joi, 31 mai 2012

Cosmopolis: Neecranizabilul.


Pe multe cărți stă la vedere o ștampilă mare cu ”de neecranizat”. Dar există și multe adaptări cinematografice care au demonstrat că pot capta pe peliculă atmosfera pe care am descoperit-o ascunsă între copertele unui roman. Parfumul de Patrick Suskind și Pădurea norvegiană de Haruki Murakami sunt primele care îmi vin în minte.

Romanele lui Don DeLillo, unul dintre cei mai importanți scriitori americani ai momentului, au, cam toate, eticheta de mai sus. Nu pentru că n-ar fi foarte ”cinematice” prin subiectele pe care le abordează. Dimpotrivă, descriu o societate suprasaturată cu mass-media – ecrane pretutindeni și dialoguri parcă scoase din televizor. Ci pentru că cele mai multe trăiri și schimbări suferite de personaje au loc în interiorul lor. Iar în vreme ce romancierul poate intra cu ușurință cu o cameră de filmat imaginară în mintea personajelor, regizorul de filme face asta mai greu. Nu și dacă îl cheamă David Cronenberg, poate veți spune.

Celebru pentru scenariile tenebroase, cu personaje care suferă tot felul de mutilări fizice și psihice (vezi Musca, Existenz și chiar recentul O  metodă periculoasă), Cronenberg s-a încumetat să ecranizeze un roman a cărui esență e greu de tradus în pasaje de acțiune cu cauză și efect.

Eric Packer vrea să se tundă – așa sună pretextul poveștii. Iar pentru asta traversează New York-ul în limuzina sa superluxoasă, ce funcționează ca un fel de birou itinerant pentru tânărul milionar. Primește vizite, participă la demonstrații anarhiste, e consultat de medici care îi hrănesc ipohondria – totul în spatele geamurilor fumurii ale mașinii de lux.  


Trupa de actori pe care Cronenberg și-a luat-o alături e o combinație de nume consacrate (Paul Giamatti, Juliette Binoche, Samantha Morton) și fețe noi. De fapt, o anume față nouă e cea care atrage, probabil, cea mai multă atenție asupra filmului: Robert Pattison, a.k.a ”tipul din Twilight” (cel cu a cărui poză dorm sub pernă fetele de 12 ani). Cronenberg mărturisește într-un interviu că îl vede pe Pattison ca având ”prezența” necesară, capacitatea de a pune pe picioare un personaj foarte complex, ”crud, brutal, vulgar într-un anumit sens, dar și sofisticat și vulnerabil în același timp, naiv și infantil”.

Cosmopolis e privit drept șansa lui Pattison de a arăta ca poate mai mult. De fapt, șansa ratată a lui Pattison de a arăta că poate mai mult, după cum scriu în cor cei ce au văzut premiera filmului la Cannes. Eu, una, am pierdut-o, așa că aștept în continuare filmul, la fel ca voi. Până una-alta, mă delectez cu teaser-ul, care s-a răspândit viral pe net.   

miercuri, 30 mai 2012

Afise din folclor



Ce pot face 2 maini dibace ? Printre altele, pot face afise (postere) de film. De nevoie si apoi de placere. Tribal si practic. La bine si la rau. Ca in cap la mine sau ca la gradinita unde a fost Picasso. Alte comentarii (din partea mea) sunt de prinsos.

Afise culese din:

RUSIA 
INDIA 
AFRICA (selectie) 
AFRICA (mega colectie la "Primitive Explorer")
AFRICA (alta selectie)

Imaginatia omului nu cunoaste li-mi-te !







Tiff(osi)?





Vă recunoaşteţi? No, atunci valea la Cluuuj,
să mîncaţi filme pe pită!
Faine şi afişele:




Dupa un pahar festiv de Garrone merge o sticla de Sorrentino

Daca am zis de Garrone, e musai sa-l prezint si pe Paolo Sorrentino. Alt "baiat de aur" al cinematografiei italiene contemporane. Daca v-a atras atentia mai recent afisul cu Sean Penn in This Must Be the Place si ati vazut si filmul (mie mi-a placut - cum sa nu-ti placa ceva cu Frances McDormand !?), e cazul sa plonjati cu curaj in infernul cotidian (in viziunea lui P.S) si sa descoperiti Il Divo (2008), un film tenebros si machiavelic (la propriu) despre viata ex-prim-ministrului italian Giulio Andreotti. Sa ne intelegem: nu imi place politica. Imi produce arsuri la stomac. Insa filmul asta trebuie vazut in primul rand pentru jocul lui Toni Servillo si in al doilea rand sa mai pricepem si noi cum se invart rotile universului de "dupa culise". Continuati cu L'amico di famiglia (2006) pentru a descoperi viata si intamplarile unui avar si libidinos camatar italian care lasa garda jos si se indragosteste. (totul decurge ca in Commedia dell'arte pana cand ... dar de ce sa va stric eu placerea). Bun film si asta ! Bun pentru rubrica asta - evident :) Nu scapati Le conseguenze dell'amore (2004) in care dam tot de Toni Servillo (aparent cel mai solicitat actor italian contemporan) intr-o poveste atmosferica cu dragoste, bani, mafie si puseuri de violenta. (unul din putinele filme cu soundtrack IDM). Daca v-au placut cele de mai sus, eu as incheia cu L'uomo in più (2001) - filmul lui de debut - o saga a doi oameni care impart acelasi nume. Un film in traditia tragi-comediei italiene cu baie de sentimente, film la care plangi si razi alternativ sau in acelasi timp si ramai cu gura cascata la sfarsit. Filme profund umane, filme directe si de sentiment, arta cinematografica cinstita si extraordinar de bine facuta. Nu gasesc niciun motiv (oricat de mic) sa nu recomand toate (da ! TOATE) filmele lui Sorrentino.








marți, 29 mai 2012

Iron Sky (2012)

We come in peace. For revenge.



rating: Brainwash

Am asteptat filmul lui Timo Vourensola vreo doi ani de zile, inca de la primul teaser care dezvaluia nebuneasca idee de a-i propulsa pe nazisti in spatiul cosmic si a le pastra exact atata minte incat sa puna la cale invazia celui de-al IV-lea Reich. De pe Luna. Am urmarit indeaproape productia (bazata in mare parte pe crowdsourcing), am chicotit la materialele promotionale dezvaluite si i-am invidiat pe cei care se aflau la Berlinale in momentul lansarii. Avand in vedere ca in Romania Iron Sky nu poposeste decat la TIFF (6 iunie) am fost nevoit sa recurg la metode mai oculte de vizionare. Ceea ce va doresc si voua.


Filmul e o parodie neconventionala facuta cu multa grija, remarcabila ca nivel de productie (vorbim de un film independent finantat partial de entuziasti) care se vrea si o satira moderna a politicii si mediei traditionale. Ni se propune ipoteza ridicola in care nazistii din ‘45 scapa refugiindu-se pe partea intunecata a Lunii unde infloresc militar si tehnlogic intr-o armada de ozn-uri si dirijabile gata sa descinda pe Terra. Planul lor e deconspirat de o expeditie lunara americana lansata de o presedinta (ce seamana izbitor cu Sarah Palin) sub sloganul Black on the Moon - Yes She Can. Scopul intoarcerii pe Luna e aparent doar electoral - sa punem un negru pe Luna, pentru ca putem - insa exista si un unghi economico-strategic intrucat s-a mirosit un depozit de Helium-3 care le-ar prinde bine americanilor in 2018.

E la mintea cocosului ca punerea unui negru pe Luna nazistilor e rost de conflict etnic. Mandrii arieni nu scapa momentul de a-l testa pe mr. Washington in laborator, dupa reteta lui Michael Jackson. Folosindu-se apoi de accesul sau la Presedentie pun in miscare un plan de nimicire a Statelor Unite din interior si din exterior deopotriva. Aici musca cel mai abil satira lui Vourensola, aservind democratia simulata de americani si gustul lor pentru glamour unei propagande politice neo-fasciste. Spalarea de creiere a functionat la fel de ingenios si in sanul noului Wermacht care invata inca de pe bancile scolii istoria Dictatorului urmarind doar 10 minute din filmul lui Chaplin. Si nu cele potrivite.



Ceea ce m-a nemultumit la Iron Sky a fost usoara confuzie si inconsistenta dramatica. Pe de-o parte marsa pe luat la misto clisee si tipare plus populismul politic contemporan iar pe de alta parte se cauta sa se afiseze o anumita solemnitate a momentelor culminante de tip Independance Day. Mi-as fi dorit mai mult umor negru din partea finlandezilor. SF-ul era oricum lipsit de credibilitate, puteau sa-l ia si pe el la misto. Puncte valoroase insa pentru ducerea la bun sfarsit a celei mai improbabile batalii spatiale vazute vreodata, in care rachete indiene si sateliti chinezesti lupta cot la cot cu statia orbitala MIR si naveta americana (da, toate erau inarmate si deci violand legislatia internationala) impotriva dirijabilelor naziste si a infernalului Götterdämmerung(?). Da, in mod evident, isi merita timpul alocat.
Trailer

Grand Prix

Pentru ca mai gravitam in jurul planetei Cannes, trebuie sa va spun de Matteo Garrone. Cel care a luat anul asta Grand Prix(ul). Nu am ajuns la filmul lui premiat inca dar sunt linistit si sunt sigur ca l-a luat pe merit. Ca la orice Grand Prix, e important sa ai startul bun. Si sa faci pitstopuri putine. Eu am vazut 3 filme de Matteo si toate m-au convins. Si au ramas cu mine suficient de mult cat sa-l mentionez azi aici, cu drag si respect. Eu unul nu caut sau judec un film dupa zorzoane dar Matteo e genul de premiant care isi merita laudele.

Va recomand sa cautati ( nu o sa arat cu degetul unde - dar o sa gasiti ) filmele lui de maturitate care l-au adus pana la premiul de anul asta. Pentru mine, Matteo Garrone si Paolo Sorrentino sunt cei mai importanti cineasti contemporani "made in Italy". Neo-naturalism, visceralitate si un fel anume (netributar si contemporan) de a spune o poveste a la Matteo:

Primo Amore (2004) 


L'imbalsamatore (2002)


Gommora (2008)

luni, 28 mai 2012

După ZFANG



Vă rămăsesem datori cu impresii după ultima seară de ZFANG, pentru cei care n-au ajuns. Cei care au ajuns ştiu deja că a ieşit "zeiss". Aula BCUT a fost arhiplină (şi din această cauză, un pic prea călduroasă). S-au epuizat şi scaunele de rezervă, dar lumea a stat şi pe trepte. Au fost şi copii de 4-5 ani, care au rezistat eroic (ei sau părinţii) pînă la finalul Aventurilor prinţului Ahmed (de Lotte Reiniger).

Succesul serii se datorează în mare măsură "ansamblului nostru muzical", "lăutarii electronici", Makunouchi. Duetul timişorean a acompaniat animaţia cu dj set, dar şi cu cîteva jucărioare live. Deşi, mai corect spus: a fost concert Ma' Bento + visuals by Lotte Reiniger. În calitate de organizator nu pot furniza o cronică obiectivă (mă bucur că au făcut-o confraţii noştri din blogosferă, mai precis surori: Deea şi Bloodie), dar vă pot arăta nişte poze:


După show am primit multe îndemnuri să repetăm isprava, ceea ce e încurajator şi ne obligă. Pe lîngă reacţiile entuziaste, mai numărăm un cîştig. În urma ping-pongului nostru de idei din ultima lună, am descoperit în Felix Petrescu aka Waka X aka 1/2 din Makunouchi Bento un cinefil-căutător, aşa cum credem că suntem şi noi. Genul care devorează peliculă la micul-dejun şi face maratoane nocturne de vizionări. Felix nu vede filme întîmplător, din plictiseală. El vede cinema în mod aplicat: caută autori şi filme necunoscute. Care ar trebui cunoscute. Plus că are o afinitate ridicată pentru animaţii.

Se înţelege că l-am invitat să se alăture crew-ului nostru. Azi aţi putut citi prima recomandare semnată waka x.  Rubrica lui e intitulată diafan: The Pervert's Guide to Cinema. Puneţi-vă centurile de siguranţă! Dacă intraţi în zona W, intraţi pe riscul vostru. This man is gonna take you places...

WRONG COPS

Salutăm intrarea în crew-ul nostru de cinefili-căutători a lui Felix Petrescu aka waka_x aka 1/2 din Makunouchi Bento. Începînd cu rîndurile de mai jos, waka va fi ghidul vostru în zonele obscure, bizare, incomode şi esenţiale. The Pervert's Guide to Cinema.

E posibil sa-l stiti pe Quentin Dupieux, cel cu obsedantul "Mr. Oizo - Flat Beat" sau cu filmele lui absurde/experimentale Steak si Rubber. ( Steak m-a amuzat si il recomand - Rubber nu prea ). De data asta il aratam la gazeta de perete cu WRONG COPS (lansat la Cannes Film Festival 2012, cu Marilyn Manson) - un scurtmetraj hazliu plasat in universul noului sau film - "Wrong".

siteul oficial: http://www.wrongcops.com
 



Si videoclipul proaspat scos din masina timpului "Mr. Oizo - Flat Beat":


duminică, 27 mai 2012

(BREA)KINO NEWS: Avem 3 învingători la Cannes!

Palmares Cannes 2012:

 

Short Films


Cannes Leaks

ULTIMA CORESPONDENŢĂ DE LA CANNES 2012


Astăzi e ultima zi de festival. Corespondenta noastră s-a întors acasă, aşa că nu vom fi în sală la decernarea Palme d'Or. Îi suntem recunoscători Adinei pentru cronicile ei fierbinţi la filme pe care (în mare) le vom vedea cel devreme la anul. Într-unul din schimburile noastre zilnice de mailuri o rugasem să ne ofere mai multe detalii despre atmosfera de la faţa locului, de la proiecţii, conferinţe, despre cum miroase briza etc. Pînă îşi adună ea gîndurile după una din cele mai intense experienţe pe care o poate trăi un cinefil, voi divulga cîteva pasaje din corespondenţa noastră "off the record":


(17 mai, 20:22 h.)

Din pacate nu pot sa intru la conferinte fiindca e nebunia de pe lume acolo. Ar trebui sa fac numai asta toata ziua, sa stau la cozi, sa calc pe picioare etc. Doar eu si cei 4500 de jurnalisti internationali acreditati :) TOTUSI, le pot vedea live pe ecranul enorm din press room. Deci vad si aud tot, dar nu pot face poze. Insa vezi ca pe site au pozele oficiale din fiecare zi, si sunt foarte faine. 

Fug sa prind proiectia de presa de la 8:30 :)

(19 mai, 12:24 h.)

(...) Ai dreptate la treaba cu atmosfera locului :) Am in minte de catva timp ca trebuie sa scriu si ceva de genul asta si am si niste poze pe aparat, dar cumva filmele imi muta atentia si mintea in atatea directii ca nu reusesc sa gasesc the right mood ca sa ma asez si sa scriu ceva cu cap si coada. Practic, mai mult transcriu notite luate in timpul proiectiilor, in pauzele dintre proiectii. 

Plus incerc sa fac un pic de networking (btw, Madagascar 3 l-am vazut cu Irina Margareta Nistor alaturi, care a ras copios la toate fazele :)).DAR o sa incerc sa nu ma mai lacomesc atata :) Sa imi fac o zi cu mai putine filme si mai multa plimbare pe langa Palais si timp de mirosit atmosfera :) 

Deocamdata stau cu un ochi la ecranul asta si cu unul la cel pe care apare conferinta de presa de dupa Lawless, de John Hillcoat (tipul care a facut The Road si The Proposition), de la care am iesit acum vreo ora complet hipnotizata. Waw, ce film. O sa iti placa :) E cel mai bun rol al lui Tom Hardy de pana acum. Ok, ma adun si scriu despre Dupa dealuri si trimit mai tarziu. 


(19 mai, 16:31 h.)
 
"Uite si cronica despre filmul lui Mungiu. A iesit un pic cam lunga. Daca vrei sa mai tai din ea, ok, doar concluzia cred ca e important sa ramana. 

Promit ca urmatoarele articole vor fi mai relaxa(n)te un pic :) Dar filmul asta chiar a fost greu ca un bolovan, pe bune. Si poate e cel mai important de discutat. Nu cred ca are sanse la Palme, adica nu se vede cu ochiul liber, cum s-a vazut la 4,3,2, dar e un film bun, cu siguranta

Have a cool weekend :) Aici ieri a plouat, iar azi bate un vant care cam matura lumea de pe terase...

Over & Out
Adina

*

Între timp, la Cannes, juriul Un Certain Regard (prezidat de Tim Roth) a hotărît cîştigătorul secţiunii: Despues de Lucia (Michel Franco, Mexic).  Peste cîteva ore vom afla şi cine sunt cîştigătorii din competiţia principală. Mungiu e singurul care mai poate produce un succes românesc pe croazetă în acest an. Cînd Adina pleca din Cannes, regizorul nostru era creditat cu şanse la Palme d’Or, alături de alt laureat recent, Haneke (Amour). 

Acum la bursa pariurilor domină Jacques Audiard ( "după ce a fost jefuit cu Un prophete", afirmă corespondentul Little White Lies) şi Carlos Reygadas (Post Tenebras Lux), Kiarostami (Like Someone in love - preşedintele juriului, Nanni Moretti, ar fi mare fan al iranianului). Sunt cotaţi cu şanse la marile premii şi Leo Carax (Holy Motors), Walter Salles (On the Road), John Hillcoat (Lawless) sau Matteo Garrone (Reality). Eu aş paria pe cel din urmă (ţinînd cont de debutul său extraordinar, Gomorrah).  

Johnatan Crocker, tot de la Little White Lies, pariază pe Mungiu. Mi-a plăcut explicaţia lui:

"La 5 ani după ce a cîştigat Palme d’Or cu devastatorul film despre avort, 4 Luni, 3 săptămâni şi 2 zile, al treilea lungmetraj al regizorului român Cristian Mungiu – 2 femei, o mănăstire şi un exorcism- are şanse puternice la victorie. Nu numai pentru că dublu-laureaţii Luc and Jean-Pierre Dardenne au ajutat cu producţia filmului ( ei numai dacă strănută la Cannes ar cîştiga un premiu). Totuşi, ar fi o uriaşă declaraţie -  în afara Dardenne-ilor, doar 5 alţi regizori au cîştigat cel mai mare premiu la Cannes de două ori şi doar Bille August consecutiv. Nici măcar nu ştiu cine e Bille August"

Pentru cinemaul românesc ar prinde foarte bine şi Marele Premiu sau premiul pentru Regie. Ar fi semnalul că încă nu am ieşit de pe radar. Vom vedea, ce soir...

LATER EDIT:   Cristian Mungiu a cîştigat premiul pentru cel mai bun scenariu. Iar protagonistele filmului "Dupa Dealuri", Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, împart premiul pentru cea mai bună interpretare feminină


sâmbătă, 26 mai 2012

Roman Polanski: A Therapy

Din cand in cand regizorii de seama mai schimba zona de activitate si arunca pe piata mici momente ca cel de mai jos: le numim spoturi publicitare cinematice. Prin ochiul lor chiar si o haina de la Prada pare sa-ti spuna o poveste. Mai jos haina e purtata de Helena Bonham Carter iar urechile ascultatoare apartin lui Sir Ben Kingsley. Spotul a fost dezvaluit la Cannes.


vineri, 25 mai 2012

Organique @ Cannes. Fotojurnal de calatorie

[FOTO-ADVERTORIAL]

In schimbul ajutorului pe care ni l-au acordat, le-am promis celor de la Organique ca vom face cateva poze cu cosmeticele lor naturale in decorul glamuros de la Cannes. Daca se poate, chiar pe covorul rosu. Acolo e locul lor. Adina Baya ne-a scris asa:
 
Vă mai amintiti de cutia cu bunătături pe care mă lăudam că am primit-o cadou de la Organique? Ei bine, aflati că toate au stat foarte cuminti în valiză pe ruta Timisoara-Nisa. Iar apoi s-au asezat ordonate în geanta oficială a Festivalului si au venit cu mine în fiecare zi la proiectii. Ocazional, le-am lăsat să arunce o privire afară si să simtă cum miroase briza. De fiecare dată, au insistat să fie fotografiate, pe cât posibil în locuri şi/sau cu persoane celebre (asa-mi trebuie dacă le-am arătat povestea piticului din Amelie Poulain înainte de plecare). Uitati ce a iesit:





                                           deplasarea Adinei la Cannes e sustinuta de 

                                             

joi, 24 mai 2012

Aventurile Printului Ahmed

SCRISOARE DE LA ANNA FLOREA

Anna Florea e o tanara regizoare din Chisinau, care lucreaza in Bucuresti. Acum, tocmai la o...animatie. Din aceasta cauza nu a putut ajunge la proiectia noastra din aceasta seara, deşi îşi dorea mult. Am întrebat-o de ce e important Aventurile Prinţului Ahmed (Lotte Reiniger, 1926).


"Filmul proiectat în această seară poate fi considerat interesant şi important din diverse motive obiective şi argumente raţionale. Însă, mie mi se pare că Aventurile Prinţului Ahmed rămâne un film îndrăgit şi iubit din motive mai îndepărtate de răceala raţiunii, a inteligenţei dobândite şi mai apropiate de căldura inteligenţei intuitive. Cred că e un film care trebuie perceput în primul rând la nivel senzorial şi din această cauză sunt foarte geloasă pe spectatorii din seara asta că nu fac parte din publicul care va fi răsfăşţat de o coloană sonoră creată special pentru proiecţia de azi. 

Frumuseţea grafică a ceea ce va urma creşte odată ce realizezi munca imensă care a fost depusă pentru acest film şi care putea exista doar izvorând dintr-o adevărată pasiune şi dedicare pe care le simţi pe tot parcursul filmului. Mâinile minunatei Lotte Reiniger, deşi nu se văd, sunt prezente în fiecare tăietură a siluetelor, în fiecare mişcare a lor. Lotte e prezentă în fiecare clipă dintre două fotograme, acele clipe în care se creează magia filmului animat. Şi e o prezenţă jucăuşă, caldă şi pozitivă, care te prinde şi te implică.

Cred că am folosit cuvinte precum un adult, dar ştiu că simt ca un copil când mă gândesc la "Aventurile Prinţului Ahmed". Adevărul e că mi-e foarte drag acest film şi sper să vă bucuraţi de această mică bijuterie. E un film care poate fi deosebit de darnic cu spectatorii săi, de orice vârstă ar fi ei." (Anna Florea)



miercuri, 23 mai 2012

ZFANG: The Grand Finale

AVENTURILE PRINŢULUI AHMED RESCORED

Despre evenimentul ZFANG de mîine (joi, 24 mai) vă scriem încă de azi, ca să vi-l treceţi neapărat în agendă. Am început cu film + muzică. Vrem să încheiem în aceeaşi formulă magică. Cu un spectacol-unicat. Să vă spun de ce e unicat:

În primul rînd, că Aventurile Prinţului Ahmed e cel mai vechi film de animaţie care s-a păstrat pînă azi. Autoarea, Lotte Reiniger, a început lucrul la el acum aproape 90 de ani (1923). Încă de la premiera din 1926 a strîns aprecieri de la maeştri ai cinematografului vremii, precum Fritz Lang sau Jean Renoir. Din cîte ştim, îl proiectăm în premieră la Timişoara. Despre acest film a scris mai multe tînăra regizoare Anna Florea, AICI şi AICI. Anna ar putea să-şi dea doctoratul în Lotte Reiniger şi chiar lucrează în tehnica ei. De aceea am şi invitat-o la evenimentul de mîine, dar tocmai începe lucrul la o...animaţie.

În al doilea rînd, avem o coloană sonoră creată special pentru acest one-time-show. Duetul Makunouchi Bento (Felix Petrescu şi Valentin Toma) au compus un DJ set original. Dar au pregătit şi surprize sonore live. Despre Ma' Bento am scris AICI şi AICI. Vom avea şi o sonorizare profesională, pentru ca fiecare beat să se audă limpede precum cristalul (danke Silvian, DEBOOT). Dacă au venit copii la sumbrul Faust, atunci la Aventurile...e chiar indicat, fiind o poveste orientală cu zîne, prinţi şi prinţese. Durează cam un ceas.


Spot Aventurile Printului Ahmed - Proiectie speciala ZFANG (24 mai)

Spectacolul de mîine seară e Big Bangul ZFANG. Nu îl rataţi.
Pentru a intra în atmosferă, ascultaţi spotul radio (danke Amalia Matei şi George Ichim, KissFm). 


Danke Zoly pentru minunatul afiş!


ZVANG 4: Cerul deasupa Berlinului

Ziua a treia de ZFANG  a fost aşa cum se vede în fotografii:

=

   


   


                           

La proiecţia Faust am avut şi cel mai tînăr spectator: David, 5 ani. Cea mai tînără spectatoare (Daria, 2 ani şi 9 luni) a ieşit după 20 de minute pentru că "nu-i plăcea de ăla urît" (respectiv, Mefisto). Avem şi cîţiva candidaţi pentru titlul de "cel mai fidel spectator". Ne bucurăm că au ieşit din casă, deşi cerul deasupra Timişoarei era cam negru. Îi aşteptăm şi diseară la Cerul deasupra Berlinului (Der Himmel uber Berlin), cea mai recentă peliculă prezentată în această serie de filme germane (1986).

Intriga pe scurt: un înger renunţă la nemurire pentru dragostea pămîntească (deci un fel de Luceafăr cu îngeri). Americanii au încercat un remake (City of Angels) cu Nicholas Cage şi Meg Ryan. Nu prea le-a ieşit. Poate vă amintiţi imaginea unor îngeri cu paltoane negre care se adună pe malul mării la răsărit.  Protagonistul din originalul lui Wim Wenders e Bruno Ganz, pe care îl ştiţi din toate parodiile de pe net cu Hitler şi Mircea Badea. Alt actor faimos care apare în film e Peter Falk aka Colombo. În remake-ul american sunt multe scene "furate" din filmul german. Precum splendida scenă cu biblioteca. Dacă tot ne vedem la Bibliotecă (aula noii Biblioteci, lipită de Universitatea de Vest) poate ar fi bine să vă arătăm şi unde e locul (hartă AICI).

marți, 22 mai 2012

După jumătate de Cannes

CÎTEVA SURPRIZE PLĂCUTE + O DEZAMĂGIRE


După 7 zile cu proiecţii de dimineaţa până seara şi conferinţe de presă aglomerate, oboseala la Cannes pluteşte în atmosferă. Iar ploaia şi vremea întunecată nu ajută cu nimic. Cred că doar Brad Pitt, care vine azi pentru premiera filmului Killing Them Softly, în care joacă rolul principal, mai poate resuscita un pic aerul din Palais. Mulţi jurnalişti se plâng de calitatea filmelor înscrise în Competiţie până acum şi îşi culeg moralul din bălţile care inundă Croazeta. Un pic de soare, s'il vous plait! 

Una dintre cele mai populare reviste de film editate zilnic la Cannes, Screen, cotează până acum pe primele două locuri filmul lui Mungiu – După dealuri – și pe cel al lui Haneke – Amour. V-am povestit deja despre amândouă. În plus, Festivalul a mai însemnat până acum trei surprize plăcute şi o mare dezamăgire pentru mine. Hai să le iau în ordine. 


Beasts of the Southern Wild e debutul fulminant al lui Benh Zeitlin şi spune o poveste despre supravieţuire, fixată undeva în sudul statului Louisiana, după Katrina, într-o comunitate pentru care orice nouă furtună poate fi fatală. ”The Bathtub” e numită mlaştina în care micuţa naratoare de 6 ani, Hushpuppy, îşi învaţă lecţiile de supravieţuire de la tatăl ei şi de la puţinii oameni care insistă să nu fie evacuaţi din regiunea ce poate dispărea oricând sub ape. Tatăl şi copilul în faţa apocalipsei, străduindu-se să supravieţuiască undeva la capătul lumii, aminteşte într-un fel de The Road, doar că Zeitlin are o miză diferită şi un ton aparte. Alegându-şi drept protagonistă o fetiţă de 6 ani (jucată absolut extraordinar de Quevenzhane Wallis), el face loc unei glisări continue între real şi imaginar. Filmul e emotiv fără a fi patetic, e poetic fără a cădea în desuet. E, poate, filmul care mi-a plăcut cel mai mult aici. 

Deşi Lars von Trier nu a fost la Cannes anul acesta (poate şi pentru că la ediţia precedentă a reuşit să îşi câştige statutul de persona non-grata), spiritul lui cinematografic a fost în mod perceptibil prezent la proiecţia filmului Jagten (The Hunt). Regizat de danezul Thomas Vinterberg – care a co-fondat Dogma 95 împreună cu von Trier, dar acum se declară separat de ea, ”maturizat” –, filmul spune tot o poveste despre o comunitate mică şi tot legată de copii. Câteva cuvinte aruncate mai mult în joacă de o fetiţă de vreo 5 ani se transformă într-un zvon ce germinează fatal şi tulbură pentru totdeauna un orăşel danez. Vinterberg revine la o obsesie mai veche – abuzul sexual asupra copiilor, pe care l-a mai abordat în The Celebration – doar că de data asta întoarce problema pe o altă faţă. Mai exact, vorbeşte despre un bărbat acuzat pe nedrept de abuz (Mads Mikkelsen) şi studiază felul în care obsesia abuzului distruge lent comunitatea şi viaţa celui bănuit. Şi cum copiii, din victime presupuse, imaginate de paranoia părinţilor, devin victime reale, pentru că împrumută de la adulţi amintiri ale unor traume pe care nu le-au trăit. 

 
O altă surpriză a fost Lawless, un film cu gangsteri, făcut după manual, dar totuşi cu ceva în plus. Spun surpriză nu pentru că nu eram convinsă deja că John Hillcoat e un regizor excelent – The Road şi The Proposition vorbesc de la sine –, ci pentru că filme atât de hollywoodiene ca Lawless nu vezi foarte des selectate în Competiţie. Povestea transformată în scenariu de Nick Cave (care semnează şi coloana sonoră) e plasată în America anilor '20, în miezul Prohibiţiei, şi centrată pe o familie formată din trei fraţi legendari: The Bondurants. Deşi filmul e mai mult despre cum cel mai mic şi mai primitor de şuturi în fund dintre ei – Jack (Shia LaBoeuf) – îşi găseşte încet-încet puterea macho în interior şi la final împuşcă pe cine trebuie, favoritul meu din film rămâne Tom Hardy. Într-un rol savuros, rezumat la replici minimale, ce adesea constau într-un simplu mormăit. Finalul cu happy end cusut cu aţă albă deconstruieşte ideea că Lawless e un film cu gangsteri după reţetă şi mai degrabă reconfirmă aerul de poveste legendară în care apar cei trei fraţi invincibili.  


Cea mai mare dezamăgire de până acum a fost ultimul film al venerabilului Alain Resnais, Vous n'avez encore rien vu (You ain't seen nothing yet!). Cred că multă lume n-a ieşit de la proiecţie din respect pentru maestrul cinematografiei franceze, care a şi fost prezent personal la conferinţa de presă de după (şi s-a achitat onorabil, lucid, de treabă, în ciuda celor 90 de ani ai săi). Însă adevărul e că, deşi recunoşti stilul repetitiv, liric, simbolist al autorului şi deşi adună o distribuţie plină de nume celebre ale cinemaului francez (Pierre Arditi, Anne Consigny, Mathieu Amalric etc.), filmul e un fiasco. Se vrea a fi un fel de meta-punere în scenă a unei piese de teatru, cu actori care joacă actori în timp ce se uită la alţi actori. Însă nu reuşeşte să fie decât o colecţie incoerentă de emoţii artificiale, suspine forţate şi declaraţii precipitate despre viaţă, moarte, dragoste şi alte clişee. Păcat! (a consemnat Adina Baya)


                                 
                                 *plimbarea Adinei pe croazetă este susţinută de Organique

Trailerul zilei: 22 mai


Puţin înainte de ora 1 AM a zilei de 22 mai am văzut 22 mai. Un nou film exploziv semnat de regizorul flamand Koen Mortier (după Ex Drummer, 2007). Deconstrucţia hiper(ca să nu zic supra)realistă a unui atentat cu bombă şi totodată un "ghost story" atipic şi sufocant. Un film provocator, profund şi foarte inconfortabil. La starea de disperare generală contribuie din plin şi muzica lui Michael Gallagher. La ambele filme de pînă acum se foloseşte în mare de aceiaşi actori, de zici să sunt o trupă de teatru experimental (într-un fel asta şi sunt). Mortier trage cu toate mortierele din dotare în tot ceea ce considerăm că e "civilizaţie" (bun simţ, politeţe...pojghiţa aia superficială). El rîcîie adînc în carne. Şi doare. Rău.

Cu lungmetrajul de debut, Mortier făcea Trainspotting să pară apă de ploaie. Cu 22 Mai se defineşte ca unul din cei mai tulburători şi originali regizori (cvasinecunoscuţi) ai momentului. Mulţam Felix de recomandări. Mulţam că mi-ai distrus liniştea şi că mi-ai detonat toată încrederea în viitor. Nu ajunge că e urît afară? (Nu mai bine îţi dăm o rubrică de recomandări, numai a ta, să primeşti singur reclamaţiile?)

A se servi pe proprie răspundere.

ZFANG - ZIUA 3: Faust








A trecut si a doua zi de ZFANG si chiar daca ne asteptam ca interesul sa scada un pic - dat fiind ca era luni, ca am schimbat locatia si aveam in program doar o proiectie obisnuita (a unui film deloc obisnuit) - totusi, Aula BCUT nu a parut deloc goala. Filmul proiectat, M - Un oras isi cauta ucigasul, selectat si introdus de prietenul nostru Marian Radulescu, a starnit interes si a fost bine primit de public. E vorba de unul din primele filme cu ucigasi in serie care nu doar ca fixeaza pilonii esentiali ai genului dar e si considerat cea mai buna lucrare de insasi autorul sau. Fritz Lang ne supune atentiei povestea destul de infioratoare a unui ucigas de copii care terorizeaza un oras in asa hal incat nu doar politia e pe urmele sale ci si principalele bresle din lumea interlopa deranjata de publicitatea care i s-a facut brusc. Cand in final psihopatul e prins el apeleaza la mila scuzandu-si faptele prin nevoia de a ucide. 

M a fost unui din primele filme care a utilizat o coloana sonora si un laitmotiv audio sub forma piesei fluierate de criminal cand tendintele ucigase incepeau sa-si faca aparitia. Fluieratul i-a apartinut chiar regizorului Fritz Lang. Peter Lorre face insa rolul memorabil care va defini pentru posteritate arhetipul de psihopat criminal. Pentru acuratete Lang si Thea von Harbou au cercetat procedurile politienesti in cazurile de omucidere si au discutat cu psihiatri pe tema criminalilor in serie. Personal, am salutat incantat modul in care a fost rezolvat plotul dar si subtextul politic in care se imbraca toata povestea. Razia politiei intr-o crasma rau-famata poarta iz de Gestapo iar personajul Safecracker e din cap pana-n picioare un ofiter SS. In 1931.

Deseara va asteptam la al treilea film din program, tot un film din zona expresionismului german, Faust. "Deşi mai puţin cunoscut ca Nosferatu sau Ultimul dintre oameni, Faust (Friedrich Murnau, 1926), este poate capodopera lui Murnau. Inspirat din mitul faustic (prelucrat de Goethe, Marlowe), filmul are forţă plastică neobişnuită, ce aminteşte de pictura lui Peter Breughel." spune Marian. E aproape o extravaganzza cinematica, ultimul film facut de Murnau in Germania, in care regasim o multime de arhetipuri narative: iubire, putere, tentatie, moralitate si izbavire. Musai de la 19 in Aula BCUT (Biblioteca centrala universitara de la UVT).

foto credit: Zoli Fodor

luni, 21 mai 2012

"Oh-la-la, Cannes!"

ZILELE 5 ŞI 6

Soare, plaje superbe şi celebrităţi strălucind pe covorul roşu sau sorbind cocktailuri pe puntea unui iaht acostat lângă Palais des Festivals – asta e imaginea pe care o are lumea întreagă despre Festivalul de la Cannes.


Ambuteiaje, trafic blocat, trenuri care întârzie şi mai mult decât de obicei, paparazzi şi turişti gălăgioşi a căror viermuială pe străzile mici şi elegante din jurul Croazetei nu se opreşte nici măcar la orele mici ale dimineţii – asta e imaginea pe care o au localnicii din Cannes despre Festival. 

De fapt, există o vorbă destul de populară printre locuitorii de aici, care spune că vremea e frumoasă la Cannes până când începe Festivalul, iar apoi se strică. Şi devine din nou însorită abia după ce Festivalul se încheie, adaugă ironici localnicii, un pic sastisiţi de evenimentul care le răpeşte oraşul pentru două săptămâni în fiecare primăvară (ceea ce nu înseamnă, însă, că am întâlnit vreo mutră acră de angajat pe la vreun bistro sau supermarket!...mi s-a întâmplat doar să aud în trecere pe cineva mormăind îmbufnat  ”festival de cons” în loc de ”festival de Cannes”, în timp ce aştepta impacient să poată trece de/prin puhoiul de oameni adunat pentru a poza celebrităţile aflate în promenadă pe Croazetă). 

În vreme ce primele două zile de Festival au fost în neconcordanţă completă cu previziunea locală despre vreme la Cannes, din a 3-a zi se pare că înjurăturile adresate în gând de localnici au început să dea roade. A fost prima zi de ploaie. Iar după ea, prima zi cu un vânt care literlamente te mătura de pe trotuar. Şi apoi din nou ploaie, cam toată ziua 5 şi noaptea de după. Abia am apucat să fac pozele astea două pe aleea pe care şi-au lăsat amprentele mai multe legende cinematografice, înainte să înceapă să plouă cu găleata.


 


În plus, domneşte un frig ce face tot mai grea viaţa domnişoarelor (actriţe, bănuiesc) cu buze botoxate, machiaje hiperstudiate şi decolteuri cu bronz de culoare bizară, care insistă să umble cu diverse părţi ale corpului la vedere. Nu sunt multe, însă, cel puţin nu la proiecţiile de presă la care vin eu, dimineaţa, unde jurnaliştii stau relaxaţi în ţinute casual. Treaba stă diferit la proiecţiile de seară, majoritatea frecventate de celebrităţi care intră cu invitaţie, la care există un ”dress code” stabilit: frac pentru bărbaţi şi ţinută glamour pentru femei.  

În fine, mărturisesc că nu sufăr foarte mult din cauza ploii. Dimpotrivă, mă bucur că mă pot concentra pe filmele din Palais, fără să privesc cu jind oamenii care fac plajă şi baie în mare, ca anul trecut. În plus, ploaia a fost background-ul perfect pentru cel mai bun film văzut ieri: Amour de Michael Haneke. Un titlu care poate părea înşelător, ştiind apetitul regizorului pentru atmosferă sumbră, depresivă şi pentru cultivarea unei terori latente, fără trucuri mainstream de film horror (gen muzică ”de înfricoşat audienţa”), ci doar din detalii aparent banale, cotidiene. În realitate, Amour nu vorbeşte despre dragoste la modul subversiv sau poate cinic la care ne-am aştepta, ci pur şi simplu dintr-o perspectivă pe care nu o asociem imediat cu definiţia cuvântului, la care nu ne place să ne gândim prea des. 

 

Un cuplu de octogenari, cu un mariaj lung în spate, are de surmontat obstacolul suprem: degradarea fizică şi mentală. Emanuelle Riva (aflată la peste 50 de ani după rolul iconic din Hiroshima,mon amour, absolut magnifică în filmul lui Haneke) şi Jean-Louis Trintignant (pe măsură) joacă rolul cuplului care trebuie să supravieţuiască testul suprem al anduranţei. După un accident cerebral, starea ei se deteriorează lent. Întâi începe să aibă momente în care e complet deconectată de exterior, apoi are un atac şi rămâne cu o jumătate a corpului paralizată. Curând, nu mai poate vorbi, nu se mai ridică din pat, are nevoie de scutece, refuză să mănânce şi să bea. Pentru oricine care a văzut un proces similar suferit de cineva apropiat, filmul e complet răvăşitor. La fel ca şi modul în care soţul ei reuşeşte să meargă mai departe, să nu o abandoneze. 

Cum arată o zi începută cu Haneke în loc de mic dejun? Nu roz, cu siguranţă. Nici măcar atmosfera un pic mai light (prin comparaţie) din filmul lui Kiarostami, Like Someone in Love, care a rulat seara, nu a prea reuşit să şteargă amprenta lăsată de Amour. Mai ales într-o zi în care marea şi plaja sunt gri.


Filmul regizorului iranian, care lucrează de această dată exclusiv cu actori japonezi, spune povestea întâlnirii dintre o tânără studentă / domnişoară de companie şi un ”client” în vârstă, cu porniri paterne. Totul se petrece în decorul urban ultraaglomerat al oraşului Tokyo. Ce rezultă e o relaţie fragilă, care, deşi veche de doar 24 de ore, duce la o succesiune de evenimente precipitate, definitorii pentru viaţa amândurora. După un film atât de greu, de pregnant şi de bine regizat ca cel al lui Haneke, Like Someone in Love pare ”călduţ”. Îl poţi urmări, dar nu ieşi transfigurat de la el. Se apropie doar timid, rar şi puţin de profunzimea din Copie conforme. Poate şi pentru că îi lipseşte o protagonistă de talia lui Juliette Binoche. 

Mă opresc aici, că tocmai a trecut cineva care semăna izbitor de mult cu Xavier Dolan (Martyrs) pe lângă micul meu birou improvizat pe scări (sala rezervată presei e arhiplină, ca de obicei). De fapt, stai un pic, chiar era Xavier Dolan! Ok, o iau la fugă după el. Au revoir! (a consemnat Adina Baya)


deplasarea Adinei la Cannes este susţinută de Organique

"The Artist". Behind the scenes

Sperăm că nu v-aţi lăsat, ca şi noi, pe ultima sută de metri cu depunerea celebrelor formulare 200 sau 230. Dar dacă vă aflaţi în această delicată şi stresantă situaţie, vă amintim că termenul de depunere este 25 mai 2012. Deci încă aveţi timp să ne fericiţi cu cei 2%. Pentru a vă anunţa posibilitatea aceasta, în urmă cu aproape 2 luni am turnat un filmuleţ. Mai jos puteţi citi istoria facerii lui:



Durata filmărilor: 3 ore
Locaţie: studioul Camera 4  
Post-producţie: 4 zile
Buget: 21 roni

La început a fost ideea. M-a lovit în timp ce conduceam. Stăteam la semafor şi am început să rîd. Am testat repede ideea pe apropiaţi şi au reacţionat pozitiv. Ştiam că reuşita unui asemenea clip depinde de două aspecte esenţiale: interpretare şi filmare. Cu prima era ca şi rezolvată. Boris Gaza (Atelier 1) a zis DA din prima. După cîteva căutări, tot Boris mi-a dat soluţia salvatoare pentru partea de producţie. Camera 4 reuneşte 4 "oameni cu camera de filmat" care au lucrat în lumea largă şi s-au întors acasă, în Timişoara, pentru a începe un proiect mişto aici.  Între două proiecte-mamut (cu Travel Chanel, ZDF sau Arte) aceşti profesionişti găsesc timpul şi energia de a filma voluntar pentru ONG-uri. Vă daţi seama deci, că ne-am ţucat la marele fix. Iar cînd am vorbit cu Cristian Ilea, unul din cei patru, am aflat că şi ei îşi doresc o cinematecă la Timişoara.

Am fixat ziua filmării cînd se sincronizau toate programele. Pe 29 martie ne-am întîlnit la ora prînzului, la studioul celor de la Camera 4, după ce eu şi Richie ne-am chinuit să găsim un loc de parcare pe lîngă Unirii (cei care aţi trecut vreodată prin Timişoara ştiţi ce dificil e să faci asta la amiază). Cristian era deja de vreo oră acolo, ca să-şi pregătească toate obiectivele, luminile, fundalul etc. Am discutat un pic story-board-ul (mai jos îl puteţi vedea în detaliu; click pentru mărire)







Nu rîdeţi - nu ştiu să desenez (important e că regizorul şi monteorul au înţeles ce a vrut "artistul"). Iniţial, cadrul de început era gîndit altfel, dar cînd am văzut oglinda de machiaj din studio mi-am amintit de oglinda similară din The Artist. Iar Cristian a venit cu o soluţie foarte ingenioasă: să lipim cartonul cu numele Asociaţiei pe oglindă. Dar ne mai trebuia unul cu "prezintă". Şi aşa am ajuns să avem şi "efecte speciale". Richie s-a dus să tipărească hîrtia în apropiere.

Între timp a apărut şi echipa Atelier 1  în efectiv complet (Boris şi Carmen Gaza). Aportul lui Carmen a fost decisiv: i-a desenat mustaţa "Artistului" şi i-a uns părul cu briantină. Asta după ce îi strînse pletele lui Boris într-un fel de coc la spate cu un elastic (procedură dureroasă a fost repetată de vreo 4 ori din cauză de plete rebele). Păi nu puteam avea un erou hippie la 1920. Pentru a mai dezamorsa tensiunea capilară, Boris a început cu anecdote din teatru (pe care din păcate nu le putem reproduce :)). Una din improvizaţiile lui preferate este imitarea lui Marlon Brando din Naşul (şi acum ştim cum va arăta spotul de anul viitor al Asociaţiei). Ceea ce nu cred că reuşesc să transmit suficient prin acest material e faptul că te poţi distra copios la filmări. Am iubit fiecare minut.








În tot acest timp Cristian umbla la obiective şi lumini, şi urmărind-o pe Carmen în timp ce îşi îndeplinea atribuţiile de make-up artist, a venit cu ideea să apară şi ea în cadrul de început. După ce am încheiat prima scenă, la oglindă, ne-am mutat în cealaltă cameră unde am început să filmăm conform story-boardului.

Cea mai pretenţioasă scenă, pe care am şi tras-o în vreo zece duble, e şi cea mai lungă. Problema era cu cartonul cu camera de filmat pe care Boris trebuia să-l scoată de la spate dintr-o mişcare rapidă şi fluidă, asta după ce arunca tot ce scotea din buzunare. Cartonul tot cădea de pe portativul unde-l fixase Cristian. Aşa că pînă la urmă m-am culcat eu în spatele lui Boris, ca să-i dau cartonul la momentul potrivit. Scena cerea o anumită coregrafie şi, în caz că n-aţi observat deja, vă spun că Boris e un actor remarcabil. A filmat această scenă sub presiunea a încă doi factori, pe lîngă povestea cu cartonul buclucaş: 1. UNDE aruncă recuzita (să nu spargă vreun reflector/obiectiv) şi 2. CÎT DE TARE o trînteşte (pentru că în recuzită se afla şi mouse-ul meu de acasă).

Mie îmi place să lucrez cu oameni cărora le place munca lor, care îşi iau timp pentru fiecare detaliu, fără s-o lălăie. Spre norocul nostru, Cristian Ilea e un astfel de om. El a fost directorul de fotografie al filmului şi după 3 ore de filmare părea la fel de proaspăt şi de entuziast ca la început. Bine, a şi avut un asistent de regie destoinic (Richie), omul bun la toate de pe "platoul" nostru. O altă colaborare favorabilă am avut cu monteorul Costi Buţă, un fel de Edward Scissorshands al materiei filmate. Am putut să-i admir viteza de lucru cînd am finalizat varianta scurtă - un fel de "writer's cut" (Costi mi-a ascultat, cu amabilitate, dorinţele). Versiunea lungă îi aparţine.

 
De mare ajutor a fost şi Felix Petrescu  (Makunouchi Bento) care a cotrobăit pentru noi în arhivele muzicale (de pe archive.org  se poate folosi muzică, în scopuri necomerciale). Am ascultat vreo oră de ragtime şi, dintre toate, cel mai bine se potrivea ce a făcut regele ragtime-ului, Scott Joplin (Something Doing). Piesa are vreo 110 ani.

Repetăm că toţi oamenii implicaţi au lucrat voluntar (mai puţin Scott Joplin, săracu') şi la modul cel mai profesionist. Mulţumiri speciale: Atelier 1 şi Camera 4. Niciun animal nu a fost rănit pe perioada filmărilor (în afară de mouse-ul meu).

Bugetul de 21 de lei a fost cheltuit astfel:
creion dermatograf mustaţă - 4 lei
gel de păr - 6 lei
lipici de hîrtie - 2 lei
2 SMS-uri plată parcare - 9 lei