Marele Ecran: Presa de film

Se afișează postările cu eticheta Presa de film. Afișați toate postările

vineri, 1 aprilie 2016

Independent Days la Karlsruhe. Independent Films. Partea întâi

Îţi permiţi să faci un festival dedicat aproape exclusiv scurtmetrajelor independente, ale unor regizori amatori sau aspiranţi, dacă eşti în Germania.
Şi asta pentru că la cinematografe găseşti, săptămână de săptămână, cam tot ce ţi-ai dori ca cinefil. Adică multe din filmele pe care în România nu le poţi vedea decât prin festivaluri.
Cel puţin aşa am putut deduce din programul celor trei săli ale cinematografului arthouse Schauburg din Karlsruhe, acolo unde se desfăşoară cea de-a 16-a ediţie a Independent Days FilmFest, prietenii germani ai Ceau, Cinema! care ne-au invitat să-i vizităm.
Însă nu e totul un paradis cinefil. În Germania, la fel ca în alte câteva ţări europene, filmele străine – la cinema şi televizor – sunt dublate. Măcel! Practic, dacă aş sta aici, aş refuza să merg la cinema (ceea ce ar fi nasol, pentru că nici internetul nu are cum să fie la fel de bun ca cel din România, care, aşa cum ştim de la Bernie Sanders, e mai bun şi decât în America).
Cum să-i aud pe Tim Roth sau Samuel L. Jackson vorbind Deutsch în noul film al lui Tarantino, intens promovat la acest cochet cinematograf Schauburg din acest cochet oraş german (în prezent, parţial şantier) aflat la doi paşi de Franţa şi cu o populaţie aproape cât a Timişoarei?

Totuşi, nu e dracul atât de negru, aşa că aş merge probabil miercurea la cinema. Nu cu Orange Film, ci pentru că miercurea sunt filme vorbite în limba engleză proiectate exact în limba engleză – sub sloganul English Please!
De aia şi buluceala care ar trebui să se vadă în poza de mai jos.

M-am strecurat şi eu, din curiozitate (nu aveam bilet, ci doar badge-ul de guest al festivalului). Sală male, cortină roşie care se dă la o parte. Lume cu popcorn, bere sau păhărele cu suc de portocale primite la intrare. O ieşire obişnuită la cinema cu prietenii.
Se proiecta „A Bigger Splash”. Film vorbit în engleză, însă prezentat fără subtitrare Deutsch! De la o „extremă” la alta. Aş fi rămas, dar îl văzusem la Bucureşti. Am prins-o însă pentru a doua oară goală pe Tilda Swinton, care nu e totuşi Olivia Wilde!

Aşa că am revenit la proiecţiile de scurte de la Independent Days, unde anterior avusese loc deschiderea festivalului, organizat de Oliver Langewitz şi de a sa fundaţie Filmboard, care, pe lângă aceste eveniment, se ocupă de facilitarea găsirii de locaţii de filmare în landul Baden-Württemberg şi de diverse programe de educaţie cinematografică.
Deschidere în cadrul căreia a fost proiectat şi scurtmetrajul „Lilelula”, de Mihai Salajan şi Adelina Bulibasa, pe care Lucian i l-a propus lui Oliver şi pe care îl vom proiecta şi noi în iulie la Ceau, Cinema!
După cum se poate vedea şi în fotografia de mai jos, eu şi cu mâna mea stângă rebelă am încercat să spunem câteva vorbe înainte de proiecţie despre Ceau, Cinema! şi despre „Libelula”.

După, nu au mai fost discuţii, deşi eram pregătit, mai ales că Mihai îmi explicase generos prin telefon, cu o zi înainte de plecarea mea în Germania, tot ce se putea explica despre realizarea „Libelulei”.

La recepţia de după deschidere, după ce schimb două-trei vorbe cu o tipă producătoare şi asistentă de regie din Rusia (foarte vorbăreaţă, deşi vocabularul ei de limbă engleză nu trecea de câteva cuvinte poticnite) şi cu un regizor din... Singapore (venit cu un horror de 9 minute pe care m-a invitat să-l văd vineri noapte), sunt abordat în limba română de un domn.
Un domn care îmi spune că nu a mai vorbit de zeci de ani limba română. Un neamţ de la Sighişoara, plecat cu părinţii în 1979, la 17 ani, din România la Karlsruhe, unde acum lucrează ca reprezentant pe publicitate la un ziar local.
Se bucură că poate vorbi română, deşi îşi găseşte cu greu cuvintele. Îmi spune că nu s-a mai întors niciodată în România de atunci (nu mai are nicio rudă acolo), dar că poate o va face la un moment dat.
Doar fiica lui vrea să vadă acum unde s-au născut tatăl şi bunicii săi, aşa că în luna aprilie ea va merge pentru prima dată la Sighişoara. Îl îndemn s-o facă şi el cândva.
După ce în prima noapte m-am rătăcit puţin între cinema şi hotel, pe o ploaie măruntă şi printre tineri care stăteau la cozi să intre în cluburi, a doua zi dimineaţă am pornit pe jos spre sediul Filmboard, acolo unde îşi are biroul Oliver.
Imaginea de mai jos nu e dintr-un film SF, ci e doar o fotografie cu un tramvai din Karlsruhe, care poate peste vreo 30 de ani va ajunge şi în România ca donaţie şi va fi privit ca o nouă minune a lumii şi semn al modernizării noastre administrative româneşti.

După un drum pe jos de peste 30 de minute, ajung, cu harta în mână, la sediul Filmboard. După ce Oliver îmi prezintă biroul şi pe un coleg (Sven, parcă), un alt tip ne face o prezentare a unui fel de atelier cinematografic pentru amatori organizat de el cu reprezentanţi din Germania, Polonia şi Ucraina.

În „public”: doar eu, Sven, un alt tip de la Filmboard, rusoaica de cu o seară înainte (care tot împarte cărţi de vizită în limba rusă) şi un domn trecut de 60 de ani. Domn care mă întreabă dacă actorii din România sunt uşor de luat în film, pentru că are o poveste care ar avea legătură cu România.
Scrie la ceva şi ar vrea ca povestea lui să ajungă într-un film, făcut poate chiar de el, ceea ce l-ar transforma într-un debutant în cinema.
Îl întreb despre ce e vorba, iar el îmi spune ceva de o româncă prostituată din Germania, de care se îndrăgosteşte un neamţ. Femeia ar avea o fată în România, care la un moment dat ar veni şi ea în Germania etc. Restul detaliilor le-am uitat. I-am urat, oricum, succes.
Pe drumul de întoarcere, puţin după ora 13, îmi atrage atenţia o străduţă laterală, puţin ascunsă. Intru, din curiozitate de jurnalist, şi descoper că e o stradă „din aceea”. În vitrine, câteva femei sumar îmbrăcate (din cât am apucat să văd, mai degrabă milf) mă privesc din scaunele pe care stau. Una pare că îmi zâmbeşte, încercând să se vândă şi să mă ademenească să intru. Alta, vizavi, se uită plictisită în ceea ce pare o tabletă. Nu îndrăznesc să scot telefonul pentru o poză, aşa că fac cale întoarsă şi plec rapid.
Pe drum, un gând nu-mi dă pace: dacă una dintre ele o fi chiar românca din povestea bătrânului cineast aspirant?
Seara, în faţa cinemaului, câţiva suporteri turci protestează împotriva corupţiei şi aranjamentelor din fotbalul turc şi internaţional. Oliver îi fotografiază. Protestul are legătură cu un documentar proiectat joi seară în cadrul festivalului, documentar al unui jurnalist CNN despre corupţia din fotbal.

La finalul a două zile de festival (mai sunt încă trei), o urare: Good Movies! Cu siguranţă veţi avea parte de ele la Ceau, Cinema! 2016.

Corespondenta Ionut Mareş din Karlsruhe.

marți, 8 decembrie 2015

Timiș și AMBASADA în Cahiers du Cinema

DE LA GOODBYE TO GRAVITY LA GOODBYE, DRAGON INN

Sărăcia in cinematografe a Timișoarei dar și inventivitatea cinefilului român au ajuns în ultimul număr din Cahiers du Cinema. Joachim Lepastier, simpaticul critic de film și redactor la binecunoscuta revistă (după ce și el începuse cu un blog de cinema) a fost invitatul special al Festivalului Filmului Francez. Așa a ajuns și la Timișoara, grație Institutului Cultural Francez.

Când am plecat să-l întâlnesc, pe stradă era o ceață lăptoasă de nu vedeai la 10 metri în fața mașinii. Mergeam cu 30 de kilometri la oră când norul alb și pufos a început să se coloreze pe dinăuntru. Din el a ieșit lent, ca o broască țestoasă uriașă, o mașină de poliție. În spatele ei, avansa încet o procesiune tăcută, alcătuită mai ales din tineri. Am trecut pe lângă această scenă, gândindu-mă că semăna cu atmosfera din Lynch. Mă mai gândeam că trebuia să fiu și eu acolo, nu în mașină în drum spre un restaurant. Era una din zilele de proteste, imediat după demisia guvernului Ponta.

În această atmosferă a aterizat și Joachim la Timișoara. Drama de la Colectiv și situația încinsă a țării se regăsesc în darea de seamă pe care criticul a publicat-o în revistă. M-am bucurat însă că a vorbit și despre situația cinematografelor/ului din Timișoara și a menționat chiar și proiecția DHEEPAN pe care am făcut-o la Ambasada. După ora de yoga :)

(foto Delia Crăciun)

O tentativă de traducere a pasajelor care ne interesează:

"Acest veritabil eveniment generațional făcut de cei de 20 - 30 de ani născuți (sau încă nu) în 1989, a fost vizibil în filigran chiar și în situația exploatării cinematografice care trece printr-o tranziție între "vechiul sistem" și experimente inventive îmbucurătoare. De la cele douăzeci de săli presărate în centrul Timișoarei acum 30 de ani, nu a mai rămas decât cinema Timiș, prezență fantomatică de 600 de locuri, decrepit și neîncălzit, a cărui ambianță spectrală o evocă pe cea din Goodbye, Dragon Inn de Tsai-Ming Liang (trailer aici, pentru atmosferă, n.n.). În fața acestei delăsări, au fost inventate locuri noi, în afara multiplexului, cum e Ambasada, veche fabrică reconvertită în bar, loc de expoziții și sală polivalentă care poate adăposti chiar și cursuri de yoga sau proiecția în exclusivitate a ultimului Palme d'Or. (...) O oră de yoga după Dheepan, iată ce ar trebui să avem la Cannes pentru un festival mai relaxat. Hotărât lucru, tineretului cinefil român nu îi lipsesc ideile și resursele."

Joachim Lepastier (în poză cu lucrarea Le voyage dans la Lube de Răzvan Cornici, pentru Ceau, Cinema!). Mulțumim Delia și Ingrid (Institutul Cultural Francez). Mai multe despre Joachim aflați din interviul luat de Ionuț.

vineri, 4 decembrie 2015

Cristian Mungiu, despre priorități

Zilele acestea trebuia să fixăm data pentru ediția a treia Ceau, Cinema!.

Nu putem.

Așteptăm până se confirmă că ne putem baza pe o sală decentă de proiecții pentru filmele din competiție. Din respect pentru spectatori și pentru filmele selecționate, vrem să oferim condiții civilizate de a viziona un film (dacă nu condițiile normale pentru anul 2016).

Pentru a nu știu câta oară în ultimii ani ne confruntăm cu eșecul administrării cinematografelor din rețeaua RADEF și cu nepăsarea autorităților cu privire la domeniu. Iar aia cu 'mergeți la mall pentru condiții civilizate' s-a văzut că nu funcționează (detalii aici).

Cristian Mungiu semnalează din nou această (pare-se) eternă problemă, la scară mai mare. Chiar așa: ce trebuie să se mai întâmple pentru ca autoritățile să nu mai trateze cinematografia la categoria 'și altele'? Poate că acum, când (tehnic) guvernul nu e dependent de 'clientela' care și-a făcut planuri cu sălile RADEF și de aceea soarta lor e blocată de ani buni, poate acum să se realizeze evidența: o rețea națională de săli. Una modernă, suplă și administrată coerent. Mai ales că planul există. După cum poate ați citit și aici, tot de la domnul Mungiu. Preluăm integral de pe filmreporter.ro ultimul său strigăt de disperare.

Despre priorități

Mă adresez dvs. în următorul context: după cum ştiţi, recent a fost promulgată legea care interzice activităţile în clădirile cu risc seismic. Cu această ocazie, s-au închis în Bucureşti ultimele trei cinematografe cu săli de peste 350 de locuri: Patria, Studio şi CinemaPRO. Erau ultimele săli din Capitală unde mai puteai aduna un pic de public – atât cât a mai rămas pentru film românesc, european şi non-mainstream–hollywoodian. Căci foarte mult public pentru asemenea filme n-a mai rămas – după ce, în ultimii 25 de ani, din raţiuni de management catastrofal şi de privatizări dubioase, s-a distrus încetul cu încetul întreaga reţea de peste 600 de săli de cinematograf pe care o aveam în 1989. Odată cu ea a dispărut iremediabil şi un întreg public pentru care cinematograful însemna o sală mică, apropiată de casă, unde mergi special ca să vezi un film anume – şi nu mall-ul unde te duci să mănânci un hamburger şi să mai vezi lume, iar dacă tot eşti acolo, intri la multiplex să vezi şi un film care se întâmplă să se dea la ora aia.

Desigur, bine că s-au închis aceste săli de vreme ce erau în pericol să cadă la primul cutremur în capul spectatorilor. Întrebarea însă este: ce facem mai departe? Am citit cu invidie că guvernul s-a reunit în şedinţă extraordinară pentru a găsi o soluţie pentru Teatrul Nottara, de asemenea închis. Preşedintele însuşi s-a oferit, într-un gest simbolic, să găzduiască spectacole de-ale teatrului la Cotroceni, semn că problema îl preocupă. Foarte frumos. Am citit apoi că, în sfârşit, a devenit o prioritate pentru guvern să ia în calcul construirea unei noi săli de concert pentru festivalul Enescu. Extraordinară iniţiativa, deşi pentru concerte există Ateneul, Sala Palatului şi multe alte spaţii. Dar fără îndoială că o sală nouă le va fi de folos. De asemenea, pentru Teatrul Naţional s-au găsit fonduri pentru o restaurare amplă. Şi pentru Operetă la fel.

Întrebarea mea, domnule ministru, este: când va deveni şi cinematografia o prioritate pentru decidenţii politici din România?

În ultimii 15 ani, cinematografia a câştigat cele mai mari premii posibile la cele mai prestigioase festivaluri din lume, generând enorm de multe comentarii pozitive despre România. Cinematografia a fost partea vie, activă, sincronă, modernă e exprimării artistice româneşti. A oferit Institutelor Culturale Române o alternativă mai vie la tradiţionalele expoziţii de ii, ouă încondeiate şi călușari. Cred că în aproape fiecare ţară există o săptămână de film românesc şi mai toate festivalurile mari de cinema au organizat o retrospectivă tematică despre cinematografia română în aceşti ultimi ani.

Şi atunci de ce, domnule ministru? De ce suntem trataţi la categoria şi alţii? Ce ar mai trebui să facem ca să devenim şi noi la un moment dat o prioritate?

Credeţi-mă pe cuvânt că nu suntem genul de artişti cu capul în nori. Cât a fost posibil să rezolvăm noi înşine, am făcut-o. În 2007, văzând că nu am cum să-mi distribui filmul cu care câştigasem Palme d’Or, pentru că pur şi simplu nu mai erau săli, am organizat o caravană – ca la începuturile cinematografiei – şi am colindat țara în lung şi în lat ca să arăt filmul. Am sperat că iniţiativa mea va servi ca exemplu şi că autorităţile vor înţelege situaţia şi vor lua măsuri. Însă nu s-a întâmplat altceva decât că am setat un trend. Astăzi, aproape fiecare cineast român are propria lui casă de producţie, a devenit şi propriul său distribuitor, organizează un festival sau duce filme prin ţară într-o caravană şi aşa mai departe. Dar nu putem înlocui lipsa de infrastructură. Şi nu putem compensa la nesfârşit lipsa de iniţiativă a statului. Nu vă aşteptaţi de la noi să construim şi săli, reţele de săli, asta e prea mult – nu mai ţine de organizare şi iniţiativă, ține de o politică culturală, de un plan pe termen lung, implică o strategie.

Noi o avem. Am elaborat-o acum mai bine de zece ani şi am înmânat-o, în numele unui grup de cineaşti, aproape fiecăruia dintre predecesorii dvs. în funcţie, fără nici un rezultat. N-a existat niciodată voinţa politică să fie pusă în practică. Miniştrii culturii, chiar şi cei cei care îşi doreau să schimbe câte ceva, au rămas prea puţin în funcţie. Sau nu existau fonduri. În sfârşit, n-a fost niciodată momentul potrivit, priorităţile au fost mereu şi mereu altele.

Mi se reproşează astăzi, domnule ministru, că nu am folosit mai bine momentul 2007 – când am primit toate decoraţiile posibile şi imposibile de la autorităţile române care se mândreau că se realizase o performanţă internaţională. În locul lor, ar fi trebuit să cer mai ferm nişte măsuri concrete. Pentru comunitate. Legate de cinematecă, de săli, de legislaţie, de toate lucrurile care au mers din prost în mai prost până am ajuns unde suntem acum: fără vreo sală validă de proiecţie într-un oraş care, ca şi celelalte competitoare din România, se visează capitală culturală fără ca să aibă măcar un cinematograf de calitate.

Şi cred că e de datoria mea, acum, să vă atrag atenţia. Că nu suntem niciodată prioritatea dvs. Nici măcar ultimii pe listă. Şi nu e fair, domnule ministru.

Cristian Mungiu

(pentru Film Reporter)

UPDATE: A răspuns ministrul culturii, pe Facebook. Om vedea:

”Cinematografia este una dintre prioritățile mandatului meu. Sprijinul dat de statul român filmului românesc este disproporționat în raport cu succesele pe care le are de ani de zile pe piața culturală internațională. Legea care interzice activitățile în clădirile cu risc seismic era necesară, dar a creat situații și mai dificile pentru cinematografie, aflată oricum într-o situație delicată. Intenționez ca în perioada următoare să organizez o serie de discuții la Ministerul Culturii pentru a găsi, împreună cu toți cei interesați, o serie de soluții concrete.”

sâmbătă, 19 septembrie 2015

Un etaj mai jos. O cronică.

Se pare că deocamdată (sau de tot), la Timișoara UN ETAJ MAI JOS nu ajunge 'în cinematografe', iar singurele proiecții (17.30 și 20.00) pe un mare ecran ar putea fi cele de azi, de la sala Capitol (Filarmonică). Un motiv în plus să nu ratați această ocazie este și întâlnirea după film cu regizorul Radu Muntean, directorul de imagine Tudor Lucaciu și actorul Iulian Postelnicu. Pentru motive suplimentare citiți cronica lui Ionuț Mareș, pentru Ziarul Metropolis.

Radu Muntean împrumută şi îşi asumă deschis o parte din mărcile clasice ale filmelor de suspans, pe care le foloseşte într-o formă atenuată, pentru a-şi continua radiografia lucidă asupra mentalului clasei de mijloc urbane (o analiză incisivă şi pertinentă a acestui din urmă interes tematic al cineastului face Costi Rogozanu în recentul volum colectiv “Politicile filmului”, coordonat de Andrei Gorzo şi Andrei State la Editura Tact).

Perspectiva din care se dezvăluie firul narativ aparţine unui singur personaj, martor involuntar la o altercaţie transformată aparent în crimă într-un bloc obişnuit – Pătraşcu (interpretat cu o gamă largă de nuanţe şi subtilităţi de Teo Corban, la al doilea rol central important într-un singur an, după cel din “Aferim!”), bărbat de vârstă mijlocie, tată şi deţinător al unei mici afaceri, împreună cu soţia (Oxana Moravec).

Perspectiva unică a protagonistului asupra faptelor devine şi unghiul restrâns al spectatorului, care primeşte o cantitate limitată de informaţii, ceea ce-l pune într-o situaţie de vulnerabilitate, de nesiguranţă, de unde şi suspansul cvasipermanent. Un disconfort tot mai accentuat, pe măsură ce ciocnirile inevitabile ale lui Pătraşcu de vecinul pe care bănuim că îl suspectează de crimă devin tot mai tensionate.

Vecinul, interpretat sclipitor de Iulian Postelnicu, este unul dintre cele mai terifiant-malefice personaje ale filmelor Noului Cinema Românesc, din categoria celor consacrate de Vlad Ivanov, doar că mai puţin expansiv.

Este suficient ca personajul lui Postelnicu să-i adreseze protagonistului la momentul potrivit întrebarea de ce nu-l denunţă la poliţie, pentru ca întreg echilibrul lui Pătraşcu să se spulbere, într-un climax minuţios construit (de mâna sigură şi de experienţa coscenariştilor Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu, colaboratorii constanţi ai lui Muntean).

“Un etaj mai jos” este despre cum demonul bănuielii subminează, ca o picătură chinezească, confortul psihologic aparent indestructibil al unui bărbat obişnuit cu a deţine controlul, cu descurcăreala, cu o anume comoditate mentală şi materială. Infiltrarea imprevizibilă a vecinului suspect în viaţa şi în mediul familial al lui Pătraşcu apropie filmul lui Muntean de un thriller în care un străin perturbă liniştea unei comunităţi, a unui grup sau doar a unei persoane.

Remarcabil este modul în care spectatorul e luat părtaş la teama, la frământarea tot mai pronunţată a protagonistului, fără ca Muntean să se folosească de cârje străine de cinemaul realist cu care ne-a obişnuit.

Totul este păstrat în limitele unei verosimilităţi familiare, în care tulburarea lui Pătraşcu şi ezitările sale se sprijină pe jocul complex al lui Teo Corban, prezent în fiecare cadru, cu camera mereu atentă la chipul său neliniştit, şi pe utilizarea – cu aproape imperceptibile nuanţe expresioniste – a luminii ca ecou al unor stări sufleteşti şi psihologice. (cronică de Ionuț Mareș)

duminică, 17 mai 2015

Ce spun criticii de Mad Max: Fury Road

Cateva dovezi ca si criticii sunt oameni capabili sa guste un spectacol cinematic "80% actiune, 20% drama" atunci cand acesta e facut cu imaginatie, tupeu si fara compromisuri. Dupa ce-am fost epuizat de experienta Mad Max: Fury Road am petrecut o dimineata intreaga citind parerile presei occidentale despre orgia vizuala semnata de George Miller. Mai jos cateva din cele mai indemanatice superlative:

The fourth installment of George Miller’s rambunctious post-apocalyptic saga arrives in theaters like a tornado tearing through a tea party. In an age of weightless spectacles that studios whittle down from visions to products, here’s a movie that feels like it was made by kidnapping $150 million of Warner Bros.’ money, absconding with it to the Namibian desert, and sending footage back to Hollywood like the amputated body parts of a ransomed hostage... That’s why Max is an enduring hero: He always knows when to drive off into the sunset. This time, he leaves a generation of blockbuster cinema choking on his dust. (David Ehrlich, Time Out New York)

Fury Road takes a Rabelaisian delight in grotesque bodies, and the various ways in which they can be made to splatter, burn and pop... Enormous, naked women are milked like cattle, dwarfs are hoisted on palanquins, and men as pale and gaunt as Méliès aliens are knocked out, gnawed on, sawn up and catapulted through explosions. Imagine if Cirque du Soleil reenacted a Hieronymus Bosch painting and someone set the theatre on fire. This is more or less what Miller has come up with. (Robbie Collin, The Telegraph)

Inspiring fear and giddy excitement in equal measures, "Fury Road" suggests the unruly collision of "Ben Hur" and a Road Runner cartoon. (Eric Kohn, Indiewire)

A relentless action spectacle that will dazzle audiences with its visceral torque and blazing vehicular madness, perhaps the most impressive feat director George Miller has achieved with "Mad Max: Fury Road" — beyond successfully thunderdoming without Mel Gibson and executing some of the most spectacular action-stunt sequences committed to celluloid maybe ever — is how the 70-year-old filmmaker takes a traditionally testosterone-fueled series and reimagines it as a kind of feminist manifesto with much on its mind. (Rodrigo Perez, The Playlist)

It’s like Grand Theft Auto revamped by Hieronymus Bosch, with a dab of Robert Rodríguez’s From Dusk Till Dawn. (Peter Bradshaw, The Guardian)

The engine may have been completely stripped and rebuilt using newly acquired parts, but the result is nothing short of awesome. A supercharged spectacle that races through the gears delivering shot after shot of gasoline-laced adrenaline direct to the heart. It is, perhaps surprisingly, a singularly entertaining modern blockbuster. (Adam Woodward, LittleWhiteLies)

George Miller always wanted his carmageddon movies to bust out the Ozploitation ghetto and get right up in Hollywood’s grille… this reboot retains all the brutality, antipodean humour and fertile imagination played out on arid vistas you could hope for. It is, in a word, crazy. In two, it's fucking crazy. (Jamie Graham, Total Film)

Miller’s Mad Max: Fury Road is a hammer-down, cast-iron-plated, diesel-exhaust-belching manifesto on the physics of screen action, a metamechanics monster truck show with everything but a Robosaurus… It is a movie of split-second decisions, cut-the-crap materialistic down to the very last particular, where every bullet in a clip (and the one in the chamber) and every centimetre of leeway counts. (Nick Pinkerton, Sight and Sound).

vineri, 8 mai 2015

În curînd, Comoara. Într-un Cannes de lîngă dumneavoastră

Nu se întîmplă foarte des aici să preluăm cu copy-paste pasaje din comunicatele de presă ale filmelor. Dar nu se întîmplă des nici să vedem un film românesc în cinema la o săptămână după premiera de la Cannes (13 - 24 mai). Comoara lui Corneliu Porumboiu intră pe 29 mai în cinematografele din România. Mai jos, pasaje din ce a transpirat despre film către media plus un teaser:

“Mi-a fost întotdeauna teamă să urmez rețete. Când scriu un scenariu, îmi place mult să schimb la casting sau la filmare, etc. Filmele mele par a fi destul de conceptuale, dar vreau să am timp și libertatea de a improviza. Pentru mine un film se face doar pe platoul de filmare. Pentru acest film, provocarea a fost de a găsi "un ton" bun. Filmând căutarea comorii prea realist, aș fi putut cădea în comedia situației sau caricatură. Dar m-am eliberat lucrând. Acum, personajele mele sunt destul de rafinate, aproape ca arhetipuri, cu fețe suficient de puternice, sper eu, pentru a întruchipa poveștile lor fără prea multe explicații.“, a spus Corneliu Porumboiu într-un interviu despre film.

Pe scurt, e o poveste care începe cu o cerere de împrumut și continuă cu căutarea unei comori. Rolurile principale sunt interpretate de Cuzin Toma (Aferim!, Câinele japonez), Adrian Purcărescu și actorul amator Corneliu Cozmei. Au fost selecțati după un proces amplu de casting, care s-a desfășurat pe parcursul a 3 luni de zile. Cuzin Toma joacă alături de soția lui, Cristina și băiatul lor, Nicodim, în vârstă de 8 ani.

“Corneliu este un regizor care știe foarte bine ce are de făcut și la fel de bine știe cum să-și facă echipa să înțeleagă ce își dorește. Este foarte atent la amănunte, la detalii, nimic nu este întâmplător. Este magician. Cu un calm și o răbdare incredibile te face să ințelegi și știe să scoată de la tine ce nici tu nu crezi că poți să simți. Pentru mine colaborarea cu el a fost o școală. Am învățat enorm de multe și destul de multe despre mine... “, zice Cuzin.

Imaginea filmului este semnată de Directorul de imagine Tudor Mircea, cu care Corneliu a colaborat și la Când se lasă seara peste București sau Metabolism, iar producția este asigurată de Marcela Ursu (42 Km Film), în coproducție cu Les Films de Worso și Rouge International. Proiectul este susținut de CNC România (Centrul Național al Cinematografiei), ARTE, EURIMAGES, CNC Franța (Centre national du cinéma et de l'image animée).

Tocmai s-a anunțat și juriul Un Certain Regard (secțiunea în care e proiectat filmul). Comoara va fi judecat, printre alții, de Isabela Rosellinni și Tahar Rahim. Vestea bună pentru colega noastră, Adina: va vedea prima Comoara. Vestea proastă: n-o să se poată da mare cu asta, că îl vedem și noi cîteva zile mai târziu :)

sâmbătă, 28 martie 2015

De ce Aferim?

Jurnalistul, criticul de film, fostul coleg, prietenul și (îmi place cum sună) selecționerul competiției Ceau, Cinema!, așadar Ionuț Mareș a realizat o anchetă în rîndul criticilor și cronicarilor de film cu întrebarea: "De ce este Aferim! un film important?". Mai jos puteți citi varianta lungă a răspunsului meu pentru Ziarul Metropolis. Din partea Marele Ecran a mai răspuns și Adina Baya. Citiți, vă rugăm, și celelalte opinii, probabil mai savuroase și sigur mai competente ca ale noastre.

"Aaa! e românesc?

Eu nu mă duc la filme românești.

Păi nu-mi ajunge deja ce văd în fiecare zi, pe stradă, la televizor?

De ce să mai dau bani pentru asta?”

E răspunsul pe care l-am primit de prea multe ori, cînd semnalam cunoscuților apariția unui film românesc. Persoane cu educație, nu fitecine. Oameni tineri, nu acriți de timp.

Aferim! este filmul care ar putea să-i convingă să mai dea o șansă Cinema-ului nostru. Pentru că îi va transporta în altă lume așa cum își doresc, rămînînd totuși într-un timp etern românesc. Aferim! nu e pentru "ipochimenii care or să ne pomenească peste 200 de ani". E chiar despre ei. Adică…noi.

Aferim! semnalează o ruptură binevenită de curentul “minimalist-mizerabilist” si de filmele istorice "patriotice". Aferim! ne obligă să încetăm discuțiile despre “valuri" și mode, pentru a ne concentra pe ce e cu adevărat important.

Aferim! e important pentru felul în care atacă discriminarea (de toate felurile). Jude nu răzbună sclavii (ca Tarantino). Doar ne arată negrul de sub unghie. Apropo, aș vrea ca Jude să ne mai “strice” imaginea în lume. De cîteva ori.

Aferim! e important pentru că a stîrnit și încă mai stîrnește atîtea discuții (chiar dacă se vorbește enorm și “pe alături"). Ne provoacă să ne punem întrebări despre noi, despre prezent și trecut, despre viață (nu acesta e, în esență, scopul artei?), fără să se ia prea tare în serios.

Aferim! e important pentru că ar putea schimba și felul în care românii își văd cinematografia. Iată că un film românesc poate fi entertaining și inteligent, “de acțiune” și "de gîndit". Pe scurt, fiecare poate să plece acasă cu ceva.

E un film atît de important încît sper că valahii (care au cea mai bună viteză la download din UE) să nu mai astepte sa-l dea jos de pe torenți, ci să-l vadă pe un ecran mare, în toată măreția imaginii sale. Și după ani, să-l dea dascălii la școală. E dovada vie și delicioasă că limba română poate să sune bine într-un film.

E genul de film de care un distribuitor polonez spunea că are nevoie cinematografia română. Tot el se mira că filmele noastre de succes strîng cel mult 100.000 de spectatori, în timp ce în Polonia titlurile autohtone vînd peste 2 milioane de bilete. Dacă Aferim! nu va reuși să producă cifre-record de audiență, măcar va pune (sau ar trebui să pună) în discuție sistemul de distribuție. Pentru că e timpul să depășim stadiul “caravanei”, ca mijloc principal de promovare.

Pentru mine, Aferim! și A fost sau n-a fost? sunt filmele de după '90 care surprind fibra intimă a acestui popor și mentalitățile/ prejudecățile sale. Anul trecut, în cadrul Ceau, Cinema!, am proiectat A fost sau n-a fost? pe stadionul unei comune de lîngă Timișoara (Gottlob are primul cinema recondiționat din mediul rural). Îmi doresc ca vara asta să proiectăm acolo Aferim!.

Dacă de obicei tinerii nu citesc cartea pentru că preferă să vadă filmul, îmi place să cred că, după Aferim!, unii tineri vor dori să citească "și cartea”. Sunt prea optimist? Acesta este “efectul Aferim!”. Aferim! e un semn de exclamare pentru Cinema-ul românesc. Și cîteva semne de întrebare pentru noi toți.

N-aș vrea să închei într-o notă pompoasă sau profetică, dar am senzația că Aferim! nu e doar despre ultimii 200 de ani. E un film și pentru următorii 200. (Lucian Mircu)

De ce e „Aferim!” e un film foarte important pentru cinemaul românesc? Pentru că, în spatele unui western cu oameni în iţari, se ascunde un fel de poveste atotcuprinzătoare despre România, o „metanarrative”, dacă ar fi să împrumut termenul lui Lyotard. E filmul care îţi arată cum eşti şi de ce eşti aşa, îţi aminteşte de unde vii.

Şi te face să constaţi cinic-amar că, deşi au trecut 180 de ani de la acţiunea filmului, majoritatea lucrurilor arată cam la fel. Minorităţile etnice sunt luate, în continuare, drept ţapi ispăşitori pe care majoritatea i-ar tortura oricând cu plăcere pentru a-şi distrage atenţia de la propriile greşeli. Stăpâne absolută peste relaţiile interumane sunt tot negocierea, cearta, ţigăneala pe bani mărunţi şi ciubucul.

Femeile sunt, în marea lor majoritate, tot privite ca nişte anexe cu creierul mai mic al soţilor/taţilor lor. Trăim în continuare în ţara lui „facem să fie bine”. Suntem cu toţii în continuare nemulţumiţi de ţara în care trăim etc. Iar dincolo de toate tarele, românul continuă să fie un tip «de treabă», gata să ia apărarea celor care o merită, dar în acelaşi timp să fugă cuminte la loc în banca lui atunci când o figură autoritară îi cere asta cu ton apăsat.

„Aferim!” e unul dintre cele mai „româneşti” filme pe care le-am văzut vreodată, stabilind cu precizie o suită de valori universale ale acestui neam. Asta dacă vrei să-l vezi aşa. Dacă nu, mai e şi varianta de a-l citi ca pe o pastişă la adresa lui Tarantino, a lui Shakespeare, a „Moromeţilor” şi a altor câteva piese magistrale care se pot ghici în intertext.

„Last but not least”, e de departe cel mai credibil film de epocă românesc pe care l-am văzut deodată. Jude are un talent rar de a reda autenticul chiar şi când actorii vorbesc în proverbe; şi când zapciul lui Teo Corban e o doar voce care se aude în timp ce doi călăreţi abia se zăresc în depărtare pe ecran, şi când stai la masa din cârciumă cu Şerban Pavlu. (Adina Baya)

miercuri, 22 octombrie 2014

Strategia Timișoarei în privința cinematografelor

În octombrie anul trecut, depuneam (împreună cu Pelicula Culturală și Camera 4) un proiect de cinematecă la Primăria Timișoarei. O lună mai tîrziu am primit un răspuns binevoitor și politicos, dar deocamdată fără urmări vizibile. Printre altele, viceprimarul Dan Diaconu anunța sprijin pentru o cinematecă inclusiv prin "susținere financiară de către bugetul local, care va fi cuprinsă în exercițiul bugetar al anului 2014". În documentele disponibile publicului, referitoare la bugetul pe anul acesta, nu am putut identifica această susținere.

Există speranță însă. La începutul acestei luni, a fost lansată strategia culturală a orașului (2014 - 2024), realizată de un consorțiu de consultanți, în beneficiul Primăriei Timișoara (documentul aici). Am participat cu input (și noi și Pelicula Culturală) și m-am bucurat să regăsesc în partea din document dedicată cinemaului o analiză apropiată de punctul nostru de vedere.

Observațiile mi se par corecte și de bun-simț dar, dacă vreți să îmbunătățiți sau să aduceți completări strategiei, mâine e o dezbatere pe tema ei, de la ora 12, la sediul municipalității ( e importantă, că e pe 10 ani). Tot mîine plec și eu spre conferința organizată de Les Films de Cannes a Bucarest, unde se va discuta și despre soarta cinematografelor, așa că poate mă întorc cu ceva idei noi.

Mai jos, textul din strategie referitor la prezentul și viitorul cinemaului în Timișoara (sublinierile îmi aparțin). Practic, acum nu mai există scuze: e scris alb-pe-negru ce ar fi de făcut, pentru început. Ciao, Cinema! nu este pomenit în document (poate partea legată de cinema a fost scrisă pînă am făcut noi festivalul) și nu sunt așa sigur că "nu se poate dezvolta o comunitate de cinefili" (noi zicem că am făcut niște pași serioși în sensul ăsta), în rest nu am comentarii de substanță. Dar poate aveți voi...

"În Timişoara sunt 7 săli de cinematograf funcţionale, înregistrate în Registrul cinematografiei, toate în administrarea SC Cinema City România SRL şi localizate în incinta Iulius Mall Timişoara. Sălile au un număr de 951 de locuri şi 7 ecrane, toate sălile sunt dotate cu aparatură de sunet Dolby Digital şi permit proiecţia video. Doar 3 săli permit proiecţia pe peliculă cinematografică. Dintre sălile disponibile, 2 au o capacitate de 42 de locuri, 3 săli o capacitate de 112 locuri, o sală are capacitate de 317 locuri şi o altă sală are capacitatea de 215 locuri.

Datele Institutului Naţional de Statistică iau în calcul şi locurile din cinematografele (în prezent nefuncţionale) Studio şi Capitol, astfel încât în 2012 în judeţul Timiş apar 1.551 de locuri în cinematografe. O comparaţie relevantă cu judeţul Arad arată că în acest judeţ, în acelaşi an (2012) se înregistrau 4.042 de locuri, în condiţiile în care populaţia era (aproximativ) de 159.000 în Arad și de 319.000 în Timişoara. Chiar și în statisticile INS, situaţia arată că în Timiş există 1 loc în cinematografe la 205 de oameni, în timp ce în judeţul Arad situaţia este de 1 loc la 39 de oameni. Lărgind reperele pentru comparaţie, Bucureştiul se prezintă cu un raport de 1 loc la 90 de oameni, iar Clujul are un raport de 1 loc la 66 de locuitori.

Referitor la calitatea şi specificul filmelor difuzate, cinematografele de tip multiplex din mall-uri selectează filmele care ajung la public după criterii comerciale. În competiţia cu blockbuster-ele de Hollywood, filmele europene, cele produse local şi/sau cele de artă nu au nicio şansă. De aceea, în oraşele din Europa cu reală vocaţie culturală, comunităţile locale susţin funcţionarea unor săli de cinema de tip art-house. Acestea se conectează în reţele de art-house cinema (un exemplu ar fi CICAE – reţeaua europeană de cinematografe de artă şi de cinemateci), formează circuite de distribuţie independente cum ar fi Europa Cinemas (strâns corelate cu festivalurile de film, pentru a da acces cinefililor la cele mai noi producţii) şi beneficiază de fonduri dedicate ale Uniunii Europene pentru distribuţia de conţinut audiovizual (prin programul MEDIA, înglobat recent în programul Europa Creativă).

Sălile de cinema din Timişoara nu au mai fost întreţinute corespunzător de către RADEF RomâniaFilm. Majoritatea au fost înstrăinate, au rămas cu destinaţia iniţială doar cinema Timiş şi Studio (situaţie incertă). Ambele săli sunt echipate cu tehnologie de proiecţie şi de sonorizare din anii ’60, fără piese de schimb şi consumabile. Din aceste motive, din lipsa infrastructurii, la Timişoara consumul de audiovizual de calitate (inclusiv prin participare la evenimente cum ar fi festivalurile sau transmisiile live) nu este posibilă. Publicul de cinema s-a redus semnificativ şi nu se poate dezvolta o comunitate de cinefili.

Campaniile de advocacy şi iniţiativele care încearcă să dezvolte apetitul pentru cinematografia necomercială nu lipsesc din peisajul timişorean. Asociaţia Marele Ecran dezvoltă un blog de cultură cinematografică şi diverse proiecte de promovare a producţiei de cinema locale, regionale şi internaţionale. Asociaţia Pelicula Culturală îşi propune promovarea filmului european şi a spaţiului multicultural timişorean. Centrul Cultural Francez organizează din 1999 TRES COURTS – Festivalul Filmelor de foarte scurt

metraj şi începând cu 2012 Festivalul Filmului de Umor.

Asociaţia Macondo din Bucureşti a organizat în 2013 prima ediţie a proiectului cinema-edu şi la Timişoara, Caravana TIFF ajunge anual, la fel şi Caravana Metropolis. Alte iniţiative locale meritorii de promovare a filmului sunt Festivalul de film Cinecultura (organizat pentru prima datăîn 2010), iniţiat de lectori străini de la Universitatea de Vest din Timişoara şi de la Universitatea Politehnică Timişoara şi Festivalul Internaţional de film Timishort, iniţiat tot în 2010 de către Asociaţia Română a Filmului Independent.

Însă aceste iniţiative lăudabile se desfăşoară în prezent în spaţii cu altă destinaţie, în condiţii tehnice care sunt doar parţial optime pentru o vizionare corespunzătoare, cum sunt Aula Magna „Ioan Curea” a Universităţii de Vest din Timişoara, Grădina Capitol şi sala fostului cinema Capitol, curtea Casei Artelor din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, curtea Observatorului Astronomic Timişoara, spaţiul verde din cadrul Muzeului Satului Bănăţean (în cadrul Festivalului Plai). Primul pas pentru ca în Timişoara să se dezvolte industria de audiovizual este amenajarea unor săli care să repecte standardele pentru proiecţii publice.

33 de firme din Timişoara sunt înregistrate în registrul cinematografiei, desfăşurând activităţi diverse, de producţie cinematografică şi video, postproducţie cinematografică şi video, activităţi de distribuţie a filmelor cinematografice şi video, proiecţii cu public, multiplicare de filme, închiriere de filme, comercializarea cu amănuntul, impresariere şi recrutare pentru filme, comercializarea produselor de peliculă şi substanţe de procesare peliculă.

„Nuntă în Basarabia”, o comedie romantică, coproducţie cinematografică moldo-româno-luxemburgheză, în regia lui Nap Toader, coprodusă şi distribuită de compania timişoreană SC MEDIANA SRL, a reuşit să atragă interesul publicului şi pe cel al criticii, obţinând mai multe nominalizări şi premii în 2011. Colaborările internaţionale, exemplificate şi prin coproducţia „Nuntă în Basarabia”, sunt din păcate destul de rare în peisajul audiovizual timişorean.

O excepţie notabilă este reprezentată în această perioadă de participarea TVR Timişoara la proiectul „Europa 360”, alături de televiziunile publice din Italia, Croaţia şi Polonia. Proiectul este finanţat direct de către Parlamentul European, realizat prin intermediul CIRCOM Regional, Asociaţia Europeană a Televiziunilor Regionale, organizaţie la care TVR Timişoara este afiliată încă din 1995.

Alături de amenajarea de cinematografe care să permită proiecţii de filme româneşti, europene şi internaţionale selectate pe alte considerente decât cele pur comerciale, pentru a contrabalansa oferta multiplexurilor din Iulius Mall Timişoara, activităţile de producţie, postproducţie şi distribuţie au nevoie să fie sprijinite prin fonduri regionale dedicate. Colaborările internaţionale merită încurajate, dinamica producţiei de audiovizual internaţional având la bază cofinanţarea, identificarea de resurse financiare diverse şi echipe multiculturale." (extras din Strategia Culturală a Municipiului Timișoara 2014 - 2024, capitolul Industrii Culturale și Creative)

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Despre circ-oncursul CNC: "O glumă de la cap la coadă".

Un nou concurs CNC, un nou circ. Nimeni nu se mai miră, nimeni nu se mai scandalizează. Dar asta nu înseamnă că lumea tace. Sau că trebuie să treacă peste gustul amar din gură fără să protesteze. După ce am scris despre contestația celor de la Parada Film, astăzi preluăm de pe filmreporter.ro scrisorile deschise a cinci cineaști recunoscuți ale căror proiecte au fost respinse la cea mai recentă sesiune CNC.

"Adrian Sitaru, Marian Crișan, Gabriel Achim, Paul Negoescu și Bogdan Mustață contestă deciziile comisiilor și ale Consiliului de Administrație și pun sub semnul întrebării punctajele, regulamentul și competența unor jurii. Paul Negoescu a „picat” primul sub linie, la lungmetraj ficțiune, cu Lovitură de teatru, și s-a plasat pe locul 31 cu Never Let it Go. Adrian Sitaru este al doilea sub linie, cu proiectul La timp. Marian Crișan nu a obținut finanțare pentru Vanpir, notat pe scenariu cu 25.35, la fel și Bogdan Mustață (pe locul 33 cu Bancul de dorade) și Gabriel Achim (locul 36 cu Crud și gătit).Printre numele finanțate de CNC se află și Corneliu Gheorghiță (două proiecte), Cristina Iacob (Selfie), Dumitru Tănase, Jesus del Cerro sau Marius Barna.

Adrian Sitaru

Dragi colegi de breaslă, mă adresez celor ce cred că am făcut în film, cât de cât, lucruri bune. Vreau să vă spun că de mult, de la începutul anilor 2000, nu am mai avut acest gust amar, de silă și dezamăgire, față de un concurs de proiecte organizat de CNC. Sigur, este și vina mea că, împreună cu cei pe care îi apreciez la rândul meu, nu am reușit să schimbăm nimic în mai bine. Sigur că există și scuze reale pentru fiecare din cei implicați în luarea decizilor la CNC și semnarea documentelor, căci gusturile nu se discută, iar adunarea punctelor este matematică.

Însă mă întreb, oare aveți același gust ca și mine, ca regizori ce nu au dat-o de gard cu niciun film sprijinit de CNC, care fac, de câte ori se poate, filme pe proprii bani, atunci când chiar au nevoie de sprijin, să nu-l obțină? Sau să fie o pseudo-sprijinire, de ochii lumii, când unui proiect de lungmetraj i se alocă doar 75.000 de euro, bani pe care alții îi iau pentru un scurtmetraj? M-am referit la mine, dar am mai identificat cel puțin un regizor în aceeași situație. Și sunt convins că nu sunt doar eu cel ce se simte nedreptățit.

Mi-era rușine de multe din țara asta, așa e, dar începe să-mi fie rușine și de breaslă, atât de vestită pe afară. Altfel, toate bune, voi începe peste o săptămână filmările unui lungmetraj fără niciun ban. Poate va ieși un film prost, sau poate unul bun. În ambele situații, unii din comisia de jurizare sau din Consiliul de Administrație al CNC, probabil și dintre prietenii ce nu au trecut prin situația mea, ar trebui să aibă un gust mai amar în gură, din păcate.

Gabriel Achim

N-aș vrea să vorbesc despre modul tendențios în care sunt finanțate proiectele și de lipsa de orizont pentru regizorii și producătorii aflați la început. Și nici despre sistemul actual de punctaj, care nu face decât să acopere sublim lipsa de competență a celor care jurizează și interesele de grup din pseudo-industria de film din România. Despre cum sunt pus în postura de a alerga, de fiecare dată, în cursa de 100 m cu Usain Bolt, care are dreptul să pornească cu 40-50 m în avans față de linia de start.

Sunt un regizor al cărui prim film a fost considerat cel mai bun debut al anului 2012 și de cei „bătrâni” (UCIN), și de cei „tineri” (GOPO). Nu mi-am luat aerul că al doilea film e ca și făcut. Am muncit trei ani din greu la următorul proiect, premiat și dezvoltat cu unii dintre cei mai buni consultanți pe scenariu la nivel internațional și flatat de entuziasmul necondiționat al coproducătorilor francez și german.

Dar n-am avut noroc. În cele 4-5 concursuri CNC la care am participat, n-am urcat mai sus de locul 28. Invariabil, specialiștii din comisia de jurizare m-au notat cu 2 pentru potențialul internațional al proiectului sau, mult mai favorabil, cu 4 pentru structura dramaturgică. Am încercat atunci să învăț de la câștigători. Și am realizat că cel mai bun debut e o piatră de gât. O telenovelă sau un film cu Alex Velea ar fi rupt ghinionul.

Marian Crișan

Concursul de filme pe puncte s-a terminat. A fost competiție aparent „strânsă”, dar din păcate compromisă, ca de obicei. Companii mari, mici și mijlocii s-au întrecut în printarea de tone de hârtie și măsluiri de dosare ca să dea bine la comisie. De comisie numai de bine. Înființată pe ascuns și ținută la secret fără să se respecte propunerile tuturor asociațiilor. Nu mai amintim de sistemul de punctare și de faptul că, de exemplu, de multe ori, scenariile de ficțiune sunt citite de regizori de documentar, de operatori de imagine sau de critici de film. Mă întreb ce conține filmografia unor membri din comisie în materie de scenaristică? Câte scenarii de lungmetraj au semnat sau produs la momentul în care sunt aleși să evalueze?

Pe scurt, o glumă de la cap la coadă. Un adevărat circ sub atenta supraveghere a Consiliului Național al Cinematografiei, o instituție disfuncțională, depășită, blocată în regulamente și legi care dau câștigători cu note la precizie de zecimi și sutimi, la virgulă. Ai senzația că ești la proba pe aparate la gimnastică sau la patinaj artistic când citești notele. 43,34…. 56,78… 14,23… câtă precizie, câtă acuratețe în aprecierea scenariilor și a oamenilor?! Corectitudinea nu poate fi pusă sub semnul întrebării în această evaluare a artei cinematografice pe note, nu? Cum ar fi să dăm note și pictorilor după bunul plac al unui juriu format din alți pictori, fotografi, sculptori sau zugravi? Nu credeam că cinema-ul poate fi pe note…

Bogdan Mustață

De fiecare dată când am picat la CNC a fost din cauza scenariului, pentru că punctajul tehnic a fost tot timpul suficient de bun. Se pare că scenariile mele nu întrunesc „criteriile estetice” ale comisiilor de concurs. Cred că deja putem vorbi despre cinematografia cnc-istă, a celor care cred că ȘTIU ce e aia film și ce reguli trebuie să respecte un scenariu.Și ei vor ca toți să fie după asemănarea lor.

Eu caut feluri noi de a mă exprima. Și comisiile nu sunt deschise pentru așa ceva. Trebuie să ni se dea posibilitatea să ne prezentăm deschis scenariul și proiectul în fața comisiilor. Asta poate ajuta mult mai mult la înțelegerea și evaluarea proiectelor decât punctajele cu zecimale impersonale. Sigur că există varianta de a face filmele fără bani CNC, dar este discriminatoriu să fie finanțate doar scenariile „asemenea lor”, iar altele să fie respinse ca proaste pentru că sunt „altfel” sau „nu sunt înțelese”.

Acum a fost comisia lui [Adrian] Sârbu. Data viitoare – poate a „noului val”, poate a „ălora bătrâni”. La fel și filmele. Câte grupuri, atâtea filme. O să vedem „Moartea domnului Lăzărescu – partea 58, 59 și 60”, „Selfie 12, 19, 2” și „Margo 45, 32, 8”.

Paul Negoescu

Faptul că am fost primul sub linie nu m-a deranjat, cât m-a confuzat. Și asta pentru că îmi puneam speranțele în alt proiect, care s-a clasat pe locul 31 (din 39 de proiecte înscrise) și a fost notat de către comisie cu o medie de 4,8. M-a confuzat faptul că mi-am făcut speranțe bazându-mă nu doar pe bunul meu simț, care-mi spunea că e un proiect valid, dar și pe feedbackul primit până acum pentru proiect, care a fost selectat în mai multe piețe de co-productii, unde a fost premiat, de altfel, ca fiind cel mai bun proiect.

Dar, nu în ultimul rând, la ultima sesiune a concursului CNC câștigase finanțare la secțiunea de dezvoltare, unde fusese notat cu o notă medie în jur de 7. Mă întreb cât de prost am dezvoltat eu scenariul în ultimele luni din moment ce calitatea lui a scăzut așa drastic? Lucrurile astea îmi ridică semne de întrebare legate ori de competența acestei comisii, ori de buna ei intenție. Mi se pare cel puțin ciudat faptul că numirea comisiei a fost ținută secret, cât și faptul că ea a fost formată ori din persoane care nu au legătură cu fenomenul, ori din persoane inactive de ani buni, ori de persoane care au legături strânse cu un mare studio de producție.

De altfel, nu e greu să vedem care, uitându-ne după ordinea celor mai mari note. La fel, mi se pare cel puțin ciudat cum case de producție apărute peste noapte au punctaje comparabile sau chiar mai mari decât case de producție consacrate. Singura consolare după acest concurs este că, după actualele criterii de punctare, am un punctaj mai bun decât Giusseppe Tornatore. (material preluat de pe filmreporter.ro)

Ca o reacție la reacții, venind tare de pe banda stîngă, atacă și Andrei Gorzo.

joi, 24 iulie 2014

Servus, Cinema! Cius, Cinema! Hello, Cinema!

Ceau, Cinema! are parte de review-uri, interviuri și mențiuni în presă, în cinci limbi diferite.

În franceză pe Global Voices Online, cu traducere în engleză aici, ambele texte grație doamnei Anouk Lederle, o mare susținătoare a ideii noastre. Au mai apărut dări de seamă și în Germania, în urma vizitei delegației de regizori din Karlsruhe. În Allgemeine Deutsche Zeitung, mulțumită lui Marion Krautner, care a fost prezentă și la Gottlob. Precum și în ziarul local în limba maghiară (sperăm că zice de bine). Pe cele în română le găsiți la un simplu search.

marți, 19 noiembrie 2013

Jubilee

Numarul 50 al revistei mele favorite, Little White Lies, a plecat de la intrebarea: "cum ar arata ultimii 50 de ani de cinema in doar 50 de cadre". La joaca asta au fost invitati 50 de cineasti si scriitori despre film, carora li s-a incredintat un an intre 1964 si 2013. Apoi trebuiau sa aleaga un film (unul cu rezonanta personala) pe care sa-l reduca la un singur cadru. In lista asta selecta se numara si doua filme romanesti.

Despre Moartea domnului Lazarescu (Cristi Puiu, 2005) scrie Calin Netzer (Pozitia Copilului):

"Felul in care trateaza esecurile sistemului medical sunt secundare fata de povestea principala a unui batran care moare. M-a impresionat modul in care e spusa. E un film despre esecul colectiv si esecul unui individ, o calatorie intr-un fel de iad - Dante, prenumele domnului Lazarescu, nu e intamplator."

Despre 4 luni, 3 saptamani si 2 zile (Cristian Mungiu, 2007) scrie regizorul suedez Lukas Moodysson (Lilja 4-ever):

"Viata e confuza si rareori stiu ce gandesc si simt. Acesta e unul din motivele pentru care imi place 4 luni, 3 saptamani si 2 zile: este confuz. Afirma foarte clar ca avorturile ar trebui permise si ca e un drept fundamental si ca societatile unde avorturile sunt ilegale sunt societati groaznice. Dar in acelasi timp afirma foarte clar ca avorturile sunt ingrozitoare si ca un foetus este o fiinta umana - foarte mica si neterminata, dar totusi o fiinta umana. Filmul a creat un conflict in mine. Unul dureros, dar totusi bun."

joi, 14 noiembrie 2013

Cinci ani pe Marele Ecran

Pe 14 noiembrie 2008 incepeam sa publicam primele cronicute naive pe Marele Ecran. Cinci ani mai tarziu inca scriem, poate mai putin naiv ca-n primii ani dar, speram noi, cu acelasi entuziasm. Scriem in continuare (despre) ce vedem si nu ezitam sa dam socoteala despre ceea ce scriem. Cand am pornit nu aveam insa vreo idee unde exact vom ajunge iar daca am invatat un lucru acela ar fi ca uneori ajunge sa visezi un inceput de vis si, daca e interesant, altii se vor alatura ajutandu-l sa se materializeze.

Azi blogul Marele Ecran implineste cinci ani de prezenta in online iar daca existenta lui a avut vreo insemnatate dincolo de implinirea orgoliilor personale ale celor care scriu pe el asta doar cei care-l citesc o pot aprecia. Noi am incercat sa ne facem treaba cat mai bine. Si vom continua sa incercam, macar inca cinci ani de-acum incolo. Fiti cu ochii pe noi!

Si pentru ca nu se poate aniversare fara cadouri, azi a venit si raspunsul Primariei la cererea noastra depusa luna trecuta:

"La ora actuala suntem in discutii foarte avansate pentru identificarea unui spatiu care sa reprezinte cat mai bine proiectul de cinemateca atat din punct de vedere al amplasamentului, al locatiei propriu zise, cat si din punct de vedere al sprijinului financiar pentru demararea unui asemenea proiect.
De asemenea, sustinerea de catre autoritatea publica locala a acestui proiect implica pe langa atragerea fondurilor europene, (...), si sustinerea financiara din bugetul local care ca fi cuprinsa in exercitiul bugetar al anului 2014.
Ma bucura initiativa civica si implicarea culturala a asociatiilor Marele Ecran, Pelicula Culturala si Camera 4, care prin redactarea proiectului cultural si a scrisorii de sustinere "Noi credem in cinema" au reusit sa constientizeze societatea civila, ONG-uri si institutii de necesitatea unei cinemateci in Timisoara." (Dan Diaconu, Viceprimar)

miercuri, 6 noiembrie 2013

Noua revistă FILM, între originalitate şi convenţionalism

A apărut primul număr al unei noi reviste de cinema, FILM, editată de Uniunea Cineaştilor din România (UCIN).

Anunţată a fi disponibilă la chioşcurile de ziare începând cu luna noiembrie (eu am cumpărat-o în ultima zi din octombrie de la casierea cinematografului Studio din Bucureşti, aparţinând UCIN), revista costă 9,5 lei, este pe hârtie lucioasă de calitate, are 80 de pagini şi este bogată şi în fotografii.

Pe frontispiciu este menţionat doar Nr. 1/2013 (alături de preţ şi inscripţia Revista Uniunii Cineaştilor din România), fără a fi precizată şi periodicitatea. Abia din caseta redacţională aflăm că este vorba de un trimestrial.

La nivel vizual şi de structură, revista se inspiră din publicaţii de gen din afară. Asta nu e neapărat o problemă, însă pagina de editorial şi cele două pagini de sumar sunt copiate la indigo din revista franceză Positif (o notă de originalitate nu ar fi stricat).

Redactor şef este Dana Duma, secretar general de redacţie – Anca Ioniţă, redactori – Marilena Ilieşiu şi Mihai Fulger, marketing şi distribuţie – Bogdan Hrib, concepţie şi realizare grafică – Alexandru Oriean, fotograf – Radu Cristian Nema.

Caseta redacţională cuprinde şi o listă a colaboratorilor: Călin Căliman, Luminiţa Comşa, Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Ioana Moraru, Cătălin Olaru, Cristian Tudor Popescu, Christina Stojanova, Andrei Şendrea, Irina Trocan, Mădălina Ţurcanu, Titus Vîjeu. Aşadar, un amestec de comentatori din vechea generaţie, dintr-o generaţie intermediară, dar şi dintre cei tineri sau foarte tineri. Nume cunoscute şi foarte cunoscute, dar şi nume mai puţin ştiute.

Acest prim număr are pe copertă o fotografie cu protagoniştii celui mai vizionat şi de succes film românesc al anului, Poziţia copilului: regizorul Călin Peter Netzer şi actorii Luminiţa Gheorghiu şi Bogdan Dumitrache. Totuşi, în interior, nu există nici un text dedicat acestei producţii, cu excepţia unui interviu cu Luminţa Gheorghiu, realizat de Dana Duma.

Tot pe prima pagină sunt anunţate şi câteva dintre subiecte: Interviuri cu Laurenţiu Damian (preşedintele UCIN – de unde şi o senzaţie de nombrilism), Luminţa Gheorghiu şi celebrul regizor ceh Jiři Menzel; două dosare: UCIN 50 şi Starea comediei; Festivaluri: Anim’est şi Les Filmes de Cannes a Bucarest.
Din păcate, textul de anunţ al Florentinei Ciuvercă, de altfel foarte bun şi util, despre Les Filmes de Cannes a Bucarest devine caduc, pentru că revista a apărut chiar când festivalul se termina.

Coperta anunţă, de fapt, o temă de două ori, asta pentru că ceea ce e numit Dosar UCIN 50 conţine interviurile cu Laurenţiu Damian şi Jiři Menzel, care sunt anunţate şi separat.

Aşa cum aflăm şi din editorialul semnat de Dana Duma şi intitulat „În loc de manifest”, revista se ocupă de cinematografia română: Să re-învăţăm să iubim filmul românesc. Să ne întoarcem în sălile de cinema pentru a privi filmele pe ecranul mare, cu ochii în sus, şi nu în jos, pe laptop sau pe tabletă. Să nu ni se pară ciudat că festivalurile internaţionale recompensează peliculele noastre cu mari premii şi că România are un loc bine marcat pe harta cinematografică a lumii. Să încercăm să ridicăm nivelul discuţiei despre cinema la cel atins de filmele înainte amintite (...) De la aceste idei am pornit, cu entuziasmul începuturilor, să facem o revistă dedicată în principal cinematografului românesc. Am numit-o Film, la fel ca pe cea editată de Uniunea Cineaştilor în ianuarie 1990, când febra revoluţionară i-a făcut pe mulţi să scrie texte cu intonaţii de manifest, când luatul de la zero se cerea exprimat în fraze tăioase şi radicale. Noi nu intenţionăm să radicalizăm poziţia noastră, chiar dacă vom lua parte la „bătălii estetice”, la reconsiderări şi reevaluări.

Această concentrare aproape exclusivă pe cinematografia română pare a contraveni ideii de a înţelege cu adevărat care e locul filmului autohton "pe harta cinematografică a lumii" (nu poţi discuta numai despre tine, fără a te uita şi în jur, măcar la filmele străine care ajung în cinematografele de la noi).

În plus, ideea de reconsiderare şi reevaluare pare compromisă, atât timp cât rolul UCIN nu este analizat critic, ci doar printr-un interviu amplu şi binevoitor (realizat de Mariana Ilieşiu) cu noul ei preşedinte, Laurenţiu Damian (istoricul şi criticul Valerian Sava ar fi avut câte ceva de spus despre această Uniune, ale cărei închistări le-a denunţat în articolele şi cărţile sale).

Mi-au plăcut totuşi unele texte din dosarul Starea comediei, la care contribuie cu analize Mihai Fulger, Christina Stojanova, Andrei Şendrea şi Ioana Moraru.

Separat, de remarcat sunt în special eseul lui Angelo Mitchievici, „La Est şi Sud-Est: Despre estalgie şi cinema”; textul scurt dar percutant al lui Cristian Tudor Popescu, „De la Űber la Om”; cronica Danei Duma, „Un film-concept”, la Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, în regia lui Corneliu Porumboiu; analiza „Europa, România şi sala de cinema”, de Luminiţa Comşa, despre câţi spectatori din România atrag filmele străine şi cele româneşti; portretul pe care îl realizează Magda Mihăilescu actorului Dragoş Bucur, „Dar cine sunt băieţii aceştia?”.

În revistă mai pot fi citite cronici la cele mai noi filme româneşti: La limita de jos a cerului, Lupu, Roxanne, Câinele japonez, O vară foarte instabilă; texte despre Un film cu o fată fermecătoare, despre descoperirea unui film realizat de Orson Welles înainte de Cetăţeanul Kane, despre Dan Piţa la 75 de ani, precum şi recenzii la trei dvd-uri cu filme româneşti nou apărute, plus note la patru cărţi despre cinema şi o relatare de la festivalul Anim’est.

Acum ceva timp scriam despre o altă revistă de cinema, bianuală, Close Up, editată, în limba engleză, de cadre didactice de la UNATC. Close Up şi FILM se adaugă deja cunoscutei (printre cinefili) reviste FilmMenu, scrisă, în pricipal, de studenţi de la UNATC, sub coodonarea lui Andrei Rus.

Pagini