vineri, 26 iunie 2015
Am deschis pravalia!
Daca va place Ceau, Cinema! si vreti sa incurajati treaba sa creasca asa cum creste lubenita la Gottlob, acum puteti sa ne sprijiniti direct si chiar foarte intim. Purtand unul din materialele noastre varatice, jucause, dedicate atat cinefililor colectomani cat si lubenita-junkies-ilor. Sunt doar o parte din rezultatele colorate si originale ale colaborarii trilaterale cu Balamuc (Loc de joaca si altele) si Super Smooth Studio. Am deschis deci oficial shop-ul online Ceau, Cinema! - unde puteti vedea primele modele si, daca va fac cu ochiul, pre-comanda. Daca tot sunteti acolo, puteti admira ce a facut Richie single-handedly cu site-ul, pe o platforma construita impreuna cu prietenii de la Electronic Resistance. Stati pe aproape, ca mai avem...
marți, 23 iunie 2015
Zilele Filmului de Umor Francez in aer liber
Prieteni, Institutul Francez din Timișoara organizează pentru a șasea oara Zilele Filmului de Umor (francez, bien sûr) ! Au pregătit trei comedii recente franțuzești la care, vă garantăm, veți râde! Și un program compus dintr-un DJ set bogat în selecții eclectice 100% de pe vinil însoțit de selecții și montaje vizuale "de epocă" pentru a amplifica efectul. Cu UFO si VJ U8 !
Sunteți așteptați între 26-28 iunie în Grădina Institutului Francez și Grădina de vară Capitol ! Intrarea este liberă.
PROGRAM
VINERI, 26 IUNIE (GRĂDINA INSTITUTULUI FRANCEZ (Bd.C.D.Loga, nr.46)
22:00 Băieții și Guillaume, la masă ! / Les Garçons et Guillaume, à table ! (2013)(1h27)
Regia : Guillaume Gallienne
Cu : Guillaume Gallienne, André Marcon, Françoise Fabian
SINOPSIS: Cea mai veche amintire a mea cu mama este de când aveam cinci ani. Ne chema, pe mine şi pe cei doi fraţi ai mei, la cină, strigând: "Băieţii şi Guillaume, la masă!". Ultima dată când am vorbit cu ea la telefon, înainte să-nchidă, mi-a zis: "Te îmbrăţişez, draga mea!". Să zicem că între momentele când am auzit aceste două fraze, au existat câteva neînțelegeri... - Guillaume Gallienne
Trailer
Subtitrat în limba română
SÂMBĂTĂ 27 IUNIE (GRĂDINA DE VARĂ « Capitol »)
21:00 UFO & VJ U8 / 100% VINYL SELECTION/VIDEO SET
22:30 Cu ce ți-am greșit noi, Doamne ? /Qu'est-ce qu'on a fait au Bon Dieu? (2014)(1h37)
Regia : Philippe de Chauveron
Cu : Noom Diawara, Julia Piaton, Frédéric Chau,Christian Clavier, Chantal Lauby, Ary Abittan
SINOPSIS: Claude şi Marie Verneuil, aparţinând marii burghezii catolice de provincie, sunt nişte părinţi mai degrabă de "modă veche". S-au străduit întotdeauna să fie deschişi, dar nu le-a fost simplu atunci când prima dintre fiicele lor s-a căsătorit cu un musulman, a doua cu un evreu şi cea de-a treia cu un chinez. Speranţa lor rămâne de o vedea pe mezină căsătorindu-se la biserică, care, aleluia, tocmai a întâlnit un bun catolic. Doar că...
Trailer
Subtitrat în limba română
DUMINCĂ 28 IUNIE (GRĂDINA DE VARĂ « Capitol »)
21:00 UFO & VJ U8 / 100% VINYL SELECTION/VIDEO SET
22:30 Oameni, săruturi, iubiri/ Des gens qui s’embrassent (2013) (1h40)
Regia: Danièle Thompson
Cu: Eric Elmosnino, Kad Merad, Monica Bellucci
SINOPSIS: Relaţia între Roni şi Zef (frați) n-a fost niciodată prea bună, carierele, mentalitatea, chiar şi soţiile lor fiind total diferite. Zef este un muzician care trăieşte doar pentru muzică şi religie, în timp ce Roni, un bijutier bogat, este adeptul vieţii luxoase. Singurul lucru care îi mai leagă este tatăl lor senil şi fiicele lor, care sunt prietene bune. Conflicte,, trădări ,minciuni…Totuşi, din toată nebunia asta înfloreşte şi o poveste dragoste... sau două!
Trailer
Subtitrat în limba română
21:00 UFO & VJ U8 / 100% VINYL SELECTION/VIDEO SET
22:30 Cu ce ți-am greșit noi, Doamne ? /Qu'est-ce qu'on a fait au Bon Dieu? (2014)(1h37)
Regia : Philippe de Chauveron
Cu : Noom Diawara, Julia Piaton, Frédéric Chau,Christian Clavier, Chantal Lauby, Ary Abittan
SINOPSIS: Claude şi Marie Verneuil, aparţinând marii burghezii catolice de provincie, sunt nişte părinţi mai degrabă de "modă veche". S-au străduit întotdeauna să fie deschişi, dar nu le-a fost simplu atunci când prima dintre fiicele lor s-a căsătorit cu un musulman, a doua cu un evreu şi cea de-a treia cu un chinez. Speranţa lor rămâne de o vedea pe mezină căsătorindu-se la biserică, care, aleluia, tocmai a întâlnit un bun catolic. Doar că...
Trailer
Subtitrat în limba română
DUMINCĂ 28 IUNIE (GRĂDINA DE VARĂ « Capitol »)
21:00 UFO & VJ U8 / 100% VINYL SELECTION/VIDEO SET
22:30 Oameni, săruturi, iubiri/ Des gens qui s’embrassent (2013) (1h40)
Regia: Danièle Thompson
Cu: Eric Elmosnino, Kad Merad, Monica Bellucci
SINOPSIS: Relaţia între Roni şi Zef (frați) n-a fost niciodată prea bună, carierele, mentalitatea, chiar şi soţiile lor fiind total diferite. Zef este un muzician care trăieşte doar pentru muzică şi religie, în timp ce Roni, un bijutier bogat, este adeptul vieţii luxoase. Singurul lucru care îi mai leagă este tatăl lor senil şi fiicele lor, care sunt prietene bune. Conflicte,, trădări ,minciuni…Totuşi, din toată nebunia asta înfloreşte şi o poveste dragoste... sau două!
Trailer
Subtitrat în limba română
vineri, 19 iunie 2015
Niste scurte culese de la Tres Courts 2015
Dupa cativa ani de absenta am izbutit luna asta sa ajung la editia 2015 a Tres Courts, filme de foarte scurt metraj (3 minute). M-a interesat indeosebi competitia internationala, o colectie de 43 de scurte ce mi-au parut foarte originale si reusite in acest an. Cand a venit vremea sa votez trei din ele am simtit ca le nedreptatesc pe celelalte prin urmare las aici cateva din cele mai impresionante, destepte, inventive sau elegante piese.
Aspirational
ASPIRATIONAL from Matthew Frost on Vimeo.
It Girl
It Girl (Eng Sub) from oriolpp on Vimeo.
Abiogenesis
Black Bloc - A Story of Violence and Love
Heritage
87 Bounces
87 BOUNCES from collectif HOTU on Vimeo.
miercuri, 17 iunie 2015
Dheepan şi lumile marginale ale lui Jacques Audiard
Deopotrivă adorat şi acuzat că prezintă o
partitură pe placul gusturilor politice ale juriului, Jacques Audiard a luat
cel mai important premiu la Cannes în acest an cu un film care nu se
îndepărtează de sfera sa tematică predilectă. Adică cea a periferiei, a
marginilor societăţii franceze, în care trăiesc – uneori la limita
supravieţuirii – imigranţi şi mici infractori, destine aparent banale care
oferă revelaţii neaşteptate. Printre blocurile sordide şi gri ale banlieue-urilor, unde lipsa de speranţă şi
mafia traficanţilor de droguri sunt răspândite endemic.
Dincolo de tematica obişnuită, Dheepan beneficiază de un
ingredient-cheie: un personaj central cu o putere magnetică de a te ţine
alături de firul poveştii. Povestea actorului care îl joacă e cel puţin la fel
de captivantă ca filmul în sine. Recrutat în armata separatist-teroristă a
„tigrilor tamil” din Sri Lanka pe când era încă adolescent, acesta şi-a
petrecut câţiva ani din viaţă într-un război sângeros de gherilă. În cele din
urmă a reuşit să emigreze în Franţa, unde finalmente s-a lansat ca romancier.
Însă nu înainte de a experimenta existenţa la periferia urbană. În rolul său
din film, traseul pe care îl parcurge e unul foarte similar.
Pentru a scăpa de războiul civil din Sri Lanka, Dheepan,
personajul ce dă numele filmului, face rost de trei paşapoarte şi de o familie
de împrumut – o nevastă şi o fiică proaspăt culese dintr-o tabără de refugiaţi
– şi caută să obţină azil politic în Franţa. Succesul demersului său e bazat pe
un lanţ dens de minciuni. Minte cu privire la numele său, la trecutul din
armată, la relaţia de rudenie cu cele două femei. În cele din urmă, e primit de
statul francez împreună cu „familia sa” şi plasat într-o suburbie mizeră, unde
primeşte un job de administrator-bun-la-toate într-un bloc ce serveşte drept
sediu pentru traficanţi de droguri. Deşi iniţial îşi priveşte cu uşurare noua
viaţă, departe de ororile câmpului de luptă, curând realizează că războiul de
gherilă de acasă e înlocuit aici cu unul urban, între clanurile mafiote
rivale. Deziluzia şi disperarea ce se instalează gradual sunt privite în
paralel cu relaţia pe care Dheepan o dezvoltă cu nevasta şi fiica de împrumut.
Conflictele culturale ce marchează lumea imigranţilor,
pe fondul sărăciei şi al violenţei, ca teme deja obişnuite pentru Audiard, reapar
sub noi faţete în scenariul din Dheepan.
Filmului îi lipseşte naraţiunea groasă, supraetajată din Un prophete şi suspansul, pericolul perpetuu şi
emoţiile răvăşitoare din De rouille et d’os. Dheepan
combină câte ceva din toate acestea, dar „în doze mai mici”. Şi reuşeşte să
facă un statement puternic prin jocul
actoricesc şi prin temele atinse, chiar dacă finalul fericit derapează un pic
spre neverosimil.
sâmbătă, 13 iunie 2015
vineri, 12 iunie 2015
joi, 11 iunie 2015
Trailerul zilei: Tres Courts 2015
Azi in Timisoara va puteti racori cu felii scurte de cinema! La AMBASADA, de la 16.00.
miercuri, 10 iunie 2015
Palfi, Smarzowski și Lapid în competiția Ceau, Cinema
RNUMA' ȘASE-S NOROCOASE
Sincer vă spun, nu am sperat că, încă de la prima ediție în care facem competiție, se vor înscrie asemenea nume consacrate. În selecția pe care o anunțăm oficial astăzi se regăsește ultimul film al maverick-ului maghiar Gyorgy Palfi (Hukkle, Taxidermia, Final Cut).
Dacă mi-ar fi spus cineva anul trecut, la ediția-pilot, cînd proiectam thriller-ul polonez despre corupție (Drogowka), că regizorul Wojciech Smarzowski va concura anul acesta în competiție, nu l-aș fi crezut. Neașteptată a fost și înscrierea regizorului israelian Nadav Lapid (Policeman), premiat la Locarno, Buenos Aires și lăudat la Cannes.
Cealaltă bucurie pe care ne-o furnizează competiția este ocazia de a descoperi autori noi. Avem două filme de debut. Mai mult, e vorba de două regizoare (una din Ungaria, cealaltă din Polonia). Trebuie precizat că 4 din cele 6 filme vor fi prezentate în premieră în România.
Cele mai mari merite le are selecționerul competiției Ceau, Cinema!, Ionuț Mareș, care a văzut peste 30 de filme, din care a rămas în final cu 6.
Actrița Andreea Vasile (“De ce
eu?”) și criticii de film Lucian Maier și Cinesseur alcătuiesc juriul
competiției Ceau, Cinema! care va decerna, cu sprijinul Kathrein
România, Marele Premiu, în valoare de 1000 euro. Spectatorii vor decide prin vot Premiul Publicului, în valoare de 500 de euro. Trofeul Ceau, Cinema! este confecționat de experimentartista Lia Rădoi, după desenul lui Mircea Popescu și îl vom dezvălui curînd.
Cele şase filme vor putea fi vizionate timp de patru zile la Timişoara, începând cu 22 iulie. Așa că, de acum, putem vorbi despre bilete și abonamente că locurile sunt limitate.
Sincer vă spun, nu am sperat că, încă de la prima ediție în care facem competiție, se vor înscrie asemenea nume consacrate. În selecția pe care o anunțăm oficial astăzi se regăsește ultimul film al maverick-ului maghiar Gyorgy Palfi (Hukkle, Taxidermia, Final Cut).
Dacă mi-ar fi spus cineva anul trecut, la ediția-pilot, cînd proiectam thriller-ul polonez despre corupție (Drogowka), că regizorul Wojciech Smarzowski va concura anul acesta în competiție, nu l-aș fi crezut. Neașteptată a fost și înscrierea regizorului israelian Nadav Lapid (Policeman), premiat la Locarno, Buenos Aires și lăudat la Cannes.
Cealaltă bucurie pe care ne-o furnizează competiția este ocazia de a descoperi autori noi. Avem două filme de debut. Mai mult, e vorba de două regizoare (una din Ungaria, cealaltă din Polonia). Trebuie precizat că 4 din cele 6 filme vor fi prezentate în premieră în România.
Cele mai mari merite le are selecționerul competiției Ceau, Cinema!, Ionuț Mareș, care a văzut peste 30 de filme, din care a rămas în final cu 6.
„Am încercat, pe cât
posibil, un echilibru în diversitate, pornind, bineînțeles, de la criteriul
valorii. Un balans între nume consacrate și descoperiri. Dăm cuvântul și tinerelor
femei-regizor. Și, pentru că linia dintre ficțiune și non-ficțiune este
constant pusă sub semnul întrebării, două din cele șase filme din Competiție
sunt documentare. Cinemaul de calitate nu se rezumă la gen”, zice Ionuț Mareș.
Iată deci selecția oficială a competiției Ceau, Cinema, prima ediție:
Prezentat în cadrul
festivalurilor DOK Leipzig și One World Romania, „Himmelverbot”/„Outside”, regizat de româno-germanul Andrei Schwartz,
aduce în prim-plan un personaj spectaculos tocmai eliberat din închisorile
românești și lansează, indirect, delicata întrebare: Cât de ușor ne lăsăm
manipulați de povești și de cinema?
Filmat în Cuba și având
în centru o relație specială dintre o mamă în vârstă și fiul ei matur, atins de Sindromul Down, emoționantul - dar
discretul - documentar „Casa Blanca” este
debutul nou-nouț al cineastei poloneze Aleksandra
Maciuszek, prezentat în competiția internațională a Festivalului Visions du
Reel din Elveția.
A doua regizoare din
Competiție este tânăra cineastă maghiară Virág
Zomborácz, al cărei debut,
„Utóélet”/„Afterlife”, prezentat și la Festivalul de la Palm Springs, este
o subtilă și inteligentă comedie neagră despre încercările unui tânăr de a
scăpa de prezența fantomei tatălui său dominator.
Wojciech
Smarzowski este unul dintre cei mai îndrăzneți regizori
polonezi, iar cel mai nou lungmetraj al său, teribilul „Pod mocnym aniolem”/„The Mighty Angel”, cu patru nominalizări la
Premiile Filmului Polonez, propune o viziune mai puțin triumfalistă asupra
țării sale, prin prisma unui scriitor dependent de alcool.
Câștigător a trei premii
la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary, „Szabadesés”/„Free Fall”, noua provocare lansată de cineastul
maghiar György Pálfi, este o
colecție neașteptată de câteva povești de bloc „altfel”, fiecare încadrată
într-un gen cinematografic ușor de recunoscut și savurat.
Prezentat anul trecut în
cadrul Semaine de la Critique la Cannes și recenzat elogios de revistele Cahiers du Cinema și Positif, „Haganenet”/„The Kindergarten Teacher”, al doilea lungmetraj al
scriitorului și cineastului israelian Nadav
Lapid, este o experiență cinematografică intensă, care intrigă și creează
un disconfort plăcut, pornind de la relaţia dintre
o educatoare şi un copil dotat cu darul poeziei.
Cele şase filme vor putea fi vizionate timp de patru zile la Timişoara, începând cu 22 iulie. Așa că, de acum, putem vorbi despre bilete și abonamente că locurile sunt limitate.
marți, 9 iunie 2015
Ceaaaaaau, bau!
IA-L ÎN TRAISTĂ PE NOSFERATU!
Primul produs CeauCinema 2015 realizat în cadrul colaborării cinefile cu Balamuc și SuperSmooth este traista Nosferatu zisă Ceaaaaau (desen de Ana Kun). Imprimată în serie scurtă, plasa este foarte utilă pentru transportarea în siguranță a rolelor de film și a usturoiului. A fost testată în condiții de mare satisfacție și cu lubenita de Gottlob. Și Murnau ar zice Ceau smile emoticon
Dacă nu va temeti, dați click pe poza pentru mărire, ca să vedeți cum e să umblați cu monstrul pe voi.
Pentru maxima protecție contra cinefobiei recomandăm și tricoul Nosferatu, un omagiu adus lui Murnau de Ana, disponibil atît pentru cinefili cat si pentru cinefile. E de purtat în serile cu film de groază, la o felie roșie și suculentă de lubeniță sau pe strasse, cu fală mare. Revenim cu detalii legate de achizitie.
Ana Kun face parte din Balamuc (loc de joacă ș-altele), alături de artiștii Livia Coloji și Răzvan Cornici. Ana combină textul şi imaginea în lucrări narative la propriu şi la figurat, cu referinţe din cultura pop.
Primul produs CeauCinema 2015 realizat în cadrul colaborării cinefile cu Balamuc și SuperSmooth este traista Nosferatu zisă Ceaaaaau (desen de Ana Kun). Imprimată în serie scurtă, plasa este foarte utilă pentru transportarea în siguranță a rolelor de film și a usturoiului. A fost testată în condiții de mare satisfacție și cu lubenita de Gottlob. Și Murnau ar zice Ceau smile emoticon
Dacă nu va temeti, dați click pe poza pentru mărire, ca să vedeți cum e să umblați cu monstrul pe voi.
Pentru maxima protecție contra cinefobiei recomandăm și tricoul Nosferatu, un omagiu adus lui Murnau de Ana, disponibil atît pentru cinefili cat si pentru cinefile. E de purtat în serile cu film de groază, la o felie roșie și suculentă de lubeniță sau pe strasse, cu fală mare. Revenim cu detalii legate de achizitie.
Ana Kun face parte din Balamuc (loc de joacă ș-altele), alături de artiștii Livia Coloji și Răzvan Cornici. Ana combină textul şi imaginea în lucrări narative la propriu şi la figurat, cu referinţe din cultura pop.
luni, 8 iunie 2015
Amintirile proiecționistului din Gottlob
Anul trecut pe vremea asta, scriam aici de o descoperire emoționantă făcută la cinematograful din Gottlob, poveste care a strîns cele mai multe aprecieri din istoria acestui blog. Anul acesta, am mers mai departe pe urmele poveștii și ne-am întîlnit cu eroul ei. O producție Ceau, Cinema!, montată de Richie.
duminică, 7 iunie 2015
Corespondențe TIFF (II)
Ultima zi de TIFF. Răzvan e încă acolo. Și continuă jocul lui de redenumire a filmelor.
Ziua 5 – 2 iunie
Efekt Domina
L-aş denumi “Pana de curent”, fiindcă în Abhazia, o ţară mică din Caucaz,
penele de curent fac parte din viaţa de zi cu zi. Tot din cotidian face parte
şi jocul de domino pe care îl joacă cam toţi abhazienii sub oblăduirea ministrului
sportului care are apucături de diplomat german, adică e harnic şi modest.
Având ca scuză războiul de independenţă (purtat între anii 1991-1994),
locuitorii Abhaziei stau în casă şi joacă domino. Joacă atât de mult încât
ajung să îl transforme în sportul lor naţional, ocazie cu care organizează
Campionatul mondial de domino. Surprinzător, foarte multe ţări participă la
acest campionat care debutează cu o…pană de curent.
10.000 km (Long Distance).
Pentru mine – “Short Life”.
Film-jurnal, exact pe gustul meu. Ziua 1 – un cuplu din
Barcelona surprins în momente de intimidate. Ziua 2 – ea decide să plece pentru
un an în State pentru un proiect. Ziua 3 – el se enervează. Ziua 4 – lui îi
trece. Ziua 33 – dor imens. Ziua 130 – nervi, băutură, infidelitate. Ziua 200 –
despărţire, lacrimi. Ziua 235 – el în vizită la ea în State. Ea se enervează.
Băutură. Sex. Viaţa merge înainte. Punct. Şi de la capăt. Sau doar punct. Long
distance – Short distance. Life.
Life in a Fishbowl
Aspecte din viaţa, nici pe
departe monotonă, a unui orăşel din Islanda. Sau mai precis a 3 dintre
locuitori. Mori, un scriitor celebru, scufundat în depresie şi
băutură, cu un trecut care-l bântuie în permanenţă, are în sfârşit şansa să
iasă din trecut, publicând romanul-capodoperă-autobiografic “Viaţa într-un
acvariu”. Dar asta nu e suficient. Va trebui să îndrepte şi viaţa unei familii
care-i aminteşte de a sa. Şi cum în Islanda, toţi se cunosc unul cu altul prin
maxim două legături, destinele celor trei personaje se vor intersecta inevitabil. Titlul filmului mi s-a părut foarte potrivit, aşa că de data
asta îl lăsăm aşa.
Timbuktu
L-am văzut împreună cu un prieten ce fusese
acolo, înainte de conflict. Jihad – război sfânt dus cu locuitorii din Timbuktu, fie că e vorba de copii (care joacă la un moment dat “fotbal
fără minge”, aşa cum nuntaşii din “Nuntă mută” dansează fără muzică), de femei
(ce trebuie să poarte obligatoriu ciorapi) sau de bărbaţi (fără muzică, fără
distracţie, fără viaţă). Fotbalul fără minge îşi atinge
momentul de maxim paroxism atunci când o crimă (accidentală) are loc şi urmează loviturile de pedeapsă.
Remake, Remix, Rip-Off: About Copy Culture & Turkish
Pop Cinema
E filmul mult aşteptat de mine la TIFF. Şi n-am fost dezamăgit. I-aş zice Turkeywood, deşi mai nimerit ar fi Turkey Jungle. Cinematografia turcă a început în anii 60 să producă atât de
mult titluri (pe multe e greu să le numim filme), încât prin anii '80 au
rămas fără idei. Aşa că au început să copieze Hollywood-ul. Un film era făcut
într-o săptâmână. Unele cadre erau folosite în mai multe filme, iar
coloanele sonore din filmele americane erau inedit adaptate şi
combinate la Turkeywood. Imaginaţia scenariştilor şi regizorilor era suprasolicitată. Imaginaţi-vă o scenă dintr-un remake, remix rip-off turcesc: un super-erou
cu masca de Zorro, tricou de Superman şi centură de Batman prinde în gură o
sabie pe muzica introductivă din “Godfather” Şi multe, multe altele. (Text și poze: Răzvan Băloi)
sâmbătă, 6 iunie 2015
Ce m-a rupt la TIFF
PLUS CÎTEVA IMPRESII
M-a întrebat aseară colegul Waka_x ce filme "m-au rupt" la TIFF. Am cumpănit un minut dacă într-adevăr m-a rupt ceva la ediția asta, din care am prins aproape jumătate, ca număr de zile. Ca număr de filme, doar 20. Ceea ce reprezintă cam 10 % din 193 de titluri, cîte am numărat în program (fără să mai socotim zecile de proiecții speciale/ selecții de scurte/ cine-concerte etc).
Dincolo de cantități, cifre și notițele din prima și a doua zi, am mai rămas cu:
Din seria "cuvintele sunt de prisos", Parabellum (Lukas Rinner) sau "cum să supraviețuiești pe timp de Apocalipsă". Ca să parafrazez din fictiva Carte a Dezastrelor: vezi ce își pot face cu adevărat oamenii abia după ce înlături spoiala asta superficială de civilizație. Participația financiară austriacă la filmul argentinian nu e întîmplătoare. Parcă se simte o urmă din nihilismul lui Ulrich Seidl altoită pe universul lui Carlos Reygadas.
Apropo de Seidl, am văzut documentarul său din 2014, În pivniță. De fapt e despre ce ascund compatrioții lui la "mansardă" (arme, trofee, prejudecăți, vicii, perversiuni, sclavi etc). Filmul pleacă probabil de la descoperirea macabră (din 2013) a austriacului care și-a ținut fiica prizonieră în pivniță timp de 24 de ani. Sigur, poți să rîzi la film (așa cum au făcut-o mulți la cinema Victoria), dar un altfel de frison ar trebui să îți scuture corpul.
Inițial n-am fost sigur că voi rămâne la Silent Heart al danezului dublu-palmdorizat Bille August. Dar compasiunea și delicatețea cu care tratează subiectul (un ultim week-end cu mama bolnavă incurabil) m-au țintuit în scaun. August alunecă cu ușurință pe muchia dintre umor și dramă și trece natural de la un registru la altul și înapoi. Strunește cu mână de maestru o construcție care putea ușor să dea în melodramă. E un fel de August: Osage County, dar fără istericale.
A doua experiență intens emoțională a zilei a fost filmul iranian din competiție, Melbourne. M-a luat tare de la început și m-a ținut așa până la sfîrșit. M-am surprins foindu-mă neliniștit în fotoliu și scoțînd frecvent icnete de suferință. Din aceeași familie cu About Elly și A separation (împart și protagonistul Peyman Mooadi), m-a făcut să mă întreb din nou: ce e, dom'le, cu iranienii ăștia?. Fac filme sufocante cu o asemenea economie de mijloace (toată acțiunea din Melbourne se petrece într-un apartament) și care te lovesc în plex. Uite, Waka, ăsta m-a rupt.
Tot din zona orientală, o surpriză plăcută (oarecum surpriză, că știam deja de la Ionuț Mareș că e foarte bun) vine filmul indian Court/ Tribunalul. Uitați tot ce știți despre Bollywood. Pe lîngă dilemele social-politice pe care le ridică, oferă și un tablou al societății indiene sfîșiată de contraste și contradicții. Pe de o parte încearcă să se înnoiască, să se elibereze de trecutul și mentalitatea colonială, dar pe de alta vine tradiția (cutume, caste, legi de la 1860) și le dă la toți în cap. Un debut impresionant al tînărului Tamhane. Dar mai impresionat am fost de poetul rebel/trubadurul/ hip-hop artistul de 65 de ani care sperie sistemul cu rimele sale.
Sub Norii Electrici (Aleksey German). Aș putea zice că eram distras de faptul că trebuia să ajung la gară să-mi iau bilet sau aș putea da vina pe oboseala acumulată în (semi)maraton. O fi ceva adevăr în toate acestea. Dar cred că am fost atît de copleșit și fascinat de bogăția sa vizuală, încît nu am mai putut urmări partea narativă, personajele, replicile. E genul de film la care trebuie să vii odihnit și să-ți iei timp să-l rumegi după. De revizionat și re-cîntărit.
După așa o greuceneală, cel mai bun film de încheiat ziua și festivalul a fost o "comedie de acțiune", de fapt o nebuneală ușurică sud-coreeană. A Hard Day e un film-școală de cum să ții spectatorul de la primul cadru pînă la sfîrșit. Fără timpi-morți, fără răgaz pentru a fugi un minut la toaletă și, pe deasupra, amuzant (deși în unele momente a fost mai degrabă ridicol decît funny). Am plecat din sală cu gândul la ediția următoare, cînd aș vrea să văd mai mult.
Venisem la Cluj după o absență de 3 ani. În răstimpul ăsta festivalul a crescut imens (dacă mai avea unde). Acum e un monstru (chiar dacă un monstru frumos). Am aflat că sunt peste 300 de voluntari și peste 300 de oameni lucrează în echipa de organizare. La care se adaugă alte sute de invitați (actori, regizori, producători, oameni din industrie) și jurnaliști/critici. Am stat să mă gîndesc și parcă nu mi-aș dori ca festivalul nostru de buzunar (deocamdată) să crească atît. Nu știu dacă am mai putea să ne bucurăm de festival.
Deșiii...Tudor Giurgiu arăta destul de relaxat. N-am știut pînă acum de unde își iau energia cei din miezul evenimentului. Până în seara cînd am ajuns la una din petrecerile lor secrete și legendare. La ora 3 dimineața, cînd am plecat eu de acolo, încă se dansa (deși lumea avea treabă în zori). Cu ocazia asta am aflat de la Oana Giurgiu că, inițial, au oscilat între Timișoara și Cluj ca loc de desfășurare a festivalului (ea fiind un partizan al orașului meu).
Nu poți să nu te gândești ce ar fi însemnat pentru Timișoara un asemenea eveniment. Cel mai simplu e să-mi amintesc cum arăta Clujul la a patra ediție TIFF (prima la care am participat) și cum arată acum, zece ani mai târziu. TIFF e unul din motivele pentru care orașul are un aer vibrant, o viață de noapte intensă și o grămadă de pub-uri mișto (asta și pentru că se adună în oraș o mulțime de cine-turiști). Numai în Belgrad am mai simțit noaptea, după ora 1, un asemenea freamăt urban.
Să mai zic de publicul de film? La nebunia aia coreeană erau oameni care în mod normal (după comentariile pe care le-am auzit) ar merge doar la filme de multiplex. TIFF a reușit să aducă lumea spre cinema: bătrîni, copii, studenți, gospodine care -atenție! - cumpără bilet. Nu am văzut proiecții cu mai puțin de jumătate de sală plină. Și reușește să îi prindă pe toți, peste tot ( au fost proiecții și la piscină). Am auzit și taximetriști vorbind de bine despre festival.
Iar locurile de proiecție sunt aproape...prea multe. Cum zicea și Cinesseur: mai rămâne să facă proiecții în capelele din cimitir (în rest e acoperit tot). Sigur, unele săli au scaune incomode (de exemplu la Cercul Militar, deasupra de Victoria, dealtfel o sală superbă din punct de vedere arhitectonic) și mai apar probleme tehnice. Dar putem să ne comparăm noi cu infrastructura lor? Clujenii au noroc, mi-am zis. Dar, cum zicea Ionuț, și-au cam făcut norocul cu mâna lor.
Asta m-a rupt cel mai tare la Cluj.
Acum mă încearcă un ușor sentiment de jenă că noi vom ține vizionările Ceau, Cinema! în sala cu scaune de birou de la Casa Artelor (sigur, suntem recunoscători și pentru ea). Nici scaunele de la Grădina de Vară nu sunt mai confortabile. Iar cinematograful din Gottlob probabil nu va avea nici el fotolii de cinema pînă în iulie. Cu ce avem, cu asta defilăm (acum 1 an nu era nici atît).
Putem să-i invidiem pe clujeni, putem să ne enervăm pe autoritățile noastre locale, care n-au simțit nevoia să investească în cinema. Aici e aspectul crucial: primăria Cluj sprijină TIFF cu sume de ordinul milioanelor de euro (festivalul nostru a primit anul ăsta finanțare în valoare de 17.000 de lei). Dar în același timp, edilii clujeni au înțeles că e o investiție. Am convingerea că în cele 10 zile cît ține festivalul se întorc către cetățeni/instituții/afaceri mult mai mulți bani. TIFF e un exemplu că, pentru un oraș, artele pot fi profitabile.
Sau putem să visăm în continuare la cum ar fi fost dacă, în 2001, TIFF începea la Timișoara.
M-a întrebat aseară colegul Waka_x ce filme "m-au rupt" la TIFF. Am cumpănit un minut dacă într-adevăr m-a rupt ceva la ediția asta, din care am prins aproape jumătate, ca număr de zile. Ca număr de filme, doar 20. Ceea ce reprezintă cam 10 % din 193 de titluri, cîte am numărat în program (fără să mai socotim zecile de proiecții speciale/ selecții de scurte/ cine-concerte etc).
Dincolo de cantități, cifre și notițele din prima și a doua zi, am mai rămas cu:
Din seria "cuvintele sunt de prisos", Parabellum (Lukas Rinner) sau "cum să supraviețuiești pe timp de Apocalipsă". Ca să parafrazez din fictiva Carte a Dezastrelor: vezi ce își pot face cu adevărat oamenii abia după ce înlături spoiala asta superficială de civilizație. Participația financiară austriacă la filmul argentinian nu e întîmplătoare. Parcă se simte o urmă din nihilismul lui Ulrich Seidl altoită pe universul lui Carlos Reygadas.
Apropo de Seidl, am văzut documentarul său din 2014, În pivniță. De fapt e despre ce ascund compatrioții lui la "mansardă" (arme, trofee, prejudecăți, vicii, perversiuni, sclavi etc). Filmul pleacă probabil de la descoperirea macabră (din 2013) a austriacului care și-a ținut fiica prizonieră în pivniță timp de 24 de ani. Sigur, poți să rîzi la film (așa cum au făcut-o mulți la cinema Victoria), dar un altfel de frison ar trebui să îți scuture corpul.
Inițial n-am fost sigur că voi rămâne la Silent Heart al danezului dublu-palmdorizat Bille August. Dar compasiunea și delicatețea cu care tratează subiectul (un ultim week-end cu mama bolnavă incurabil) m-au țintuit în scaun. August alunecă cu ușurință pe muchia dintre umor și dramă și trece natural de la un registru la altul și înapoi. Strunește cu mână de maestru o construcție care putea ușor să dea în melodramă. E un fel de August: Osage County, dar fără istericale.
A doua experiență intens emoțională a zilei a fost filmul iranian din competiție, Melbourne. M-a luat tare de la început și m-a ținut așa până la sfîrșit. M-am surprins foindu-mă neliniștit în fotoliu și scoțînd frecvent icnete de suferință. Din aceeași familie cu About Elly și A separation (împart și protagonistul Peyman Mooadi), m-a făcut să mă întreb din nou: ce e, dom'le, cu iranienii ăștia?. Fac filme sufocante cu o asemenea economie de mijloace (toată acțiunea din Melbourne se petrece într-un apartament) și care te lovesc în plex. Uite, Waka, ăsta m-a rupt.
Tot din zona orientală, o surpriză plăcută (oarecum surpriză, că știam deja de la Ionuț Mareș că e foarte bun) vine filmul indian Court/ Tribunalul. Uitați tot ce știți despre Bollywood. Pe lîngă dilemele social-politice pe care le ridică, oferă și un tablou al societății indiene sfîșiată de contraste și contradicții. Pe de o parte încearcă să se înnoiască, să se elibereze de trecutul și mentalitatea colonială, dar pe de alta vine tradiția (cutume, caste, legi de la 1860) și le dă la toți în cap. Un debut impresionant al tînărului Tamhane. Dar mai impresionat am fost de poetul rebel/trubadurul/ hip-hop artistul de 65 de ani care sperie sistemul cu rimele sale.
Sub Norii Electrici (Aleksey German). Aș putea zice că eram distras de faptul că trebuia să ajung la gară să-mi iau bilet sau aș putea da vina pe oboseala acumulată în (semi)maraton. O fi ceva adevăr în toate acestea. Dar cred că am fost atît de copleșit și fascinat de bogăția sa vizuală, încît nu am mai putut urmări partea narativă, personajele, replicile. E genul de film la care trebuie să vii odihnit și să-ți iei timp să-l rumegi după. De revizionat și re-cîntărit.
După așa o greuceneală, cel mai bun film de încheiat ziua și festivalul a fost o "comedie de acțiune", de fapt o nebuneală ușurică sud-coreeană. A Hard Day e un film-școală de cum să ții spectatorul de la primul cadru pînă la sfîrșit. Fără timpi-morți, fără răgaz pentru a fugi un minut la toaletă și, pe deasupra, amuzant (deși în unele momente a fost mai degrabă ridicol decît funny). Am plecat din sală cu gândul la ediția următoare, cînd aș vrea să văd mai mult.
Venisem la Cluj după o absență de 3 ani. În răstimpul ăsta festivalul a crescut imens (dacă mai avea unde). Acum e un monstru (chiar dacă un monstru frumos). Am aflat că sunt peste 300 de voluntari și peste 300 de oameni lucrează în echipa de organizare. La care se adaugă alte sute de invitați (actori, regizori, producători, oameni din industrie) și jurnaliști/critici. Am stat să mă gîndesc și parcă nu mi-aș dori ca festivalul nostru de buzunar (deocamdată) să crească atît. Nu știu dacă am mai putea să ne bucurăm de festival.
Deșiii...Tudor Giurgiu arăta destul de relaxat. N-am știut pînă acum de unde își iau energia cei din miezul evenimentului. Până în seara cînd am ajuns la una din petrecerile lor secrete și legendare. La ora 3 dimineața, cînd am plecat eu de acolo, încă se dansa (deși lumea avea treabă în zori). Cu ocazia asta am aflat de la Oana Giurgiu că, inițial, au oscilat între Timișoara și Cluj ca loc de desfășurare a festivalului (ea fiind un partizan al orașului meu).
Nu poți să nu te gândești ce ar fi însemnat pentru Timișoara un asemenea eveniment. Cel mai simplu e să-mi amintesc cum arăta Clujul la a patra ediție TIFF (prima la care am participat) și cum arată acum, zece ani mai târziu. TIFF e unul din motivele pentru care orașul are un aer vibrant, o viață de noapte intensă și o grămadă de pub-uri mișto (asta și pentru că se adună în oraș o mulțime de cine-turiști). Numai în Belgrad am mai simțit noaptea, după ora 1, un asemenea freamăt urban.
Să mai zic de publicul de film? La nebunia aia coreeană erau oameni care în mod normal (după comentariile pe care le-am auzit) ar merge doar la filme de multiplex. TIFF a reușit să aducă lumea spre cinema: bătrîni, copii, studenți, gospodine care -atenție! - cumpără bilet. Nu am văzut proiecții cu mai puțin de jumătate de sală plină. Și reușește să îi prindă pe toți, peste tot ( au fost proiecții și la piscină). Am auzit și taximetriști vorbind de bine despre festival.
Iar locurile de proiecție sunt aproape...prea multe. Cum zicea și Cinesseur: mai rămâne să facă proiecții în capelele din cimitir (în rest e acoperit tot). Sigur, unele săli au scaune incomode (de exemplu la Cercul Militar, deasupra de Victoria, dealtfel o sală superbă din punct de vedere arhitectonic) și mai apar probleme tehnice. Dar putem să ne comparăm noi cu infrastructura lor? Clujenii au noroc, mi-am zis. Dar, cum zicea Ionuț, și-au cam făcut norocul cu mâna lor.
Asta m-a rupt cel mai tare la Cluj.
Acum mă încearcă un ușor sentiment de jenă că noi vom ține vizionările Ceau, Cinema! în sala cu scaune de birou de la Casa Artelor (sigur, suntem recunoscători și pentru ea). Nici scaunele de la Grădina de Vară nu sunt mai confortabile. Iar cinematograful din Gottlob probabil nu va avea nici el fotolii de cinema pînă în iulie. Cu ce avem, cu asta defilăm (acum 1 an nu era nici atît).
Putem să-i invidiem pe clujeni, putem să ne enervăm pe autoritățile noastre locale, care n-au simțit nevoia să investească în cinema. Aici e aspectul crucial: primăria Cluj sprijină TIFF cu sume de ordinul milioanelor de euro (festivalul nostru a primit anul ăsta finanțare în valoare de 17.000 de lei). Dar în același timp, edilii clujeni au înțeles că e o investiție. Am convingerea că în cele 10 zile cît ține festivalul se întorc către cetățeni/instituții/afaceri mult mai mulți bani. TIFF e un exemplu că, pentru un oraș, artele pot fi profitabile.
Sau putem să visăm în continuare la cum ar fi fost dacă, în 2001, TIFF începea la Timișoara.
vineri, 5 iunie 2015
Corespondențe TIFF
THE NAME GAME
Răzvan ne-a scris anul trecut de la TIFF. Anul ăsta am mai apucat să schimbăm impresii și între filme, cînd ne nimeream la aceleași spații de proiecție sau în drum spre ele. Deși jumătate de festival am fost amândoi în Cluj, am apucat să stăm doar un sfert de oră la o bere, pentru că așa e cu cinemaniacii. La TIFF filmele sunt mai importante ca orice. Sunt ca o religie. Mai jos, un enoriaș vă povestește impresiile lui din primele 4 zile de "pelerinaj" (Răzvan și-a luat concediu special pentru festival și, pentru a nu știu cîta oară, stă toate cele 10 zile).
Răzvan ne-a scris anul trecut de la TIFF. Anul ăsta am mai apucat să schimbăm impresii și între filme, cînd ne nimeream la aceleași spații de proiecție sau în drum spre ele. Deși jumătate de festival am fost amândoi în Cluj, am apucat să stăm doar un sfert de oră la o bere, pentru că așa e cu cinemaniacii. La TIFF filmele sunt mai importante ca orice. Sunt ca o religie. Mai jos, un enoriaș vă povestește impresiile lui din primele 4 zile de "pelerinaj" (Răzvan și-a luat concediu special pentru festival și, pentru a nu știu cîta oară, stă toate cele 10 zile).
Deşi sună a clişeu, Clujul respiră TIFF zilele astea, iar replica dată de
o prietenă din Cluj (“și maică-mea e tiffăriţă”) a fost pentru mine imboldul suficient pentru a savura şi respira TIFF încă o dată. De multe ori, alegerea titlurilor (traduse şi adaptate în română) nu sunt cele mai inspirate. Așa că anul acesta mi-am propus să scriu un
pic diferit și anume să dau propriul meu nume filmelor vizionate, poate pentru a le rumega/ asimila mai bine.
(ziua 1 – vineri seara)
Tribul
Sau “Noptiera” cum mi-ar plăcea să-l numesc. De fapt sunt mai multe noptiere şi sunt arme letale. Un internat de surdomuţi este faţada pentru o întreagă reţea
de prostituţie şi trafic de droguri. Filmul surprinde prin imagini
dure, aproape de nesuportat. Când, după vizionare, m-am întâlnit
întâmplător pe strada cu Lucian Mircu şi Ionuţ Mareş şi m-au întrebat dacă e cazul să-l aducă în Timişoara la Ceau! Cinema, am spus nu. Dacă la Tiff, lumea din sală s-a înjumătăţit spre final pentru a-şi
rezolva diferite probleme legate de moliciunea stomacului, atunci cinefilii din
Timişoara ar putea lăsa sala goală, cu câte un
bileţel ca la chioşcul de la Loto: Vin imediat. Altfel, e un film de referință.
Ziua 2 – 30.05
Dearest – Răpirea ( Qin Ai De ) Regizor:Peter
Ho-Sun Chan Tara:China An:2014
L-aş numi “Alergie la piersici”. Alergie pe care o are copilul din film la respectivele fructe şi grija pe care i-o poartă cei din
jurul acestuia, fie că e vorba de părinţii biologici sau cei adoptivi
(răpitorii). Dintre toate animalele, omul este singurul care are nevoie
de protecție timp mai îndelungat. Constituind o problemă acută în China, răpirile de copii au dat naştere unor grupuri de suport pentru părinţii în
suferinţă. Au mai dat naștere la escrocherii pe seama celor
care-și caută copiii. Mie mi-a amintit de bancul cu zmeoaica și zgripțuroaica, în care una crește copilul celeilalte.
Nobody from Nowhere (Un illustre inconnu)
Regizor: Matthieu Delaporte (Franţa, 2014)
Uşurinţa cu care îi
imită pe ceilalți un om fără viaţă proprie, te pune pe gânduri. L-aş denumi “La chat” – Pisica, pentru că personajul principal are toate abilităţile unei feline. Cel mai bine l-a ghicit un violonist celebru, pe care ilustrul necunoscut urmează să
îl imite definitiv. Violonistul cânta cu spatele la public “pentru că citesc cu uşurinţă feţele fiecărui om din sală, iar pentru că
oamenii nu sunt pasiunea mea, nu vreau să le cunosc vieţile. În schimb, când mă
uit la tine, nu văd nimic. Tu est comme une chat”.
Wild Life (Vie Sauvage )
Regizor: Cédric Kahn (Belgia, Franţa, 2014).
Nume alternativ: Bariera. Despre limita
dintre ce înseamnă să trăieşti liber, să ieşi din sclavia societăţii conformiste pe care toţi o urâm, dar de care
ne e teamă să ne desprindem. Atunci când te eliberezi singur e ok (ți-a ales propriul destin). Însă când ai doi copii mici şi le oferi liberul arbitru la 6-7 ani e altceva. Singura barieră e poate doar în mintea noastră
care alege între liniştea şi sălbăticia
unui foc de tabără sau confortul unui şemineu. Bariera mentală
între şcoala normală şi “home
schooling” şi în general între tot ce însemnă libertate şi societate poate fi ridicată de puţini oameni şi în general cu consecinţe pe termen lung.
Magical Girl
Titlul subiectiv: Puzzle. Regizorul construieşte la început frumos, aproape clasic. "Tată, am voie să-mi aprind o
ţigară - pentru că n-am fumat niciodată?" întreabă fetiţa de 12 ani, bolnavă de leucemie. Sfatul tatălui, după ce-i pune
ţigareta în gură este să tragă fumul direct în piept, să nu tușească. A doua întrebare: "Tată pot să beau un gin tonic?" "Gin cred că mai este, dar
stăm prost cu tonicul". Însă jocul se poticneşte din cauza unei piese lipsă. Așa că porneşte dintr-o altă parte a mesei și continuă pe un al treilea plan. Dacă,
de obicei la un joc de puzzle, râmâi la sfârşit în minus cu una sau două piese,
aici rămâi cu o piesă în plus.
Ziua 3 –
31.05
Vizita (Michael Madsen)
Pentru
că nu poţi documenta ceva ce încă nu s-a întâmplat, acest documentar ar putea intra la categoria “Amintiri despre viitor” (ca în romanul lui von Danichen). Eu l-aş fi denumit “What if they don’t come in peace?”, cel mai înspăimântător scenariu în cazul “vizitei” unor entităţi pe planeta Pământ. Interesantă şi opinia cercetătorului american care, speculând pe ideea că nu suntem singurii din Univers, ridică
întrebarea: “Dar suntem singurii
de aici de pe Pământ?”
Scrisoare
către rege (Brev til Kongen)
(Norvegia, Emiratele Arabe Unite)
Proiecţia oferită gratis de TIFF în cadrul secţiunii Focus Norvegia (poate şi de aceea
lipsa acurateţii sonorului a fost totuşi scuzată de
public) spune poveştile unor refugiaţi kurzi, care încearcă într-o
singură zi, în excursie cu autobuzul la Oslo, să-şi pună la punct trecutul şi viitorul, într-un mod mai mult sau mai puţin “musulman”.
Titlul potrivit pentru mine ar fi “Autobuzul" care, ca şi viaţa, e plin de incertitudini. Nu ştii dinainte câţi vor urca şi unde se vor da jos.
Goodnight
Mommy
Cel mai interesant de până acum, mi-a amintit de The others. În sală s-au înabuşit căteva strigăte, s-au întărit câteva
stomacuri. Mai nimerit titlul original Ich seh, Ich seh (Eu
văd, eu văd) deși eu i-aș fi zis “Măştile”, pentru că fiecare protagonist poartă câte una. Evoluţia filmului, de la joc la „război”, de la film de
familie, la film semi-horror lasă urme pe retină pentru tot restul zilei,
iar finalul neşteptat, un pic hollywoodian îţi taie respiraţia.
Ziua 4 – 1 iunie
Court / Tribunalul
4 personaje
aflate în cele 4 roluri ale unei judecăţi la tribunal, 4 vieţi, un proces.
Prins între legi demodate şi morală, între argumente logice, pe stil american
şi demagogie, filmul e reprezentativ pentru cultura indiană modernă. Şi tocmai
acest amestec, precum şi jocul actoricesc al personajelor principale, m-a
trimis cu gândul la titlul alternativ Scena. Pentru că e nevoie de o scenă, pe
care cântăreţul popular Sharmila Pawar îşi poate spune şi cânta frământările de
natură socială (aceste idei inflamabile conduc, în ochii legii, la sinuciderea
unui muncitor vidanjor). E nevoie de un regizor bun ca să ducă până la
capăt acuzaţiile, e nevoie şi de public pentru a simpatiza cu eroul
nostru popular, dar mai presus, e nevoie de o scenă, pe care
să urce toţi cei implicaţi şi să încerce să ne convingă de veridicitatea versiunilor
lor. Pe mine m-au convins (toţi) că, în India, acest amalgam face parte
din viaţa lor şi trebuie să-l acceptăm ca atare.
Fusi / Virgin Mountain
De la Game of Thrones
încoace nu mai întâlnisem un personaj care să se numească „Muntele”. Fusi, un adult de 45 de ani, mare cât un munte şi
virgin ca o fecioară, prin ai cărui ochi şi suflet descoperim o lume mai bună,
plină de iubire, în contradicţie cu prejudecăţile societăţii „normale”. „Debaraua” – titlul poate neinspirat
ales de mine – mă trimite cu gândul la depresiile, închiderea în sine a unei
femei aparent obișnuite, dar şi la viaţa în
afara acestei debarale, a unui om cu „defecte” fizice evidente, dar cu calităţi sufleteşti ce transcend aparenţele.
Under Electric Clouds
Titlul subiectiv: Calul
Cu imagini superbe şi multe simboluri, a căror desluşire o las în
seama celor mai pricepuți. Totul e construit în jurul artei
(modernă sau clasică), blocul modern neterminat, grădina de sculpturi semi-distruse de pe malul mării, muzeul, arhitectul neînţeles, statuia ciopârţită a lui Lenin pe fundalul clădirii neterminate etc. Pentru mine, o nostalgie un pic
nebună și cam artsy.
A Hard Day
(Coreea de
Sud)
M-a ţinut cu sufletul la gură. O zi obișnuită din viața unui polițist care își înmormântează mama: mafie, mormane de bani şi droguri. Toate situaţiile sunt la
limita dintre viaţă şi moarte și dintre credibil și grotesc. Die Hard, varianta sud-coreeană (al câtelea episod nici nu mai contează). (corespondență de Răzvan Băloi)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)