Se afișează postările cu eticheta Filmele Mareşalului. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Filmele Mareşalului. Afișați toate postările
sâmbătă, 5 septembrie 2015
Secretul nasturelui de sidef, la PlaiX
HIGHLIGHTS IV - CASA FILMELOR
În calitate de selecționer la Ceau, Cinema!, Ionuț Mareș a primit (pe lângă felicitări) și unele critici fiindcă a inclus filme documentare în competiție alături de filme de ficțiune. Dar se practică la case mult mai mari. Anul acesta, la Berlin, a fost premiat Secretul nasturelui de sidef/ El boton de nacar. Ionuț l-a văzut la festivalul DokuFest din Prizren, Kosovo (unde a fost la câteva săptămâni după Ceau, Cinema!). A scris o cronică în Ziarul Metropolis (o redăm mai jos, cu mulțumiri). Puteți viziona filmul, în premieră la Timișoara, la Casa Filmelor de la Plai, peste exact o săptămână.
Câştigarea Ursului de Argint pentru cel mai bun scenariu la ediţia din acest an a Berlinalei a părut o surpriză. Până la urmă, nu se întâmplă foarte des ca un documentar să intre în competiţia unui mare festival şi, mai ales, să obţină un astfel de trofeu atribuit în mod tradiţional ficţiunilor.
Mirarea dispare însă imediat şi justificarea devine clară după vizionarea acestui nou documentar ambiţios şi atipic al chilianului Patricio Guzmán, partea a doua a unei preconizate trilogii despre momente esenţiale din istoria ţării sale, serie începută cu „Nostalgia de la luz” (2010), unul din cele mai de succes filme de nonficţiune ale ultimilor ani.
„El botón de nácar” („Secretul nasturelui de sidef”, 2015) este, mai presus de orice, un film-eseu în cel mai deplin sens al conceptului: de la textul din off scris şi citit, cu voce rară şi apăsată de povestitor, de însuşi Guzman, la conexiunile spectaculoase şi pline de semnificaţii între diferite perioade istorice ale teritoriului chilian şi la panoplia de imagini plastice care încearcă să surprindă, pe alocuri cu nefirească preţiozitate, frumuseţea naturii şi relaţia omului cu apa de-a lungul secolelor.
Pentru cei familiarizaţi, măcar şi parţial, cu opera de până acum a lui Guzman – interesat obsesiv de trecutul ţării, în special de epocile Allende şi Pinochet -, „El botón de nácar” nu este decât o continuare firească a preocupărilor tematice şi stilistice ale cineastului.
O nouă formă de sondare a unor evenimente tragice de odinioară şi a modului neaşteptat în care acestea comunică peste timp. În acest caz – ciocnirea vechilor locuitori ai Patagoniei cu coloniştii de mai târziu, având ca rezultat distrugerea unei întregi civilizaţii ai cărui ultimi supravieţuitori sunt aduşi în faţa camerei de filmat, şi trauma cadavrelor aruncate în mare ale opozanţilor regimului dictatorial al lui Pinochet.
Oceanul, din care Guzman face un laitmotiv vizual al filmului, secondat de spaţiul cosmic (Chile găzduieşte unul din cele mai mari telescoape din lume), este văzut ca simbol al „memoriei lumii”, ascunzând semnele unor istorii uitate şi răni nevindecate.
Construcţia fiecărui cadru şi vertijul de imagini dintre cele mai diverse urmăresc seducerea spectatorului şi, alături de comentariu, injectează filmului greutatea unei opere care se vrea esenţială. Are farmec compoziţia lui Guzman, chiar şi în ciuda insistenţei uneori deranjante de a demonstra că civilizaţia modernă a însemnat în primul rând distrugere şi alienarea omului. (cronică de Ionuț Mareș, preluată de pe Ziarul Metropolis).
marți, 25 august 2015
Răzvan Georgescu: 'Filmul poate salva viața'
"La Gottlob voi fi jurnalist" mi-a zis Ionuț Mareș în ultimele zile de Ceau, Cinema!. După ce a fost de toate la festival (selecționer, cronicar, moderator, mașinist, gazdă etc.), Ionuț a mai apucat să ia și un interviu regizorului Răzvan Georgescu în holul cinematografului din Gottlob. Cinematograful se redeschidea oficial cu proiecția documentarului Pașaport de Germania, produs de Alexandru Solomon și regizat de Răzvan Georgescu. Un om de o delicatețe și onestitate aparte, de la care poți învăța mult mai mult decît să faci film documentar, după cum puteți citi mai jos, via Ziarul Metropolis.
foto de Mircea Gherase
Ionuţ Mareş: Analizând „Testimonial” şi „Paşaport de Germania”, se poate vedea că porniţi de la un subiect care este extrem de personal, de la o experienţă a dvs., şi mergeţi mai departe, căutaţi alţi oameni care au trecut prin aceeaşi experienţă şi încercaţi să spuneţi ceva mai mult, universal. Vă propuneţi deliberat acest lucru? Este corectă descrierea?
Răzvan Georgescu: E corectă observaţia. În general, tind să fac filme care mă ating pe mine, dar, cumva, mă controlez, mă cenzurez. Îmi cenzurez şi orgoliul, şi tentaţia de a povesti filmele la persoana întâi, pentru că nu cred că sunt eu atât de relevant sau că perspectiva mea personală e atât de necesară. Este, poate, şi o formă de laşitate – de a te da puţin înapoi şi de a încerca să spui povestea prin cuvintele altora, dar încercând să acoperi unghiuri mai complexe decât ai putea tu, prin vocea ta, să acoperi. De aceea caut personaje care mă ajută să spun o anumită poveste ce porneşte dintr-un imbold personal. Dar încerc să nu-i plictisesc pe oameni cu o poveste personală, ci caut să fie una universală. Aceşti protagonişti mă ajută să o spun.
Pentru mine este foarte importantă chimia între protagonist şi mine. Sinceritatea şi autencitatea dialogului meu cu ei sunt absolut esenţiale. Atunci funcţionează totul. Dacă ei joacă un rol, atunci nu mai funcţionează. Nevrând să fiu eu în faţa camerei sau să povestesc la persoana întâi filmul, e important să mă pot încrede în aceşti protagonişti că duc ei povestea.
Cum ştiţi că aţi obţinut acest lucru? Ce presupune procesul de căutare, de determinare a respectivilor oameni să vă ofere ce vă doriţi?
E un proces care durează mult. La fiecare film, galeria persoanelor care au refuzat în cele din urmă să participe sau pe care eu i-am refuzat e foarte lungă, mult mai lungă decât a celor care apar în film. Este un proces de căutare a unor afinităţi mai mult decât selective. De la „Testimonial” încolo, chiar dacă sună orgolios, am încetat să mai fac filme care nu mă mai ating emoţional şi care nu mi se mai par stringente, relevante. Deşi am cancer, sau tocmai de aceea, sunt martor pe această lume al unor evenimente care au marcat biografia mea şi a altora, care m-au atins emoţional. Şi, în măsura în care eu sunt martorul acestor lucruri, fie şi pe tuşă, ca în cazul filmului „Paşaport de Germania”, am responsabilitatea să le povestesc. La început, chiar numai pentru copiii mei, dar pe urmă şi într-un context mai larg.
Cred că oricine ia o cameră şi vrea să spună o poveste are o responsabilitate – faţă de el, faţă de cei care vor vedea filmul şi faţă de subiect. M-am născut într-un loc, într-o epocă, am ales să fac meseria asta, atunci vreau s-o fac cât pot, să nu mai pierd timpul cu lucruri irelevante, aşa cum făceam acum câţiva ani, când realizam orice fel de film.
Cum ajungeţi la subiectele pe care le transformaţi ulterior în film?
În primul rând, e filtrul personal. Sunt multe lucruri care mă ating. Dar nu orice lucru care mă atinge pe mine funcţionează. După aceea – cum e viaţa. Norocul, întâmplarea. La „Paşaport de Germania”, prima idee am avut-o acum vreo nouă ani, când eram în birou la cancelarul Kohl (n.r. – fostul cancelar german Helmut Kohl), care mi-a explicat că pe scaunul pe care tocmai stăteam eu stătuse cu câţiva ani în urmă o delegaţie română şi că i se întorcea şi atunci stomacul pe dos când îşi amintea cum unul dintre reprezentanţii României negocia cu el, încerca să facă cât mai mulţi bani.
Atunci am auzit pentru prima dată că a existat această înţelegere de vânzare-cumpărare a nemţilor din România. A fost şi o şansă. Am început să fac research. Am început să-mi dau seama că, de fapt, într-un fel este şi povestea mea, deoarece, crescând printre nemţii din Banat, mergând la şcoala germană, căsătorindu-mă cu o colegă de şcoală care a emigrat şi ea, am ajuns şi eu pe aceste liste de vânzare-cumpărare a nemţilor, deşi eu sunt român. Dar, fiind căsătorit cu o şvăboiacă, RFG a plătit şi pentru mine, ca şi cum aş fi fost neamţ.
„Paşaport de Germania” este în acelaşi timp şi o perspectivă asupra comunismului. Vă opriţi la un anume caz, la o anume situaţie, şi de acolo încercaţi să spuneţi ceva şi despre ce a însemnat comunismul.
Da, dar nu în prim-plan. Nu asta a fost intenţia mea. Filmul se structurează pe trei niveluri. Este nivelul marii politici – Kohl, Ceauşescu ş.a.m.d. Este nivelul negociatorilor secreţi. Şi este nivelul personal, al oamenilor care au făcut obiectul acestor schimburi. Pe mine această perspectivă m-a interesat cel mai mult: ce se întâmplă cu un individ când intră într-un angrenaj social şi politic pe care nu are cum să-l stăpânească. El devine obiectul acestei înţelegeri, al acestor decizii care se iau deasupra capului lui, dar care îi afectează nemijlocit viaţa. Nu am vrut să fac un film despre comunism, nu am vrut să fac un film moralizator, să arăt cu degetul vinovaţii.
De ce credeţi că nu a fost abordat până acum acest subiect?
Subiectul nu a putut fi abordat pentru că până acum doi ani era secretizat în Germania. În Germania, nu ştia decât o mână de oameni, de politicieni, despre acest negoţ la politica de vârf. Nu avea cum să fie făcut acest film. Iar actele, în Germania, au fost parţial deschise după ce CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – n.r.) a publicat o monografie despre „Acţiunea Recuperarea”. Acesta era numele de cod al operaţiunii de vânzare a nemţilor, de recuperarea a lor prin serviciul secret german. Nici protagoniştii nu aveau voie să vorbească. De abia după ce am discutat cu Kohl şi cu Schaueble (Wolfgang Schaeuble, actual ministru de finanţe german – n.r.), pe atunci ministru de interne în Germania, protagoniştii din această acţiune, negociatorii secreţi, au primit permisiunea să vorbească în faţa camerei.
Când aveţi un subiect pentru care nu aveţi imagini de arhivă, cum faceţi să completaţi interviurile cu protagoniştii? Pe ce vă axaţi?
După research, îmi încep demersul făcând interviurile. Asta este baza. După ce discut cu ei, îmi dau seama care este topografia lor spirituală. Şi, atunci, mă orientez în această topografie a poveştilor protagoniştilor, filmându-i, ducându-i în locurile care sunt relevante pentru poveste. În funcţie de cum mă duce povestea, încep să caut foarte intensiv în arhive. În cazul filmului „Testimonial”, a fost mai puţin greu, pentru că era alt gen de poveste. În cazul „Paşaportului de Germania”, care este un documentar şi istoric, arhiva e esenţială. Şi am avut baftă, efectiv, că am găsit secvenţe de arhivă care sunt arătate public pentru prima oară.
De exemplu, scena înrolării saşilor în Waffen-SS, în 1942. În urma unei înţelegeri între Hitler şi Antonescu, mulţi saşi şi şvabi au luptat în Wehrmacht în timpul războiului, în loc de armata română. Există o secvenţă cu saşii care sunt înrolaţi mai mult sau mai puţin forţat de către SS-ul german în Braşov şi Sibiu. Asta a fost bafta, pentru că o fostă directoare a Arhivei de Filme din Bucureşti şi-a adus aminte că undeva, pe un dulap, într-o încăpere ascunsă – e un haos la Arhiva Naţională de Filme – exista o rolă de două minute în care ştia ea că… Această rolă nu era în niciun catalog. Am găsit dulapul şi am găsit rola. Şi această secvenţă apare în film. Sau, în Austria, în podul unui veteran de război, am găsit filmări private, în culori, din anii `30, făcute în Ardeal.
Deci, în urma dialogului cu protagoniştii, încep căutarea arhivei, şi asta mă ajută să completez ceea ce nu am ca imagine. Nu sunt un fan al reenactment-urilor, al reînscenărilor, dar nu am nicio problemă să survolez această topografie spirituală a protagoniştilor, încercând să creez o atmosferă – nu neapărat o situaţie – prin imagini.
Vă interesează foarte mult spaţiul personajelor.
Exact. Şi valenţa spirituală şi sufletească pentru respectivul protagonist a spaţiului în care se mişcă. Se mişcă cu totul altfel decât dacă îl închizi într-un birou şi îi pui un reflector în faţă şi îl iei la întrebări. În plus, atunci se nasc imagini de o frumuseţe pe care nu ai cum să o calculezi, nu ai cum să o bănuieşti înainte. Totul porneşte de la întâlnirea cu protagoniştii şi speranţa că dialogul tău cu ei te va ajuta să duci povestea într-un mod nu numai coerent şi inteligibil, dar şi emoţional.
Privind în urmă la „Testimonial”, cum vi se pare acum filmul?
Mărturisesc că nu prea l-am mai văzut de atunci şi mi-e şi greu să-l văd, pentru că e o poveste destul de personală, pornind de la diagnoza mea de cancer, în care mi se mai dădeau trei ani de trăit. În plus, unii dintre protagonişti nu mai sunt şi îmi vine foarte greu să-i revăd în film. Viaţa bate filmul. Dramaturgia filmului era mai coerentă dacă finalul era altul, dar noi doi stăm acum de vorbă după câţiva ani şi între timp am mai făcut un film sau două. „Testimonial” a fost pentru mine lecţia că filmul poate salva viaţa. Ştiu că sună patetic, dar mie efectiv mi-a salvat viaţa. Cât am lucrat trei ani la acel film, tumoarea n-a crescut. Două săptămâni după ce am terminat filmarea, a început să crească. În timpul filmărilor la „Paşaport de Germania”, iarăşi în mare parte am avut pace. Parte din filmări le-am făcut sub chimioterapie, parte din montaj l-am făcut sub radioterapie. De aceea stăm aici de vorbă. „Testimonial” a fost pentru mine o piatră de hotar. Mi-e greu şi să vorbesc, şi să-l văd din nou.
Cât vă este de greu să lăsaţi deoparte subiectivitatea, orgoliul de care vorbeaţi şi să arătaţi alte persoane în situaţii similare?
Eu cred că povestea mea nu e suficient de relevantă şi nu eu sunt important în această poveste. Este numai punctul de pornire, scânteia. Este mult mai puternic şi mult mai de efect să ai personaje care au mult mai multe de povestit şi lucruri mai intensive de spus, de rostit, decât am eu. Le sunt recunoscător din cale-afară că au făcut acest joc şi că au fost alături de mine. Fiind în aceeaşi barcă – toţi protagoniştii din „Testimonial” erau bolnavi pe moarte -, altfel te deschizi. La fel şi la „Paşaport de Germania” – fiind cumva în aceeaşi poveste şi eu, ca autor, altfel s-au deschis ei, altfel au discutat cu mine.
Cum vă stabiliţi abordarea stilistică pentru un film? Vă impuneţi nişte reguli foarte stricte?
Mă las condus de poveste. Dacă ea este povestită coerent în stil observaţional, de ce nu? Nu am ideologii de acest fel. Nu refuz, nu resping. Dar, în ochii mei, nici „Testimonial”, nici „Paşaport de Germania” nu puteau fi povestite într-un fel observaţional. Mi-a fost clar de la bun început că nu vreau nici comentariu. În „Paşaport de Germania”, vocea mea nu apare deloc. Este un film care se susţine prin poveste şi prin protagonişti. Asta este decisiv – dacă povestea se susţine aşa, aşa o fac. N-am nicio problemă să fac şi un film observaţional. Am făcut înainte. Spectatorul e important – cum îţi împarţi dramaturgia ca să nu-l plictiseşti. În stilul observaţional nu ai atâta control. Ştiu că sună iar orgolios, dar îmi place puţin să am controlul asupra dramaturgiei.
Să vă implicaţi mai mult…
Nu atât asta, cât să structutez filmul, să planific naraţiunea, dramaturgia.
Şi ce urmăriţi în planificarea asta?
Nu o fac cu creionul în mână, dar îmi dau seama că la un anumit moment e o altă turnură care e necesară, şi atunci trebuie să scoţi publicul din amorţeală. Lucru pe care îl pot face mai uşor în stilul pe care mi l-am ales, care e un stil controlat, decât într-unul observaţional, renunţând totodată la comentariu. Ani în şir, la începutul meseriei mele, am lucrat ca monteur. Montajul pentru mine este esenţial. Montajul mă ajută să îmi structurez dramaturgia filmului.
Ce părere aveţi despre tipul de abordare în care regizorul se pune în centru, în faţa camerei?
E un demers foarte riscant, după părerea mea. Există exemple reuşite şi există exemple mai puţin reuşite. Cred că ţine şi de temperamentul autorului. Eu nu aş putea. Sunt unii autori care o fac cu dedicaţie, plăcere, orgoliu. Uneori le iese, alteori mai puţin. Unii intră într-un militantism à la Michael Moore. Sunt legitime toate formele. Dar contează povestea şi modul în care autorul se raportează la ea. Dacă el consideră că apărând în faţa camerei e bine – e un risc şi un act de curaj. De exemplu, filmul „Odessa” al lui Florin Iepan – mi se pare foarte curajos să te expui în felul acesta, asumându-ţi o poveste care nu e ta. Asumându-ţi o misiune – să schimbi societatea sau să pui pe agenda publică un subiect.
Urmăriţi ce se întâmplă în cinematografia română în privinţa documentarelor?
Da, sigur că da.
La o privire de ansamblu, cum vi se pare peisajul filmului documentar?
În primul rând, sunt o mână de oameni. Sunt foarte puţini. Documentarul românesc este, din păcate, destul de…. Dar acum lucrurile se mişcă tot mai bine. Sunt câteva figuri puternice care au impulsionat filmul documentar. În primul rând Alexandru Solomon, care este aproape un creator de curent în România. Florin Iepan.
Acum pare să fi apărut o nouă generaţie de tineri regizori de film documentar. Unii sunt stabiliţi în altă ţară. Alţii lucrează în România şi în străinătate. Mă gândesc, de exemplu, la „Waiting for August”, al unei tinere regizoare, Teodora Ana Mihai, care locuieşte în Belgia. Sau „Toto şi surorile lui”, de Alexander Nanau.
„Chuck Norris vs. Comunism”, de Ilinca Călugăreanu.
„Aici… adică acolo”, de Laura Căpăţână-Juller.
Acesta este poate un semnal că documentarele care cât de cât trec sunt făcute în coproducţie. E un semnal că documentarul încă nu e acasă în România. Ai nevoie fie să trăieşti şi să lucrezi acolo (în străinătate – n.r.), fie de parteneri cu care să colaborezi. În plus, dacă vrei să faci un documentar mai ambiţios, care să se mişte între 200.000 şi 500.000 de euro, e imposibil să aduni banii în România. Automat faci coproducţii internaţionale, care, iarăşi, schimbă puţin cheia de citire a filmului. Trebuie să te adaptezi puţin şi la public. Să faci filmul astfel încât să fie înţeles şi în Anglia, şi în România. Documentarul încă nu are o bază solidă în România. Toate aceste exemple sunt născute în coproducţie internaţională.
Ce s-ar putea face pentru a schimba lucrurile?
În primul rând, cred că televiziunea publică ar trebui să se implice mult mai coerent, cu o structură de programe. Să existe o redacţie de documentar. Să existe buget. Să existe libertatea de decizie a redactorului care este răspunzător pentru acest program. Nu există o politică de documentar, nici în cinematografie, nici în televiziune. CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei – n.r.) finanţează, dar nu ajunge. Asta ar fi esenţial. Dar să existe şi o cultură de distribuţie a documentarului în cinematografe. Şi iarăşi ajungem la problema cinematografelor. Nu mai există cinematografe arthouse în România. (consemnat de Ionuț Mareș)
sâmbătă, 18 iulie 2015
Ionuț Mareș, despre selecția Ceau, Cinema!: "Avem șase filme greu de atacat"
Totul a început cu "Filmele Mareșalului", rubrica pe care Ionuț Mareș a deținut-o mai bine de 1 an pe acest blog colectiv. Acum e selecționerul Ceau, Cinema!. Dar să spunem despre Ionuț că e doar selecționer ar fi nedrept. Ne-a ajutat cu cronici, cu interviuri, cu promovare în paginile electronice ale Ziarului Metropolis, cu un ochi proaspăt pe materiale și cu multe idei de care am ținut cont când am făcut programul. De acum Ionuț este, că vrea că nu vrea, unul dintre oamenii care fac Ceau, Cinema! Sper să facă și la anul. Dar, după cum veți vedea mai jos, nu cred că mai e cazul să îl rugăm frumos (notă: bună parte din întrebări le-am adresat anterior unui alt selecționer de festival, încercînd astfel să fiu "obiectiv").Ionuț Mareș este jurnalist și critic de film. Textele sale despre cinema pot fi găsite pe site-ul de cultură Ziarul Metropolis. Mai trebuie spus că Ionuț e legat de Timișoara prin anii de studenție petrecuți aici. Și primii ani de lucru ca jurnalist.
Marele Ecran: Ne-ai ajutat să facem prima ediţie a Competiţiei Ceau,
Cinema! Cât timp ţi-a luat să vezi toate
filmele înscrise şi cum ţi s-a părut munca de selecţioner, fiind prima oară şi
pentru tine?
Ionuț Mareș: Au
fost, cred, vreo 30 de filme înscrise/cerute şi văzute acasă de-a lungul
câtorva săptămâni, plus alte câteva testate ţintit de mine pe la diverse
festivaluri în prima parte din 2015. Mi-am răscolit de asemenea colecţia de
reviste de cinema şi memoria festivalieră din ultimul an şi ceva în căutare de
posibile titluri, apelând şi la diverse site-uri de specialitate (festivaluri,
baze de date sau publicaţii). Limitarea ariei de selecţie pentru competiţie
doar la filmele din cele aproximativ 15 ţări care au avut sau au minorităţi
tradiţionale în Banat a fost cu adevărat o provocare, în sensul cel mai bun al
termenului. Atenţie însă, tematica minorităţilor nu a fost un criteriu!
Singurul criteriu a fost valoarea.
„Munca”
de selecţioner e ceva nou pentru mine. Încă nu ştiu exact ce înseamnă. Dar a
fost, cu siguranţă, al naibii de plăcut. Am văzut filme peste care altfel nu aş
fi dat, chiar dacă unele dintre ele au fost slabe. Dar bucuria de a spune, din
când în când, „pe ăsta îl vreau sigur în competiţie” e greu de egalat.
Fără
să-mi fi propus de la început, cred că am obţinut o competiţie echilibrată. Am
vrut cel puţin un documentar – până la urmă, două din cele şase titluri care
concurează pentru trofeu sunt filme de nonficţiune.
Avem
două femei regizor - Virág Zomborácz (Ungaria) şi Aleksandra Maciuszek
(Polonia) -, tinere, talentate şi aflate la debut. Tot ele cred că pot fi
considerate şi descoperirile noastre. Avem două nume consacrate deja de mai
mulţi ani în cinematografia europeană: polonezul Wojciech Smarzowski şi
maghiarul György Pálfi. Un cineast israelian - Nadav Lapid - extrem de bine
cotat în marile festivaluri şi la critică, deşi nu are decât două lungmetraje. Şi
un extrem de interesant regizor germano-român de filme documentare - Andrei
Schwartz.
Nu
mai e cazul să subliniez că toate filmele sunt prezentate în premieră în
Timişoara. Şi, mai mult, patru dintre ele nu au mai fost proiectate până acum
în România.
M.E. Efecte adverse după atâtea ore de vizionare? Remuşcări
pentru cineva lăsat pe dinafară?
Ionuț Mareș: Sunt
cu conştiinţa împăcată legat de ce a rămas până la urmă în competiţie, astfel
că nu am remuşcări faţă de ce am lăsat, inevitabil, pe lângă. Au mai fost,
totuşi, câteva titluri ce ar fi putut, la o adică, prinde prima linie. Plus
multe altele la care nu am ajuns, din diverse motive.
A
fost o situaţie interesantă cu ultimul film asupra căruia m-am decis – nu spun
care. M-a salvat, pentru că aveam uşoare dubii asupra altor două-trei
potenţiale alegeri. Eram aproape decis cu un alt film, când am primit o ultimă
propunere. M-a făcut să răsuflu uşurat. Aveam, în sfârşit, şase filme greu de
atacat.
M.E. Ce zice selecţionerul că nu avem voie să ratăm din
competiţie?
Ionuț Mareș: Nu
sunt decât şase filme, deci sunt extrem de reduse riscurile ca publicul să fie
dezamăgit dacă le vede pe toate (ceea ce şi recomand). Chiar sunt mulţumit de
cum a ieşit mica noastră selecţie. Pe spectatorii care vor pleca cu aşteptările
sincer înşelate de la vreun film sunt dispus să îi invit la o bere pentru a le
explica alegerea mea. Ştii că-mi place să vorbesc mult despre filme.
M.E. Esti un avid spectator al festivalurilor de film (ar
trebui să ştiu, doar am împărţit o jumătate de TIFF împreună). Ce ai vrea să
vezi ca spectator la Ceau, Cinema!, în afara filmelor selectate de tine?
Dacă
nu le-aş fi văzut deja, cu siguranţă aş fi fost prezent, ca spectator, la toate
filmele româneşti care vor fi arătate la Timişoara şi Gottlob, pentru că sunt de
la bune în sus. Ucraineanul
„Tribul” este, cum se zice, un must
pentru orice cinefil. Cei care l-au văzut, pe la TIFF sau prin Bucureşti, ştiu
despre ce vorbesc. Cei care nu l-au văzut vor afla imediat. Un film-şoc despre
care încă se vorbeşte mult, la un an după ce a divizat critica la Cannes.
Apoi,
sunt sincer curios de filmele bănăţene. Succesul lui „Les combattants” la
Cannes 2014 îl face, de asemenea, un film obligatoriu de trecut în agendă. Cred
că cele două lungmetraje sârbeşti, pe care nu le ştiu, pot oferi surprize
plăcute. La fel şi „Vie sauvage” (Premiul Special al Juriului la San
Sebastian), pe care, de asemenea, l-am tot ratat. Cine ştie, poate mă sustrag
de la activitatea de voluntariat pe care am promis-o şi mă strecor să-l văd.
Şi,
neapărat, vreau să asist la discuţia despre documentar cu Răzvan Georgescu,
Florin Iepan, Lucian Maier, Irina Margareta Nistor şi moderată de Lucian
Ionică. Documentarul e un gen la care ţin mult, dovadă că am ales două filme de
non-ficţiune în competiţie. Nu aş lipsi nici de la întâlnirea cu publicul a
actriţei Andreea Vasile, membră a juriului. De asemenea, recomand, pentru ce au
de spus invitaţii, discuţia pe care voi încerca s-o moderez cu criticii Adina
Baya şi Lucian Maier, pe care îi citesc mereu cu atenţie.
O
fi „festival de buzunar”, cum îi ziceţi voi, dar, ca simplu spectator, Ceau,
Cinema! m-ar ţine ocupat cinci zile. Ceea ce le doresc şi timişorenilor şi nu
numai.
M.E. Fiind prima ediţie şi nu atât de multe
filme înscrise ca probabil la festivalurile consacrate, poţi totuşi, din ce am
primit, să observi vreo temă predilectă care să surprindă zeitgeist-ul, vreo
temă comună? Poţi să zici că ai luat pulsul cinematografiei din zonă?
Ionuț Mareș: Pe
scurt, despre câteva cinematografii din vecinătate. Pot să zic că cineaştii
maghiari de vârf sunt foarte diverşi, îndrăzneţi şi extrem de competitivi
(chiar şi după retragerea legendarului Bella Tarr). Pe lângă cele două filme din
Ungaria alese pentru competiţie, mai văzusem sau am văzut ulterior alte
două-trei titluri foarte bune, care însă nu s-au înscris.
Polonezii
fac multe filme, majoritatea destul de convenţionale (nu şi „Îngerul
atotputernic”, pe care l-am luat în competiţie tocmai datorită distanţării sale
de pluton). Au două teme predilecte – istoria şi problemele cotidiene ale
prezentului.
De
la cehi şi slovaci am văzut prea puţin ca să trag o concluzie, dar o temă nouă
pare a fi situaţia romilor. Regizorii din Serbia sau din alte state din fosta
Iugoslavie sunt interesaţi – deloc surprinzător – de conflictele din anii `90. Aş fi vrut să văd mai multe
filme din Turcia, Austria sau Ucraina.
M.E. Ce aşteptări ai de la ediţia viitoare? Ce ai vrea să
îmbunătăţim?
Această
primă ediţie a competiţiei a fost, cu siguranţă, o încercare. Limitarea
filmelor doar la cele noi provenite din ţările care au avut sau au minorităţi
tradiţionale în Banat oferă mai multe avantaje decât ar putea părea. Ajungi să
cunoşti bine nişte cinematografii apropiate geografic, dar destul de diferite
ca teme şi stiluri. Iar oferta e suficient de variată pentru a face o bună selecţie.
Sunt convins că vom primi mai multe filme spre înscrierea în competiţie pentru
ediţia viitoare, iar alegerea va fi cu atât mai dificilă. Acum, că ştim cum se
face, o putem lua mai din timp. Am ochit deja, întâmplător, câteva posibile
titluri de recomandat.
Filmele
din Competiţia Ceau, Cinema! 2015:
Polonia,
2014, 110 min.
Regie: Wojciech
Smarzowski
Ungaria-Franța-Coreea
de Sud, 2014, 80 min.
Regie: György
Pálfi
„Afară” („Himmelverbot”/„Outside”)
Germania-România,
2014, doc., 86 min.
Regie: Andrei
Schwartz
Ungaria,
2014, 93 min.
Regie: Virág
Zomborácz
„Educatoarea” („Haganenet”/„The Kindergarten Teacher”)
Israel-Franța, 2014, 119 min.
Regie:
Nadav Lapid
Polonia, 2015, doc., 60 min.
Regie: Aleksandra
Maciuszek
miercuri, 15 iulie 2015
Ceau, Cinema! „Viaţa de apoi”. Umor negru. Made in Hungary
A doua regizoare
din Competiția Ceau, Cinema! este cineasta maghiară Virág Zomborácz (n.
1985), al cărei debut, „Viaţa de apoi” („Utóélet”/„Afterlife”), este o subtilă
și inteligentă comedie neagră despre încercările unui tânăr de a scăpa de
prezența fantomei tatălui său dominator, fost pastor.
Textul continuă seria cronicilor la cele șase filme pe care vi le oferim în Competiția Ceau, Cinema! 2015 și ale căror titluri și prezentări le găsiți aici.
Prezentat la festivalurile de la Palm Springs şi Karlovy Vary, „Viaţa de apoi” este descrierea unei conştiinţe - a fiului suferind de nevroză - marcate de controlul exercitat de un tată intruziv şi abuziv chiar şi după moarte. Un efect comic deloc de neglijat.
 |
| Virág Zomborácz |
Totul dublat de o mizanscenă care pune deseori accentul pe gaguri fine şi de o imagine în care tonurile închise sunt punctate de culori vii, într-un plăcut aranjament al contrastelor. Iar pe alocuri se întrevede ceva chiar şi din îndrăzneala lui Woody Allen de a căuta absurdul.
Registul comic ales de Virág Zomborácz permite spectatorului să intre în jocul de luare peste picior, de ironizare fără răutate a prejudecăţilor, a obsesiilor, a frustrărilor – în fond, a tot ceea ce e omenesc.
Un film cu o scenă minunantă de dans şi cu un protagonist, Mozes (jucat de Márton Kristóf), a cărui imagine are şanse mari să-ţi rămână în minte mult timp după proiecţie.
Proiecţii:
Joi, 23 iulie, ora 20, Casa Artelor – Sala Studio
Vineri, 24 iulie, ora 14, Casa Artelor – Sala Studio
Sursă foto Virág Zomborácz: cineuropa.org.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)