joi, 6 noiembrie 2014

Cristian Mungiu: "Cinematografele dispar. Ne pregătim să devenim prizonierii multiplexurilor"

WORKSHOP-UL DESPRE DISTRIBUȚIA FILMULUI EUROPEAN & SOARTA CINEMATOGRAFELOR (LES FILMS DE CANNES A BUCAREST, 26 OCTOMBRIE)



În a treia zi a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest a avut loc un workshop, de fapt o discuție destinsă (care a plecat de la aceste întrebări), moderată discret de Cristian Mungiu și Codruța Crețulescu. Au participat regizori, producători, distribuitori importanți și vreo 30-40 de oameni în public (sala Elvira Popescu). Am trecut în revistă ideile dezbătute pentru cei 30-40 de oameni care vor avea răbdare și interes sa citească tot materialul. Sau săriți direct la concluzia lui Cristian Mungiu. 

Regizorii Michel Hazanavicius (The Artist) și Radu Mihăileanu (Va, Vie et Deviens) au vorbit despre un proiect legislativ pentru stoparea pirateriei (torenții omoară încet dar sigur industria europeană de film). E în discuție acum în Franța și ar avea în vedere trei pași: dacă nu te oprești din piratat -după două avertismente- ți se taie netul.

Radu Mihăileanu deplînge demagogia din jurul acestui subiect delicat: dacă filmele sunt gratis atunci înseamnă că nu au valoare. În orice alte domeniu (de exemplu în agricultură) ar părea o nebunie: cînd iei roșiile unui fermier și nu plătești se cheamă furt. Se poate vorbi azi de pericolul "dematerializării" filmelor.

În paralel cu măsurile anti-piraterie ar urma creată o mega-platformă online pentru ca filmele europene să fie disponibile, să ajungă la public (nici în țările vestice, pe care le admirăm, nu ajung lesne în multiplex). Taxele cerute de multiplexuri pentru ca un film să intre pe ecranele lor (se plătește pînă și difuzarea trailer-elor!) îngreunează distribuția filmelor europene "mici", care nu au nicio șansă în fața Goliatului american. La fel ca în România, multiplexurile nu rulează un film european mai mult de o săptămână, decît dacă umple sălile.


"Nu poți avea aceleși reguli pentru Iron Man 5 și După Dealuri" (M. Hazanavicius)

A fost luată în discuție și finanțarea filmelor europene prin taxarea internetului (ceea ce după cum ați văzut recent în Ungaria, nu e o idee foarte populară). Sau taxarea profitului din snack-uri. Nu rîdeți, operatorii de multiplex fac mai mult profit din produsele vîndute la intrare decît din bilete (filmele au devenit practic un pretext pentru consumul de nachos).

Totuși, în Franța e altă lume: CNC-ul lor împarte profitul cu producătorii, ceea ce în final se traduce prin formula: mai multe bilete vîndute - mai mulți bani care se întorc la creatori și automat condiții de finanțare cu 50 % mai bune pentru următorul film (dacă primul film a fost un succes, la al doilea  primești 25 % din încasări, dublu față de primul și tot așa...). În plus, în Franța sunt 5000 de ecrane și sute de cinematografe cu un singur ecran sau săli art-house (chiar dacă și la ei sunt din ce în ce mai fragile).


Hazanavicius și doi distribuitori de film european
 

"Televiziunea a murit pentru cinema" (Radu Mihăileanu)

Traversăm o perioadă ciudată, suntem "între lumi". Televiziunea pierde supremația în fața internetului, VOD (video on demand) cîștigă tot mai mult teritoriu (de exemplu, Welcome to New York de Abel Ferrara a fost lansat direct pe VOD). Și totuși, cele mai mari platforme VOD aparțin tot televiziunilor.

Participanții sugerau că televiziunile europene ar trebui să direcționeze o parte din profituri către industria cinematografică, pentru a avea mai multe filme și mai bune. Numai așa s-ar echilibra lupta cu mașinăria Holywood-ului și cu obiceiurile publicului.

Toți au fost de acord că de aici trebuie plecat: de la crearea unor obiceiuri de vizionare a filmului european, prin educație (un catalog gratuit de titluri pentru școli) și prin tactici creative de promovare și, de ce nu, mai agresive (deci cu armele americanilor).

                                      Jakub Duszynski, un distribuitor creativ


"Disponibilitatea filmelor nu e o soluție"


Polonezul Jakub Duszynski (director de achiziții la Gutek Film, cea mai importantă casă de distribuție de filme independente din Polonia) vorbea despre nevoia de curatori care să creeze cerere pentru filmul european (așa cum ar face un galerist cu un pictor), pentru că doar "disponibilitatea filmelor -printr-o platformă- nu e o soluție". Trebuie create cît mai multe evenimente unice, festivaluri și orice alte căi prin care te poți conecta cu audiența ta.

Jakub și apoi "omologul" său din Ungaria, Gabor Boszormenyi, au arătat cum stîrnesc interes pentru titlurilr din portofoliul lor (întîlniri sau discuții pe skype între cineaști și public, afișe sau trailere provocatoare, stunt-uri online). Campaniile de promovare ale filmelor europene în țări ca Polonia sau Ungaria nu au bugete foarte mari (între 5 - 20.000 de euro), așa că sunt favorizate ideile originale, precum săculeții de ciment împărțiți pentru promovarea Borgman și tipărirea unui manual:"Cum să folosești acest film".

În general, distribuitorii se declară mulțumiți dacă strîng cel puțin 15.000 de spectatori (de la această cifră în sus un film devine profitabil). Uneori (cam o dată, de două ori pe an) apare și cîte un hit. În acest caz fericit, profitul obținut acoperă și cheltuielile cu filmele neprofitabile, care strîng cel mult 5000 de spectatori (un exemplu din țara noastră a dat Antoine Bagnaninchi de la Independența Film, care a avut vînzări neașteptate cu Nymphomaniac 1; profitul a fost suficient ca să acopere și pierderile cu Nymphomaniac -partea a doua).

Deci distribuția filmului european seamănă de multe ori cu un pariu. Se întîmplă adesea ca distribuitorii să investească într-un film doar pentru le place și cred în el. Însă Jakub a înțeles că selecția nu ar trebui să depindă doar de filtrul său subiectiv și a dezvoltat un proces prin care o parte din titlurile în care investește este selectată de un grup de cinefili, jurnaliști, critici sau bloggeri.

Polonia și Ungaria sunt exemple pozitive de revitalizare a cinematografelor de stat. Polonezii au redigitalizat peste o sută de săli vechi (în Wroclaw s-a deschis și un multiplex "arthouse"). În Ungaria, au convins Cinema City- care deține monopolul-  să direcționeze o parte din profit pentru resurecția în era digitală a cîteva zeci de săli vechi. În plus, în aceste țări, autoritățile locale acordă sprijin financiar cinematografelor cu un singur ecran. Nici nu ar rezista fără aceste subsidii.

Bine, veți zice, în Franța sau Polonia statul se implică, iar publicul e mai educat și dispus să cheltuiască pe cultură. Dar cum s-ar putea aplica ideile acestea în țara noastră? Urma să încercăm niște răspunsuri după pauză ( pauză în care Tudor Giurgiu și Răzvan Penescu -de la Liternet- s-au dus să vadă finala Simonei Halep, iar eu am mai prins jumătate din nebunia lui Godard, Adieu au langage 3D).


Adieu cinematografe? Adieu RADEF?

În partea a doua a discuțiilor a devenit dureros de clar că România e o lume total diferită față de țările discutate anterior. De la sisteme funcționale de la un cap la altul (sigur, fiecare cu provocările sale) am ajuns iarăși într-o fundătură balcanică.

Trecerea n-a fost chiar așa abruptă. Judith Collel din Spania a povestit cît de greu ajung filmele europene în multiplexurile lor. Spaniolii mai au o problemă: toate filmele străine sunt dublate. Doar în cîteva săli de cinematecă mai prinzi filme cu vocile originale.

Apoi producătoarea Selfie (cel mai vizionat film românesc de anul acesta, cu peste 100.000 de spectatori) a explicat succesul prin promovarea agresivă și caravana în multe orașe mici. La care eu aș adăuga influența partenerului media (ProTV) și prezența unor vedete pop pe afiș.

                             Tudor Giurgiu, regizor, producător, fondator TIFF


"Singura formă de distribuție care funcționează în România acum e evenimentul, festivalul" (Tudor Giurgiu)

Ca să rămânem în zona pozitivă, în România există "modelul" de la Cluj (unde emulația din jurul TIFF s-a tradus, printre altele, în două cinematografe modernizate). O explicație a succesului vine și din "pressing-ul" insistent, ardelenesc, pe care Tudor Giurgiu l-a făcut la autoritățile locale.

Un subiect pozitiv a fost și cinematograful din Gottlob, primarul localității timișene fiind invitat de organizatori pentru a arăta că se pot reabilita și în mediu rural cinematografe (nu doar transformate în crîșme sau cazinouri). Gheorghe Nastor a explicat pe scurt ce a făcut și ce mai are de făcut. Dincolo de inițiativa lăudabilă rămâne o întrebare: cum vor reuși concret gottlobenii să facă funcțională și durabilă această sală? Ne-am angajat că dăm și noi o mână de ajutor, dar e nevoie de mai multe mâini.

                                       
                                                    Alături de Gheorghe Nastor, primarul din Gottlob

A vorbit apoi reprezentantul unui grup de inițiativă din București care urmărește salvarea cinematografului Favorit (inițial Primăria de sector a acordat finanțare pentru reabilitare pentru ca apoi să o retragă).

Constantin Hurjui, reprezentantul RADEF din Iași, a încasat în numele instituției mai multe ghionturi (îmi pare rău pentru dumnealui fiindcă pare bine intenționat și iubitor de cinema). La Iași, primăria vrea să cîștige titlul de Capitală Culturală Europeană construind parcări, dar nu există o sală decentă de cinema. Întrebat fără înconjur de Cristian Mungiu dacă instituția RADEF (al cărui consiliu de administrație nu s-a mai întrunit de 1 an) mai are vreun rost, domnul Hurjui a recunoscut că, în contextul actual, nu își mai justifică existența.

"Singura soluție juridică (ținînd cont și de numeroasele litigii în care e implicată instituția) ar fi ca toată sălile să fie cedate către primării (cu riscul că vor face ce vor cu ele), astfel încît RADEF va rămâne fără obiectul activității, nu va mai avea ce să administreze. Există un plan de a reține un număr de săli strategice, cu potențial, care teoretic ar intra sub umbrela CNC-ului și care să le digitalizeze. Acesta e punctul 0 în care suntem." (Tudor Giurgiu).

A venit rîndul meu să mă plîng de situația din Timișoara. Apoi am încercat să schițez cîteva soluții, nu așa coerent cum apar mai jos:

-o strategie națională pentru cinema: să fie recunoscut rolul vital al cinematografiei (așa cum au făcut-o țări ca Polonia și Croația) și acționat în consecință

-nu ajunge să avem săli de cinema, dacă nu avem filme și spectatori; așadar, după ce se va pune la punct o rețea funcțională de săli (10-20, cîte vor fi), trebuie creat un program pentru elevi, în colaborare cu Ministerul Educației, Ministerul Culturii, cu autoritățile locale și distribuitorii de film. Deci filme europene gratis (numai) pentru elevi.

-în rest, publicul trebuie să înțeleagă că cinematografia națională se sprijină plătind bilet la film; din păcate, în ultimii ani, acest public a fost învățat de autorități cu tot felul de pomeni culturale și acum i se pare ciudat să plătească 10 lei pentru un film. Deci, în primul rînd, autoritățile locale trebuie să înțeleagă de ce este un avantaj pentru toată lumea atunci cînd cultura devine profitabilă și o parte din bani se întorc la creatori.

-am completat și eu ce zicea Jakub din Polonia legat de oportunitatea unor curatori (în locul personalului îmbătrînit, nepregătit și lipsit de inițiativă al RADEF) care să fie plătiți pentru a crea nevoia de film european prin evenimente, programe educative, proiecții etc. Cu voluntari cine-entuziaști poți să organizezi un festival de buzunar sau un program de cinematecă, dar nu vei depăși această etapă. O schimbare de sistem nu se poate face cu oameni care fac treaba asta doar din pasiune, în timpul lor liber. Propunerea mea: o trupă activă de cine-entuziaști care să fie plătiți pentru munca lor (în folosul comunității).

Gabor Boszormenyi din Ungaria mi-a povestit că a strîns o asemenea trupă pentru o excursie în Cehia și Slovacia, ca să le arate cum funcționează cinematecile din aceste țări. Apropo, știați că la Szeged (un oraș pe jumătate cît Timișoara) există de cîțiva ani un cinematograf art-house foarte frumos?

Mi-am încheiat discursul fără să mai apuc să spun încă două idei pe care mi le notasem de acasă:

-trebuie introduse măsuri de protecționism în favoarea cinemaului european/românesc (așa cum se întîmplă în țări ca Franța sau Coreea de Sud care, și din acest motiv, au dezvoltat o cinematografie națională puternică). Concret, să există un procent obligatoriu de filme europene sau românești care să intre în programul de multiplex.

-iar regizorii români n-ar trebui să se mai ferească de a face filme de public. Avem nevoie de o "clasă de mijloc" a filmelor românești. Cinema de public, inteligent și diversificat. Avem nevoie de mai multe Poziția Copilului ca să avem mai multe După Dealuri sau A fost sau n-a fost. Percepția generală a românilor despre filmul lor se poate rezuma în: "Ah! Eu nu mai vreau să-l văd pe Dragoș Bucur cum mănâncă jumătate de oră o ciorbă" (am auzit pe cineva pomenind o "uniformizare" stilistică în cinematografia românească).

Jakub Dszuzynski era uimit să audă că filmul românesc cel mai popular al anului a strâns doar 100.000 de spectatori. În Polonia, filmele de succes poloneze strîng milioane de spectatori (e adevărat că și numărul populației e dublu). Îndemnul lui pentru creatorii români era să facă totul pentru a aduce publicul în săli (aici e clu-ul). Tudor Giurgiu, care chiar a încercat de toate, observă că evenimentele (precum caravana TIFF) fac să renască gustul pentru film și în orașele mici.

Am plecat de la workshop mai clarificat în legătură cu ce ar trebui făcut. Există un plan, există aceste inițiative, dar cu cine să le discuți? Marea problemă e că nu ai interlocutor, așa cum observa Cristian Mungiu. Cine trebuia să audă, cine avea tot interesul să audă, a lipsit nemotivat. Au fost invitați la workshop reprezentanți ai CNC-ului, RADEF-ului, sindicatului "Ecranul", Ministerului Culturii. Răspunsul lor: scaunele goale (le puteți număra pe scenă, în poza de mai jos).  




"Concluzia e  tristă. 

Ea reflectă adevărul pe care noi îl știam cînd am intrat în această conversație: cinematografele dispar. Să nu ne iluzionăm că aceste săli date la primării vor mai fi cinematografe. Am toată stima pentru inițiativa Favorit dar asemenea inițiative nu au nimic în comun cu ce înseamnă distribuția de film. Una e să existe din cînd în cînd și cinema și alta e să ai o oarecare distribuție pe care te poți baza. Sigur că e de dorit să recuperăm 10, 15 sau 20 de săli pe care să le administreze cumva CNC-ul, să fie sub pălăria lui. Dar nu vor rezolva problema. Rămân prea puține săli la o țară de 20 de milioane. Situația e foarte limpede: noi ne pregătim să renunțăm complet (și nu avem nicio soluție) la un sistem de săli cu ecrane independente și vom deveni prizonierii multiplexurilor. Unii dintre noi, din cînd în cînd, se vor mai descurca să-și dea filmul la multiplex. Dacă nu, alternativa va fi tot asta pe care o promovăm deja: mergem în caravane ca altădată și organizăm acolo un mic bîlci local cu proiector. Nu e nicio perspectivă. Dacă te uiți de la ce discuție am plecat de dimineață și la ce nivel încheiem acum...nu e o lume la mijloc, sunt foarte multe lumi la mijloc. Am plecat de la acele probleme de legislație și exploatare și iată ce model local am ajuns să discutăm după-amiaza: parcări...În afară, toată lumea știe că nu poți să renunți la exploatarea cu cinematograful, oricît de multe VOD-uri sau platforme ai avea. Exploatarea în cinematografe încă aduce mai mulți bani decît toate celelalte platforme. Noi, în România, ne pregătim să sărim această etapă și vom fi în continuare în situația de acum, de a finanța din bani publici niște filme care au mereu mai mulți spectatori în fiecare altă țară decît în România. Problema e că noi nu avem un interlocutor. Noi, cu toți colegii de aici, am avea niște soluții de oferit, am avea un plan de făcut și reiese din discuțiile noastre un plan global. Dar nu poți să oferi niște soluții cuiva dacă acel cineva nu e pe scaun. Acel cineva pentru noi nu există. Noi nu avem cu cine să purtăm această discuție pentru că, acea gîndire că cinematograful e un act de cultură și interesează pe cineva, nu funcționează în România. Trebuie să constatăm că de fapt nu există interes pentru acest lucru și dacă nu există interes la nivel politic și decizional e foarte greu să avansezi cu ceva. Cine va veni pe scaunul de la CNC va trebui să aibă o vedere mult mai cuprinzătoare și să țină cont de toate aspectele acestea. În continuare depindem de niște decizii care nu ne aparțin" (Cristian Mungiu




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.