Se afișează postările cu eticheta Seriale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Seriale. Afișați toate postările
joi, 9 aprilie 2015
Jocuri, tronuri si focuri de iarna
Numele de pe lista Aryei sunt incetisor eliminate din urzeala tronurilor insa asta nu e o garantie ca lista nu va mai creste in sezonul care sta sa inceapa peste cateva zile. Intr-o recapitulare textuala a excelentelor ultime doua sezoane (Inside HBO’s Game of Thrones - Season III & IV), dupa tot felul de informatii despre productie si interviuri cu echipa si actorii am dat in final peste o pagina de opinii ale colegilor de platou legate de cine dintre ei ar merita sa raposeze in urmatoarea runda de negocieri in stil medieval. Raspunsurile (cele mai importante) sunt mai jos.
Maisie Williams (Arya Stark): Melisandre. Some of the other characters are almost admirable, even in their evil twisted ways - but I can’t see nothing redeeming in her character. Whatever she says her motivations are, I’m not buying it.
Rose Leslie (Ygritte): It’s got to be Littlefinger. He’s the one who scares me the most. He’s mot terrifying than Joffrey, who is just an evil little kid. He’s so clever and manipulative, and truly terrible.
Charles Dance (Tywin Lannister): Littlefinger. He has to go - he’s so oily. He’s like a gas you that you can’t see or touch, but it gets into your respiratory system and you don’t know anything about it until it’s too late. He’s such a wonderfully Machiavellian character. I wouldn’t want to see him survive too long.
Diana Rigg (Olenna Tyrell): No matter what they are doing I’d rather keep everyone alive! I rather like the dynamics as they are.
Isaac Hempstead-Wright (Bran Stark): I don’t trust Melisandre but I’m not sure I’d want her dead - maybe just imprisoned somewhere in a dungeon. Ramsey Snow, the torture boy, for me I think.
Jacob Anderson (Grey Worm): I really wanted Joffrey to die, but I think I’m going to miss how much I loved hating him, that evil little bastard. But you know who should really die? Roose Bolton.
Ian Mcelhinney (Barristan Selmy): It would be an aberration, to put it mildly, if Cersei were to make it in the end, but I expect we’ll be stuck with her for a while.
Lena Headey (Cersei Lannister): As Cersei probably Margaery and Tyrion in equal measure. Asme? Well, i was very happy when Craster was murdered, but I’m gonna have to go with Stannis.
Richard Dormer (Beric Dondarrion): Joffrey was a monster, but getting Catelyn killed? Walder Frey is just pure evil.
Sophie Turner (Sansa Stark): As a character, I think that Daenerys is such a strong player in the game, she has to die for someone else to be able to come forward. As much as I love watching her, I think she’s the biggest threat.
Emilia Clarke (Daenerys Targaryen): I know I don’t want Littlefinger on the throne, but Aidan Gillen is so good and his his storyline so interesting I don’t want him dead.
Nikolaj Coster-Waldau (Jaime Lannister): I would like to see the dragons killed. They are weapons of mass destruction. We can’t have that. Horrible, horrible, evil machines of death. I have a feeling they’ll probably make it, though.
Peter Dinklage (Tyrion Lannister): We’ve lost some winners in that category this season. I’m going to have to go with Hot Pie, never trusted that kid. Roose Bolton will get his somehow, but you have to watch for Hot Pie.
Sursa:
sâmbătă, 31 ianuarie 2015
Game of Thrones: Trailer IMAX la sezonul 5
Urzelile tronului continua.
Toti oamenii trebuie sa moara.
Unii mai devreme decat altii...
A descins in cinematografe (da, in cinematografe) trailerul sezonului 5 al mult pomenitului si mult asteptatului serial HBO, Game of Thrones. Si nu doar ca arata senzational dar si promite sa fie spectaculos. Misteriosul regat Dorne urmeaza a fi dezvaluit, Littlefinger isi face figura plantand semintele razbunarii in mintea Sansei, "Ucigasul de regi"Tyrion pleaca in pribegie, Aria ajunge in Braavos la Casa in Alb si Negru iar Daenerys e pe cale sa se dezlantuie. Pana in aprilie mai e ceva timp. As putea citi inca un volum din seria lui George R. R. Martin.
miercuri, 10 decembrie 2014
Black Mirror Christmas Special
miercuri, 3 decembrie 2014
marți, 25 noiembrie 2014
Trailerul zilei: Better call Saul
La ce sunet de sirene se aude zilele astea peste tot, cred ca Saul ar avea mulți clienți și la noi.
Vestea cea mai bună pentru fanii Breaking Bad: "există viață și după moartea lui Walt". Better call Saul, un fel de prequel, spin-off, derivat, sau cum vreți să-i ziceți, creat tot de pana lui Vince Gilligan și întrupat de actorul (scenaristul, regizorul, comediantul) Bob Odenkirk (Mr. Show). Răbdare pînă în februarie 2015.
joi, 4 septembrie 2014
U T O P I A
WHERE IS JESSICA HYDE?
Infecțios, molipsitor, dureros, rezilient, pandemic și puneți ce adjective mai doriți care să sugereze că UTOPIA e un virus. Nu e un virus care să te omoare, dar îți poate schimba viața sau măcar percepția asupra ei. În ultimii ani mi-a fost dat să descopăr cîte un serial-fenomen. 2014 e anul UTOPIA.
Infecțios, molipsitor, dureros, rezilient, pandemic și puneți ce adjective mai doriți care să sugereze că UTOPIA e un virus. Nu e un virus care să te omoare, dar îți poate schimba viața sau măcar percepția asupra ei. În ultimii ani mi-a fost dat să descopăr cîte un serial-fenomen. 2014 e anul UTOPIA.
“You
think all Rroma is from Romania? Is not. Gipsy, many places: Bulgaria, Poland,
Spain. Rroma language is very different from Romanian. Like welsh to english”. (Marius / Emil Hoștină)
Stereotipurile vehiculate recent în presa britanică
dar și fobiile din societatea românească se află în centrul unei conspirații
planetare. Un manuscris de bandă desenată e căutat cu fervoare de agenții
siniștri ai unui misterios “mister Rabbit”. Secretele ascunse în acele desene
ar putea să distrugă umanitatea. Sau…să o salveze.
UTOPIA, creat de Denis Kelly și produs de Channel 4 (UK), mixează inteligent servicii super-secrete (“The
Network”), companii farmaceutice, pandemii produse în laborator și o ceată
simpatică de proscriși accidentali. După UTOPIA vei privi lumea cu alți ochi.
De exemplu, panica recentă cu Ebola.
Atenție! UTOPIA este extrem de contagios. Genul
acela care te consumă, te îmbolnăvește timp de două sezoane (tocmai s-a
încheiat sez. II). Îndrăznesc să afirm că este un serial perfect, din categoria
Breaking Bad, True Detective sau Twin Peaks (unele personaje par desprinse din
lumea lui Lynch sau dintr-o carte de comics).
Are toate ingredientele care crează
dependență și consum compulsiv: imagine superbă, eroi atașanți sau înfricoșători, scenariu impecabil, tensiune cît încape și culorile, oh! culorile...
Violența grafica si umorul negru sunt în doze egale. Muzica lui Cristobal Tapia
De Veer îți ramîne în cap, la fel ca întrebarea repetată obsedant (“Where is Jessica
Hyde?”) de Neil Maskell (Kill List), actor capabil să dea replici numai prin respirație,
ca Darth Vader. UTOPIA este vaccinul tonic și alert care îți inoculează o doză
sănătoasă de cinism. Serialul momentului.
Doar priviți această scenă de început de episod din sezonul 2, ca să vă faceți o idee (nu e niciun spoiler, dar vă poate afecta emoțional):
miercuri, 6 august 2014
Cele mai bune 10 confesiuni pe acoperis
Nu putine sunt filmele care de-a lungul timpului au introdus in povestea pe care o spuneau cate-o scena filmata pe-un acoperis de cladire. Fie ca se urmarea amplificarea unei stari de pericol prin plasarea personajelor intr-un loc la inaltime, fie ca se folosea spatiul exterior si arhitectura urbana ca decor pentru o scena mai semnificativa ori doar se cauta un spor de spectaculozitate prin mutarea actiunii intr-un cadru inedit, scenele pe acoperis au avut de fiecare data calitatea de a ramane memorabile. Tipologia lor a variat de la scene de urmarire si suspans (ca in Vertigo sau The Matrix) la scene de lupta pe viata si pe moarte (vezi Charade, filmele cu arte martiale sau cele cu super-eroi) ori episoade de dans in musical-urile vremii (ex. West Side Story sau Mary Poppins). Adevarul e ca poti concentra aceeasi tensiune psihologica si intr-o camera stramta dar si pe acoperisul unui turn. La fel, poti aranja o rafuiala finala sa arate la fel de impresionant pe nisipul unui desert sau pe un varful unui bloc.
O categorie aparte a scenelor pe acoperisul (fierbinte) o ocupa conversatiile intre doua sau mai multe personaje carora schimbarea de decor pare a fi menita a le oferi fie o anumita greutate in ce priveste mesajul comunicat, ori un aer romantios, intimist sau din contra, o oarecare universalitate si, nu in ultimul rand, solutia unei iesiri “puternice” din scena sau evocarea unei concluzii. Asupra acestora din urma mi-am indreptat privirea cand am selectionat Top 10 confesiuni pe acoperis, o retrospectiva a 10 momente cinematice care contin revelatii, marturisiri, rasturnari de fapte sau orice fel de dezvaluire verbala care deschide spectatorului o noua fereastra catre miezul povestii.
10.“Alabama, come clean!”
Incep cu cel mai recent dintre filmele vizionate si cel responsabil pentru ideea acestui top, melodrama pulp True Romance regizata de Tony Scott dupa un scenariu istet de Quentin Tarantino. Clarence (C. Slater) si Alabama (P. Arquette) sunt inima si sufletul acestui film, formand peste noapte un cuplu de neadaptati ce sar cu capul inainte intr-o aventura palpitanta care implica o valiza cu cocaina furata si un sindicat al crimei organizate. Scena “confesorie” are loc insa la inceputul filmului cand Alabama, iesita pe balcon la traditionala ‘tigara de dupa’, se hotaraste sa-i spuna lui Clarence adevarul despre ocupatia ei. Ar fi putut iesi doar o scena foarte cheesy dar interpretarile celor doi, balconul shakespearian, zgomotul orasului si muzica lui Hans Zimmer fac din acest episod o scena emotionanta si astfel marcanta in evolutia ulterioara a filmului.
9.“Can we try with real bullets now?”
Pentru urmatoarea scena voi apela putin la indulgenta voastra intrucat chiar daca se petrece pe un acoperis nu e vorba de o confesiune. Vorbim de cel mai implinit film al lui Luc Besson, Leon aka The Professionist, povestea unui asasin platit (Jean Reno) si a pupilei sale, Matilda (N. Portman), fortati de imprejurari sa-si poarte de grija. Ajuns in postura de ocrotitor, singuraticul Leon nu poate evita introducerea fetei in meseria sa de baza, iar scena de pe acoperis extrasa mai jos traduce pentru spectator filozofia asasinului (“no women, no children”) dar mai ales comunica o anume maiestrie in folositul armelor de foc vecina cu indemanarea unui artist.
8.“I’ll see you in another life”
Scena finala din Vanilla Sky (clona cu parfum american a lui Cameron Crowe dupa filmul Abre los ojos facut de Alejandro Amenabar cu 4 ani mai devreme) a avut la vremea ei calitatea rara de a contine un twist simpatic si imprevizibil, acela in care eroul Tom Cruise realizeaza ca tot filmul s-a petrecut in capul sau iar el e singurul vinovat pentru toata mizeria din viata lui. Sub un cer vanilat menit a semnala artificialitatea lumii inconjuratoare, protagonistul isi recupereaza umanitatea insotind revelatia cu sentimente de regret, nevoia de ispasire, iubire si speranta, si facand un salt de credinta spre realitate. Totul bineinteles pe muzica celor de la Sigur Ros si sub privirile adorabilei Penelope Cruz.
7.“If you wanna keep your money give it to your wife!”
Fascinanta poveste alegorica pe tema prieteniei, sperantei si izbavirii, The Shawshank Redemption nu duce lipsa de momente memorabile. Adaptat de Frank Darabont dupa un roman de Stephen King, cu o distributie de prim rang, imagine semnata Roger Deakins si muzica unui Thomas Newman in devenire, epopeea inspirationala a lui Andy Dufresne (Tim Robbins) beneficiaza si de o secventa antologica pe acoperis. Tragand cu urechea la bombanelile capitanului Hadley, Andy intrevede sansa de a se face util atat gardienilor cat si tovarasilor sai, lucru care, odata ajunsi la finalul povestii, ne face lumina si in privinta lungimii de bataie a planului acestui remarcabil personaj.
6.“The one-man wolfpack speech”
La fel de sigur cum nu poti avea o petrecere a burlacilor fara o mahmureala de pomina tot asa nu poti vizita Las Vegas-ul fara a urca pe un acoperis de pe care sa-l poti contempla. Evident, insoti de tovarasii tai. Fie si numai datorita faptului ca The Hangover ne-a produs intalnirea cu Zach Galifianakis, scena toastului de pe acoperisul hotelului si discursul de “lup singuratic” (si invalid social) al celui mentionat fac parte din topul confesiunilor la inaltime. Un moment in care umorul si grotescul se tachineaza reciproc parca pentru a anunta tampeniile ce vor urma.
5.“You know who I am!”
Nu l-am vazut prea des pe Martin Scorsese sa faca remake-uri dar daca a ales sa prezinte Infernal Affairs intr-o formula digerabila pentru audienta americana - sub titlul The Departed - e bine ca a pastrat scena de pe acoperis. La fel ca in originalul cuplului Andrew Lau si Alan Mak, protagonistii, un politist sub acoperire (DiCaprio) si o cartita infiltrata in politie (M. Damon), isi dau unul altuia de urma si se confrunta pe acoperisul unei cladiri. Avantajul e initial de partea binelui, DiCaprio surprinzadu-l pe Damon si fortandu-l sa-si recunoasca tradarea, insa cum ce urca trebuie sa si coboare, la parter regulile sunt altele. Fara efectul arhitectural dominant din filmul original scena straluceste prin interpretarile excelente ale protagonistilor ei.
4.“It’s a long way down..”
Lectia de contabilitate dubla, speculatii bursiere si management al riscului propusa spre vizionare de J.C. Chandor (acelasi care semneaza si All is lost) in debutul sau din 2011, Margin Call, are drept rezultat o radiografie excelenta a capitalului uman din interiorul unei companii de pe Wall Street. Un manunchi de actori de prima mana, intre care Paul Betany, Stanley Tucci si Kevin Spacey, interpreteaza o zi din viata unui broker american. Ziua e insa chiar cea dinaintea crahului financiar din 2008, cand semnele dezastrului incepusera sa apara, iar scene de pe acoperis ofera de pe marginea abisului o perspectiva asupra stilului de viata al unui capitalist modern.
3.“Nic, it’s your birthday party!”
Cand vine vorba de twisturi ce-ti taie respiratia putine se ridica la nivelul asilor din maneca lui David Fincher (Se7en, Fight Club). Combinatia exacta de suspans si ambiguitate din scena culminanta a thrillerului The Game e ca o reteta secreta scoasa la lumina o data la cativa ani de autor. Cand Michael Douglas, isteric si speriat, era impins la disperare de perversul joc al mintii in care singur se angajase, noi, publicul eram exact langa el, la fel de orbi, de nesiguri si de confuzi privind realitatea faptelor petrecute pana in acel moment. Si nu sunt sigur cum am fi actionat avand un pistol in mana.
2.“Like... tears... in rain...”
Etichete ca ‘cel mai bun discurs dintr-un film SF’ ori ‘cel mai miscator solilocviu din istoria cinemaului’ par insuficiente (sau depasite, depinde pe cine intrebi) pentru a descrie scena mortii lui Batty (Rutger Hauer) in seminalul future-noir al lui Ridley Scott. Asa cum era si normal, o asemenea scena nu putea avea loc decat pe un acoperis, acolo unde Decker (H. Ford), salvat de la o moarte sigura de chiar dusmanul sau, devine martorul mut al unei confesiuni miscatoare: androidul rebel pe care-l vana isi contempla scurta dar extraordinara viata cu acea uimire sincera caracteristica fiintelor umane, remarcand nu lipsit de regret caracterul ei trecator.
1.“Stayin’ alive”
Nu face parte dintr-un film dar asta nu inseamna ca e mai putin memorabila. Scena finala din ultimul episod al sezonului 2 din serialul BBC Sherlock e magistral executata confruntandu-l pe faimosul detectiv interpretat de Benedict Cumberbatch cu dusmanul sau de moarte Jim Moriarty (Andrew Scott) de pe o pozitie vizibil inferioara. Moriarty l-a manevrat pe Holmes atat de expert incat resimte frustrare reala si chiar dispret pentru inferioritatea celui pe care-l considera egalul sau in jocuri ale mintii. Asta insa nu-l va opri sa se impauneze dezvaluindu-si seria de intrigi si masinatiuni in urma carora Sherlock va fi fortat sa capituleze intr-un mod deopotriva socant si foarte greu de crezut. Secventa de pe acoperis, admirabil jucata, va constitui preludiul pentru ceea ce se va numi “The Reichenbach Fall”, adica sinuciderea (orchestrata?) a celor doua personaje, un fel de “all in” intr-o partida de poker britanic ale carei carti vor fi complet dezvaluite in sezonul trei. Desigur, pastrand cativa asi in maneca pentru sezonul 4.
continuarea scenei aici.
Asta a fost. Acum, sunt sigur ca am uitat cateva dar le-as pune pe seama memoriei selective si a cunostintelor limitate in domeniu. Nu va sfiiti sa completati...
luni, 21 iulie 2014
duminică, 21 iulie 2013
10 motive se (re)vezi Star Trek: The Next Generation
A doua serie Star Trek dezvoltata pentru TV de Gene Roddenberry la finalul anilor ‘80 e unul din cele mai influente si mai usor recognoscibile produse de divertisment cultural ale secolului XX, un serial SF care a dovedit nu doar o buna intelegere a complexitatii naturii umane dar si o inspirata libertate de imaginatie in privinta viitorului si o intuitie legata de gadgeturile sale (gen iPad-urile). TNG a fost serialul cu care, practic, am crescut iar longevitatea lui (sapte ani si peste 170 de episoade) nu i-a afectat deloc capacitatea de a-si uimi si fideliza urmaritorii cu fiecare noua misiune a echipajului navei USS Enterprise.
Meritul apartine indeosebi producatorilor (Michael Piller si reinventatorul BSG, Ronald D. Moore) care au reusit, dupa un debut marcat de incertitudine si ‘creative differences’, sa construiasca un format inovator, care sa combine tiparul traditional de o misiune/episod cu obisnuinta de a plasa in mijlocul lor personajele principale si nu “musafirii” ocazionali, fortandu-le astfel sa evolueze de-a lungul serialului. Viziunea nezdruncinata a lui Gene asupra unui viitor utopic al omenirii in care natiunile si-au depasit propriile neintelegeri facand front comun intr-o Federatie al carei scop primordial pare a fi pacea, bunastarea si "descoperirea de noi lumi si civilizatii" a avut acel farmec al idealului nobil demn de urmarit dar dificil de atins. Si toti cei care am urmarit serialul in vremea aceea am facut-o convinsi intr-o buna masura ca asa ne-am dori sa arata secolul 24.
La peste un sfert de secol de la debutul sau TNG e mai faimos ca niciodata (internetul poarta vina asta) insa asta nu inseamna ca nu sunt persoane care au o retinere in a-l urmari, partial pentru ca au prejudecati legate de subiectul SF sau il detesta, partial pentru ca n-au avut curiozitatea sa afle ce anume e atat de interesant in acest serial. In consecinta, mai jos am strans cateva motive de bun simt pentru a acorda atentia cuvenita seriei care a convins televiziunea ca si SF-ul poate crea dramatism in fata canapelei.
1. Capitanul Jean-Luc Picard. Chelie, sarm si par pe piept, lucruri care pot defini un barbat adevarat. Unul din cele mai iconice personaje din televiziune a fost jucat de Patrick Stewart cu elocinta shakespeariana si eleganta tipica unui gentleman britanic. Un efect de contrast cu numele francez dar care in secolul 24 nu mai starnea niciun semn de intrebare, globalizarea fiind istorie veche deja. Totusi, originea sa va fi mai mult decat sugerata in felul in care femeile din viata lui vor pronunta Jean-Luc. De-a lungul seriei Picard se dovedeste elementul central al povestii, indisolubil legat de Enterprise si totodata inima echipajului sau. De o inalta tinuta morala, cultivat si inteligent, nu de putine ori ajunge in situatia de a se sacrifica pe sine pentru binele celorlalti sau de a raspunde in locul unei rase, a subalternilor sai sau chiar in numele intregii umanitati.
2. Data. Poate cel mai faimos exemplu de fiinta artificiala din istoria televiziunii, Data interpretat de Brent Spiner, e si cel mai intrigant android prezentat pe micul si marele ecran. Parcursul sau de-a lungul seriei e deopotriva fascinant, amuzant si emotionant prin aceea ca s-a materializat in cautarea umanitatii de catre o fiinta superioara omului in mai toate privintele. Data e un fel de Pinocchio al viitorului si afara de nenumaratele momente in care-si netezeste diferentele fata de creatorii sai rolul sau consta in principal in a oglindi unicitatea omului si a furniza infinite paradoxuri si rezolvari, fie atunci cand misterele universului nu-i afectau creierul pozitronic, fie atunci cand el era singurul afectat. In aceasta privinta Data a functionat ca un element central al intrigii, iar naivitatea si stranietatea lui autentica nu s-au diluat nici un pic in toti acesti ani. Cireasa de pe tort a fost geamanul sau diabolic, Lore, un adevart Cain cu acelasi creier pozitronic dar posesor de cip sentimental.
3. Q. The Next Generation a avut trei antagonisti teribili de puternici si de originali. Primul era nici mai mult nici mai putin decat un zeu al poznelor care iubea sa-i bage pe neinsemnatii nostri eroi in tot felul de pericole si dileme morale (titulatura care i se potriveste e cea de farsor intergalactic). Calul sau de bataie era in special Picard - asta probabil si din cauza ca era singurul suficient de inteligent si experimentat sa-i faca fata - dar Q adora sa-i tachineze barba lui Riker sau originea lui Worf. Daca John De Lancie n-ar fi conferit autenticitate momentelor de exuberanta si incantare pe care entitatea Q le traia punandu-i pe membrii echipajului sa treaca prin Iad, omnipotenta lui ar fi parut de prost gust si plictisitoare. Astfel insa, procesele intentate de el umanitatii erau pe cat de filozofic absurde pe atat de delicios de actuale.
4. Borgii. Al doilea villain al seriei - in materie de incordare musculara - Colectivul Borg au fost o nascocire brilianta din partea producatorilor seriei. O rasa de cuceritori spatiali, a caror unica directiva era perfectionarea prin eradicarea/asimilarea altor rase, borgii intrupau una din cele mai acute temeri ale noastre: avansul tehnologic neingradit intors impotriva noastra. Organizarea lor sociala, mentalitatea de stup, nava in forma de cub, aspectul de cyborgi, nanotehnologia si idealul de cautare a perfectiunii prin inglobarea celor mai bune caracteristici intalnite in univers, erau idei extrem de seducatoare si de sofisticate. Trei momente cheie in evolutia seriei au presupus intalniri cu borgii: un first contact facilitat de Q pentru a da omenirii un avertisment ca cercetarea lor nu e o plimbare in parc, un Pearl Harbor memorabil in care borgii ataca Enterprise, il asimileaza pe Picard si apoi decimeaza Flota Stelara (episod care a zamislit si un film de cinema) plus un decisiv conflict moral provocat de sansa nesperata de a studia un borg desprins de colectiv si a-l folosi drept cal troian.
5. Holodeckul. Functionand deopotriva ca loc de vacanta si relaxare, banc de teste pentru cele mai nebunesti si riscante solutii sau pur si simplu scena multifunctionala unde se puteau recrea instantaneu fiinte, locatii sau perioade istorice diferite fara a afecta logica seriei, holodeckul a fost o sclipire geniala in Star Trek. Multiplele sale functionalitati si roluri, nelipsitele buguri si decuplari ale masurilor de siguranta care cauzau serioase probleme navei sau echipajului si-au gasit climaxul cand Data l-a creat pe Profesorul Moriarty iar acesta a preluat controlul navei sau in ultimul sezon cand holodeckul a devenit leaganul de nastere a unei AI - odrasla a computerului de pe Enterprise. Alte utilizari interesante au permis abateri verosimile ale SF-ului inspre western sau detective noir precum si dezbateri metafizice privind moralitatea terminarii unei forme de viata nascute in holodeck dar care capata constiinta propriei existente.
6. Rasele din TNG sunt mult mai bine definite si explorate decat in multe alte seriale de gen. Daca romulanii si klingonienii erau deja familiari din seria originala, acum au devenit mult mai convingatori (navele primilor, cultura celorlalti), in schimb cardassienii sunt suflul de aer proaspat si revigorant de care era nevoie pentru a cristaliza un inamic politic si militar pe masura Federatiei. Aspectul lor reptilian, organizarea militara, lipsa de scrupule si aroganta liderilor lor ii facea deopotriva cool si amenintatori. Aveau indrazneala klingonienilor, siretenia romulanilor insa onoarea era o chestiune ceva mai ‘relativa’ decat in cazul acestora. Ca fapt divers: cardassienii sunt cei care il vor tortura pe Picard.
7. Designul Enterprise - in special puntea de comanda si camera motoarelor - sunt exemple excelente de functionalitate si ergonomie. Ten Forward, zona de lounge unde se degustau bauturi dupa o zi de munca si in care patrona un alt personaj carismatic si enigmatic (Guinan, jucat de Whoopi Goldberg) e inca un loc de invidiat ce semana cu un bar minimalist contemporan. Costumele membrilor de echipaj arata ceva mai aproape de niste uniforme, exceptie stridenta facand fustita consilierei Troy, de altfel singura mostra de sexualitate dintr-un serial destul de cuminte.
8. Replicile intrate in cultura pop, majoritatea rostite de Picard: ‘Resistance is futile’, ‘Make it so’, ‘Engage’, ‘You have the bridge, Number One’. Umorul lui Data: ‘An android, a clone, and a Ferengi walk into a bar...’. Tehno-balbaiala care insotea solutiile de criza si al carei autor era indeosebi Geordi La Forge te facea sa te intrebi de ce nu se putea rezolva orice amenintare cu o schimbare de blabla-coil sau o inversare de camp warp sau anti-neutrinic. Desi ridicole dupa o vreme isi aveau si ele farmecul lor. Gen ‘Scotty, we need more power!! Aye-ay captain!’
9. Dinamica dintre membrii echipajului, sentimentul de mare familie in care toti aduceau cate ceva iar lipsa fiecaruia era resimtita de toti ceilalti. Explorand nu doar spatiul ci si intimitatile ofiterilor de pe Enterprise, Star Trek era echivalentul SF al unei melodrame TV, impletind dramatic fire narative care tineau de relatii amoroase (Riker si Troy), adolescenti rebeli (Will Crusher si mama sa, Beverly), prietenii stranse (La Forge si Data), relatia tata-fiu (Worf si fiul sau adoptiv, Data si creatorul sau) etc. In plus, nu de putine ori episoadele aduceau personaje noi care influentau aceasta dinamica sau ofereau un unghi de vedere absolut nou si inedit asupra felului nostru omenesc de a trata lucrurile.
10. Imensitatea spatiului explorat si diversitatea lumilor, speciilor si formelor de inteligenta intalnite. De la entitatea Q la Calatorul temporal, de la fiinte telepatice la forme de viata compuse doar din energie sau aflate intr-un stadiu inapoiat de dezvoltare care impiedicau un contact direct datorita complicatiilor de ordin moral, multe din subiectele abordate in TNG erau la granita fantasticului. Adaugand aici si calatoriile in timp, scindarea realitatii, situatiile exceptionale care se derulau pe o plaja intinsa de la paranormal la lumi paralele, bogatia de subiecte si imaginatia scenaristilor reprezinta un alt motiv pentru a (re)vedea acest serial.
miercuri, 27 februarie 2013
Black Mirror, seria 2
Nightmarish visions of the future
Va ingrijoreaza dependenta tot mai acuta de tehnologie? Va intrebati care ar putea fi efectele secundare pe termen indelungat? Charlie Brooker are niste raspunsuri pentru noi in al doilea sezon al mult aclamatei serii Black Mirror. Ca sa fiu sincer nu ma asteptam ca primul sezon in care satiriza si deconstruia paranoia digitala, punand cateva intrebari extrem de interesante si urmand o cale logica spre niste raspunsuri destul de incomode, sa aiba parte de o continuare. Dar s-a intamplat si iata ca descoperim inca 3 episoade fantastice in care sunt tratate speculativ tendintele noilor tehnologii. Pentru cei care acum aud intaia oara de Black Mirror un mic heads-up: e vorba de ecranul in care te oglindesti de fiecare data cand pornesti TV-ul, Pc-ul sau smartphonul si de exagerarea, nu fara logica, a modului in care acesta ne influenteaza viata.
In primul episod al noii serii, Be Right Back, este oglindita tema din ultimul episod al primului sezon: persistenta memoriei. Fiecare din noi si-a pus intrebarea “ce se intampla cu conturile noastre online dupa moarte?” Teoretic n-ar trebui sa ne pese insa Brooker ofera un raspuns capabil sa ne nauceasca. Daca intr-un viitor destul de apropiat tehnologia va furniza o unealta capabila sa sintetizeze toate urmele lasate de noi online, toate twiturile, toate statusurile de facebook, listele de carti si filme, citatele, blogurile, clipurile si fotografiile noastre si pe baza lor sa mimeze o persoana virtuala care sa le tina de urat celor care ne duc lipsa? Episodul urmareste astfel viata unui cuplu care utilizeaza intensiv smarphone-ul. In momentul in care sotul moare accidental, sotia deprimata accepta sa foloseasca un software care sa-i reconstruiasca digital personalitatea online a barbatului ei. Lucrurile devin si mai bizare cand “replica”, identica cu originalul in exprimarea online, ii propune femeii achizitionarea pachetului offline. Beneficiind de cateva gadgeturi de invidiat, episodul exploreaza destul de plauzibil impactul tehnologiei asupra modului in care depasim o suferinta acuta.
Al doilea episod, White Bear, joaca cartea distopic/apocaliptica a societatii modelate intr-o forma greu de recunoscut. O femeie amnezica se trezeste intr-o casa goala si de-acolo intr-o cursa de supravietuire, vanata fiind de indivizi misteriosi care vor s-o ucida in timp ce spectatori pasivi privesc de pe margine si filmeaza cu telefonul. Oriunde s-ar uita monitoare afiseaza un simbol misterios. Avand o structura de cursa contra-cronometru episodul adreseaza tema voyeurismului si a insensibilitatii privitorului online. Abundenta de detalii violente la care suntem expusi in media si indemnul pervers al televiziunilor de “a filma orice se intampla interesant” ne-ar putea face susceptibili de transformari de natura sa ne elimine reactiile civice din comportament. In mod surprinzator insa episodul nu urmareste decat tangential aceasta idee, rezervandu-ne pentru final un twist neasteptat care duce speculatia intr-o directie mult mai cinica: care-i urmatorul pas in justitia ca program distractiv.
Ultimul episod, The Waldo Moment, satirizeaza politicul in contrast cu new media si pe fondul tot mai acutei neincrederi si apatii care caracterizeaza electoratul contemporan. Waldo e un urs albastru animat digital de un comediant care intr-o emisiune pentru copii comenteaza vulgar evenimentele zilei. Un interviu cu un politician angajat in campanie electorala atrage o atentie sporita astfel ca Waldo devine destul de repede vocea celor frustrati si nemultumiti de reprezentantii lor democratici, iar asta in ciuda faptului ca animatorul nu e “suficient de prost sau destept pentru a intra in politica”. E o metafora deloc subtila la ipocrizia oamenilor politici, in care un personaj fictiv devine candidatul cel mai popular prin faptul nu se sfieste sa atace ipocrizia celorlalti. Desi mai putin axat pe speculatii tehnologice decat celelalte doua, ultimul episod are aceeasi doza de cinism in final, sugerand capacitatea exemplara a sistemului de a corupe si exploata in folosul propriu orice fel de inovatie mediatica.
In caz ca aveti dubii legate de calitatea seriei, reactiile insularilor denota faptul ca pe-acolo e cam cea mai buna chestie tv din ultima vreme...
miercuri, 6 februarie 2013
House of Cards (2013)
Post-television TV
Nu am nici o indoiala ca traim epoca de aur a serialelor TV: varietatea ofertei, cresterea vizibila a calitatii seriilor TV americane (cele britanice erau oricum o clasa peste) si simplificarea accesului (legal dar mai ales ilegal) la vizionarea lor au condus la un consum frenetic de asemenea pastile de distractie. Eliberat de restrictiile impuse de un orar fix si imputernicit de tehnologia moderna, consumatorul actual a ajuns intr-o pozitie privilegiata de a alege singur ce sa vada si cand sa vada. Astfel ca, daca acum 10-15 ani un roman obisnuit avea 3-4 seriale pe an pe care le urmarea cu predilectie seara la tv (X-Files, Friends, Familia Bundy, Seinfeld sau MASH) in ziua de azi oricine poate aluneca intr-o frenezie obsesiva devorand 10-15-20 de seriale in ritm de un sezon pe weekend. Bineinteles, cu conditia sa fi trecut ceva timp de la premiera lor, astfel incat sa fi avut ce aduna.
Recent insa, chiar si aceasta conditie a fost suspendata de intrarea pe piata productiei de seriale hi-quality a furnizorului american de continut media online Netflix. Intr-un singur weekend Netflix a pus la dispozitia abonatilor sai (peste 50 de milioane) un intreg sezon de 13 episoade dintr-o productie noua, proprie, pe care personal o asteptam de juma’ de an. House of Cards marcheaza si intrarea in productia TV a lui David Fincher (regizor + prod. ex.), care ingroasa astfel randul numelor mari de cineasti intrati pe usa televiziunii: Martin Scorsese (Boardwalk Empire), Frank Darabont (The Walking Dead), Jonathan Nolan (Person of Interest), Michael Mann (Luck), Neil Jordan (The Borgias), Steven Spielberg (Falling Skies). Unii dintre acestia au oferit doar impulsul creativ initial, pentru ca apoi sa paraseasca platoul in cautare de alte proiecte. Cativa insa au ramas atasati in calitate de producatori executivi, lucru care nu a putut decat sa fie in folosul serialului.
Revenind insa la House of Cards, e demn de stiut ca e vorba de o drama politico-mediatica, in genul lui The Newsroom conceput de Aaron Sorkin anul trecut, care chiar daca nu se ridica la acelasi nivel scriitoricesc (HoC e creat de Beau Willimon), se impune mai bine pe partea de stil (dark, realistic) si evolutie a personajelor. Pilonul principal e Kevin Spacy, excelent instalat in pielea unui congresman american ambitios si fara scrupule. Ca sa va faceti o idee, Spacy omoara cu mainile goale un caine in primul minut al pilotului. Nu e insa un sadic ci un tip foarte pragmatic: cainele era lovit de o masina, iar barbatului nu-i era jena sa-si murdareasca mainile. Vei avea ocazia sa observi genul asta de judecati lucide, rapide in fiecare episod din cele 13 deja existente.
Serialul isi propune sa ofere o imagine asupra felului in care se (poate) face politica la nivel inalt, cu manipulari, tradari, santaje si fortari de maini. Frank Underwood (Spacy) devine imediat simpatic in postura de congresman tradat de presedintele proaspat ales si care, pentru ca i s-a refuzat promovarea ca secretar de stat, e hotarat sa mineze administratia din interior pentru a-si atinge un plan si mai ambitios. Sotia lui, Claire (Robin Wright) e chiar si mai interesanta, dovedindu-se o pereche pe masura ambitiilor sotului ei. Cred ca e prima oara cand Robin Wright isi arata cu adevarat potentialul actoricesc, conturand o femeie puternica si cu la fel de putine scrupule ca sotul ei, insa care ascunde si o anume fragilitate sub amestecul de melancolie, clasa si politete agresiva in care se imbraca. Al treilea pilon de baza e Zoe Barnes (Kate Mara, sora ‘tatuatei cu dragon’ Rooney Mara) o tanara jurnalista/blogger ce initial lucreaza pentru Washington Herald dar care promoveaza instant in new media ca urmare a unui parteneriat lucrativ cu Frank, care o “hraneste” si totodata manipuleaza pentru propriile sale interese.
House of Cards e adictiv. Are un stil narativ inteligent si inchegat, in ciuda formatului episodic, si nu intrebuinteaza tiparul clasic al unei micropovesti sfarsita in fiecare seara pe pe muchie de cutit. Insa siretlicurile politice ale lui Frank anunta un anumit tel, lucru garantat sa-ti castige curiozitatea de a afla in ce fel va fi atins. Seria isi datoreaza paternitatea unei productii BBC din anii ‘90 updatata potrivit realitatilor americane. Un element tot astfel preluat este ocazionala adresare a spectatorului de catre Frank (Spacy) intr-o tentativa de a-l face partas la adevaratele sale intentii si de a-i explica cum merg lucrurile de fapt in politica. E un soi de complicitate care iti da si tie ca spectator o senzatie de implicare in jocul politic de pe ecran, chiar si prin simpla cunoastere a adevaratei fete a personajului principal. Un gimmick interesant care la inceput m-a surprins dar pe care am ajuns treptat sa-l astept cu nerabdare.
Sunt curios ce efecte va avea in viitor genul asta de initiativa. Din punct de vedere afacerist s-ar putea spune ca oferirea unui buchet de 13 episoade dintr-o data nu e o solutie prea desteapta, intrucat anuleaza efectul de buzz provocat de o comunitate atrasa saptamanal in fata ecranului. Dar daca milioanele de subscriberi Netflix vor dovedi in timp ca gestul a fost inspirat cine stie, poate ne vom trezi cu alti mari jucatori din piata (Google, Amazon, Apple) ca vor pompa 100 de milione de $ in propriul show pe care sa-l livreze direct online. Ramane de vazut.
Ps. Netflix nu considera Romania o piata interesanta asa ca trebuie sa ne descurcam prin metode alternative.
Trailer
duminică, 6 ianuarie 2013
Lectia de dans 9: Madhouse rock
Momentul muzical din cel mai recent episod al serialului American Horror Story: Asylum a fost absolut savuros, Jessica Lange conducand trupa de dansatori nebuni intr-un spectacol de sunet si culoare halucinant. De notat coregrafia, simpla si acaparanta, departe de kitchul din clipurile cu miliarde de vizualizari pe tub.
luni, 29 octombrie 2012
Seriale actuale: la ce ma uit si de ce
American Horror Story
Dupa un sezon 1 fabulos (nu am mai vazut de la Twin Peaks incoace asa serial ), a inceput sezonul doi in forta ! Cu un casting de zile mari (Jessica Lange + o gramada de actori buni si bine repartizati), un story care abuzeaza si combina cliseele horror in moduri originale. De neratat ! Astept episoadele noi cu sufletul la gura si asta mi se intampla foarte rar !
It's Always Sunny in Philadelphia
Un serial de comedie "independent", nascut pe cale naturala (fara cezariana). Toata lumea lui e comica si debordeaza de idei. E proaspat si cu adevarat hilar. Adaugati peste asta un
Charlie Day lasat sa-si dea in petec si un Danny Devito si cautati si sezoanele vechi, ca merita.
Comedie-aventura animata cu tente suprarealiste. Un fel de copil nelegitim al lui Beavis si Butthead cu The Mighty Boosh. Foarte drag mie. Foarte comic si imprevizibil. Si pe asta il astept cu sufletul la gura.
Pura nebunie animata. Comic pe alocuri dar suprarealist per total. Violent peste orice grad de violenta. Explozie de animatie buna si idei la foc automat.
Kevin Smith & friends - o incantare de privit. Un serial despre lumea benzilor desenate. Daca numele lui Kevin Smith nu-ti spune nimic - poti sa-l sari :) Mie imi aduce zambetul pe buze si imi adauga un grup de prieteni virtuali in cap.
Din serialele cunoscute si "clasice" mai urmaresc South Park si The Simpsons. Si cam atat :)
vineri, 12 octombrie 2012
Awake, un serial care te tine treaz pana la capat
Awake e inca o dovada ca serialele prea inteligente nu supravietuiesc in grila televiziunilor publice. Audienta in scadere a serialului ce-a debutat in primavara la NBC l-a condamnat la un singur sezon si ala terminat in doar 13 episoade. Plotul e insa unul din cele mai interesante vazute anul asta, despre un individ care duce doua vieti diferite fara a sti cu siguranta care e cea reala. Tipul e un politist detectiv care dupa un accident auto in care a fost implicat impreuna cu familia descopera ca de fiecare data cand adoarme trece dintr-o realitate in care si-a pierdut sotia intr-una in care si-a pierdut fiul. Si invers. Amandoua ii par foarte reale si se deruleaza intocmai ca o zi obisnuita, in fiecare din ele mergand la slujba si investigand diverse cazuri insa alaturi de parteneri diferiti. Ba chiar in fiecare realitate omul face terapie cu cate un psiholog, iar acestia incearca sa-l convinga de adevarul propriei lor realitati.
Un concept destul de interesant, pus in practica intr-un fel care aminteste de Fringe, adica prin explorarea a doua lumi oarecum asemanatoare dar totusi diferite. Chestia misto in serial e modul in care diferite indicii dintr-o realitate ofera piste de explorat in cazurile din cealalta realitate, facandu-l pe detectiv sa para un pic paranormal. Intr-un mod neasteptat insa cazurile sale il forteaza pe tip sa se confrunte si cu problemele sale personale, pierderea fiului, respectiv a sotiei sale, ajutand astfel la o intarire a relatiei cu ruda supravietuitoare din cele doua realitati. Evident ca explicatiile psihologilor sunt ca cele doua iluzii reprezinta manifestari ale subconstientului care refuza sa treaca peste tragedie si ca in clipa in care va accepta ca cealalta viata e un vis foarte realist va fi vindecat. Toata chestia e ca omul nu vrea sa se vindece daca asta inseamna sa renunte definitiv la una din cele doua realitati.
Partea cu adevarat buna la serial e ca te atata cu intrebarea care din cele doua realitati e adevarata. Daca e vreuna din ele adevarata si tipul nu e o leguma pe-un pat de spital sau ceva. Bineinteles, mai exista detaliul cu pierderea memoriei asupra accidentului si cele cateva personaje care par sa aibe un interes in amnezia politistului. Deci rost de conspiratie, care ce-i drept nu e asa de complexa pe cat m-as fi asteptat... Dar serialul exceleaza la capitolul actori, intreaga distributie jucand excelent, creand personaje misto de care chiar iti pasa. Iar Jason Isaacs, care-l joaca pe detectiv, e remarcabil in postura de om in prag sa-ti piarda mintile, care aude voci, are halucinatii, e obsesiv-compulsiv, stiti voi, schizofrenicul obisnuit. In mod clar e de verificat.
luni, 23 iulie 2012
Comedians in Cars Getting Coffee
Din trailer se poate insa observa ca Jerry va avea si alti 'invitati' carismatici.
marți, 5 iunie 2012
Foc si gheata in Urzeala Tronurilor
S-a incheiat si al doilea sezon din Game of Thrones si inca nu-mi vine sa cred cat de bine se descurca David Benioff si D. B. Weiss in transpunerea TV a fantasticei serii imaginate de George R.R. Martin. Cand vad cate personaje si fire narative se impletesc in povestea asta, cate urzeli se tes si cate directii se anunta ca posibile rezolvari ale unor plot-uri migaloase ma intreb cum rezist sa nu pun mana pe carti si sa citesc in avans.
Comparativ cu primul sezon care a fost, in principal, povestea unei singure familii nobiliare, Stark, incheiandu-se cu moartea lui Ned Stark (Sean Bean), cel de-al doilea e mult mai complex si "imprastiat" pe harta Westeros-ului, aducand la lumina toti pretendentii la tronul de fier impreuna cu motivatiile si planurile lor. Intriga e atat de bogata incat abia poti tine pasul cu ea, jocul actorilor minunat, plin de replici memorabile, iar peste toate ni se serveste o lectie detaliata a modului in care se desfasoara lupta pentru putere in Westeros.
Centrul acestui sezon a fost fara indoiala Tyrion Lanister (Peter Dinklage, castigator de Emmy anul trecut) care incepe sa-si afirme abilitatile de mare manipulator. Si totusi omul pastreaza acea imagine de "om bineintentionat" desi e clar ca lupta pentru putere la fel ca si ceilalti. Robb Stark, Regele Nordului, a suferit o schimbare la fel de profunda, s-a maturizat, a trecut prin focul razboiului, a strans legaturile de sange si onoare cu nobilii si a dovedit ca e capabil de decizii grele. Pe deasupra s-a si indragostit. Fratele sau vitreg, bastardul Jon Snow, trece prin propria sa etapa de calire - si nu prin foc ci prin gheata - dincolo de Zid, ca membru al Nightwatch.
Dintre personajele noi am salutat adaugarea frumoasei Carrice van Outen in rolul Melisandrei, preoteasa rosie care trebuie sa ne convinga ca totusi exista magie in lumea lui R.R. Martin, Stephen Dillane si Liam Cunningham ca si Stannis Baratheon, respectiv, Ser Davos, omul lui de incredere si Natalie Dormer cu tot cu farmecele si dezinhibitiile ei din The Tudors - aici e Lady Margaery, viitoare nevasta pentru antipaticul Joefry. Un interes aparte pastrez pentru misteriosul Jaqen H'ghar, asasinul intrat in slujba micutei Arya dar al carui adevarata natura se dezvaluie in ultimul episod (Valar Morghulis), si pentru loiala Brienne, femeia de 2 metri intrata in slujba Catherinei Stark. (clip care dezvaluie mai multe despre noile personaje introduse in sez 2)
Una din concluziile care se pot trage dupa sezonul al doilea e ca, incet, incet, magia se trezeste in Westeros. A inceput in finalul sezonului 1, cu nasterea dragonilor, continua cu ritualurile preotesei focului Melisandra si este definitiv prezenta in abilitatile magicienilor din Qarth, oarecum potentata de prezenta dragonilor. Totusi, nu suntem inca la inele fermecate, sfere magice si stafuri lucitoare. Dar ne apropiem de faza cand oamenii nu vor mai fi singurele forte combatante. Oamenii nordului (Wildlings) se misca iar the White Walkers arata destul de mult cu niste morti vii... cu ochi lucitori.
Avem de asteptat 10 luni pana apare sezonul 3 (11 aprilie 2013). Sursele spun ca va acoperi narativ prima jumatate din Iuresul Sabiilor, cartea a 3-a din seria Cantec de Gheata si Foc. Asta ne promite inca cel putin 3 sezoane doar ca sa-l prinda pe autor din urma (in prezent sunt 5 volume publicate). Lucru confirmat si de contractul pe 6 sezoane semnat de Peter Dinklage. In ce-l priveste pe George R. R. Martin el a fost inca de la inceput implicat in dezvoltarea seriei - ca si consultant - si in fiecare sezon are sarcina de a scrie scenariul unui episod (in sez 2 a scris episodul 9, cu atacul asupra Debarcaderului Regal). In termeni de bugete si audienta lucrurile arata promitator: sezonul 2 a avut o crestere de 15% la bugetului (la primul sezon acesta se invartea in jurul a 50 de mil $) iar audienta a urcat cu vreo 50% facand serialul sa devina al treilea cel mai vizionat din istoria HBO.
E foarte posibil ca seria asta sa reprezinte momentul decisiv pentru viitorul filmelor fantasy-ului. Exista atat de multe serii ample care par imposibil de adus pe ecran. Ei uite ca se poate.
marți, 31 ianuarie 2012
Trailerul zilei: Game of Thrones sezonul 2
Cel mai bun serial al anului trecut revine in forta pe 1 aprilie. Game of Thrones, ecranizarea primului volum al seriei fantasy Cantec de Gheata si Foc, scrisa de George R. R. Martin, a marcat un debut excelent pentru HBO avand succes atat la public cat si la critica. Pe mine m-a convins ca in ceea ce priveste seriile lungi de fantasy, formatul TV episodic e cel mai bun tratament care poate fi aplicat. Bineinteles cu bugetul potrivit si o atenta selectie a distributiei. Daca n-ai vazut inca primul sezon puneti mana pe el. Nu veti regreta. Sezonul 2, bazat pe Infruntarea Regilor, apare in 3 luni.
„In a room sit three great men, a king, a priest, and a rich man with his gold. Between them stands a sellsword, a little man of common birth and no great mind. Each of the great ones bids him slay the other two. 'Do it,' says the king, 'for I am your lawful ruler.' 'Do it,' says the priest, 'for I command you in the names of the gods.' 'Do it,' says the rich man, 'and all this gold shall be yours.' So tell me- who lives and who dies?”
luni, 2 ianuarie 2012
Black Mirror (2011)
Cu ce altceva sa sarbatoresc intrarea in 2012 daca nu cu o bucata remarcabila de fictiune speculativa de sorginta britanica. Black Mirror e o serie TV creata de Charlie Brooker, jurnalist scenarist si om de radio britanic, despre lumea dominata de tehnologie in care traim acum si in care vom trai si mai incolo. E o satira destul de inconfortabila dominata de o atmosfera de paranoia tehnologica si gadgeturi supercool pentru care manifesti atat teama cat si bucuria ca le vei gasi pe rafturi intr-un Apple store. Seria alcatuita din 3 episoade independente aduce aminte de serialele anilor ‘60 sau ‘80 (Twilight Zone si restul) al caror scop era de a critica artistic societatea de atunci. Black Mirror e astfel un omagiu si o critica la adresa generatiei noastre aproape deconectata de la realitate si conectata la virtualitate printr-un ecran de TV, Pc ori smartphone. Charlie Brooker se intreaba astfel prin aceasta serie care sunt efectele secundare ale acestei dependente de (drogul) tehnologie?
Primul episod (segment) al trilogiei -The National Anthem- e amplasat in prezent si expune o criza politica in care printesa (fictiva) a Marii Britanii e rapita intr-o noapte iar premierul britanic e confruntat cu o bizara cerere de rascumparare. In 12 ore trebuie sa execute un act pervers in direct la televiziune altfel printesa moare. Mesajul e imposibil de stapanit fiind urcat pe youtube, sharuit pe retele de socializare, twitter, facebook, astfel ca toata natiunea stie inainte ca agentiile de stiri sa sufle o vorba. E o escaladare speculativa a cazului real in care Gordon Brown a trebui sa-si ceara scuze unei adversare politice pentru ca a numit-o “bigota” iar asta dupa ce lumea virtuala a pus presiune asupra lui. (Basescu vs “tiganca imputita” va suna familiar?) Dincolo de atmosfera de thriller cu termen limita, de intercut-urile “jurnalistice” cu stiri si sondaje, de glumele obscene ale publicului care in ambele cazuri are doar de castigat (o crima in direct sau o perversiune) se impune o reflectie trista asupra finalului: la un an dupa “criza” evenimentul este considerat primul act artistic al secolului 21.
Al doilea episod - 15 Million Merits - se intampla intr-un viitor nespecificat dar oarecum apropiat, dat fiind nivelul tehnologic. Se sugereaza ca populatia ar fi decazut intr-o rutina aka sclavie a entertainment-ului. La 21 de ani tinerii intra in amplasamente tip bigbrother in care fiecare perete e un ecran si o camera video, livrand tone de divertisment dar si inundandu-i cu reclame agresive. Locuiesc impreuna dar comunica prin avataruri digitale, personalizate in schimbul unor credite pe care le castiga pedaland niste biciclete futuriste care in acelasi timp furnizeaza energie tuturor. Ca niste hamsteri umani. Scopul final e adunarea celor 15 milioane care cumpara biletul de intrare intr-o competitie de talente numit Hot Shot. E o metafora cruda pentru succesul reality-show-urilor din anii recenti. Rupert Everett e unul din cei trei membri ai juriului Hot Shot si e, fara indoiala, un diavol incarnat in magnat media: vinde faima in schimbul sufletului.
Ultimul segment - The Entire History of You - e tot o viziune sumbra a viitorului, una in care scuza ca “ai uitat” va fi complet scoasa din uz. Motivul e introducerea unui “graunte digital” in cap (Grain, un fel de cip) pe care sa-ti stochezi absolut tot ce vezi si cu ajutorul caruia sa poti revedea la orice ora pe un display sau chiar in proprii ochi, amintirile. Foarte util cand vrei sa-ti amintesti niste parole sau sa reconstruiesti o betie dar ce efecte ar avea asupra unor relatii sentimentale? Atunci cand o cearta poate fi castigata cu “probe video” ori cand vechile amintiri devin stimuli pentru o partida de sex mecanic. Perspectiva vine ca o continuare naturala a dorintei noastre de a ne stoca amintiri in lumea digitala (youtube, bloguri, facebook), de a ne crea timeline-uri ale propiilor vieti pe care sa le prezentam lumii sau sa le urmarim in clipe de singuratate. Personajul principal este Liam (Toby Kebbell) un avocat care incepe sa-si suspecteze nevasta de inselaciune.
Intreaga serie e foarte bine facuta punand niste probleme serioase in discutie si speculand pe marginea unui viitor tehnologic spre care cu siguranta ne indreptam dar pe care nu ni-l putem imagina cu claritate. Din cele 3 ipoteze - care nu sunt singurele alternative - ultima imi pare cea mai realizabila, depinzand doar de progresul tehnologic. A doua e prea orwelliana ca sa permitem realizarea ei iar prima, desi realista, e prea cinica ca s-o accept.
Trailervineri, 9 decembrie 2011
Breaking Bad
rating: sezonul I brainwash
sezonul II colectabil
sezoanele III-IV orgasmultiplu
"Am pentru voi două cuvinte: Breaking Bad." Asta-i tot ce le spun prietenilor mei de două luni încoace. Şi le spun asta pe un ton confidenţial ca şi cum ar fi ceva -cum să vă spun- ilegal. Sau rău.
Mi se întîmplă anual să descopăr cîte un serial fascinant, pe care să-l urmaresc cu înfrigurare. Dar Breaking Bad este...altceva. Am cunoscut şi eu oameni care au venit cu trupa la munte şi s-au închis zi şi noapte în cabană pînă au epuizat sezonul din Dexter sau True Blood. Mi s-a părut un pic extrem.
Pîna am devenit unul dintre ei.
Abia aşteptam seara, să-mi iau doza. Doză care frecvent a însemnat 2 sau 3 episoade deodată. Un amic de-al meu a descris cel mai bine fenomenul: "Fiecare episod se termină cu un cîrlig. Vroiam mereu să văd primele 10 minute din episodul următor. Şi aşa mă trezeam de multe ori că văd încă un episod pînă la sfîrşit." Structura asta narativă nu e nouă (cred ca procedeul e folosit şi la Tînăr şi Neliniştit). Nouă e tensiunea aşteptării. Şi intensitatea ei. Am ajuns să savurez aşteptarea de peste zi ca în copilărie cînd îmi păstram bomboanele (deşi muream de poftă) ca să le ronţăi la desene animate.
Intriga e destul de simplă şi cred că asta a fost şi momeala pe care creatorul Vince Gilligan le-a aruncat-o celor de la AMC (o televiziune mică dar care a creat seriale mari, dacă luăm în calcul şi Mad Men). Sinopsisul poate fi cuprins într-o frază: "un prof de chimie devine dealer de droguri după ce află că are cancer şi ar face orice să lase familiei o oarecare siguranţă materială".
Chiar şi plecînd de la această premisă mişto e uşor să dai rateuri. Dealtfel, după episodul-pilot am fost tentat să renunţ. N-am simţit nimic. Dar ceva -poate plictiseala, poate ceea ce citisem despre show- m-au facut să-i mai dau o şansă. Dependenţa începe uşor. Şi îţi zici că tu nu ai cum să pierzi controlul şi tu ştii cînd să te opreşti. Treptat, am descoperit serialul de televiziune suprem. Şi un veritabil drog.
Inevitabil, l-am comparat cu favoritele mele, Sopranos si Mad Men (printre puţinele aclamate şi de public şi de critică). La fel ca Tony Soprano, Walter White (Bryan Cranston) e animat de dictonul "to provide for his family" şi pendulează între lumea interzisă (şi dătătoare de adrenalină) a criminalităţii şi confortul/rutina vieţii de familie. La fel ca Don Draper, are o viaţă secretă, dublă, fiindu-i tot mai greu să-şi salveze acoperirea. "He hides in plain sight". Toţi aceşti eroi au în comun dependenţa (captivitatea) de un sistem (mafie, publicitate). Mr. White e deasupra acestora pentru că e în permanenţă conştient şi responsabil pentru deciziile sale. De aici şi drama sa interioară.
În mod ciudat, abia după aflarea diagnosticului, personajul său (lipsit anterior de viaţă) începe să trăiască. Începe să-şi afirme eul. E ca şi cum ameninţarea permanentă a morţii îi clarifică cine e şi ce are de făcut. În decurs de un sezon observăm o transformare formidabilă. De la un cercetător în chimia cristalelor eşuat în profesoraş de liceu din Albuquerque, New Mexico şi part-time spălător într-o benzinărie, tată conştiincios de familie (cu un copil adolescent cu handicap şi un altul pe drum) ajunge în poziţia de fabricant de metaamfetamine (tot cristale) şi potenţial drug-lord autointitulat Heisenberg (!). Partenerul său este un fost elev de liceu, Jesse Pinkman (Aaron Paul). Ca situaţia să aibă iz de dramă antică, cumnatul e un foarte ambiţios poliţist de la divizia antidrog. Joaca asta de-a "în pat cu duşmanul" ne va ţine în suspans de-a lungul a patru sezoane. Dealtfel, povestea e cel mai clar (şi amuzant) ilustrată aici, într-un "videoclip" inserat la începutul sezonului II.
Vince Gilligan forează în profunzimea sufletului uman, folosindu-se de senzori rafinaţi pentru observaţia psihologică. El nu îşi judecă (anti)eroul, care pînă la urmă se dovedeşte un individ complet amoral.
Ce m-a făcut dependent de BB?
Tocmai transformarea asta de care vorbeam a lui Walter. Miza seriei e "înrăirea" la care face referire titlul. Ea se produce treptat şi verosimil. Ca să închei comparaţiile, eroii celebri din alte seriale nu prea evoluează, nu prea se schimbă. Don Draper e cam acelaşi timp de 4 sezoane. BB prezintă drumul unui intelectual mîhnit şi plictisit(or) spre "villainy".
Apoi e senzaţia acută de autenticitate. Personajele au adîncime. Motivaţiile şi acţiunile lor sunt fireşti în conjunctura creată. Problemele lor sunt palpabile şi de aceea e mai uşor să empatizezi cu ele. Paradoxal e faptul că personajele sunt pe cît de realiste, pe atît de iconice. Au trăsăturile de comics, deşi vorbesc şi se poartă normal pentru mediile din care provin (fie că e liceul sau secţia locală de poliţie ori cartelul mexican de droguri). Dacă moda de acum (impusa de Marvel) e sa faci filme dupa BD, nu m-ar mira să se facă un BD după BB (de observat aici şi numele personajelor care aduc a Tarantino -Mr. White sau Pinkman- sau avocatul Saul Goodman care şi-a ales acest pseudonim bazîndu-se pe mesajul subliminal pentru clienţi: it's all good, man!).
Iar ăsta e numai meritul scrierii meşteşugite şi a distribuţiei bogate în culoare şi textură. Protagonistul Bryan Cranston i-a făcut pe mulţi să întrebe "de unde a apărut tipul ăsta" care pînă acum "se remarcase" doar cu rolul unui doctor în Seinfeld. A luat trei Emmy consecutiv pentru BB. A făcut un rol mare şi în Drive (care în mod normal ar trebui să îi aducă o nominalizare la Oscar pentru rol secundar) şi de-acum e curtat tot mai mult de Hollywood (de exemplu, Contagion).
Toată distribuţia e plină de actori necunoscuţi în drum spre stardome: Anna Gunn/Skyler (soţia ironică şi plină de resurse), Aaron Paul/Pinkman (tînărul dealer cu tresăriri de umanitate), Dean Norris/Hank Shrader, cumnatul care are tot felul de ticuri (verbale şi nervoase) ce amintesc de Soprano/James Gandolfini, Giancarlo Esposito/Gus Fring (votat cel mai "rău" villain al anului). Mai sunt şi cîteva remarcabile apariţii episodice: Mark Margolis sau Danny Trejo, ultimul într-una din cele mai oribile scene ale seriei. Şi mai e patronul de spălătorie Bogdan [bagdean] (Marius Stan, un fizician!!!), românul cu sprîncene a la Albulescu.
Umorul negru abundent, dar bine dozat, contrabalansează eficace momentele mai senti, tipice unui " cancer-movie". Dialogurile sunt scrise impecabil, iar felul în care se aşează piesele te fac să crezi că totul e gîndit -nu cu două episoade- cu două sezoane înainte. O marcă a serialului o reprezintă inserturile de la începutul fiecărui episod care anticipează (la nivel de sugestie) un eveniment sau dimpotrivă prezintă unul din trecut. Aşa că povestea nu ni se dezvăluie dintr-odată, ci pe straturi, pe modelul "foilor de ceapă".
De apreciat şi calitatea filmării, cu unghiuri provocatoare (de exemplu de pe fundul paharului tip Berzelius sau a vasului unde se coc cristalele). Apropo, folosirea simbolurilor chimice în generic are acoperire şi în poveste. Multe din soluţiile pe care le găseşte Walter în situaţii fără ieşire vin ca urmare a pregătirii sale. De exemplu, poate fi folositor cînd eşti în război cu mafia drogurilor să ştii să faci otravă din nişte boabe, explozibil din nuştiuce praf sau chiar o baterie artizanală de maşină - destul de utilă cînd rămîi blocat în deşert.
Cîtă vreme am consumat cele 4 sezoane, n-am vrut (şi n-am putut) să văd altceva. "Trăiesc cînd mă uit la Breaking Bad. Restul e doar aşteptarea următorului episod" ca să parafrazez un celebru actor care vorbea despre curse. Din cîte mi-au confirmat prietenii pe care i-am inoculat cu acest virus perfid, au trăit şi ei o experienţă similară. Ba am auzit că altcineva a hotărît să se rezume doar la un episod pe săptămînă - aşa cum fac telespectatorii americani- pentru a prelungi bucuria vizionării. Exact asta am simţit la finalul sezonului 4: un regret imens că se încheie dar şi pofta uriaşă, ca o mîncărime, de a afla cum va mai ieşi (dacă va ieşi) Walter de sub dubla sa condamnare la moarte. Cancerul la plămîni pe de o parte şi cancerul nou pe care l-a contactat: viaţa de dealer.
Va rog să îmi iertaţi excesele, dar scriu acest articol în plin sevraj. Îmi lipsesc opiaceele amfetaminele şi endorfinele furnizate de Breaking Bad. Noroc că la anul vine sezonul cinci şi decisiv al seriei. Am în sfîrşit un motiv să aştept cu speranţă 2012.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)