marți, 22 mai 2012

După jumătate de Cannes

CÎTEVA SURPRIZE PLĂCUTE + O DEZAMĂGIRE


După 7 zile cu proiecţii de dimineaţa până seara şi conferinţe de presă aglomerate, oboseala la Cannes pluteşte în atmosferă. Iar ploaia şi vremea întunecată nu ajută cu nimic. Cred că doar Brad Pitt, care vine azi pentru premiera filmului Killing Them Softly, în care joacă rolul principal, mai poate resuscita un pic aerul din Palais. Mulţi jurnalişti se plâng de calitatea filmelor înscrise în Competiţie până acum şi îşi culeg moralul din bălţile care inundă Croazeta. Un pic de soare, s'il vous plait! 

Una dintre cele mai populare reviste de film editate zilnic la Cannes, Screen, cotează până acum pe primele două locuri filmul lui Mungiu – După dealuri – și pe cel al lui Haneke – Amour. V-am povestit deja despre amândouă. În plus, Festivalul a mai însemnat până acum trei surprize plăcute şi o mare dezamăgire pentru mine. Hai să le iau în ordine. 


Beasts of the Southern Wild e debutul fulminant al lui Benh Zeitlin şi spune o poveste despre supravieţuire, fixată undeva în sudul statului Louisiana, după Katrina, într-o comunitate pentru care orice nouă furtună poate fi fatală. ”The Bathtub” e numită mlaştina în care micuţa naratoare de 6 ani, Hushpuppy, îşi învaţă lecţiile de supravieţuire de la tatăl ei şi de la puţinii oameni care insistă să nu fie evacuaţi din regiunea ce poate dispărea oricând sub ape. Tatăl şi copilul în faţa apocalipsei, străduindu-se să supravieţuiască undeva la capătul lumii, aminteşte într-un fel de The Road, doar că Zeitlin are o miză diferită şi un ton aparte. Alegându-şi drept protagonistă o fetiţă de 6 ani (jucată absolut extraordinar de Quevenzhane Wallis), el face loc unei glisări continue între real şi imaginar. Filmul e emotiv fără a fi patetic, e poetic fără a cădea în desuet. E, poate, filmul care mi-a plăcut cel mai mult aici. 

Deşi Lars von Trier nu a fost la Cannes anul acesta (poate şi pentru că la ediţia precedentă a reuşit să îşi câştige statutul de persona non-grata), spiritul lui cinematografic a fost în mod perceptibil prezent la proiecţia filmului Jagten (The Hunt). Regizat de danezul Thomas Vinterberg – care a co-fondat Dogma 95 împreună cu von Trier, dar acum se declară separat de ea, ”maturizat” –, filmul spune tot o poveste despre o comunitate mică şi tot legată de copii. Câteva cuvinte aruncate mai mult în joacă de o fetiţă de vreo 5 ani se transformă într-un zvon ce germinează fatal şi tulbură pentru totdeauna un orăşel danez. Vinterberg revine la o obsesie mai veche – abuzul sexual asupra copiilor, pe care l-a mai abordat în The Celebration – doar că de data asta întoarce problema pe o altă faţă. Mai exact, vorbeşte despre un bărbat acuzat pe nedrept de abuz (Mads Mikkelsen) şi studiază felul în care obsesia abuzului distruge lent comunitatea şi viaţa celui bănuit. Şi cum copiii, din victime presupuse, imaginate de paranoia părinţilor, devin victime reale, pentru că împrumută de la adulţi amintiri ale unor traume pe care nu le-au trăit. 

 
O altă surpriză a fost Lawless, un film cu gangsteri, făcut după manual, dar totuşi cu ceva în plus. Spun surpriză nu pentru că nu eram convinsă deja că John Hillcoat e un regizor excelent – The Road şi The Proposition vorbesc de la sine –, ci pentru că filme atât de hollywoodiene ca Lawless nu vezi foarte des selectate în Competiţie. Povestea transformată în scenariu de Nick Cave (care semnează şi coloana sonoră) e plasată în America anilor '20, în miezul Prohibiţiei, şi centrată pe o familie formată din trei fraţi legendari: The Bondurants. Deşi filmul e mai mult despre cum cel mai mic şi mai primitor de şuturi în fund dintre ei – Jack (Shia LaBoeuf) – îşi găseşte încet-încet puterea macho în interior şi la final împuşcă pe cine trebuie, favoritul meu din film rămâne Tom Hardy. Într-un rol savuros, rezumat la replici minimale, ce adesea constau într-un simplu mormăit. Finalul cu happy end cusut cu aţă albă deconstruieşte ideea că Lawless e un film cu gangsteri după reţetă şi mai degrabă reconfirmă aerul de poveste legendară în care apar cei trei fraţi invincibili.  


Cea mai mare dezamăgire de până acum a fost ultimul film al venerabilului Alain Resnais, Vous n'avez encore rien vu (You ain't seen nothing yet!). Cred că multă lume n-a ieşit de la proiecţie din respect pentru maestrul cinematografiei franceze, care a şi fost prezent personal la conferinţa de presă de după (şi s-a achitat onorabil, lucid, de treabă, în ciuda celor 90 de ani ai săi). Însă adevărul e că, deşi recunoşti stilul repetitiv, liric, simbolist al autorului şi deşi adună o distribuţie plină de nume celebre ale cinemaului francez (Pierre Arditi, Anne Consigny, Mathieu Amalric etc.), filmul e un fiasco. Se vrea a fi un fel de meta-punere în scenă a unei piese de teatru, cu actori care joacă actori în timp ce se uită la alţi actori. Însă nu reuşeşte să fie decât o colecţie incoerentă de emoţii artificiale, suspine forţate şi declaraţii precipitate despre viaţă, moarte, dragoste şi alte clişee. Păcat! (a consemnat Adina Baya)


                                 
                                 *plimbarea Adinei pe croazetă este susţinută de Organique

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu