
(Calin Lazea)
Bonus de la noi pentru voi:
2 x Johnnie To, "politiste" din HK, adica HiperKinetice si ultrastilizate!
Running out of time (1999)
Un joc fatal de-a soarecele si pisica in care un negociator de ostatici e atras intr-o cursa contra cronometru de un criminal sclipitor a carui ultima lovitura are miros de vendeta personala.
PTU (2003)
"Rondul de noapte", atmosferic excesiv si profesional abuziv, al unei trupe de "sectoristi" care scotocesc un cartier rau-famat si scarmana cativa motani cu 2 picioare in cautarea unui pistol pierdut/furat.
sâmbătă, 26 iulie 2014
duminică, 18 mai 2014
BREAKING NEWS
Breaking News (2004), gangster-flick-ul regizat de Johnnie To, nu are opening-shot. Are opening shoot-out. Unul memorabil și de pus în vitrina cu cele mai elaborate scene din cinema. Să controlezi la perfecție 6 minute și 47 de secunde de filmare neîntreruptă în stradă cere o viziune de maestru și o echipă care să funcționeze ca o orologerie elvețiană. Toate elementele care apar în cadru trebuie să facă clic pentru ca scena să iasă. Coregrafia. Mișcarea absolut incredibilă de cameră pe multiple planuri, du-te vino stânga-dreapta, sus-jos, close-up și profunzime.
După ce vezi această scenă ești "agățat" de film și ăsta era și scopul ei (puteți da play mai jos, fără subtitrare). Dacă mai pui că pe lângă acțiune urmează și o tăioasă satiră (războaiele de azi se câștigă în primul rând la tv și pe net) parcă și mai actuală 10 ani mai târziu, nu ai nicio scuză să nu vezi filmul din Hong Kong înainte de primul Breaking News de la tv.
sâmbătă, 5 aprilie 2014
La cald: Why Don't You Play in Hell?
( titlul original: "Jigoku de naze warui" )
Dar chiar asa ! De ce nu ne-am juca in "Iad" !?
Dupa filmul asta m-am intrebat (neserios) daca sunt schizofrenic pentru ca am ras si am plans de atatea ori la intervale oh atat de scurte - puterea acestui film mi-a produs valuri de emotii greu de controlat sau cuantizat. Am surfat ca legendarul Eddie Aikau si am ajuns in paradisul complex senzorial si intelectual la care duce o opera de arta. Si senzatia ca orice ti se intampla, merita sa traiesti si sa continui explorarea universului si omenirii macar pentru film, daca nu pentru altceva. E un motiv bun si suficient.
Am mai vorbit de Sion Sono. Nu cred ca m-a ascultat multa lume. Continui sa vorbesc de el si de ce face. Poate insistenta mea misca ceva. Nu am dubii si nu am avut: Sion Sono e unul din cei mai importanti si mari cineasti ai momentului, nu doar din sfera asiatica. E genul de artist la care nu vezi constrangeri: vezi doar fantezie si talent, multa munca si umor, toate nealterate si impinse la maximum. Regizorul incureajeaza audienta sa-i urmeze modelul, sa impinga visele si creativitatea pe noi taramuri, chiar pana in "Iad" daca e nevoie. Sa fie jucausi si dezinhibati, sa creada cu adevarat in ce fac. Si ce poate sa fie mai convingator ca acest film ? Habar nu am. Daca acest film, un exemplu sincer si magistral de cinema, nu va tine de cald, nu stiu ce va mai poate topi gheata.
Sion Sono isi foloseste toata artileria in acest film si creaza o farsa la scara mare, relativ la universul filmului, emotiei dar si mult mult mai departe. O farsa despre noi si despre film. Despre noi si despre viata. Despre viata si film. Despre frumusetea absurdului din lume. Despre personaje colorate care schimba totul, care adauga prin prezenta lor pete de culoare pe larga panza a realitatii, si evident, a filmului. Despre haos si importanta lui, atat de neglijata in reteta fascinatiei si bucuriei.
Toate ingredientele acestui film ma duc cu gandul la o scrisoare de dragoste adusa cinemaului, scrisa cu sange, muci de ras si lacrimi. Multi incearca sa scrie scrisori de dragoste, putini reusesc sa nu se aleaga cu o olita plina in cap de la balconul publicului. Si foarte putini reusesc sa ajunga cu scrisoarea lor acolo unde doresc: in sufletul nostru. Acest film te face sa iti deschizi orice usa si sa-l poftesti pe Sion cu mare bucurie si cu tot ce ai in dulapurile din tine. Acest film iti provoaca exuberanta nebuna de a te duce in Japonia sa-l imbratisezi pe regizor, sa dansezi cu actorii si sa-ti vinzi masina si casa ca sa poti face toate astea fara stres.
Filmul urmareste un grup de cineasti amatori ("Fuck Bombers") care iubesc filmul si arta filmului pana la sacrificiu - dar nu genul de sacrificiu orb si prostesc (gen "kamikaze"). Printr-o intamplare, ei ajung sa fie rugati sa filmeze doua gasti de Yakuza (mafia japoneza) si lupta lor finala. Fara gloante oarbe si fara katane de plastic. Unu la unu. Sange, lupte spectaculoase (care te fac sa intelegi dimensiunea reala a unui Tarantino), filozofie, umor negru si personaje de neuitat, entertainment superlativ si arta amestecate fara retineri, toate aruncate intr-o poveste cu final neasteptat si plin de invataminte de bun simt aproape zen. O calatorie trepidanta multidimensionala pe care nu ma pot abtine sa o recomand, in calitatea mea de vrednic conductor emotional. Inca o palma data prieteneste cinematografului comercial de buget mare american sau mai degraba o bataie blanda de atentionare pe umar. Un film care iti face bine peste tot, asa cum numai arta buna poate sa faca, chiar daca e oferita ca entertainment.
Mai recomand/un fel de top personal:
(din filmele scrise/regizate de Sion Sono)
Love Exposure
Guilty of Romance
Cold Fish
Chanto Tsutaeru
Noriko's Dinner Table
Strange Circus
Himizu
marți, 18 martie 2014
Nymphomaniac + Moebius =
"Desire is a knife
hidden under the statue of Buddha's head ."
hidden under the statue of Buddha's head ."
Am decis sa nu scriu multe momentan de Nymphomaniac - dar va pot spune ca mi-a placut, ca scandalul media a fost grotesc si inutil (nuditatea in acest film nu e nici grotesca si nici inutila), ca acest film incheie probabil trilogia lui von Trier definita ad-hoc de mine "amor si mor": Antichrist, Melancholia si Nymphomaniac. Il recomand fara retineri fanilor von Trier - e un film "120% von Trier", si il recomand cu mici retineri cinefililor pudici romani. Dar il recomand! Charlotte Gainsbourg si Stellan Skarsgård se pun in scena ca 2 personaje de neuitat: o Scheherazada si un Calif prinsi fara iesire in varianta ingrozitor de sincera a "1001 Nopti". Un film curajos, o oglinda limpede cu colturi taioase aruncata in marea de oglinzi mincinoase si distorsionate ale cinematografului comercial contemporan, puritan, isteric si ipocrit. Jos palaria, domnule von Trier! Pun palaria acum la loc pentru ca in paragraful urmator trebuie sa o dau iarasi jos, cu multa placere, si pentru Kim Ki-Duk.
Noul sau film "Moebius" merge bine ca un vrednic companion al "Nymphomaniac"-ului. "Moebius" nu e sci-fi, asa cum am crede la prima vedere. Titlul se refera la celebra "panglica lui Moebius", concept simplificat de mine pentru acest film la "what goes around comes around". Filmul e o comedie mai neagra ca fundul pamantului, o coborare fara parasuta in fantana nebuniei din sanul unei familii "normale" (familia utopica monogama) la momentul unei crize majore, nebunie privita cu alt focus si alte lentile in ultimii ani in cinema (vezi "Borgman", "Post Tenebras Lux, "Dogtooth" si altele). Kim renunta usor la dialog (si asa sarac in filmele lui anterioare) pentru acest film fara ca fluxul filmului sa aiba de suferit; explicatia/banuiala mea e ca dialogul in familie, dupa multi ani de "clocit impreuna", se poate distila la semnele/icoanele + interjectiile folosite sa ilustreze dialogul de banda desenata sau la limbajul corpului. O satira in care autorul nu se sfieste sa trateze subiecte tabu ca incestul, violul, violenta, castrarea. Cei care au intrat in lumea lui Kim Ki-Duk stiu foarte bine ca Kim e un adevarat cine-agent-provocateur, cu o sensibilitate aparte si filme pe care te grabesti sa le recomanzi prietenilor!
vineri, 20 decembrie 2013
joi, 7 noiembrie 2013
miercuri, 7 august 2013
Filme de vacanta: New World (2013)
New World (2013)
"When everyone turned their back on me,
he called me a brother."
"When everyone turned their back on me,
he called me a brother."
Trailer:
marți, 6 august 2013
miercuri, 29 mai 2013
De ce îmi place Asghar Farhadi
 |
| Asghar Farhadi |
Nu este greu să te ataşezi de personaje şi să empatizezi cu ele sau să le respingi, asta pentru că Farhadi este suficient de versat încât să acorde fiecăruia (pe rând sau simultan) dreptate, dar şi şansa la eroare sau meschinărie; să le picteze în culori prin care le împinge cât mai mult spre spectatori.
 |
| Fireworks Wednesday |
La Farhadi, mizanscena este esenţială, pentru că determină raporturile dintre personaje, dar şi felul în care se raportează publicul la ele. Fiecare mişcare a corpului, fiecare cuvânt, fiecare tăcere, fiecare umbră de pe chipurile protagoniştilor contează în modul în care iranianul dozează tensiunea.
Lui Farhadi îi place să ţină spectatorii implicaţi în poveste, să ofere piste false pe care le clarifică ulterior, să ascundă prin elipse părţi esenţiale ale puzzle-ului doar pentru a menţine trează atenţia.
 |
| About Elly |
Protagoniştii lui Farhadi sunt prinşi între dorinţa de libertate şi limitele impuse de o societate cu destule reguli greu acceptabile. Filmele sale au multe personaje, care se intersectează, se apropie şi se îndepărtează, se ceartă şi se împacă, se acceptă sau se resping, fac alianţe sau deschid fronturi de luptă. Farhadi urmăreşte cupluri în criză şi tensiunea care apare în astfel de momente. Este interesat de felul în care trecutul influenţează prezentul. De ideea de asumare a responsabilităţii. De curajul alegerii.
 |
| A Separation |
Aflat la apogeul carierei, iranianul este, cu siguranţă, unul din cei mai influenţi regizori ai momentului, dotat cu o capacitate fermecătoare de a radiografia meandrele sufleteşti.
Ionuţ Mareş
sâmbătă, 18 mai 2013
A touch of sin
CITIZEN CANNES II
Tian Zhu Ding (A touch of sin) unul din cele mai asteptate titluri din competitia oficiala, din cauza regizorului: chinezul Jia Zhangke. Pacatul din titlu e "violenta", insa regizorul nu ne arata doar scene violente ci si conditiile care le genereaza, intr-o tara macinata de inegalitate sociala si nedreptate.
Una din secventele greu de privit ofera o cheie de citire a intregului opus de peste doua ore: un cal legat la caruta s-a blocat intr-un sant si nu mai poate iesi de acolo; stapanul il loveste cu biciul in mod repetat in timp ce animalul se zbate neputincios. Tot ce poate face e sa sara pe loc, aruncand cu copitele in fata. Aceasta imagine-simbol e reprezentativa pentru toate cele 4 povesti interconectate din film si pentru eroii lor care se zbat si ei in situatii umilitoare, fara iesire. Scena cu calul are corespondente si mai evidente cand receptionera unui spa e plesnita repetat cu un teanc de bani peste fata pentru ca refuza avansurile unui mafiot local.
Daca tii oamenii in frau, le pui zabala in gura, ochelari de cal si le dai cu biciul in loc de mancare, daca ii tratezi ca pe niste bestii, intr-o zi vor incepe sa se comporte ca atare, iesind pe strazi cu pusca si tragand in oameni. Prinsi intr-un colt stramt, toti cei patru (anti)eroi explodeaza distructiv, sangeros. O forma pervertita de legitima aparare. E un portret nu foarte flatant, unul dezolant si, dupa toate aparentele, realist al Chinei actuale, in ciuda admirabilei sale ascensiuni economice. Acum intelegem si o parte din costurile umane ale ascensiunii.
In primul capitol, tragaciul e apasat de coruptia celor care au privatizat mina de carbuni a satului, fara sa plateasca nimic satenilor, asa cum au promis. In schimb patronii isi cumpara avioane si Maseratti, ceea ce declanseaza setea de justitie a unui Don Quijote local (o varianta mai putin nobila) satul sa fie considerat un ratat.
Adaugati pe lista "pacatelor" si migratia economica, exploatarea muncitorilor, umilinte de tot felul. O tara divizata intre stapani si sclavi, intre carutasi si cai de bataie. La un moment dat, nu poti decat sa dai cu copitele in fata, futil.
Desi unele personaje fac gesturi de-a dreptul grotesti (caricatura este facuta cu intentie), ele nu-si pierd credibilitatea. Pana la urma totul poate fi redus la un proverb rostit de un personaj: "mai bine traiesti in mizerie sau mori fericit?". Pe langa toate dilemele pe care le naste, e un rasfat sa privesti pe un ecran urias frumusetea vizuala a cadrelor lui Zhangke.
Se zice ca filmele socante/ extreme din selectia oficiala sunt puse in sectiunea Un certain regard pentru a cruta distinsele persoane din juriul principal. Mda, mi-e greu sa mi-l imaginez pe Steven Spielberg urmarind L'inconnu du lac (Stranger by the lake, de Alain Guiraudie).
E un "gay-porn thriller" (cum a zis vecinul meu de scaun). Eu am zis ca e "Jaws with cocks" (pardon my french). Filmul e extrem de inconfortabil si explicit, dar cum remarca o fermecatoare doamna jurnalista iraniana: desi vrei sa iesi din sala in fiecare minut, cumva te tintuieste in scaun impotriva vointei tale, pentru ca vrei sa vezi ce se intampla in continuare.
Parca impotriva vointei sale e atras si Franck (Pierre Deladonchamps) de un veritabil predator sexual, misteriosul, potentul si letalul Michel (Christophe Paou) si nu poate fugi de el. Padurea de langa un lac (bucolice si solare imagini, in contrast evident cu subiectul dark) functioneaza ca un loc de agatat pentru homosexuali. In paralel cu periculoasa idila, Franck dezvolta si o amicitie cu un straight (Patrick D'Assumcao, un Depardieu brunet) care vine si el zilnic pe malul lacului, in mod inexplicabil. Ce urmeaza e un fel de inot cu rechinii, insa fara cusca de protectie.
Referinta la Jaws nu e gratuita (desi mai corect era sa-l pomenesc pe Hitchcook), pentru ca multe din scenele tipice unui thriller se petrec in apa lacului. Momentul cand criminalul iese din apa si se indreapta spre "noi", privindu-ne drept in fata, m-a lovit ca o unda rece in stomac. Dealtfel, finalul filmului are o tensiune insuportabila si, pana la ora asta, Stranger by the lake e cea mai intensa piesa de cinema pe care am prins-o la Cannes.
Tot doamna din Iran (care scrie pentru un ziar elvetian) mi-a povestit ca la proiectia de gala, in prezenta actorilor, filmul a fost ovationat in picioare timp de 10 minute!
Distributia e remarcabila: de la cei trei principali si pana la personajele secundare. Ma gandesc in special la inspectorul de politie, un Colombo longilin, care isi face aparitia din boscheti, ca voyeurii care-si fac treaba in zona, pornind interogatorii intempestive. In aceste secvente, filmul este si irezistibil de amuzant. Uneori, publicul din sala rade zgomotos la niste secvente care nu-s chiar asa comice. M-am prins: e doar o forma de descarcare nervoasa, tinand cont de cat de inconfortabil e ceea ce se intampla pe ecran. In esenta, e despre fascinatia raului, ceea ce explica poate si de ce am ramas aproape toti pana la sfarsit.
Proiectia urmatoare a fost Le Passe de Ashgar Fahradi, pe care il asteptasem cu interes si la care am obtinut prima mea invitatie in Grand Theatre Lumiere. Bref, povestea e despre cat de greu e sa te rupi de trecut si e investigatia (aproape ca in filmele politiste) a unor "delicte"/ minciuni/ neintelegeri domestice care sunt greu de sters in prezent - titlul de generic al filmului era desenat ca niste stergatoare de parbriz in pozitia de curatare a geamului.
Geamuri si oameni care vorbesc prin ele (muteste) apar fecvent, ca un simbol pentru barierele invizibile de comunicare si de aflare a adevarului relatiilor lor ( fun-fact: prima scena, in aeroport, o are in prim-plan pe Berenice Bejo vorbind "pe mute" prin geam; n-am putut sa nu ma gandesc la rolul ei din The Artist).
Inca mai trebuie sa diger Trecutul, dar la prima vedere nu e impecabil, cum a fost A separation. Schema e in mare aceeasi, dar m-am pierdut undeva in spirala reconstiturii unor actiuni din trecutul personajelor. Unii il vad candidat cu sanse la Palme, asa ca e posibil sa fi fost oboseala care m-a ajuns dupa 3 zile intense. Motiv pentru care am decis sa iau o zi de pauza. A break from "a break of reality".
miercuri, 17 octombrie 2012
City of Life and Death (2009)
rating: Colectabil
In decembrie 1937 Japonia imperiala cucerea fosta capitala a Chinei, Nanking, iar ceea ce a urmat in cele 6 saptamani de ocupatie poarta denumirea in istorie de Masacrul de la Nanking. O varsare de sange care parca anunta ceea ce se va intampla in Europa cativa ani mai tarziu. Estimarile merg pana in jurul a 200.000 de soldati chinezi si civili ucisi, zeci de mii de femei violate cu bestialitate si o gramada de atrocitati la care as prefera sa nu ne gandim. City of Life and Death readuce intr-o forma suportabila amintirea acelor momente dar viziunea usor poetica a regizorului Lu Chuan nu-i dimueaza din brutalitate intregului episod. E un film de razboi, o drama in toata puterea cuvantului, insa in acelasi timp un film de arta si un documentar destul de echilibrat.
Forta imaginilor provine din metoda de filmare realista, cu camera din mana, cuplata cu panoramele foarte largi, si din alegerea de a prezenta acest moment intunecat din istorie fara culoare, in alb-negru, uneori chiar sepia. Contrastul puternic impreuna cu unghiurile de filmare si peisajul dezolant plin de ruine lasa o impresie inconfortabila de frumusete apocaliptica. Scenele de batalie sunt excelent coregrafiate si nu insista cu acte de eroism gratuit. E razboi urat, brutal, sangeros iar superioritatea numerica face in acest caz diferenta. La un moment dat un pluton japonez pica intr-o ambuscada chineza, fiind spulberat, pentru ca, ulterior, grosul armatei imperiale sa spulbere cu tancuri si mortiere cuibul de rezistenta.
Desigur ca, fiind un film facut de chinezi despre un masacru pe care l-au suferit, era de asteptat ca invadatorii japonezi sa nu fie tratati deloc cu manusi. Intreaga oroare a faptelor lor e pusa la vedere: executii in masa ale prizonierilor de razboi, gropile comune, violurile si sadismul unor soldati, toate sunt destul de grafice si doar lipsa culorii le diminueaza impactul. Absolut surprinzator insa, singurul personaj mai central - care sufera efectiv si evolueaza de-a lungul intregului film - e un soldat japonez, Kadokawa (Hideo Nakaizumi).
Naratiunea cuprinde insa si alte personaje neurmarind pe vreunul din ele in mod special. In fapt, sunt aratate scene din ambele tabere, iar Kadokawa ajunge sa interactioneze cu fiecare din cei vizati. O atentie mai mare pare sa aibe o femeie usoara din Zona de Siguranta -unde nazistul John Rabe pare sa aibe o autoritate precara- careia sergentul japonez pare sa-i poarte o afectiune. Insa destul de repede realitatea il prinde din urma. Neputand s-o apere de soarta pregatita, barbatul face exact celalalt lucru la care se pricepe pentru o alta femeie, miss Jang: o elibereaza de constrangerile lumesti inainte de a fi injosita. E primul sau pas catre un fel de ispasire, pas ce va fi repetat in final.
Chiar daca e o poveste destul de morbida filmul e o solutie mult mai placuta decat o aprofundare a faptelor via wikipedia. Adevarul e chiar infiorator de dur. Filmul pune intr-o balanta destul de echilibrata oamenii si monstrii cu chip uman iar in plus ofera un final neasteptat de suprarealist, sub forma unui dans-ritual al victoriei (sau in onoarea celor cazuti), executat de japonezi pe ritmul halucinant al unei tobe gigantice. Mi-a lasat impresia ca, intr-adevar, indiferent cine castiga, mortii sunt plansi la un loc.
Trailer
marți, 9 octombrie 2012
Vinerea animata de marti: cu pisici !
+ restul de episoade cu subtitrare in engleza !
Mai multe infos despre serial aici
sâmbătă, 9 iunie 2012
Weekend cu un cuc japonez
Un film mockumentar cu monstrii japonezi cum nu ati mai vazut.
Umor sec si suprarealism pop. Viata de super-erou nu e deloc usoara.
(*filmul meu favorit din filmografia lui Hitoshi)
Ce au in comun un papa-lapte japonez prins intr-un labirint demn de un desen animat
si un luchador (wrestler) mexican ?
Un film proaspat si comic, cu tenta filosofica.
Orice regizor japonez are filmul lui cu samurai.
Matsumoto ataca subiectul cu o "legenda" sensibila ce alterneaza rasul cu plansul.
Umorul inocent cu pusul pe ganduri. Un film de maturitate cinematografica.
Un alt fel de film cu samurai. Un alt fel de samurai. Un alt fel de regizor.
luni, 4 iunie 2012
Hara-kiri: Death of a samurai (2011)
Inapoi in zilele de odinioara Japonia feudala era un loc destul de greu de inteles de un occidental. O cultura extraordinara inchistata intr-un frau matasos de traditii si reguli stricte. Imediat sub varful piramidei politice condusa de Shogun sedeau nobilii si samuraii cu severul lor cod Bushido. Una din partile cheie ale codului de conduita al samurailor era sinuciderea ritualica prin seppuku (harakiri, spintecarea burtii) privita atat ca o modalitate de a evita capturarea si dezonoarea cat si ca o rascumparare a onoarei pierdute printr-un gest sacrificial. Hara-kiri, death of a samurai (sau Ichimei in titlul original) e unul din filmele acelea care arunca un pic de lumina artistica asupra acestui obicei milenar, demonstrand cat de hotarata poate fi vointa unui samurai cand tot ce i-a ramas e razbunarea. Regizat de neobositul Takashi Miike, filmul e atat un remake destul de reusit al capodoperei din 1962 a lui Masaki Kobayashi cat si o continuare binevenita a demersul autorului sau prin zona dramelor istorice inceput anul trecut cu 13 Assassins.
Hara-kiri e, asa cum spune descrierea publicitara, o poveste despre onoare, rusine si razbunare. Jocurile politice din Japonia medievala duceau frecvent catre schimbari radicale cand familii intregi de nobili cadeau din pozitia lor onorabila in dizgratie. Cand asa ceva se intampla pedeapsa era severa: exclusi, expulzati, fortarete daramate, pribegie. Samuraii aflati in slujba unui asemenea nobil isi pierdeau la randul lor titlul devenind ronini iar cum hara-kiri era rezervat doar samurailor li se interzicea astfel dreptul de a-si spala rusinea. Un astfel de samurai este Hanshiru, care se infatiseaza intr-o zi la Casa unul senior pentru a cere sa i se acorde onoarea de a-si pune capat vietii in interiorul Casei. In epoca insa devenise un obicei dezonorant pentru diversi pierde-vara sa ceara acest tratament stiind ca, el nefiind prea acordat, se puteau alege cu ceva bani dupa el.
In timpul intrevederii cu administratorul Casei Ii, Hanshiru primeste sfaturi sa renunte la cererea lui si chiar o pilda exemplara cu un tanar samurai fara stapan care ceruse acelasi tratament cu nicio luna inainte. Mirosind atunci o tragere pe sfoara - roninul pe nume Motome avea nevoie acuta de bani pentru familia lui - stapanul Casei il obligase sa practice ritualul ca la carte insa cu propria lui sabie scurta, una din bambus, pentru a servi drept exemplu, ceea ce a insemnat o agonie crunta pentru nefericit. Intamplarea face ca in cazul lui Hanshiro, cererea sa nu fie doar de forma, caci intre el si Motome exista o anumita legatura. Mai mult, cativa dintre samuraii din slujba stapanului lipsesc la apel ceea ce provoaca tensiuni noi in timpul intrevederii. Se pune in mod natural intrebarea: ce doreste samuraiul Hanshiru, onoare, razbunare sau sa aduca dezonoare celor ce l-au primit.
N-am vazut filmul original ca sa pot face niste comparatii insa cronicile spun ca acela este mult mai bun. Nimic nou in asta. Insa remake-ul asta mi-a placut destul de mult. Am apreciat in mod special geometria si claritatea cadrelor, tonalitatea si atmosfera lor, ca si interpretarea lui Hanshiru de catre Ichikawa Ebizo XI (din a 11-a generatie a familiei de actori kabuki Ebizo). La un moment dat filmul poate parea cam lung - zona de mijloc e dedicata lui Motome si familiei sale - si cam prea melodramatic. Dar finalul e inchis in forta cu o lupta barbateasca intre Hanshiru si toti samuraii Casei Ii. Ce i se poate reprosa insa e faptul ca filmului ii lipseste semnatura regizorala a lui Miike - un regizor cu obsesii pentru "derapaje" cinematice nebunesti (vezi Audition sau Ichi the Killer) - intrucat nici macar un strop mai vrednic de sange nu e aruncat in ochiul privitorului. Hara-kiri se prezinta astfel neasteptat de retinut. Aproape timid.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)