sâmbătă, 30 iunie 2012
Polisse (2011)
rating: Colectabil
Premiul juriului la Cannes 2011 e un minutios raport de activitate al Brigazii Juvenile din cadrul Politiei Pariziene construit sub forma unei dramatizari colorate de catre regizoarea-coscenarista Maiwenn dupa o munca de documentare in cadrul acelei brigazi. Asa cum te avertizeaza de la inceput, Polisse e inspirat din cazurile delicate pe care politistii de la ‘protectia minorilor’ le-au intalnit in perioada in care Maiwenn era alaturi de ei. Faptul ca regizoarea a ales filmul in locul unui reportaj schimba si tonul general al naratiunii, facand-o ceva mai dinamica, mai pe muchie de cutit, haotica si, evident, mai personala. Regizoarea alege chiar sa se includa direct in actiune - nu stiu cat de inspirat - sub forma unui fotograf trimis de la centru pentru a captura o imagine realiste a muncii intregii echipe.
Cazurile care se ivesc in film sunt din cele mai diverse si mai bolnave. Majoritatea au de-a face cu abuzuri de natura sexuala asupra unor copii mult sub varsta pubertatii iar faptul ca ti se spune din start ca toate astea nu sunt fabulatii te incranceneaza. Intr-un moment o fetita ii spune mamei sale ca ‘tatal o iubeste prea mult’ iar intr-altul o mama nu pricepe cum metoda ei de linistire a pruncului masandu-i cuculetul reprezinta in realitate un viol. Ai loc in primul rand la o razie intr-o tabara de tigani romani pentru recuperarea copiilor trimisi la cersit iar apoi participi la o urmarire contra-cronometru pentru gasirea unui bebelus rapit de mama sa proaspat eliberata de tacaniti. Te straduiesti sa pricepi ce-i in mintea unei pustoaice dispusa sa presteze un oral pentru a-si recupera smartphone-ul sau in inima unei mama imigrante nevoite sa-si abandoneze copilul.
Urgentele se succed si se intretaie intr-un ritm ametitor iar asta se rasfrange asupra ansamblului de politisti din brigada. Nu exista un personaj central - afara poate de personajul colectiv, excelent asamblat de Maiwenn. Femei si barbati de rase si religii diferite formeaza un grup omogen de 9-10 temperamente, seturi de principii si manunchiuri de probleme din cele mai diverse. Se acorda insa destul timp pentru a lua act si de vietile lor private ceea ce ofera o intelegere mai buna deciziilor luate apoi in cadrul profesional. Observi astfel ca oricat s-ar stradui sa nu ia lucrurile personal, uneori autocontrolul nu e de ajuns.
Atuurile filmului sunt, in mod evident, ansamblul actoricesc excelent ghidat si montajul dinamic al scenelor. Sunt atat de multe personaje si atat de multe evenimente care se succed si intrepatrund incat era foart usor sa iasa un ghiveci incoerent. Si, totusi, narativitatea nu pierde nimic din logica iar singurul lucru care ramane obscur e ce se-ntampla cu victimele si agresorii dupa ce sunt procesati. Dar, in realitate, asta nu mai tine de competenta politiei. Un film destul de puternic si de realist dar care, din pacate, nu schimba nimic.
Trailer
vineri, 29 iunie 2012
Trailerul zilei: The Man with the Iron Fists
Rapperul american RZA (membru Wu-Tang Clan) e prezent de multa vreme pe la Hollywood. E posibil sa-l fi vazut in roluri secundare intr-o multime de productii big-budget (Repo Men, American Gangster, The Next Three Days) sau in sezonul 5 din Californication. A aparut inclusiv intr-un segment din omnibus-ul lui Jarmush, Coffee and Cigaretes (Delirium, alaturi de GZA si Bill Murray). Ei bine, acum isi face debutul regizoral intr-un mod inedit cu o productie wu-xia in cel mai pur sange patentat de cinema-ul eastern. The Man with the Iron Fists e ceva ce fanii filmelor kung-fu vor servi cu pofta, digera si, subsecvent, diseca. Filmul e promovat de Q. Tarantino, scris de RZA in colaborare cu Eli Roth si se bucura de prezenta in distributie a lui Russel Crowe, Lucy Liu si Pam Grier, pe langa RZA si echipa obligatorie de asiatici care vor recrea China medievala. Trailer:
joi, 28 iunie 2012
Cinema in aer liber
UMOR + CINEMA+ AER LIBER e o combinatie irezistibila pentru (echipa) Marele Ecran. Asa ca abia asteptam zilele de 4 si 5 iulie, cand vom fi (cu catel si copil) la Festivalul Filmului de Umor (la Gradina de Vara de la Capitol). Mai ales ca supradoza recenta de circ mediatic ieftin ne-a reamintit ca traim in tara lui Caragiale. In locul umorului involuntar, e indicat sa mai vedem si comedii facute de profesionisti.
Asadar, Institutul Francez din Timisoara ne propune Potiche de Francois Ozon (a fost in deschidere la TIFF, anul trecut) si Mammuth de Gustave de Kervern si Benoit Delepine. In deschidere (miercuri, 4 iulie) va fi proiectat scurtmetrajul Dripped de Leo Verrier, regizor cu care va puteti intalni (tot miercuri, de la ora 19.00) la libraria Cartea de Nisip.
Filmele sunt subtitrate in romana. Intrarea libera. Nu ramane decat sa speram ca zeul Meteo nu va fi lipsit de umor si va tine cu acest mini-festival terapeutic. Ce poate fi mai sanatos decat rasul?
Asadar, Institutul Francez din Timisoara ne propune Potiche de Francois Ozon (a fost in deschidere la TIFF, anul trecut) si Mammuth de Gustave de Kervern si Benoit Delepine. In deschidere (miercuri, 4 iulie) va fi proiectat scurtmetrajul Dripped de Leo Verrier, regizor cu care va puteti intalni (tot miercuri, de la ora 19.00) la libraria Cartea de Nisip.
Filmele sunt subtitrate in romana. Intrarea libera. Nu ramane decat sa speram ca zeul Meteo nu va fi lipsit de umor si va tine cu acest mini-festival terapeutic. Ce poate fi mai sanatos decat rasul?
miercuri, 27 iunie 2012
SHORT: Dans l'ombre
Daca apreciati cel putin pe jumatate cat apreciez eu filmele noir veti urmari shortul Dans l'ombre. Simplu spus, e un film noir cu umbre. Insa nu orice fel de umbre. Fabrice Mathieu a luat 'lumini si umbre' din alte filme noir si le-a alcatuit intr-o poveste unica dupa reteta filmelor noir: avem o crima, o investigatie, o urmarire si o atmosfera suficient de intunecoasa. Insa eroul nu este altcineva decat tot o umbra. Filmul e mai mult un experiment conceptual de 7 minute dar exista planuri pentru a deveni lung metraj. Ceea ce nu poate decat sa ma bucure.
marți, 26 iunie 2012
Trailerul zilei: The Master - Homo Religiosus
regizor: Paul Thomas Anderson
+cateva cuvinte cheie, suficiente sa va trezeasca curiozitatea
(desi cred ca cele 2 trailere ajung):
religie, PTAnderson, PhilipSeymourHoffman, JoaquinPhoenix, LauraDern
Womb (2010)
Cine esti tu, cine sunt eu?
rating: Brainwash
Exista cateva lucruri pe care le caut la un film astfel incat sa decid daca a fost sau nu interesant de vazut: felul in care spune povestea, calitatile artistice, personajele si actorii care le interpreteaza si, nu in ultimul rand, daca imi ofera ceva la care sa ma gandesc dupa final. Womb, primul film in limba engleza al ungurului Benedek Fliegauf, s-a dovedit a fi tocmai unul din acele filme care lasa loc de reflectii ulterioare pe marginea ideilor abordate. Scenariul e o speculatie fictionala cu reale radacini in lumea contemporana, axandu-se pe implicatiile psihologice, morale si sociale ale clonarii. Felul in care e pusa insa problema face loc unor adevarate dileme existentiale, de genul celora in care te intrebi cum ai proceda fara sa fii in stare de un raspuns asumat.
In centrul povestii stau doi oameni, Rebecca (Eva Green) si Tommy (Matt Smith), care dupa ce s-au cunoscut si indragostit in copilarie au fost temporar despartiti pentru a se regasi din nou la maturitate. Filmul lasa sa se inteleaga ca ne aflam deja intr-un viitor apropiat in care genetica a facut salturi importante iar clonarea umana e posibila, chiar daca are inca numerosi adversari. Tommy e unul dintre acestia iar ghinionul face sa fie ucis intr-un accident auto chiar in drum spre o manifestatie anti-clonare. Ironia sortii e si mai amara cand Rebecca, neputand renunta la el, suporta o procedura de impregnare cu o clona a lui Tommy, devenind astfel mama surogat a iubitului ei.
Intriga se revarsa cu toata forta in momentul in care Tommy isi retraieste copilaria crescut de o a doua mama, fosta lui iubita. Rebecca e astfel pusa in situatia de a-l revedea crescand, facandu-si prieteni, serbandu-si zilele de nastere insa dintr-o postura noua. Pe masura ce Tommy se maturizeaza Rebecca descopera ca e tot mai greu sa ascunda conflictul interior la care e supusa. Sentimentele ei materne sunt asaltate de emotiile femeii care-si revede iubitul cu alta, aducand-o intr-o stare de amorteala. In acelasi timp ceva din amintirile lui Tommy incep sa iasa la suprafata astfel incat se cer puse niste intrebari.
Womb e destul de minimal in concept si abordare iar tonurile cenusii si planurile geometrice cautate artistic lasa impresia de studiu clinic. Peisajele statice ale coastelor din nordul Germaniei creaza si o atmosfera bizara de afara din timp. Parca totul se misca cu viteza de melc. Dar ideea e bogata in implicatii, interpretarile celor doi protagonisti sunt superbe astfel ca, chiar si in lipsa unor detalii clare despre cat de apropiat este viitorul asta sumbru sau ce legislatie va exista in cazul clonarii, sentimentul general e acela ca clonele vor fi nu doar indivizi de rangul 2, izolati de societate, dar si abominatii paradoxale ale unui incest genetic - cum ar fi sa-ti nasti propria mama sau chiar o copie a ta.
Tragand linie, filmul asta pune pe ganduri. O face atunci cand tanarul Tommy cerceteaza cu o lupa pielea incretita a bunicului si a propriei maini, fara sa stie ca nu va ajunge vreodata batran. Te pune pe ganduri cand Rebecca insarcinata cu Tommy II contempleaza mormantul lui Tommy I. Si te pune pe ganduri in felul in care da curs mitului oedipian, cand Tommy II trebuie sa decida intre a-si omori mama sau a face dragoste cu ea, readucandu-l astfel metaforic la viata pe Tommy I, tatal si dublul sau genetic, totodata.
Trailer
luni, 25 iunie 2012
Umor
"cand o chestie penibil de dramatica se repeta, se transforma in umor"
(observatie: Waka_x)
ALERTA: nu rulati acest clip in preajma copiilor!
ma gandesc cu frica la urmatorul clip al campaniei: Iures executandu-si o operatie pe cord deschis? Evident, fiindca are inima de aur. (observatia mea)
(observatie: Waka_x)
ALERTA: nu rulati acest clip in preajma copiilor!
ma gandesc cu frica la urmatorul clip al campaniei: Iures executandu-si o operatie pe cord deschis? Evident, fiindca are inima de aur. (observatia mea)
sâmbătă, 23 iunie 2012
Efectul Prometeu
"Nu ştiu. Poate sunt extratereştri" îi răspund vesel, fără ironie.
Şi în timp ce spun cuvintele constat că nu m-ar deranja deloc ideea. Ba chiar am un sentiment călduţ la acest gînd, care în general mi se pare destul de improbabil. Dacă în acel moment ar fi aterizat o navă spaţială în parcarea noastră, aş fi făcut bucuros parte din Comitetul de Primire al Asociaţiei noastre de Locatari. Acele minute cît m-am holbat la cer, totul părea posibil.
Eram desigur sub efectul filmului. Cu cîteva minute înainte urmărisem întîlnirea unui grup de pămînteni cu două rase diferite de extratereştri. Cine n-ar vrea să afle de unde venim şi încotro mergem? La fel ca membrii misiunii Prometheus: "vrem să ne întîlnim creatorii, să aflăm mai întîi de toate de ce ne-au făcut".
Am fost uşor dezamăgit cînd am înţeles că obiectele zburătoare neidentificate de pe cerul oraşului erau nişte lampioane. Singurul aspect neidentificat era expeditorul lor (probabil ceva legat de campania electorală).
Dezamăgiţi au fost şi amicii cu care văzusem filmul. Unii veniseră pregătiţi ca nişte fani adevăraţi, după ce au revizionat primul Alien. Pe mine nu m-a dezamăgit, pentru că n-am avut aşteptări. (Deşi asta e o mică minciună: întotdeauna am nişte aşteptări cînd merg la un cinema. Aştept senzaţia aceea de magie cînd vreau ca timpul să încetinească, pentru ca experienţa filmului să dureze mai mult. Aştept artificii. Sau, în orice caz, o senzaţie apropiată).
Probabil aţi mai auzit şi în altă parte despre Prometheus că: are găuri în scenariu, personajele se comportă ridicol (oameni de ştiinţă, care prezintă semne clare de inteligenţă, îşi dau foc inexplicabil în minutul următor), actorii nu prea joacă, coloana sonoră e neinspirată şi fără personalitate (ca luată dintr-o bază de date, jumate de pe raftul "armageddon", jumate de la "filme patriotice de război"), temele filosofice sunt îngrămădite într-un fel de haloimas new-age (terraformare, creaţionism, creştinism, ingineri şi Ingineri-şefi). După vizionare am văzut o tonă de materiale pe net, care găsesc explicaţii pentru fiecare cadru. Eu sunt pe principiul că, pentru a înţelege un film, nu ai nevoie de libret sau "bibliografie selectivă". Ar trebui ca filmul să vorbească pentru sine.
În ciuda tuturor problemelor, experienţa a meritat. Pînă acum am văzut vreo trei duzini de aşa-zise 3D-uri şi este, cred, al doilea care nu e o păcăleală, sub aspect pur tehnic. Aşadar, dacă nu te aştepţi să rezolve enigmele neelucidate ale umanităţii (sau măcar ale seriei Alien), poate fi amuzant (după standardele genului). Deşi înrudit ca structură narativă cu Alien (echipajul de terrani e decimat în dulcele stil clasic, şi aici mă gîndesc şi la îmbucătăţirea androidului), e cu totul altă specie. Comparaţia nu e neapărat în favoarea ultimului. Într-o discuţie cu Waka_x, camaradul nostru observa, pe bună dreptate, că nu există zone de întuneric în film. Totul e supraluminat, curăţel-spălăţel, aproape clinic. Ceea ce pentru un horror SF e cam bizar. Dacă păcătuieşte prin ceva, este tocmai această artificialitate. Faceţi o incizie înăuntrul lui Prometheus şi veţi găsi o inimă de android. Rece, ca personajul lui Charlize Theron.
Prometheus ar putea să te prindă, aşa cum m-a prins pe mine, şi să crezi că acele lumini la care te uiţi pe ecran sunt fantastice. Cînd de fapt sunt doar nişte banale lampioane.
vineri, 22 iunie 2012
Germania vs. Grecia
Monty Python ocupă un loc mare în inima mea. Aşa că nu pot rata nicio ocazie să vă amintesc geniul britanicilor. Ocazia zilei: meciul Germania - Grecia.
later edit: deşi la Euro a jucat şi Sokratis, nemţii au fost mai buni tura asta
Mientras Duermes (2011)
Nu exista monstri sub pat, nu-i asa?
rating: Colectabil
Jaume Balaguero, eminenta intunecoasa din spatele seriei [REC], s-a rupt temporar de tovarasul sau de orori, Paco Plaza, (ocupat cu REC 3: Genesis) incercandu-si maiestria intr-un thriller psihologic destul de remarcabil atat in idee cat si in realizare. Mientras Duermes (In timp ce dormi) scoate la lumina si exploreaza intr-un mod neasteptat de crud una din temerile cele mai reale ale femeilor singure, cea a intrusului in apartament. Personajul in jurul caruia se invarte povestea este Cesar, portar intr-o cladire de apartamente, care mai joaca si rol de instalator sau om bun la toate pentru locatarii cladirii. Pare un tip natural si normal, serviabil, amabil si, prin urmare, perfect dispozabil. Nimeni nu pare sa-l priveasca mai mult decat ca o simpla “facilitate” a cladirii si nici dansul nu pare deranjat de asta. Totul pana noaptea cand descoperim cu surpindere ca omul are o inclinatie perversa pentru patruns in vietile vecinilor sai.
Aflam astfel ca Cesar (Luis Tosar) e nefericit. Insa e mai mult decat o faza, e o conditie psihologica. Adica barbatul afiseaza masca zambitoare in timpul zilei iar noaptea se ocupa de vecinii sai intr-un mod care sa le stearga si lor zambetul de pe chip. Victima lui e Clara (Marta Etura), o femeie frumoasa, plina de viata, cu care are o relatie speciala. In timp ce Clara il vede ca pe un om ‘utilitar’ Cesar doarme in fiecare noapte in pat cu dansa. E deopotriva disturbant si amuzant sa descoperi cat de organizat e Cesar cand vine vorba de obsesia sa. Il vedem facand nenumarate dusuri si utilizand intensiv deodorant pentru a-si masca mirosul cand se strecoara sub patul Clarei asteptand-o sa vina acasa. Cu o tenacitate specifica psihopatilor o drogheaza cu eter in fiecare noapte si o agreseaza fizic sau psihic. Ii pune alergeni in cosmetice, ii folosete periuta, doarme alaturi de ea lasand chiar impresia unui potential viol in somn. Iar apoi dimineata o intampina zambitor la iesirea din lift si se intereseaza de starea ei. Un tip extrem de bolnav care face un joc extremd e pervers.
Petrecandu-se majoritar intr-o cladire filmul nu lasa deloc impresia de claustrofobie. Nu bantuie nimic prin intuneric si singura tensiune ce emerge e din rezistenta pe care o opune Clara la nefericire. Fiind o fire atat de energica si pozitiva Clara il determina pe invadatorul nocturn sa depuna tot mai multe eforturi pentru a o deprima. Alaturi de sms-urile si scrisorile de amor, intrate in mana politiei, vizitele si ‘cadourile’ nocturne se intensifica. Insa Cesar are propriul sau stalker, o fetita din vecini care-l vede iesind din apartamentul Clarei la ore cand nu are ce cauta acolo si pe care trebuie s-o mituiasca in mod repetat. Apoi, lucrurile se complica in momentul in care iubitul Clarei apare neasteptat in scena minutios dominata de Cesar. E clar ca dintr-o clipa in alta pasiunea lui va fi data-n vileag si singura intrebare care se pune e cat de departe va putea merge pentru a si-o tine ascunsa.
Mientras Duermes e un film interesant prin originalitatea plotului si prin ambiguitatea cu care-l prezinta pe Cesar. Omul e intr-adevar infiorator fara sa vrea asta iar planurile sale diabolice si obsesia pentru Clara il recomanda pentru ospiciu. Ceea ce-i face femeii e deosebit de crud insa fata de alti locatari omul pare a arata uneori compasiune. Te face sa te intrebi daca toata sarada nu e un fel de iubire ‘defecta’. Ori poate o cautare disperata a fericirii. Tipul are o slujba de rahat, o mama in spital care nu-l recunoaste cand o viziteaza, administratorul cladirii il sicaneaza zilnic, vecinii sunt nerecunoscatori, etc, asa incat singura lui satisfactie vine din hartuirea Clarei. E un caz bizar de compatimire a violatorului. Stim cu totii ca faptele sale sunt oribile dar nu-l putem detesta instantaneu. E meritul protagonistului din rolul principal, Luis Tosar, care joaca perfect echilibrat contruind un om cu o profunzime vascoasa si intunecata. Astfel, filmul pare drama unui raufacator complex si perfect creionat care descopera pana unde trebuie sa mearga pentru a fi fericit.
Norul de animatie organica pentru weekend
Igor Kovalyov - Milch
Igor Kovalyov - Hen, his wife
Igor Kovalyov - Bird In the Window
Amanda Forbis, Wendy Tilby - When the Day Breaks
Koji Yamamura - Franz Kafka's A Country Doctor
Suzan Pitt - Asparagus
joi, 21 iunie 2012
Teatru de vară
LA JOACĂ!
Acum mai bine de 2 ani, din tolba actorului Boris Gaza (Atelier 1) a ieşit SpectActorul (contribuţia mea la proiect e limitată: l-am botezat şi încerc să-l documentez). Uşile Atelierului au fost larg deschise celor curioşi de meşteşugul actoricesc. Erau de fapt sesiuni de împrietenire a publicului cu teatrul.
Da, uneori teatrul pare o instituţie scorţoasă. Dar astăzi, 21 iunie, nu îl luăm prea tare în serios. Dimpotrivă. Va fi o combinaţie de joc (actoricesc) şi joacă. De acţiune şi interacţiune. Nu divulg mai mult (de fapt nici nu ştiu, pentru că Boris e meşterul). Ştiu doar că vor fi implicate şi cîteva zeci de baloane.
Dacă vreţi, e o mică demonstraţie că teatrul (nu doar comediile) poate fi fun. O întîlnire tonică, lejeră, care ne dorim să combată moleşeala acestor zile fierbinţi. Atelier 1 feat. Marele Ecran vă invită deci în Cuib d'Arte (strada Mărăşeşti, nr. 14, deasupra de Aethernativ), azi, de la ora 19. Jucăriile le aducem noi.
miercuri, 20 iunie 2012
Kill me please (2010)
Produs partial de aceeasi oameni din spatele inconfundabilului C’est arrive prez de chez vous, filmul lui Olias Barco, Kill me please, e o satira neagra facuta parca din acelasi aluat, o comedie ce asasineaza umorul nu prin absurdul usor instalat la inceput ci prin grotescul ce asteapta sa fie declansat. Intr-un castel izolat un doctor deschide o clinica de eutanasiere in care primeste diversi indivizi hotarati sa-si incheie conturile cu viata. Dr Kruger vrea astfel sa ofere un cadru terapeutic modern, confortabil fizic si psihic, in care sinuciderea sa nu mai fie privita ca o tragedie ci ca un act firesc si sa fie intampinata cu demnitate. S-ar putea specula existenta unui unghi dubios, un interes machiavelic in demersul sau, dat fiind ca unii dintre clientii sai aleg sa-si doneze posesiunile insitutiei. Totusi, nimic nu lasa sa se inteleaga ca Kruger ar profita de nefericirea pacientilor sai, tinta fiind tratamentul si compasiunea pana ce sinucigasul e absolut sigur ca nu mai are pentru ce sa traiasca. Iar unii sunt internati si pe credit.
Problema e ca absolut toti pacientii sunt dezechilibrati intr-un fel cat mai pitoresc, parand doar caricaturile unor oameni reali. Primul introdus e un faimos dar deprimat actor (Benoit Poelvoorde) care invoca un cancer fictiv pentru a-si primi paharul cu otrava. Apoi o cantareata de opera ce si-a pierdut vocea, un bogatan luxemburghez ce si-a pierdut tot la poker, inclusiv nevasta, un evreu american cu ceva tumoare, o tanara frumoasa cu o “conditie sufocanta”, sin inca cativa mai putin memorabili. Fiecare are propriile sale motive si de regula sunt foarte nerabdatori sa moara de teama ca isi vor pierde curajul daca asteapta prea mult. Dr Kruger insa are nevoie de certitudine, mai ales ca e supravegheat de o inspectoare de la Garda Financiara care-s suspecteaza de interese obscure.
Initial interactiunea pacientilor e minima insa un incident neasteptat - un incendiu in bucatarie - ii scoate pe toti la aer si-i face martori la moartea unui necunsocut. In urma lui cativa isi reconsidera convingearea iar altii incep sa socializeze. Insa plecarea intempestiva a unui pacient disturba un cortegiu funerar astfel incat localnicii ies din pasivitate si ataca refugiul sinucigasilor cu gandul clar de a le livra moartea cu mainile lor. Ceea ce urmeaza e o neasteptata si violenta intorsatura care ne aminteste intrucatva de nebunia din C’est arrive prez de chez vous... Filmarea alb-negru si contrastul puternic mai reduc un pic din ea, tintind spre art-house si lasand loc de niste eliberarea comica a limbajului. Nu mult insa, caci e vorba de o satira ce aduce in prim-plan o chestiune reala. Sinuciderea asistata e un subiect delicat si controversat, atat din considerente legale, umanitare sau economice (intreruperea vietii unui individ inca util societatii). Kill me please e o mistocareala destul de groteasca si imperfecta a intregului subiect insa nu duce lipsa de momente delicate si are sinceritatea sa-ti spuna in fata ca uneori, moartea are propria ei agenda.
Noaptea lunga a filmelor scurte, editia 4
Sambata, 23 iunie de la ora 20:00 se va desfasura simultan in mai multe orase din tara a 4-a editie Noaptea Lunga a Filmelor Scurte adica o serie de proiectii ale celor mai premiate scurt-metraje de pe la festivalurile si competitiile internationale (Oscar, Cannes, Berlin, BAFTA, Sundance, Tribeca). La Bucuresti evenimentul patronat de ShortsUP va debuta cu un concert The Mono Jacks la Biblioteca Nationala urmand ca filmele sa inceapa de la ora 21:30.
In tara, Noaptea Lunga a Filmelor Scurte are loc cu incepere de la 22:00 astfel: Timisoara – in Gradina de Vara de la Filarmonica, Cluj – in cladirea Casino-ului din Parcul Central, Brasov – la Centrul Cultural Reduta, Sibiu – la Teatrul Gong.
Biletele pentru acest spectacol vizual sunt puse in vanzare prin MyTicket si Eventim la pretul de 30 de lei sau la eveniment, la pretul de 40 de lei.
Programul complet aici. Va fi un maraton pana dimineata. Va incumetati?
marți, 19 iunie 2012
Afisul zilei: HOLY MOTORS
(astept sa-l vad cu mare nerabdare)
regizor: Leos Carax
cu: Eva Mendes, Kylie Minogue, Leos Carax, Denis Lavant, Michel Piccoli
si trailer oficial:
Filme pe zaduf mexican
Duck Season (2004)
(*filmul asta pica grozav de bine)
Lake Tahoe (2008)
Destăinuirea
"Nu am avut
perioade exacte în care să fiu conştient de un moment bun sau prost. Dar dacă
iau fiecare film în parte, pot spune că în fiecare am avut lucruri bune pe care
dacă aş încerca acum să le refac nu mi-ar ieşi niciodată mai bine şi lucruri
rele sau mai puţin bune care, privite acum de la distanţă, îmi dau sentimentul
unei neglienţe nu neapărat în ceea ce priveşte munca mea, ci continuitatea unui
crez artistic şi profesional. Momente de «trădare» faţă de mine. Şi
ele există aproape în fiecare film. Cred că până acum nu am făcut încă filmul
acela despre care să pot spune : «nu m-am trădat». Şi nu cred
că cineva anume e de vină. O dată a fost conjunctura, altădată o lipsă de
tenacitate din partea mea, altădată pur şi simplu o epuizare fizică, o sleire a
puterilor care mă făcea să nu mai duc lucrurile până la capăt.
Dacă mă gândesc
bine însă, regrete sigure legate de un anume film am la Filip cel Bun. Filip...
nu a ieşit aşa cum mi l-am dorit şi nu atât pentru că nu m-am priceput să-l
fac, ci din pricina sus-pomenitei conjuncturi. În general, nu mă uit înapoi la
anumite momente tocmai pentru că am foarte multe nemulţumiri şi regrete. De
altfel viitoarele momente proaste care pot deveni regrete mai târziu le simt
chiar în momentul filmării. Nu o dată prefer să amân filmarea dacă simt că ea
va eşua, pentru că eu nu sunt bine pregătit sau echipa, dar, din păcate, de
multe ori este obligatoriu să nu amâni filmarea...
Regret, de pildă,
că n-am îndrăznit să aduc o notă de fantastic în plus, cu atât mai mult cu cât
ele îmi sunt tot timpul pe aproape, tot timpul vreau să spun, la filmările mele
se întâmplă ceva ciudat pe care, dacă aş avea curaj să-l înregistrez pe
peliculă şi să-l leg de film în mod sigur aş avea de câştigat. Dar, cum
spuneam, mi-a lipsit îndrăzneala." ( Dan Piţa pentru Magazin Estival “Cinema”, 1981 )
luni, 18 iunie 2012
The Theater Games
MAY THE THEATER BE EVER IN YOUR FAVOUR!
A JUCA e totuna cu a TE JUCA
joi, 21 iunie, ora 19.00, în Cuib d'Arte.
Intră în Atelier* şi experimentează meşteşugul actoricesc!
Experimentează Jocul jucîndu-te!
Experimentează Arta actorului pe cale jovială.
SĂ ÎNCEAPĂ JOCU(RI)L(E)!
* un eveniment Marele Ecran & Atelier 1
intrarea liberă
Civilizaţia Maia
Ştiţi spotul ăla de cacao la nuştiuce-cafea, difuzat la multiplex înainte de fiecare film? Ăla cu Maia Morgenstern? Ei bine, actriţa joacă din nou într-un clip publicitar. Acum mă face să o iert pentru precedentul. Decorul din spatele ei mi-a amintit de Nunta de Piatră. Sunt nişte trimiteri subtile acolo şi la (rolul ei din) Patimile lui Hristos. Muzica e cam clişeu. Nu cunosc toate aspectele situaţiei de la Roşia, dar clipul ăsta mă face să vreau să le aflu. Ceea ce înseamnă că (dpdv publicitar)...îşi face treaba.
duminică, 17 iunie 2012
Cinema preistoric
Un arheolog si cineast francez pe nume Marc Azema propune o teorie foarte nastrusnica legata de primele reproduceri artistice de pe peretii de stanca ai pesterilor Lascaux sau Chauvet vechi de vreo 30.000 de ani. Potrivit lui imaginile desenate nu sunt statice ci sugereaza miscare iar ideea care se pune e daca acestea pot fi considerate o forma preistorica de arta secventiala. Un mod de a spune o poveste. Montajul de mai jos arata mai bine ce vrea sa spuna omul. Se poate oare ca filmul sa fie cea mai veche forma de arta?
sâmbătă, 16 iunie 2012
Sound of Noise (2010)
Music for one city and 6 drummers
rating: Colectabil
Castigatoarea premiului criticilor la Cannes 2010 a fost o mica comedie suedeza extrem de inedita si originala, Sound of Noise. Filmul de debut al cuplului regizoral Ola Simonsson - Johannes Nilsson e o poveste (oarecum) politista despre o gasca de 6 percutionisti -teroristi muzicali- si agentul insarcinat cu prinderea lor, Amadeus Warnebring. Umorul e insa unul rezervat, sprijinindu-se pe abordarea procedurala serioasa a unui detectiviv fara ureche muzicala care insista sa ia in serios o amenintare, cel mult, deranjanta pentru ordinea publica. Motivele sale sunt mai mult decat justitiare, Amadeus suferind de o afectiune auditiva care nu-l lasa sa distinga anumite amplitudini in tonurile muzicale. E intr-un fel surd la muzica, o frustrare accentuata si de faptul ca fratele sau e un compozitor de renume international.
Povestea e interesanta in special in partea ei muzicala. Gasca de tobosari anarhisti sunt adunati intr-o echipa de Sanna si Magnus pentru a pune in fapt o opera in 4 acte, Muzica pentru un oras si 6 tobosari. Travestita in 4 concerte de guerilla sustinute la adapostul noptii, in locuri publice, fara autorizatie si folosind ca instrumente muzicale orice producea zgomotul dorit, opera lor provoaca panica, distrugeri si cateva frustrari autoritatilor. Intentiile lor sunt onorabile intrucat considera ca orasul s-a scufundat intr-o muzica de rahat, pseudo-elitista, si vor sa-l scoata din amorteala cu o bomba conceptuala nemaivazuta. Meritul filmului zace aproape exclusiv in cele 4 scene admirabil compuse si executate: una intr-o sala de operatii, a doua intr-o banca, a treia in fata Filarmonicii, disturband un concert cu utilaje de constructii operate in armonie, iar ultima agatati pe stalpi de inalta tensiune. O coregrafie superba ce merita aplauze repetate.
Trailer
Filme documentare la Street Delivery
In caz ca v-ati facut program de weekend pe strada Mercy (iar daca nu ar fi bine sa va faceti) nu ratati filmele documentare de la ceainaria Carturesti. Azi si maine se pot urmari 6 filme documentare premiate la Festivalul Astra Sibiu 2011.
Sambata
ora 14: Our School (Sua/Elvetia, 2011, 94 minute)
ora 16: Songs from the Nickel (Sua/Germania, 2011, 83 minute)
ora 18: Crulic - The Path to Beyond (animatie Romania/Polonia, 2011, 73 minute)
(l-am laudat si noi AICI)
Duminica
ora 14: I shot, my love (Israel, 2010, 53 minute)
ora 16: Check Check Poto (Franta, 2010, 82 minute)
ora 18: Men of Words (UK, 2009, 22 minute)
vineri, 15 iunie 2012
Oslo, 31 august (2011)
It all works out. Or not.
rating: Colectabil
Ce poate determina un om la 34 de ani sa-si ia viata? O constanta stare de depresie si senzatie de ratare personala? Un manunchi de alegeri gresite care la un moment dat au convers catre fractura care acum provoaca depresia? Un fel de alienare sociala fata de fostii apropiati, familie sau prieteni, oameni pe care stii ca i-ai dezamagit dar, totodata, ii vrei sa te ierte sau, macar, sa te salveze de tine insuti? Rusinea? Jena? Nostalgia pentru cele cateva clipe de fericire petrecute intr-o companie ce nu mai poate fi regasita? Oricare din ele poate fi, in momentul potrivit, 'glontul fatal'. Mana e demult pe tragaci, chiar inainte sa-i realizezi taria si raceala. In mare, despre asta e vorba in Oslo, 31 august, cel de-al doilea lung-metraj al danezului Joachim Trier, recent premiat cu trofeul TIFF de juriul festivalului clujean. Filmul e o extraordinara piesa de cinema nord-european si o memorabila poveste existentiala, confectionata atent, chiar cu blandetea unui epitaf vizual, din momentele definitorii ale unei “ultime zile”.
Anders, un tanar de 34 de ani abia iesit dintr-o clinica de reabilitare, are o prima tentativa de sinucidere - esuata - si decide sa-si mai acorde o zi pentru ca gasi motive reale ca sa mai traiasca. Se intoarce astfel in Oslo - oras a carui importanta ne e revelata in deschiderea filmului - si reviziteaza cativa prieteni, cateva rude, cateva locuri, merge la un interviu si incearca chiar sa reinoade unele relatii din trecut. Anders Danielsen Lie, interpretul din rolul principal, e pe cat de natural poate fi un om pe cale sa-si incheie conturile. Jocul sau e captivant, in perfect acord cu atmosfera de trista nostalgie pe care o creaza camera de filmat si coloana sonora. Filmul e ca o poezie pentru cei plecati. O trecere in revista a vietii lui Anders care, fara a explica foarte multe, ne lasa sa descoperim un tanar inteligent, de conditie buna, cu potential artistic remarcabil (experienta de jurnalist, pasiune pentru pian), apreciat de ceilalti pana la un punct dar care, undeva pe drum, s-a ratacit.
Cu acest al doilea film Joachim Trier m-a convins definitiv. Dupa Reprise - un poetic si ambitios portret cinematic a doi scriitori aspiranti aflati intr-o competitie pentru publicarea primului roman - am descoperit inca un portret remarcabil de viu, desi mult mai cenusiu, cel al unui suflet torturat. Oslo, 31 august e excelent filmat si jucat, un studiu de caracter ce nu ofera multe detalii narative dar care staruie in a te face martorul mut al ultimelor momente cu adevarat intime si insemnate dintr-o viata pe cale sa se incheie. Frumos, delicat si inconfortabil... cu rezonante adanci in sufletul celor ce cauta sensul vietii intr-un pahar cu bere, vodka sau alte cele.
Trailer
SHORT: Flatworld
AM SI EU O RUGAMINTE: daca doriti ca rubrica "1 short/day" sa fie permanenta (sau sa fie grupate si sa fie doar un post saptamanal), va rog sa lasati comentarii pe facebook sau aici pe blog. Va multumesc.
Flatworld (1997) by Daniel Greaves
The Real Wiseguy
Cîţiva bătrînei din East New York îşi rîd în barbă zilele acestea şi gîndesc că s-a făcut dreptate. Deşi poate cam tîrziu. A murit Henry Hill (69 de ani), gangsterul turnător întruchipat de Ray Liotta în Goodfellas (1990). Acum 3 ani am găsit cartea cu acelaşi nume scrisă de Nicholas Pileggi (coscenaristul filmului, contactat de Scorsese după ce a citit cartea), scriitorul care a reuşit să-l intervieveze pe Hill deşi acesta făcea parte din programul de protecţie a martorilor. A pătruns în mintea lui şi a celorlalţi doi membri din crew : James Conway (De Niro) şi Tommy De Vito (Joe Pesci). O parte din cuvintele ex-mafiotului au ajuns în filmul lui Marty. Ca acelea din monologul care deschide filmul.
Rolul din Goodfellas a propulsat cariera lui Liotta. Actorul, pe atunci un necunoscut, a făcut o campanie agresivă pentru a fi distribuit, deşi studiourile nu-l vroiau: "Cred că mai degrabă l-ar fi luat pe Eddie Murphy, decît pe mine". Adevaratul Henry Hill a venit chiar şi pe platoul de filmare. De Niro îl suna de cîteva ori pe zi pentru a cere detalii despre cum mergea sau cum îşi ţinea ţigara personajul său. Nu ştiu dacă omenirea e mai săracă după dispariţia lui Hill, dar ştiu că cinematografia îi datorează ceva.
joi, 14 iunie 2012
SHORT: Monsieur COK
"one short per day keeps the doctor away"
O sa postez dimineata de dimineata cate un scurtmetraj de animatie din lista mea de favorite. Am intrebat un amic daca are preferinte azi si ca sa ma puna in dificultate, mi-a zis sa fie "comic si dramatic si bizar si satira sociala si ...". Asta aveti astazi la micul dejun! Pregatiti bavetica inflorata.
"Monsieur COK" (2009), un film de Franck Dion ( full )
site oficial: http://www.monsieurcok.com
miercuri, 13 iunie 2012
SHORT: Virgil Widrich - "Fast Film"
Virgil Widrich - "Fast Film" (complet)
Making of Virgil Widrich's "Fast Film"
marți, 12 iunie 2012
SHORT: Mourir auprès de toi
Full Cast & Crew :
Directors : Spike Jonze & Simon Cahn
Screenplay : Olympia Le-Tan, Spike Jonze
Creator Olympia Le-Tan
Producers : Gregory Bernard, Diane Jassem
Co-producer : Nicolas Lhermitte
Cast : Soko, Spike Jonze, Pierre Le-Tan
Cinematography : Jean-Louis Padis, Stephen Barcello
Animators : Sylvain Derosne, Leonard Cohen, Emilie Sandoval, Julien Laval
Visual Effects : Fabien Feintrenie
Editing : Simon Cahn
Sound : David Amsalem, Jocelyn Robert
Production Design : Sylvain Derosne, Benjamin Fanni
Music : Sam Spiegel, Koool G. Murder, Soko
Beyond the Black Rainbow (2010)
Every sunrise is a new tomorrow
rating: Brainwash psihedelic
Film experiment sau manifest al dragostei pentru SF-ul optzecist, Beyond the Black Rainbow reprezinta debutul unui regizor canadian, Panos Cosmatos, in zona obscura a cinema-ului hibrid si necomercial. E un film care nu pare sa aibe ceva anume de spus, adica o poveste inchegata, sprijinindu-se realmente pe secvente cinematice superb compuse, pe o muzica retro-electro si, in general, pe refacerea unei ambiante bizare retro-futuriste, destul de intunecata si tulburatoare, care sa ne ofere un trip lucid spre “noua era a iluminarii”.
Mediul de desfasurare a filmului il reprezinta o facilitate izolata numita Arboria Institute unde s-a pus la cale un program care “prin farmacologie benigna, terapie senzoriala si cioplire energetica” sa-i ghideze pe oameni spre un nou tip de fericire interioara. Singurul pacient din prezent pare a fi Elena, o tanara catatonica pentru care directorul institutului pare a manifesta un interes neobisnuit. Fata pare a dispune de niste abilitati telepatice care o califica pentru experimentele viitoare ale doctorului Nyle, personaj care reuseste fara nici un efort evident sa para un foarte calculat si sadic om de stiinta (Michael Rogers ofera o prestatie intensa prin felul sau retinut).
Pretentios prin lipsa grabei de a oferi o concluzie, extravagant si artsy prin felul in care imbina influentele optzecist-futuriste, muzica electronica si tripurile psihedelice, Beyond the Black Rainbow e mai mult o experienta senzoriala decat un film. Iti testeaza rabdarea dar in acelasi timp iti pune mintea in triplu helix si iti gadila pofta pentru o estetica ce omagiaza de la Odiseea lui Kubrick pana la THX 1184 al lui George Lucas sau binecunoscutul TRON. Tehnologia analogica, luminile de neon, decorurile minimaliste din plexiglass, unghiurile de filmare nenaturale sau aspectul (uneori) granulat de pelicula veche, toate contribuie la crearea impresiei generale de film din alta epoca.
Afara de reperele vizuale excelente povestea are o latura intunecoasa, aproape horror, care se manifesta in calatoria profesorului Nyle. Pare a fi elementul definitoriu al filmului, ambele personaje avand de facut un drum, un trip. Elena isi doreste sa scape din Arboria, pentru asta avand nevoie atat de abilitatile ei cat si de o relaxare a veghei profesorului, in vreme ce dr. Nyle are nevoie de ea pentru finalitatea propriului drum, unul de largire a constiintei, descoperire interioara etc. E un conflict de vointe care conduc spre un deznodamant un pic rasuflat si nesatisfacator. Insa spectacolul suprarealist e incantator atata vreme cat nu-ti doresti neaparat “sa vezi ce se intampla mai departe” ori sa vezi dincolo de curcubeul intunecat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)