duminică, 29 aprilie 2012
Marele Ecran in presa locala
Adevarul de Timisoara ne-a cadorisit cu un val de publicitate neasteptata publicand un articol despre Asociatia Marele Ecran si visul nostru de a avea o cinemateca stabila la Timisoara. Multumiri autoarei articolului, Sabina Mihaica. Efectul s-a simtit pana la capitala de unde am primit reactii si sprijin moral imbucurator.
later edit: articolul e foarte binevenit, dar si mai tare ne plac reacţiile pe care le-a generat:
@ comandante che:
Am citit despre proiectul vostru cu cinemateca de 100 de locuri in ziarul Adevarul. Va felicit intr-adevar pentru initiativa si curajul de a va inhama la un astfel de plan complex. Timisoara inca mai poate fi atrasa in cursa pentru un astfel de proiect. Si oamenii sunt altfel si inclin sa cred ca proiectul vostru e posibil sa dea roade mai repede decat ne-am putea astepta.
Un vis ca al vostru il am si eu, numai ca Bucurestiul este supraaglomerat de mall-uri de nici un ac de "proiect" nu ai unde aseza. La fel de adevarat ca exista o cinemateca si altele asemenea, dar nimic de anvergura unei sali ce poate aduna 100 de oameni.
Radef-ul este intr-adevar o "panarama" de institutie care nu stie altceva decat sa-si vanda spatiile unor neaveniti cu bani care reusesc sa transforme cinematografele in spatii de comert si nu numai. Denaturarea rolului si scopului acestor spatii se face cu accordul unui Radef dornic sa instraineze un patrimoniu de care am avea nevoie cu totii.
In sfarsit, dat fiind faptul ca sunt pasionat de filme, dar si cu unele radacini paterne timisorene, mi-ar facea placere sa-mi spuneti cum am putea colabora, in cazul in care considerati ca ati avea nevoie.
@sorin aradean
later edit: articolul e foarte binevenit, dar si mai tare ne plac reacţiile pe care le-a generat:
@ comandante che:
Am citit despre proiectul vostru cu cinemateca de 100 de locuri in ziarul Adevarul. Va felicit intr-adevar pentru initiativa si curajul de a va inhama la un astfel de plan complex. Timisoara inca mai poate fi atrasa in cursa pentru un astfel de proiect. Si oamenii sunt altfel si inclin sa cred ca proiectul vostru e posibil sa dea roade mai repede decat ne-am putea astepta.
Un vis ca al vostru il am si eu, numai ca Bucurestiul este supraaglomerat de mall-uri de nici un ac de "proiect" nu ai unde aseza. La fel de adevarat ca exista o cinemateca si altele asemenea, dar nimic de anvergura unei sali ce poate aduna 100 de oameni.
Radef-ul este intr-adevar o "panarama" de institutie care nu stie altceva decat sa-si vanda spatiile unor neaveniti cu bani care reusesc sa transforme cinematografele in spatii de comert si nu numai. Denaturarea rolului si scopului acestor spatii se face cu accordul unui Radef dornic sa instraineze un patrimoniu de care am avea nevoie cu totii.
In sfarsit, dat fiind faptul ca sunt pasionat de filme, dar si cu unele radacini paterne timisorene, mi-ar facea placere sa-mi spuneti cum am putea colabora, in cazul in care considerati ca ati avea nevoie.
@sorin aradean
Va spusesem la BCUT (Ceva bun de la viata) ca orasul e vaduvit de filme de calitate.
Dadusem exemplul unui nominalizat Oscar la 5 categorii "Descendants" si care nici n-a mai fost adus la Timisoara...
Acum
sintem din nou intr-o situatie similara. Pe ecrane ruleaza "Iron Lady"
(13 premii, 16 nominalizari) si care trebuia sa vina si la Timisoara din
27.04, dar Cinema City spune ca nu se stie dca il vor mai aduce...
Acea sala cu intreaga aparatura de cinema (nici macar nu merita sa fie #3D) trebuie infiintata cit mai curind.
Am vazut articolul din ADS Timisoara. E ok.
Cred ca trebuie facuta cit mai multa vilva in jurul faptului ca orasul are nevoie de o sala care sa aduca filmele pe care
multiplexul din oras le refuza, din temerea ca nu vor generea vinzari de block-buster.
La ce sala v-ati gindit?
Singura
care pare rezonabila, existind si spatiu ptr aparatura de proiectie
care nu poate fi portabila (acum o punem, acum o luam si o impachetam),
este Casa Tineretului (eu stiu ca are 160 locuri). Cum vi se pare ? Ce
tarife de inchiriere ar fi ? Vreun parteneriat cu FITT, proprietarul
cladirii?
@adrian kali:
Am locuit langa
cinematograful Arta din Iosefin si cu durere am asistat la distrugerea lui in
1992! Am fost vreo 10 oameni in sala cand a avut loc ultima proiectie -Vraciul
din padure cu Sean Connory! Mai ramasesera vreo 20 de scaune restul erau adunate gramada langa perete! Si mi-am amintit
momentele cand sala era plina, stateam la cozi la westernuri sau saream noaptea
gardul la gradina! In aceeasi perioada se inchisese Melodia, nu sunt sigur daca
am fost la ultima reprezentatie dar oricum printre ultimele! Acelasi tablou
dezolant! Ar fi remarcabil sa se faca o ancheta din cauza cui au ajuns
cinematografele biserici sau magazine!!!
sâmbătă, 28 aprilie 2012
Shortul zilei: SUBWARS
E sambata asa ca hai sa ne relaxam putin cu niste material animat, un short chinezesc tributar StarWars, kungfu madness si cu un sambure de critica sociala gen, unde-i respectul si politetea. Asta ca sa vedeti ce mai fac studentii de la comunicare din China.
Muncitoreşti
Makunouchi bento e un tip popular de gustare japoneză ambalat într-o cutie partiţionată. Era servită începînd din secolul şaptesprezece pe timpul pauzelor de teatru Kabuki. Cam cum servim noi azi porţiile de nachos. La cererea publicului (adică a noastră), prietenii din Makunouchi Bento lucrează la ceva extraordinar. Premiera, peste 4 săptămâni. Acum vă divulgăm doar că e cu aventuri, cu prinţi şi vrăjitori. E şi pentru părinţi şi pentru copii, dar nu e Harry Potter. Ghici ciupercă ce-i?
Alt prieten, nu spui care, ghe la Cluuj, dă cu sapa (sau mai degrabă cu lopata) la ceva atît de măreţ, îndrăzneţ şi neplauzibil că nici nu mă încumet să vă spun încă pe de-a întregul ce e. În schimb, vă întărît cu această imagine, care ar putea fi logo-ul Transilvaniei (dacă ar avea doi colţi de vampiri în loc de mustaţă). Dar nu e. Are insa ocazia de a fi cel mai curajos proiect de film românesc în care şi-au băgat codiţa (sau, repet, lopata) niste muncitori din blogosferă. Thaves Bahtalo!
Alt prieten, nu spui care, ghe la Cluuj, dă cu sapa (sau mai degrabă cu lopata) la ceva atît de măreţ, îndrăzneţ şi neplauzibil că nici nu mă încumet să vă spun încă pe de-a întregul ce e. În schimb, vă întărît cu această imagine, care ar putea fi logo-ul Transilvaniei (dacă ar avea doi colţi de vampiri în loc de mustaţă). Dar nu e. Are insa ocazia de a fi cel mai curajos proiect de film românesc în care şi-au băgat codiţa (sau, repet, lopata) niste muncitori din blogosferă. Thaves Bahtalo!
vineri, 27 aprilie 2012
Darren Aronofsky il prezinta pe NOE
Aronofsky face parte din categoria regizorilor in care am absoluta incredere indiferent de proiectele in care se implica sau pe care le coc ei insisi de la zero. Probabil increderea vine pe seama faptului ca nici unul din filmele sale nu m-a dezamagit (The Fountain, Requiem for a dream, Pi, The Wrestler, Black Swan) iar o buna parte din ele sunt printre favoritele mele. Privind in urma ele imi par treptele pe care un cineast abil a trebuit sa le urce pentru a se pune in postura de a da forma unui vis din copilarie. Proiectul de suflet al lui Darren e nici mai mult nici mai putin decat o ecranizare epica a povestii biblice care-l are in centru pe Noe, insa una atat de ambitioasa incat daca n-ar fi existat fenomenul intitulat Black Swan, visul ar fi zacut inca multa vreme in cotloanele mintii lui Aronosfky. In prezent insa, Noah e foarte viu si pe roate, desi abia in faza de pre-productie, dar avandu-l atasat in postura de titlular pe Russel Crowe.
Ceea ce e mai neobisnuit la acest film - si motivul pentru care am scris articolul - e faptul ca povestea va fi intai dezvaluita de Darren sub forma unei nuvele grafice, a carei prime parti (din patru) a fost deja lansata in 2011. Va fi un experiment interesant, cred, sa-l vedem pe Aronofsky in postura de comic writer si pe atat mai incitant sa putem trage cu ochiul la arta conceptuala. In linii mari regizorul dezvaluie ca nu va fi neaparat o abordare religioasa ci se va concentra mai mult pe latura de fabula a povestii. Lumea va fi una destul de intunecata si violenta, aproape barbara, numai buna de spalat c-un potop biblic, iar Noe va fi mai degraba un luptator incercat decat un profet cu barba alba. Prin urmare Noah se anunta ca unul din evenimentele de amploare ale anului 2014, data care dintrodata pare enervant de indepartata. Mai jos cateva pagini din seria grafica Noe.
miercuri, 25 aprilie 2012
Intouchables (2011)
rating: Brainwash supraevaluat
E un mister pentru mine de ce, potrivit unui sondaj, peste 50 % din francezi considera filmul Intouchables ca fiind evenimentul cultural al anului. Dar, pana una alta, o treime din aceiasi francezi au votat cu extremistii la alegerile recente, deci te poti astepta la orice. Sper ca sondajul se refera doar la succesul de public si nu la eventualele calitati pe care le-ar avea pelicula regizata de tandemul Olivier Nakache - Éric Toledano. Sunt de acord ca e un film deosebit de agreabil, pe alocuri amuzant, cu cateva performante actoricesti respectabile si un scenariu fara complexitati narative sufocante, dar astea nu-l recomanda decat ca un film deosebit de comestibil, nu un fenomen cinematografic - in sensul cultural al termenului nu in cel afacerist. Sase luni de-acum incolo va fi doar o statistica ingropata si nimeni nu-si va mai bate capul sa-l vada inca o data.
Pana atunci Intangibilii (la noi tradus Invincibilii) consta intr-o dramedie relaxata, inspirata din povestea reala a unui paralitic plin de bani care isi gaseste asistentul personal intr-un emigrant senegalez de la periferia societatii, cei doi devenind in final foarte buni prieteni. Deci un scenariu simplu despre doi indivizi din lumi diferite care trec peste prejudecatile obisnuite pentru a castiga “o sansa” de normalitate de la viata. Philippe (Francois Cluzet) e cliseul omului bogat care daca n-ar fi paralizat s-ar bucura de o viata extrem de lejera si plina de capricii estetic-culturale cu multe zerouri in coada. Driss (Omar Sy) e "capusa" apta de munca dar "neintegrata" care traieste pe ajutor social in vreme ce mama/matusa lucreaza zi lumina ca sa-i intretina pe ceilalti frati. Relatia lui cu Philippe debuteaza sub auspiciul singurului motivant la care raspunde Driss, orgoliul, adica cu un pariu ca nu va rezista nici 2 saptamani ca infirmiera.
Probabil ca personajul Driss a placut tuturor, fiind vorba de un tanar de culoare, atletic, glumet, onest, vorbaret si foarte credibil in rol de baiat de cartier. Un fel de Eddie Murphy parizian. Un talent nativ. Greu de apreciat cat din personaj a fost lucrat si cat reflecta chiar personalitatea lui Omar Sy. Dincolo de personaje actiunea insa se concentreaza pe doua directii: regasirea poftei de viata in Philippe si “educarea” lui Driss in problema responsabilitatii sociale si familiale. In final amandoi obtin ceea ce era de obtinut, iubire, stabilitate, normalitate, iar filmul se incheie cu un optimism deloc necesar dar in ton cu realitatea. Patetismul a fost istet ocolit de gagurile introduse pentru ca ultima chestie de care aveam nevoie era sa plangem pe seama unui miliardar paralizat dupa o tura cu parapanta.
In concluzie, Intouchables nu e un film deloc rau, dar e in mod clar e supraevaluat. Pentru un cinefil din alta tara decat Franta eventualele implicatii politico-sociale ale unui "negru pus in situatia de a sterge la fund un alb putred de bogat" sunt irelevante. Iar ca poveste despre ce inseamna sa fii om pur si simplu, filmul asta e absolut obisnuit. Ca sa fiu sincer, nu exista o singura imagine care sa fi ramas cu mine dupa creditele din final iar cu exceptia celor cateva momente de fun sau a personalitatii caraghioase a lui Driss, nimic nu mi-a starnit o reactie de efectiva incantare. Nu e nici macar pe acelasi raft cu filme ca Le scaphandre et le papillon, Mar Adentro sau My Left Foot, ca sa dam doar cateva exemple de povesti asemanatoare ecranizate.
The Artist - "The Movie"
Am finalizat şi versiunea extinsă a filmuleţului nostru.
Mulţumiri monteurului Costi Buţă, Camera 4 , Atelier 1 şi celorlalţi de pe genericul de sfîrşit.
marți, 24 aprilie 2012
Se apropie Timishort Film Festival 2012
Intr-o saptamana Timisoara va fi gradina de (prima)vara a cinefililor de pretutindeni odata ce Festivalul de Film Timishort isi va deschide portile si proiectoarele. Astfel, vreme de patru zile buricul scurt-metrajelor va fi pe Bega, caci se anunta o selectie excelenta de filme scurte gata sa fie devorate de cinefilii sau cineastii care il vor frecventa in perioada 3-6 mai 2012. Andrei Rus, selectionerul festivalului explica: "Timishort reuneste avangarda tinerilor regizori din intreaga lume”. Trebuie sa-l credem pe cuvant, a avut de ales intre 400 de filme inscrise pe cele mai reusite si demne de a intra in competitie. Aflat la cea de-a patra editie, festivalul organizat de Asociatia Romana a Filmului Independent (ARFI) se incapataneaza sa supravietuiasca conditiilor tot mai precare ale infrastructurii locale. Una dintre locatiile obisnuite in anii precedenti (Cinema Studio) a fost scoasa din circuit, lasand greul pe batranul cinema Timis, Aula BCUT de la Vest si mult versatilul Club Setup care va gazdui si petrecerile de socializare din fiecare seara dedicata festivalului.
Meniul pare ca e in proportie de 90% definitivat urmand, sper, a se publica in zilele urmatoare. Competitia internationala cuprinde 24 de filme din 18 tari intre care si doua scurt-metraje romanesti, E dreptul lui sa tipe de Vlad Petri, pe tema protestelor de la Bucuresti, si Gutuiul japonez, de Mara Trifu, caracterizat drept un "documentar-haiku".
Competitia nationala cuprinde 8 filme romanesti intre care si Chefu' de Adrian Sitaru iar sectiunea Videorama, dedicata filmelor mai experimentale, e cea mai ofertanta cu 30 de titluri inscrise. Ca o nota personala as adauga ca suntem deosebit de mandri sa avem jumatate din Marele Ecran in juriul acestor doua sectiuni: Lucian Mircu va fi unul din cei care vor decide cine va inhata trofeele respective.
Ar mai fi de precizat ca sectiunea Focus se va concentra in acest an pe regizorul Radu Jude asa incat vom avea ocazia sa revedem scurtele lui mult-premiate (Lampa cu caciula, Alexandra si Dimineata) iar in deschiderea festivalului premiera celui mai recent lung-metraj al dansului, Toata lumea din familia noastra.
Cam atat pentru moment. Revenim cu detalii cand le avem. Pana atunci stati cu ochii si pe pagina lor de facebook.
luni, 23 aprilie 2012
Ceva bun de la viata (2011)
Mîine seară, în aula BCUT va fi proiectat, la cîteva minute după ora 18.00, noul film regizat de Dan Piţa. Într-un fel, aceasta e premiera oficială a filmului la Timişoara. Mai ales că va fi prezent şi autorul, împreună cu o parte din echipă. Un motiv în plus să nu lipsiţi de la întîlnirea (şi de la sesiunea Q&A de după) cu unul din cei mai importanţi cineaşti români.
Sau, ca să ridic şi mai mult miza, puteţi să veniţi doar ca să mă vedeţi cum mi se taie picioarele de emoţie (încercînd să moderez această serată specială). Şi să auziţi cum îmi tremură vocea.
Un flic (1972)
rating: Colectabil
"The only feelings mankind has ever inspired in policemen
are those of indifference and derision."
Ultimul film al lui Jean-Pierre Melville (Le Samourai, Le Cercle Rouge) e cantecul de lebada al unuia dintre reprezentantii de seama ai nouvelle vague-ului, mai exact al celui care a condus crime noir-ul european catre cea mai pura esenta a sa. Un flic (Un politist) e, in principiu, un film in care personajele, atmosfera, locul de desfasurare si actiunea au un scop bine definit, cel estetic. E astfel vorba de un film facut de dragul artei, din iubire pentru cinema, pentru gangsterii americani si pentru genul filmului politist pe care Melville l-a implinit atat de bine. Vorbim aici de barbati in trenciuri, cu palarie si tigara-n coltul gurii, gata in orice moment sa scoata o arma din buzunar si sa prade o banca intre doua pahare de wiskey. Si fara sa scoata un cuvant sau macar sa transpire un pic. Subiectul nu e diferit de alte filme ale maestrului francez: un heist pus la cale de o banda de profesionisti, un politist (Alain Delon) satul de rutina infractionala pe urmele lor si nelipsita femeie fatala (Catherine Deneuve) care joaca la doua capete.
Reteta e simpla, minimalista. Melville nu-i Guy Ritchie. Semnaturile sale regizorale au fost deja stabilite in filmele precedente. Culori cenusii, fete serioase, vorbe putine. Toti sunt profesionisti in filmul asta. Toti stiu ce au de facut. Si toti sunt conditionati de natura lor sa mearga pe un anumit drum. Filmul stabileste de la inceput o atmosfera otelita: 4 barbati asteapta intr-o masina ora de inchidere a unei banci. Zona e retrasa - un cartier modern pe o faleza pustie a unei Riviere dezolant batura de valuri. Ploua. Cu cateva minute inainte de inchidere trei intra calm in banca, pretinzand a fi clienti, si curata sertarele. Un angajat braveaza ranind unul din hoti si plateste cu viata. Hotii dispar, ascund prada si-l debarca pe colegul ranit la primul spital. Asta e diferenta fata de filmele moderne. In randul gangsterilor clasici exista un anumit cod al onoarei. Nimeni nu e lasat in urma si nimeni nu ciripeste.
Sarcina prinderii spargatorilor revine comisarului Coleman (Delon), un tip deprimat de rutina muncii de investigator si pe care nimic nu-l mai impresioneaza. Insa fara indoiala un individ inteligent si tenace. “People will do the wrong thing, they always do.” Serile si le petrece la barul detinut chiar de catre seful hotilor, Simon (Richard Crena), cu care imparte fara sa stie aceeasi femeie (blonda Catherine Deneuve). Amandoi o folosesc ca sursa de informatii dar mai probabil e ca ea sa-i foloseste pentru a avea si bani si siguranta.
O data ce singura pista in cazul jafului, ranitul, este redusa la tacere, comisarul se concentreaza pe alt caz, un transport de droguri cu trenul. Informatia asta ajunsese insa si la Simon, marcand provocarea unui jaf de zile mari. Barbatii acestia, eroii lui Melville, au imbatranit si simt intotdeauna nevoia unei ultime lovituri. Cantecul lor de lebada. Cum e de asteptat, piesa de rezistenta a filmului o reprezinta scena minutioasa a jafului, aproape derulata in timp real.
Filmul lui Melville e un mulaj arhitectural plasat intr-un ambient atmosferic. E ca un pastel de nuante albastrui si tonuri de gri. Totul de imbibat de fatalismul francez, de senzatia permanenta a personajelor ca se indreapta spre groapa si, in consecinta, de o anumita demnitate si resemnare. In buna traditie a filmelor noir, personajele nu sunt fundamental bune sau rele. Politistul e de partea legii dar psihologic nu-l despart multe de un ticalos inflexibil si nici metodele nu-i sunt ortodoxe. Simon e un hot dar pentru el infractiunea e mai mult o arta: n-are nevoie sa fure, fura pentru ca poate, pentru ca se pricepe. Iar cand e incoltit e gata sa renunte la tot pentru o iesire grandioasa.
In ce-o priveste pe Cathy, ea e intr-adevar femeia fatala: blonda, misterioasa, fara scrupule, cu o agenda personala obscura. Poate ca placerea ei e tocmai in a se juca pe linia subtire dintre lege si faradelege. In filmul lui Melville moartea se-mbraca-n blonda. Cu o singura lovitura ii plaseaza pe cei doi oponenti intr-o situatie fara iesire. "I wasn't sure if he would commit suicide." e o incheiere la fel de eliptica ca privirea pe care i-o arunca Coleman lui Cathy, inainte de a-i intoarce spatele. Intr-un film cu foarte putine dialoguri, vorbe ca acestea au un efect puternic.
duminică, 22 aprilie 2012
(Trailerul zilei) Comic-Con Episode IV: A Fan's Hope
De la Morgan Spurlock, autorul documentarelor Super Size Me si The Greatest Movie Ever Sold, avem parte de o radiografie cinematica a fenomenului Comic-Con. E vorba de cea mai mare conventie a fanilor de comic-uri din State, care se tine anual in San Diego, una la care participa deopotriva creatori, publisheri si oameni din industria filmului, ca sa nu mai vorbim de cititori, colectionari si maniaci. Pentru noi probabil e imposibil de inteles cum niste adulti sunt capabili sa stea doua zile la o coada ca sa cumpere un robot spatial sau mai stiu eu ce personaj de benzi desenate. Dar dincolo de bizareriile individuale, Comic-Con-ul, ca event, are forta de a influenta Hollywood-ul. Mai nou, orice geek movie (si aici inteleg de la productii de inspiratie comics pana la SF-uri cu multa gadgetareala) se face anuntat la un Comic-Con. Daca participantii la conventie sunt impresionati, producatorii au parte de o publicitate "din gura-n gura" extraordinara. Documentarul lui Spurlock ne ofera noua, celor care nu vom ajunge probabil niciodata acolo, o imagine din culise plus interviuri cu oameni ca Stan Lee (autorul Spider-Man), Joss Whedon (regizorul filmului Avengers) sau Kevin Smith, supremul geek.
Detachment (2011)
rating: colectabil
Chiar dacă poate nu pare la prima vedere, Detachment (regia Tony Kaye, 2011)
este un film despre tine şi despre mine. Şi despre un fel de maladie emoţională
a societăţii în care trăim. Unii i-ar zice detaşare. Alţii, indiferenţă sau
incapacitate de a te implica atât cât ar trebui în relaţiile cu oamenii din
jur. Neputinţa de a oferi o bucată mai mare din tine, din atenţia şi din
afecţiunea ta, celor care chiar ar merita.
Detachment vorbeşte despre o boală cronică
care ne transformă pe toţi, inevitabil, în consumatori nesătui. De lucruri, de
oameni, de relaţii, de plăceri interşanjabile. Cât mai multe, cât mai variate.
Cu cât mai puţine responsabilităţi. No strings attached. Forever, dacă se
poate. E o temă deloc nouă, poate vă
gândiţi. De acord, însă e şi una despre care parcă niciodată nu poţi vorbi
îndeajuns.
Campion al detaşării şi neimplicării în viaţa
celor din jur e personajul jucat absolut superb de Adrien Brody. Aparent, e un
profesor suplinitor care încearcă să relaţioneze cu elevii lui, să-i scoată din
apatie, să-i facă să le pese. Dar în realitate, el face primul pas în relaţiile
cu cei din jur doar pentru ca apoi să-i abandoneze. Să se retragă în starea lui
naturală de izolare, detaşare, nepăsare. Unde îşi vede de propriile temeri, fobii şi răni nevindecate.
Filmul face un portret tare sumbru şi depresiv
al sistemului american de educaţie. Cu săli de clasă pline de copii plictisiţi,
agresivi, cu deficit de atenţie, cruzi, incapabili să scoată o frază întreagă
care să nu includă cuvintele ”fuck”, ”shit” sau ”ass” etc. Şi nu e genul de
film din categoria Dangerous Minds, unde un profesor vine într-o școală cu
reputaţie proastă şi face miracole printre elevi, le arată ”calea cea dreaptă”.
Nu, e mai degrabă ceva gen Entre les murs. Adică profesorul e departe de a-i ”salva”
pe adolescenţii dezabuzaţi din clasa lui. E drept că personajul lui Brody reuşeşte
să îi facă atenţi uneori, dar imediat apoi îi abandonează pentru a-şi relua
poziţia comodă de detaşare.
Deşi megadepresiv, filmul merită văzut nu
numai pentru că Adrien Brody face cel mai bun rol de la Pianistul încoace,
cred. Ci şi pentru problemele pe care le pune, pentru cum te face să evaluezi
mai atent doza de generozitate pe care ar trebui să o livrezi celor din jur. (Adina Baya)
sâmbătă, 21 aprilie 2012
Zodia cinemaului
De astăzi, lucrurile se schimbă. În mica noastră urbe începe o lună plină de evenimente legate de cinema. Iar noi suntem în mijlocul lor:
1. Astăzi începe Cafekultour. Cu o seară poloneză de film (Guide to the Poles). În Bunker puteţi vedea, printre altele, documentarul Beats of freedom (regia: Wojchiech Slota, 2010). Chiar vă rog să-l vedeţi. E un întreg popor acolo. Un popor care şi-a păstrat coloana vertebrală prin muzică. Punk-ul sau Rock-ul au fost ultimele bastioane de libertate a conştiinţei. L-am văzut la Craft, în cadrul Bookfest, şi primele 20 de minute au rulat fără subtitrare. Chiar şi aşa mi s-a ridicat părul pe mînă pentru că înţelegeam, fără traducere, forţa strigătelor autentice de răzvrătire şi demnitate.
2. Marţi, 24 aprilie, ajunge la Timişoara (în aula BCUT) Ceva bun de la viaţă, ultimul film al lui Dan Piţa. Împreună cu regizorul, scenaristul (Alexandru Molico), operatorul (Dan Alexandru) şi unul dintre actori (Corneliu Ulici). Avem onoarea să moderăm această întîlnire între cineaşti şi cinefili.
3. Miercuri, 25 aprilie, la Carturesti Mercy sarbatorim Ziua Filmului Portughez cu o drama din 2000, Ganhar a vida (Get a life) de Joao Canijo.
4. Timishort, cel mai important festival de scurtmetraje din România, ţine stindardul sus, în ciuda condiţiilor nu foarte prietenoase. Timp de patru zile (3-6 mai), Timişoara devine cel mai fierbinte loc din punct de vedere cinematografic, de pe teritoriul valah. Subsemnatului i s-a făcut o ofertă de nerefuzat: să facă parte din juriul care decide cîştigătorii competiţiei naţionale şi secţiunii Videorama. Voi fi acolo.
5. Festivalul Filmului European incepe in aceeasi zi cu Timishort-ul, insa la Bucuresti (3-13 mai), urmand sa ajunga la Timisoara in perioada 17-20 mai. Programul e inca sub cheie, speculam insa ca va fi pe masura editiilor precedente.
Şi ăsta e doar începutul. Va urma (tot în stilul ăsta, cam pînă în 24 mai).
1. Astăzi începe Cafekultour. Cu o seară poloneză de film (Guide to the Poles). În Bunker puteţi vedea, printre altele, documentarul Beats of freedom (regia: Wojchiech Slota, 2010). Chiar vă rog să-l vedeţi. E un întreg popor acolo. Un popor care şi-a păstrat coloana vertebrală prin muzică. Punk-ul sau Rock-ul au fost ultimele bastioane de libertate a conştiinţei. L-am văzut la Craft, în cadrul Bookfest, şi primele 20 de minute au rulat fără subtitrare. Chiar şi aşa mi s-a ridicat părul pe mînă pentru că înţelegeam, fără traducere, forţa strigătelor autentice de răzvrătire şi demnitate.
2. Marţi, 24 aprilie, ajunge la Timişoara (în aula BCUT) Ceva bun de la viaţă, ultimul film al lui Dan Piţa. Împreună cu regizorul, scenaristul (Alexandru Molico), operatorul (Dan Alexandru) şi unul dintre actori (Corneliu Ulici). Avem onoarea să moderăm această întîlnire între cineaşti şi cinefili.
3. Miercuri, 25 aprilie, la Carturesti Mercy sarbatorim Ziua Filmului Portughez cu o drama din 2000, Ganhar a vida (Get a life) de Joao Canijo.
4. Timishort, cel mai important festival de scurtmetraje din România, ţine stindardul sus, în ciuda condiţiilor nu foarte prietenoase. Timp de patru zile (3-6 mai), Timişoara devine cel mai fierbinte loc din punct de vedere cinematografic, de pe teritoriul valah. Subsemnatului i s-a făcut o ofertă de nerefuzat: să facă parte din juriul care decide cîştigătorii competiţiei naţionale şi secţiunii Videorama. Voi fi acolo.
5. Festivalul Filmului European incepe in aceeasi zi cu Timishort-ul, insa la Bucuresti (3-13 mai), urmand sa ajunga la Timisoara in perioada 17-20 mai. Programul e inca sub cheie, speculam insa ca va fi pe masura editiilor precedente.
Şi ăsta e doar începutul. Va urma (tot în stilul ăsta, cam pînă în 24 mai).
Trailerul zilei: Cosmopolis
Cunoscut intr-o vreme ca regele body horror-ului si unul dintre influencer-ii genului, David Cronenberg nu inceteaza sa uimeasca prin metamorfoza post-moderna pe care o traieste. Ultimele sale filme au fost aproape lipsite de orori vizuale - acum, in vremea de glorie a CGI-ului - in schimb au patrans in zone mult mai intunecate si mai pline de grozavii decat eram obisnuiti. In loc sa-si orienteze camera spre exterior, David diseaca psihicul uman mai entuziast ca niciodata. Iar estetica filmelor sale pare a urma un parcurs imprevizibil. Ultima nazbatie a regizorului de 69 de ani pare a fi clona mutant provenita din ADN-urile lui Gaspar Noe si Andrew Niccol, intrucat Cosmopolis are ingredientele unui thriller futurist, hiperkinetic, violent si fantezist, desfasurat pe parcursul unei plimbari de 24h cu limuzina. Mai mult, filmul are o distributie intriganta: Robert Pattinson, Paul Giamatti, Juliette Binoche, actori pe care nu mi-i amintesc sa-i fi vazut impreuna. Faptul ca a fost selectat in competitia de la Cannes 2012, ma face sa jubilez. Trailer:
vineri, 20 aprilie 2012
Plesh goes to Hollywood 2
În care corespondentul nostru special de la RiverRun Film Festival are o întîlnire neprevazuta cu clanul Sopranos.
Deocamdata RiverRun a fost foarte "tacut". Programul in timpul saptamanii nu a fost incarcat si nici nu au fost asa de multi creatori de filme. Se pare ca toti se inghesuie la sfarsitul saptamanii. In aceasta perioada programul este arhiplin.
In schimb regizorul care a fost aici toata perioada este Jeff Orlowski care este omul din spatele documentarului Chasing Ice (premiu la Sundance pentru cea mai buna imagine daca nu ma insel). In general nu vreau sa fac pe activistul dar recomand tuturor sa vada acest documentar pe unde apuca si cum apuca. Documentarul este despre incalzirea globala dar nu ne prezinta cifre, in schimb urmareste pe fotograful James Balog care creeaza o operatiune cu numele "Extreme Ice Surveillance". Si anume instaleaza peste 30 de camere foto in Alaska, Groenlanda si Montana pentru a urmarii dezvoltarea ghetarilor pe o durata de 3-4 ani. La sfarsitul documentarului ne arata rezultatul acestei supravegheri...si este destul de socant. Intotdeauna am stiut ca acesti ghetari se topesc dar ritmul in care o fac este cutremurator.
Si ca sa nu termin acest update intr-o nota deprimanta voi povesti urmatoarea intamplare. Dupa vizionarea lui Chasing Ice si a inca unui film am vrut sa plec spre hotel. Il vad pe Jeff peste drum ca vorbeste cu doua persoane. Am vrut sa vad daca merge si el la hotel asa ca am traversat strada. Nici bine nu ajung ca cele doua persoane cu care vorbea se pregatesc sa plece. Tot ce am reusit a fost doar un salut de "buna ziua" si imediat de "la revedere". Jeff si cu mine o luam inspre hotel. La un moment dat Jeff ma intreaba:
- Stii cine erau cei doi?
- Nu.
- Producatorii de la Mad Men si Sopranos.
- .....
Shame (2011)
rating: Colectabil
Dupa rasunatorul debut din 2008, Hunger, Steve McQueen recidiveaza cu inca un portret masculin remarcabil in Shame, o drama socant-masochista construita pe acelasi schelet actoricesc din filmul precedent, Michael Fassbender. Tabloul regizorului britanic dezvaluie acum o cu totul alta afectiune, una mai psihologica decat in Hunger, tintind catre reproducerea fidela a vietii private dusa de un dependent de sex. Fassbender interpreteaza asadar un personaj destul de greu de imaginat, un tip de afacerist modern care inspira succes pe toate planurile dar care in realitate e incapabil sa se bucure de viata. Desi e un barbat atragator si stabil financiar, Brandon nu e deloc interesat de vreo reala conexiune cu ceilalti. Alta decat pe plan sexual. Cu atat mai putin de o relatie de dragoste. E incapabil sa-si manifeste emotiile, ori poate a uitat cum s-o faca dintr-un motiv sau altul, iar nevoile intime isi gasesc eliberarea intr-o rutina zilnica care incepe cu masturbarea matinala la dus si se incheie cu o prostituata. Sau doua. Intocmai ca un junkie, Brandon vaneaza orgasm dupa orgasm iar intre ele atitudinea lui rezervata, impasibila, sugereaza incrancenarea dependentului in asteptarea dozei.
Steve McQueen diseaca foarte anatomic dependenta sexuala a lui Brandon, dezvaluindu-l intr-o multitudine de momente cu caracter erotic, unele destul de socante, dar nimic nu sugereaza dorinta de exploatare ci modul de filmare lasa impresia unei compasiuni sincere pentru personaj. Caci Brandon se afla de ceva vreme pe drumul autodistructiv, captiv intr-un viciu din care nu vede o scapare. N-avem nici o idee cum a ajuns acolo, insa totul din jurul sau pare fals, artificial. Un apartament aseptic, un job formal, o viata sociala aparent redusa la cate-o iesire cu seful intr-un bar de agatat unde nu face absolut nici un efort pentru asta. E ca si cum ar trai doua realitati iar singura care are vreun sens e cea din mediul sau ticsit de pornografie. Daca l-ai intalni pe om pe strada probabil ca l-ai invidia pentru imaginea afisata. Fara indoiala Brandon pare un om care traieste visul american. Dar vazandu-l minute in sir intr-un metrou, fixand cu privirea o tanara atragatoare, fara insa a schita un zambet, o emotie, detasat, intens, rece, gandindu-se doar la un potential act sexual si nu la persoana ei, e greu sa nu simti mila.
Lumea privata a lui Brandon primeste un ghiont neasteptat in momentul in care sora sa, Sissy (Carey Mulligan), se muta in apartamentul lui. Tanara e exact contrariul sau, o fire de artista, fragila, hiper-emotionala si avand in permanenta nevoie sa se agate de cineva. Dependenta de iubire. Brandon, independent si autosuficient, ajunge repede s-o dispretuiasca pentru slabiciunea ei si pentru felul in care i-a distrus rutina. Aflam destul de tarziu ca sunt frate si sora. Dar asta-i tot ce stim despre ei. Era la fel de probabil sa fie o veche prietena din copilarie sau o fosta iubire.. avem prea putine detalii. Intelegem ca “nu-s oameni rai, doar vin dintr-un mediu rau” iar cicatricile de pe incheieturile ei le vedem abia la final. Dar e o anumita familiaritate, un sentiment de confort si sinceritate intre ei, care e usor de explicat. Iar asta face ca deznodamantul sa para si mai crud decat e. Orice ar fi, Sissy are potentialul de a-l desprinde pe Brandon din cochilia lui orgiastica. Interpretarea ei intr-un bar de fite e atat de calda incat atinge o coarda neasteptata. Omul lacrimeaza la auzul cuvintelor “it’s up to you” din clasicul hit al lui Sinatra, New York, New York. E teaserul ce anunta prabusirea din final.
Stilistic filmul e admirabil. Are aceeasi finete si atmosfera melancolica ca si Drive, doar muzica electronica lipseste. In schimb personajul e la fel de “damblagit” si alienat ca si soferul misterios din filmul lui Refn. Si Brandon are o predilectie pentru plimbari nocturne, fie cu metroul, fie pe jos. Si un apetit pentru auto-distrugere. La fel ca Ryan Gosling si Fassbender stie ca e “defect” si foloseste limbajul trupului pentru a-si afisa starea. E o anume tristete in ochii sai, ca si cand ar purta o grea povara pe umeri si nu poate renunta la ea. E probabil rusinea pe care o resimte un om constient de propria sa impotenta emotionala. Mai e si un pic de resemnare tipica dependentilor. Brandon e un personaj tragic a carui suferinta depaseste anumite limite. Sexul fiind singura cale de a cunoaste placerea, il va cauta in orice loc si cu oricine. Din nefericire, odata consumat, actul va fi substituit de disperarea unei noi asteptari. De aceea orgasmul sau e un amestec infiorator de extaz si agonie.
Shame e fara doar si poate un veritabil tur de forta pentru Michael Fassbender. Un rol complex si deosebit de solicitant, atat dpdv fizic cat si mental, si care a necesitat un curaj si abordare speciala. Filmul lui Steve McQueen apare astfel ca o remarcabila piesa de cinema, admirabil vizual, intens, emotionant si cu un subiect provocator care lasa loc de reflectii si intrebari post vizionare. In ciuda subiectului, Shame se dovedeste destul de curat in privinta detaliilor explicite, cele cateva scene de nuditate aparand naturale iar momentele de erotism fiind bine temperate in montaj. Cu greu se justifica un rating de N-17.
Trailer
joi, 19 aprilie 2012
Cannes 65: selectia oficiala
Opening night
Moonrise Kingdom, Wes Anderson
Competition
Amour, Michael Haneke
The Angels’ Share, Ken Loach
Baad el mawkeaa, Yousry Nasrallah
Beyond the Hills, Cristian Mungiu
Cosmopolis, David Cronenberg
Holy Motors, Leos Carax
The Hunt, Thomas Vinterberg
Killing Them Softly, Andrew Dominik
In Another Country, Hong Sang-soo
In the Fog, Sergei Loznitsa
Lawless, John Hillcoat
Like Someone in Love, Abbas Kiarostami
Mud, Jeff Nichols
On the Road, Walter Salles
The Paperboy, Lee Daniels
Paradies: Liebe, Ulrich Seidl
Post tenebras lux Carlos Reygadas
Reality, Matteo Garrone
Rust and Bone, Jacques Audiard
Taste of Money, Im Sang-soo
You Haven’t Seen Anything Yet, Alain Resnais
Out of competition
Hemingway & Gellhorn, Philip Kaufman
Madagascar 3: Europe’s Most Wanted, Eric Darnell, Tom McGrath, Conrad Vernon
Me and You, Bernardo Bertolucci
Un Certain Regard
7 Days in Havana, Benicio del Toro, Pablo Trapero, Julio Medem, Elia
Suleiman, Juan Carlos Tabio, Gaspar Noe, Laurent Cantet
11.25 The Day He Chose His Own Fate, Koji Wakamatsu
Antiviral, Brandon Cronenberg
Beasts of the Southern Wild, Benh Zeitlin
Confession of a Child of the Century, Sylvie Verheyde
Despues de Lucia, Michel Franco
La Pirogue, Moussa Toure
La Playa, Juan Andres Arango
Laurence Anyways, Xavier Dolan
Le grand soir, Benoit Delepine, Gustave Kervern
Les Chevaux de Dieu, Nabil Ayouch
Loving Without Reason, Joachim Lafosse
Miss Lovely, Ashim Ahluwalia
Mystery, Lou Ye
Student, Darezhan Omirbayev
Trois mondes, Catherine Corsini
White Elephant, Pablo Trapero
Trailerul zilei: Undeva la Palilula
În schimb, e rîndul unui alt om de teatru important să cocheteze cu cinematografia. Silviu Purcărete debutează (de mîine, 20 aprilie) în cinematografe cu Undeva la Palilula. Un film care, cum altfel, pare să conţină ADN-ul creaţiilor sale din teatru, viziunea felliniană, carnavalescă şi înclinaţia spre grotesc. Din trailer se simte şi un "balcanism sărbătorit". Sperăm să nu fie...prea sărbătorit.
miercuri, 18 aprilie 2012
BEST Film Festival 2012
Festivalul studentesc de scurt-metraj pentru amatori organizat de BEST Brasov a ajuns la editia a V-a. Este vorba de un concurs care se adreseaza tinerilor pasionati de film sau posesori de camere de filmat dornice sa le etaleze creativitatea. Festivalul se va desfasura intre 18-20 mai iar termenul de inscriere al scurtelor e data de 3 mai 2012. Deci mai sunt doua saptamani. Timp suficient sa filmati ceva. Anul acesta tema e "viata de student" cu tot ceea ce o contureaza: stresul sesiunilor, interactiunile cu colegii, viata de camin si toate celelalte aspecte ale studentiei. Sunt trei categorii in concurs: fictiune, documentar si animatie, iar limita de timp este de 10 minute.
Detalii despre inscrieri aici.
BEST Film Festival(BFF) este un eveniment cultural dedicat filmului şi artelor conexe cinematografiei organizat de studenţi pentru studenţi. Misiunea festivalului, precum şi a celorlaltor evenimente organizate de BEST, este de a întâmpina şi ajuta diverse probleme ale studenţilor; în acest caz posibilitatea de afirmare într-un mediu opac, ascuns după cortinele succesului, în lumea regiei şi creaţiei de filme. Prin acest eveniment încurajăm tinerii la creaţie prin film şi promovăm scurt-metrajele studenţeşti româneşti dar şi internaţionale. Intrarea este liberă.
Patria fără cinema
Aţi auzit probabil, unii dintre voi, că Studio (penultimul cinema de stat din Timişoara) a fost închiriat unei firme cu doi angajaţi, pentru a deveni club sau casino (aşa cum noi anticipasem deja AICI).
În acest timp Patria, ultimul cinema din Deva, găzduieşte în holul său generos o "expoziţie de industrie uşoara". Adică standuri cu şosete, rochii, eşarfe, chiloţi şi prosoape de bucătărie.
marți, 17 aprilie 2012
Michael Fassbender & Weiland Corp presents: David
Va trebui sa ne obisnuim cu teaserele astea eliberate in cadrul campaniilor de promovare pentru cele mai asteptate filme ale anului. Si n-ar strica sa le urmarim pentru ca fac parte din programul de construire a unei univers complex care in mod clar nu va incapea intr-un singur film, fie el si Prometheus. L-am cunoscut prin intermediul unei fictive conferinte TED pe fondatorul Weyland Corp, Peter Weyland (Guy Pearce), promitand un viitor plin de cuceriri in domeniul roboticii. Acum e randul sa vedem una din creatiile lor: replica umana, David (Michael Fassbender).
I did watch Ridley Scott’s ‘Blade Runner’ funnily enough. There was something in the replicants that I thought was interesting, especially Sean Young’s character. But in terms of the inspirations for the character of David, me and Ridley were discussing things, he wanted me to watch ‘Lawrence of Arabia,’ a film called ‘The Servant’ with Dirk Bogarde, and then I watched ‘The Man Who Fell to Earth’ with David Bowie. I read certain things, watched certain things….when you’re reading the script, certain images or people come to mind. That’s how I approached it from there." (Michael Fassbender)
clip semnalat de viral hunter-ul nostru personal Ovi
Christopher Nolan prefera IMAX in loc de 3D
Au mai ramas mai putin de 3 luni pana la premiera The Dark Knight Rises, cantecul de lebada al trilogiei Batman, si tot m-am intrebat cum de au rezistat impulsului de a-l face tridi, asa cum se procedeaza mai nou in cazul blockbusterelor. Ei bine, se pare ca producatorului Warner Bros nu i-ar fi displacut ideea unui Batman 3D insa cel care a avut ultimul cuvant a fost Chris Nolan:
“Warner Bros. would have been very happy with 3D, but I said to the guys there that I wanted it to be stylistically consistent with the first two films and we were really going to push the IMAX thing to create a very high-quality image. ” [...] “Films are 3D. The whole point of photography is that it’s three-dimensional. The thing with stereoscopic imaging is it gives each audience member an individual perspective.” “It’s well suited to video games and other immersive technologies, but if you’re looking for an audience experience, stereoscopic is hard to embrace. I prefer the big canvas, looking up at an enormous screen and at an image that feels larger than life.”
Pentru cei care nu stiu, acum 4 ani The Dark Knight stabilea o premiera in utilizarea camerelor IMAX pentru un lung metraj, Nolan filmand 4 secvente majore, intre care spargerea bancii din debutul filmului si urmarirea de masini de la mijloc, in cea mai inalta rezolutie posibila. Efectul pe ecran e impresionant. The Dark Knight Rises va contine, promite Nolan, intre 40-50 de minute filmat astfel, ceea ce nu poate decat sa ma faca sa-i invidiez pe cei care locuiesc langa un IMAX.
Mai jos puteti urmari un bonus featurette despre utilizarea acestei tehnologii la filmul precedent.
Plesh goes to Hollywood 1
Am terminat cu Crossroads Film Fest si am luat-o spre directia RiverRun Film Festival. De abia ce am ajuns in Winston-Salem asa ca prea multe nu pot spune inca, decat ca au un catalog bine facut. Si e important sa ai un catalog bine facut. Da greutate evenimentului.Crossroads Film Fest a fost un festival mic si interesant. Se axeaza foarte mult pe filme cu si/sau despre Mississippi. Prin urmare la capitolul de premii favorizeaza tocmai filmele cu tenta Mississippi-ana(?!). Nu am nimic impotriva acestui lucru, misiunea lor a fost de la inceput clara. Vor sa incerce sa porneasca o mica industrie in acest stat si considera ca prin festival pot incuraja oamenii sa se implice activ in filme locale.
Au fost cativa creatori de filme din alte state (California si New York fiind cele mai importante) iar eu am fost singurul international adevarat... astfel incat mi se spunea The Romanian. Au remarcat ca nick-name-ul are un sunet puternic si potrivit pentru un "villain" din filme de gen James Bond. Oricum per total a fost o experienta frumoasa, foarte "low-key" dar frumoasa. M-as mai duce.
Din pacate am ratat intalnirea cu Joey Lauren Adams (eu fiind fan) pentru ca am aterizat prea tarziu, eh... alta data. In schimb a fost un workshop cu scenaristul David Sheffield (seria The Nutty Professor) care a povestit lucruri interesante despre anumite filme in care a fost implicat, cum unele le-a scris doar ca sa isi faciliteze traitul in Los Angeles (la inceputul carierei) si despre cum in filme sunt mult mai multi scenaristi implicati in rescrierea/imbunatatirea scenariului doar ca, conform sindicatului WGA, schimbarile trebuie sa fie fundamentale pentru ca numele acestora sa apara pe generic. Ah si ca daca vrei sa "make it" in Hollywood si nu ai pile/cunostinte (sau facut un film de lung metraj pe la tine acasa care sa le atraga interesul) efectiv tine foarte mult de noroc. El a ajuns sa scrie pentru Saturday Night Live printr-un prieten-vrut actor care era bouncer intr-un club mega popular in acea perioada.
Ah, sa nu uit, desi festivalul a fost foarte mic, organizarea lui a fost una extrem de buna... mai buna decat, din pacate, majoritatea festivalurilor de pe la noi prin tara. Si am intalnit un brazilian care nu a fost niciodata in Romania dar ne vinde lemnul catre...Dubai (nu stiu cum sa le spun..."dubaiezilor?" :)
Cam atat. Vedem ce urmeaza in Winston-Salem. (Cristian Plesh)
duminică, 15 aprilie 2012
Pascal (III)
Asa cum cere traditia punem si noi astazi pe masa de Paste cateva bucate crestine mai deosebite care speram din toata inima sa nu va cada prea greu la stomac. Cel mai bine e sa ascultati sfatul medicului si sa nu le consumati deodata. Lasati-va timp pentru digestie.
The Apostle (1997). O drama scrisa, regizata si interpretata de Robert Duvall pe care fi indicat sa n-o ignoram. Rolul pastorului Euliss Dewey i-a adus lui Duvall o nominalizare la Oscar iar mie unul din cele mai memorabile portrete facute in cinema “predicatorului modern”. The Apostle e povestea unui pastor penticostal din tata-n fiu, crescut cu o singura nazuinta in suflet, aceea de a face “lucrarea Domnului”. Dar Sonny nu e un pastor oarecare. E un adevarat credincios si un orator inzestrat dar, mai mult decat atat, e constient de natura sa pacatoasa. Are familie dar isi inseala nevasta (Farrah Fawcett) ceea ce-i distanteaza si o face pe femeie sa-l insele la randu-i si sa-i “fure” apoi, cu acte, parohia. Cand temperamentul sau il conduce spre violenta, Sonny sterge putina si apuca drumul pribegiei. Pasii ii vor fi insa indrumati spre o mica comunitate din Louisiana unde va incerca s-o ia de la zero, ca Apostolul E. F., ispasindu-si pacatul prin infiintarea unei parohii si predicarea cuvantului lui Iisus.
Desi am fost inclinat sa spun pas inca unui film religios, totusi, prezenta lui Duvall in realizarea acestuia m-a convins sa-i dau o sansa. M-am bucurat astfel sa vad un personaj deloc stereotipic, un veritabil “om bun” dar totodata unul complex si cu defecte ca toti ceilalti. Filmul are un curs departe de a fi previzibil si nu sufera de artificialitate iar oamenii prezenti in el sunt vii, reali si actioneaza in concordanta cu natura lor.
Faust (2011). Nu exista foarte multe adaptari ale lui Faust in cinema. Afara de cea realizata de Murnau in 1926 pe care o recomand numai celor cu aplecare catre studierea acelei perioade, singura mai provocatoare e ecranizarea lui Aleksander Sokurov. Inspirat deopotriva din scrierile lui Goethe si Thomas Mann, Sokurov induce propria viziune -stilizata si atmosferica- asupra unei opere de notorietate, transformand-o intr-una mai putin despre vanzarea sufletului pentru iubire cat despre putere si control prin tentatii. Anton Adasinsky interpreteaza la perfectie un Mefistofel nu infricosator ci dezgustator la modul visceral, un camatar insinuant, duplicitar si ciorovaitor care-l atrage pe falitul doctor Faust intr-o afacere dubioasa. Plimbandu-l pe ulite pietruite, Mefisto i-o scoate in cale pe Margareta cea frumoasa ca un inger, il pune in situatia de a-i omori fratele, de a o seduce, iar cand e pe cale sa o piarda, oferindu-i-o pe tava alaturi de hartie si penita.
Extravaganta lui Sokurov e aidoma unei viziuni de cosmar laptos pictata de-un maestru flamand. Pe alocuri imaginea e distorsionata asemenea unui delir mistic, punand viziunea excentricului regizor pe seama unui episod de febra cretoare. Alteori totul seamana cu o succesiune de fotografii ingalbenite de timp. Amosfera creata e in permanenta apasatoare, gotica, sparta de culorile vii in care imaginatia alchimistului o percepe pe Margareta. Periplul damnatului alaturi de ispititorul sau companion e imbibat de dialog filozofic pe marginea naturii umane, a credintei, Rai-Iad, bine rau. Remarcabila e insa pozitia inferioara in care se aseaza Mefistofel, aproape servila, care fara indoiala ca-i permite mandrului om de stiinta sa-si pastreze macar orgoliul, daca sufletul tot si-l pierde. E o excelenta expunere a conflictului om-diavol in plan intelectual si a ideii de putere exercitata prin insinuare si ghicire a adevaratei slabiciuni din om.
Cu o cinematografie fara cusur, interpretari remarcabile, decoruri, efecte si locatii splendide, intre care un Iad situat in zona gheizerelor vulcanice din Islanda, cu un dialog infernal si la fel de obositor ca miscarile invazive de camera, aceasta poveste sokuroviana e efectiv impresionanta. Probabil de asta juriul condus de Aronofski i-a dat Leul de Aur la Venetia.
Quo Vadis (1951). Produs in vremurile de aur ale marilor studiouri si putand fi asezat alaturi de marile epopei istorice ca Ben Hur sau The Ten Commandments, Quo Vadis e la randul sau un epic istoric de proportii biblice. Ecranizare dupa romanul lui Sienkievicz, pelicula lui Mervyn LeRoy e un spectacol de culoare si figuratie, desi nu pot aprecia cat de fidel sursei. Presupun insa ca la aproape 180 de minute filmul cuprinde suficient de mult din carte iar oricine are nevoie de o mai mare densitate si complexitate narativa n-are decat sa se indrepte spre biblioteca. Povestea e una istorico-religioasa ce aseaza mesajul crestin in inima cetatii eterne, Roma lui Nero, abia intrata in groteasca perioada de decadere morala care-i va aduce sfarsitul. Exponentul principal al acestei decadente e nimeni altul decat Nero, inchipuit aici de Peter Ustinov ca un imparat infatuat si depravat, cu tendinte maniacale si sadiste. Plus suferind de complexul divinitatii si vinovat de matricid. La polul opus se afla Marcus Vinicius (Robert Taylor) un general de armata intors de pe front care isi cauta odihna in bratele unei fecioare crestine, Ligia.
Refuzat fiind, generalul apuca calea romana -“cucereste si stapaneste cu forta”- descoperind insa esenta credintei iudeo-crestine de la inceput de mileniu I. Mesajul pur crestin de pace si dragoste propovaduit de apostolii Petru si Pavel isi face loc in inima inmuiata deja de flacara iubirii pentru Ligia. Cand Nero arde Roma si ii scoate ca vinovati pe crestini, aruncandu-i la propriu in gura leilor, Vinicius pune la indoiala “legea romana” si se alatura prigonitilor. Desi plat ca efect emotional si liniar si in actiune, filmul exceleaza in recrearea minutioasa a perioadei istorice. Decorurile imense ale Studiourilor Cinecitta, miile de figuranti, cele 32 de mii de costume (record), imaginea asemanatoare cu a picturilor religioase si cele cateva scene istorice (arderea Romei si prigonirea crestinilor) il fac o experienta vizuala multumitoare. Best moment: infruntarea titanica a lui Ursus (protectorul Ligiei) cu un taur.
the rise and fall of Peter
De citit si:
Pascal I
Pascal II
sâmbătă, 14 aprilie 2012
Prietenii lucreaza
1. Actorul Boris Gaza povesteste despre mestesugul sau intr-un interviu pentru TVR Timisoara:
via Atelier 1
2. Marian Radulescu pregateste sequelul la Pseudokinematikos:
3. Iar ghidul 24Fun de Timisoara si Arad tocmai a scos editia cu numarul 300. La aceasta implinire ma bucur ca am putut contribui si eu, saptamanal, cu ale mele umile 1500 de caractere.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)