Marele Ecran

joi, 25 octombrie 2018

Astra 25

Vechiul nostru corespodent de festival, Răzvan, a fost și el entuziasmat de filmele de la a douăzecișicincea ediție Astra Film Festival (15 - 21 octombrie 2018). Relatarea începe chiar cu marele câștigător al ediției.

I Am Another You e o poezie filmată de Nanfu Wang, o chinezoiacă care trăiește de puțin timp la New York. Fascinată de cultura și libertatea americană, pornește într-o călătorie cu camera de flmat pe umăr, pentru a o aprofunda, însă se oprește la primul caz fascinant pe care-l întâlnește: Dylan, tânărul de bani gata care renunță la tot pentru a trăi pe stradă, cu rucsacul în spate, în mijlocul oamenilor. Timp de o lună, documenteză și experimentează alături de el viața nomadă, cu lipsurile și bucuriile ei, întâlnește oameni prietenoși și săritori dar, nereușind să-l înțeleagă pe deplin, abandonează pe moment proiectul. Prima strofă a poeziei se oprește aici. Urmează câteva versuri de rimă albă, în care Nanfu se concentrează pe alte proiecte, ajungând cu acestea în statul Utah, locul de unde provine Dylan. Aici începe să “scrie” continuarea, prin interviurile pe care le ia tatălui său, din care înțelegem de fapt cum este Dylan: incapabil de a se adapta unei societăți „normale”. Își camuflează însă cu ușurință problemele în alcool și pare un tip obișnuit. "He could be another you”.

Am fost o dată la o nuntă în Țara Oașului, așa că am fost curios de Nunta anului. S-a înghesuit multă lume, mai ales că era urmat de un talk-show pe scenă cu Hurezeanu și CTP (apropo, discuția a degenerat și s-a încheiat prematur și cu supărări). Filmul tratează fenomenul nunților ținute pe parcursul lunii august una după alta, de luni până duminică, cu excepția zilei de vineri, în satele oșene Certeze, Bixad, Negrești etc. Dezrădăcinați timp de 11 luni, oamenii locului se întorc de la lucru din Franța. Se simt bine când se “făloșesc” cu casele lor impunătoare cu lift, cu mașinile scumpe parcate în față sau în alaiele de nuntă, dar și cu podoabele mirilor lucrate manual din cristale Swarowski. Totul e un mare concurs pentru titlul de “nunta anului”.

Titlul Lots of Kids, a Monkey and a Castle descrie visul din tinerețe al unei femeie fascinante care devine realitate: să aibă mulți copii (6 bucăți), o maimuță (un pic agresivă) și un castel (pe care-l cumpără după ce primește o moștenire). E o lume sufocată de lucruri inutile, pe care cu toții le-am întâlnit în propriile case, dar și plină de umor tragic-comic, negru, fără de care copiii, maimuța și castelul ar fi doar niște personaje anonime, prinse într-o istorie aflată la limita dintre naționalismul lui Franco și actuala democrație spaniolă instabilă.

Caisă curge în jurul unui antrenor de box care crește tineri talentați, precum Caisă. Nu este atât despre condiția execrabilă a sportivului român, despre scandalurile din federație, ci despre stoicism și determinare, despre puterea de a o lua de la capăt.

Mi-a plăcut Portavoce (Megaphone) prin felul nepărtinitor în care este prezentat fenomenul protestelor ultimilor ani din România. Deși subiectul este încă “fierbinte”, cei doi producători ai filmului, Ruxandra Gubernat și Henry Rammelt nu se sfiesc să prezinte lucrurile așa cum sunt, prin intercalarea de interviuri luate unor personaje reprezentative pentru societatea noastră civilă. Înțelegem astfel evoluția culturii noastre de stradă, alternative, de la câteva formații underground de muzică indie din anii ‘90, la diveristatea culturii stradale a ultimilor 10-15 ani: festivale de genul Fân Fest sau Street Delivery sau protestele masive generate de cazul “Colectiv”. Pentru ca toate aceste aspecte să răsune și în afara țării, cei doi producători/regizori ne pun la dispoziție “portavocea” de față.

Licu, o poveste românească m-a surprins și prin prezența în sală a protagonistului Liviu Canțer, poreclit Licu, aflat la venerabila vârstă de 94 de ani (92 în film). Deși insuficient relatate, așa cum el însuși recunoaște la sfârșitul filmului, vocea și pozele din arhiva acestuia dezvăluie dramele trăite de românii din Bucovina de nord în urma pactului Ribbentrop-Molotov și apoi a instalării comunismului. Un om de vârsta unei țări nu poate decât să surprindă prin voiciunea și priceperile sale, prin hotărârea de a trăi cu orice preț o viață normală. (corespondență de la Sibiu de Răzvan Băloi)

marți, 9 octombrie 2018

Album cu "Barbari"

Mulțumim regizorului Radu Jude pentru permisiunea de a publica un album de fotografii realizate de Silviu Ghetie pe platoul de filmare la Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Filmul încă mai este în cinema la Timișoara cu două proiecții pe zi. Puteți vedea și mulți actori timișoreni în distribuție, dacă e nevoie de o motivație în plus.

sâmbătă, 29 septembrie 2018

A doua venire a Ioanei Iacob în cinema

Pe Ioana Iacob nu o găsești pe Facebook. Actrița din Timișoara recunoaște că e mai leneșă cu tehnica și acum nici nu o să-și mai facă cont. Știe că și-ar pierde timpul citind ce zic unii, alții. Știe că s-ar putea să o influențeze, să o deprime, ok, poate să o și bucure. Mulți o ceartă: "Nu se poate. Ești actriță, trebuie să ai Facebook". Au fost multe situații în care oamenii auziseră de colegii ei, dar nu știau de ea, doar pentru că nu avea cont. Totuși Ioana nu simte că a pierdut ceva pe plan profesional. Chiar dacă știe lumea de tine, tot trebuie să dai o probă, să faci ceva. Născută în 1980, este actriță la Teatrul German din Timișoara. În cinema, a apărut în două filme de Radu Gabrea (Cocoșul Decapitat, Mănuși Roșii). Dintr-un anumit punct de vedere, zice că e relativ necunoscută. Lucrul ăsta e pe cale să se schimbe. Ioana joacă rolul principal în noul film de Radu Jude, lansat ieri în cinematografe, așa că am întrebat-o despre toată experiența cu "Barbarii" - prescurtarea de la Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (aici e interviul cu Radu Jude despre film).

Fotografii de Silviu Ghetie

Lucian Mircu: Încep cu o întrebare, poate, clișeu. Cum te-ai pregătit pentru rol? Mă interesează mai întâi cum te-ai documentat, apoi pregătit pentru filmări, mai ales că ai avut mult text si greu.

Ioana Iacob: Citisem scenariul înainte de casting. Mi-l trimisese Radu să mă pot pregăti. De la început am fost curioasă de subiect, de personaj. Clar nu cunoșteam detaliile acelui eveniment (masacrul de la Odessa din 1941 n.n.), așa că am luat-o de-a fir a păr. Am zis, dacă eu pretind că scot cuvintele alea pe gură, ar trebui să fiu documentată și să îmi asum ce spun. Am citit exact ce spune personajul meu, studiile unor istorici: Denis Deletant, Raul Hilberg. Am încercat să le acopăr în timpul dintre casting și filmări, care n-a fost scurt. Apoi am fost în permanentă legătură cu Radu. Îmi trimitea filme, documentare. M-am pus pe text, văzând că e destul de stufos, ca să fie ultimul lucru care să-mi pună probleme la filmări. Am ajuns la București cu el învățat.

Ați făcut și repetiții înainte? De exemplu, cu Alexandru Dabija?

Am avut vreo 2 săptămâni de repetiții înainte de filmări, la București. De obicei nu apuci să repeți așa mult înainte. Cu Dabija am repetat și înainte, la Sibiu. Ne-am întâlnit acolo și am repetat toate scenele noastre. La București am trecut prin toate scenele cu Radu și ceilalți actorii. Pe majoritatea nu îi cunoșteam. Doar pe Dabija îl cunoșteam, cu care lucrasem în teatru ca regizor, de trei ori. Și acum ne-am întâlnit în filmul lui Radu ca parteneri.

Și nu a fost un pic ciudat?

Nu. M-am raportat la el ca la orice partener de joc. A fost doar amuzant că ne-am întâlnit în postura asta. Chiar e un actor foarte bun. Mi-a plăcut în toate filmele lui Radu. E foarte viu.

Deci erai fană Radu Jude?

Da. Îi văzusem toate filmele. Nu îl cunoșteam personal. La Timișoara ne-am cunoscut când a venit la Teatrul Național și a făcut două piese. Mergea mult la teatru și a venit la spectacolele noastre, la Teatrul German. Așa a ajuns să mă invite la casting.

Am avut ușor senzația de la filmele lui Woody Allen, în care și personajele feminine vorbesc ca el. Cum e să joci parțial alter ego-ul lui Radu Jude?

Radu zice: "nu-s eu; de aia am și vrut să fie o femeie, să fie clar că nu e vorba despre mine".

Cât este din Ioana în Mariana?

Este, să știi. Adică nu am avut de compus nu știu ce alt personaj. Sunt eu. Chiar am venit cu mine, cu firescul meu. Tot ce am încercat să fac a fost să gândesc ce spun, să îmi asum, să fie corect. Nu am avut de căutat în alte părți, alt personaj departe de mine. E destul de personal, cred. Așa l-am luat.

Duelurile verbale cu Dabija sunt mișto. Dar nu ai simțit în niciun moment că ar fi artificial textul?

E un text care curge la un anumit nivel, între niște oameni cu un background, care nu vorbesc despre lucruri mărunte. Dar mi se pare asumată chestia asta. Nu m-a deranjat deloc, nu am resimțit-o ca artificială. Sunt oameni care vorbesc așa. Mai ai discuții din astea.

Cum e să lucrezi cu Jude? (regizorul a vorbit aici despre colaborarea cu Ioana Iacob)

A fost o experiență extrem de bogată pentru mine. Și pe plan profesional și personal. Asta am mai spus-o dar, în fine, nu știu de câte ori poți spune altfel același lucru. E un om și un regizor generos. E foarte acolo. Și relaxat, și amuzant și cu un instinct extraordinar. Când lucram, simțea imediat când era bine, tonul scenei. Și eu eram de acord cu el. M-am simțit foarte în largul meu la filmări. Asta pentru că o făcea el să fie așa. A creat cumva acel environment ca să pot merge înainte.

E un rol în care mi s-a părut că ești all in. Te-a schimbat în vreun fel experiența?

Cred că am învățat multe despre cinema. Nu pot spune că sunt așa o cunoscătoare, dar (Radu Jude n.n.) are niște perspective interesante. Faptul că încearcă să deconstruiască genul ăsta de cinema magic. Ți se arată tot mecanismul: vezi microfoane, oamenii din spatele camerei, echipa. Ca în teatru când vezi reflectoarele. Vrea să scoată în evidență faptul că trebuie să privim cu creierul, nu cu sufletul. Să fii atent la ce se spune și ce subiecte atinge filmul, nu să te lași furat de imagini. Pe parcurs, foarte multe personaje se uită direct în cameră.

Mie mi-a plăcut scena cu monteuza Dana Bunescu, e foarte savuroasă. Mi se pare că sunt niște replici de la ea, exact cum vorbește Dana.

Radu are grijă să nu-ți pună vorbe în gură, care nu sunt ale tale.

A fost loc de improvizație?

Au fost tot felul de intervenții și din partea lui Jude care, cred că la fiecare scenă, mai venea cu câte o idee sau un text în plus. "Aruncă cu florile după ea", a fost spontană. A fost loc de improvizație, de retușuri și de schimbări. E un organism viu, foarte normal și firesc așa.

Apropo de organism, cum a fost să filmezi scenele de nuditate? Chiar dacă aici nuditatea nu este neapărat erotică.

În general nu am o problemă cu asta. Am fost protejați. S-a creat o atmosferă intimă. N-a fost niciun om care nu trebuia să fie acolo. Și nu mi s-a părut că a fost gratuit. Dacă mi s-ar fi părut, aș fi avut o problemă. Plus că în momentul când ai de jucat scena aia, care nu e chiar una simplă, uiți. Propria ta nuditate devine secundară. Te concentrezi să știi ce vorbești, alta-i miza. Nu ești atât de înghețat în propria ta nuditate, cel puțin așa a fost la mine. Dar sunt anumite situații în care nu ești așa confortabil cu asta. Bine, confortabil nu știu pentru cine poate fi.

Cel mai greu moment din experiența cu "Barbarii"?

Poate procesul ăsta de documentare a fost cel mai dur. M-am ocupat de aceste crime ale istoriei și de Holocaust. La un moment dat, când te uiți toată ziua la asta, e destul de deprimant să vezi ce suntem în stare să ne facem și că s-ar putea repeta oricând, mai ales în contextul Europei de astăzi și al țărilor din jurul nostru. Mi se pare că e la limită totul. Te gândești că asta a fost demult. Pe dracu, poate oricând să se întoarcă. E înfricoșător. Poate au fost grele și primele zile de filmare, când nu cunoșteam echipa și am fost un pic crispată, până am intrat în flow. După aia a decurs totul minunat.

Și un moment frumos de la filmări?

Au fost multe. Scena aia când începe să plouă e una din preferatele mele. În scenariu nu trebuia să plouă și începusem să filmăm scena pe soare. La un moment dat a venit o mega-furtună. Fanfara cânta în ploaie. Ilinca (Manolache) îi dirija. Totul a căpătat o notă suprarealistă…Unul din figurație a zis: "Eu plec". Eu aveam în text să-l întreb "De ce?". Normal că era total inutil să-l întreb de ce pleacă când ploua în halul ăla. Știu că Radu tot timpul spunea: "nu vă opriți până nu spun stop, chiar dacă greșiți". Am continuat și s-a improvizat. Nu știu cât am mai fi putut continua, dar la un moment dat a zis stop. A fost amuzantă scena și a păstrat-o.

Actorii din Timișoara nu prea prind roluri în cinema (în film îi puteți vedea alături de Ioana și pe colegii ei, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Rareș Hontzu, Andrea Tokai). Ce ai vrea sa se întâmple în cariera ta după acest film?

Să mai am parte de proiecte din astea interesante. Îmi doresc să fac film. Până acum a fost destul de rar filmul în viața mea. Nu aș renunța la teatru în nici un caz. Mi se pare important să le faci pe amândouă. Ca actor e un pic ciudat: nu tu inițiezi proiectele, prin natura meseriei tale. În “Barbari” am bifat toate elementele care mi le doream: un personaj interesant, un regizor extraordinar și un subiect despre care mi se pare important să vorbesc. Mai rar se adună toate. Asta e ideal: să lucrez cu oameni interesanți. Dar degeaba vrei să joci cutare rol, dacă nu ești distribuit.

De ce iubești cinemaul?

Din interior, din punctul de vedere al actorului, îmi place foarte mult intimitatea pe care o crează cinemaul. Jocul actorului e redus. Când ai un cadru pe tine trebuie să fii foarte atent la ce se întâmplă în interiorul tău, inclusiv la ce te gândești, pentru că se vede tot. E ca o lupă. Cinemaul are puterea asta să transmită și un gând al actorului. Ceea ce în teatru e mai dificil, din cauza distanței, dar și acolo trebuie să fii atent să nu gândești paralel. E dualitatea asta între ce e afară și ce e înăuntrul tău. În film, trebuie să fii mai concentrat ca la teatru, că nu filmezi cronologic. Presiunea e mare, pentru că sunt anumiți timpi pe care trebuie să îi respecți. E multă lume pe platou de care tre să ții cont. Sau ai o locație doar ziua aia. Trebuie să fii la un nivel când începi să filmezi, ceea ce te ține acolo, sus.

Și ca spectator?

Ai o frântură de ceva foarte real pe de o parte, dar care poate fi și super-construit. E un amalgam de senzații și forțe care se adună, mult mai variat decât în teatru.

Cum e să te vezi acolo pe ecran?

Îngrozitor (râde. n.n.). Știu că pentru mulți actori e la fel. Nu-mi place să mă văd. La "Barbarii", Jude mă chema la montaj. El, după filmări, monta. Mă chema să îmi arate niște chestii, să vorbim. A fost foarte benefic. La început îmi venea să mă dau cu capul de pereți. După ce am depășit momentul, am început să mă uit obiectiv și m-am bucurat. Am văzut de trei ori filmul, dar nu mai rezist să intru în sală la toate proiecțiile. Pentru că și observ tot felul de greșeli. În teatru nu am asta, nu mă văd (râde).

În teatru, zicea și Sandu Dabija, mai poți schimba la următorul spectacol. În film, aia e!

Exact.

De ce ar trebui să vină lumea la filmul vostru? Care, apropo, la Timișoara intră în două multiplexuri, o ocazie destul de rară.

În primul rând, cred că e important să vorbim de subiect. Și nu doar noi românii. Oricum, filmul trece peste granițe. Am avut experiențe la festivaluri din alte țări și oamenii mi-au zis că s-au regăsit. Exact același lucru se întâmplă și în țările lor. Apoi, e un regizor important. Filmul e și amuzant, educativ, plus muzică, discuții intelectuale, e și nuditate. Mi se pare foarte bogat și deștept făcut.

Produs de Ada Solomon, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari a intrat în cinematografe din 28 septembrie. Fotografiile de mai sus sunt făcute de Silviu Ghetie și ne-au fost puse la dispoziție de Radu Jude (le mulțumim)

Pagini