miercuri, 1 februarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (VI)

A fost o vreme la Timișoara când jurnaliștii "pe cultură" erau citiți și respectați. A fost o vreme când aveau unde să scrie și unde să-și realizeze emisiunile. Simona Donici (Mona pentru prieteni) și Andreea Medinschi au făcut ani buni jurnalism cultural la Timișoara. Au rămas oarecum în zonă (Zonă?) și au o privire mai cuprinzătoare atât asupra subiectului cât și a obiectului muncii. Le-am rugat să răspundă la cele 2-3 întrebări și am primit, în schimb, două sinteze lucide asupra momentului capital în care ne găsim. Vorba călăuzei, ai grijă ce-ți dorești... 




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat? Sperând că odată cu eșecurile vin poate și lecțiile...

Simona Donici: Am multe  regrete și, privind în urmă, din ziua în care ne-am întâlnit în Sala 2 TNT să înființăm Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și până astăzi, când mă întâlnesc cu întrebarea ta, văd un șir prea lung de rateuri. Dacă e să le semnalez doar pe cele care mi se par uriașe, aș începe cu faptul că nu s-au concentrat resursele spre adevăratele nevoi culturale ale Timișoarei, ale comunității. Spre exemplu, către identificarea, recuperarea, crearea, convertirea unor noi spații pentru evenimente culturale. Nu doar că nu avem o sală polivalentă pentru evenimente cu adevărat mari, precum concertele și festivalurile pentru care  mergem la Budapesta, Beograd sau chiar la Debrecen, de exemplu, dar nu avem  săli nici pentru  teatru, pentru alte arte performative. 

Suntem în anul Capitalei Culturale așa cum eram si în anul 1963 sau în 1983: cu teatre care își împart, jumi’-juma’, scenele și se luptă pentru fiecare sfert de zi de repetiție la scenă. Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă banii cheltuiți să se mute niște instituții cu birouri în clădiri mari și luxoase sau banii îngropați în incubatoare în care nu se întâmplă mare lucru ar fi fost investiți în spațiul Cinema Arta iar Teatrul Maghiar ar fi avut deja acolo, în Iosefin, o sală de arte performative și un teatru de vară, dacă ar exista deja și noua sală a Teatrului German, dacă ar mai fi fost pregătite, în acest timp, alte spații de joc, o infrastructură necesară și suficientă pentru acest an. Singurele săli mai mari de spectacole ne sunt, practic, cvasiinaccesibile, pentru că, în mod firesc, ele sunt exploatate de cei care le dețin și care, la rândul lor, le partajează între ei și le sunt insuficiente.

Alte rateuri sunt generate de evoluția acelei asociații, schimbările haotice, timpii pierduți pe nu știu ce pseudoproiecte, protocoale de colaborare, vizite de lucru cu destinații exotice din care nu s-a ales nimic pentru Timișoara, marile și micile războieli de orgolii și ”lupte intestine”. Ani importanți risipiți și o impredictibilitate care a făcut să ratăm oportunități culturale extraordinare, pentru că artiștii importanți și evenimentele mari se antamează cu câțiva ani înainte, cu bugete clare pentru onorarii și producție, iar noi în acest moment nu ne știm clar nici măcar bugetele pentru anul acesta. 

În plus, probabil pentru a mai dilua nemulțumirea/dezamăgirea publicului față de acest proiect, în anii  ”de pregătire” s-au deschis robinetele la ”cultură moca”, tot felul de acțiuni cu acces gratis. Sigur că există zone defavorizate în care se impune o altă strategie, duc și eu spectacole gratis unor oameni care altminteri nu ar ajunge niciodată la teatru; dar s-au bugetat tot felul de acțiuni mai mici sau mai mari, cu câțiva lei sau cu sute de mii de euro, toate prin centru, să vadă lumea, să nu plătească pentru ele și să spună că ”măcar se face ceva”, chiar dacă nu a rămas nimic după ele. Mi-amintesc cum, în fața unei alimentări, patru tineri cu un microfon și o boxă hârâită citeau prost ceva dintr-o piesă de teatru și nici măcar un om nu s-a oprit să-i asculte, nici măcar o foaie de hârtie lipită să explice ce se întâmplă nu aveau, îmi amintesc și de tuburile acelea de beton împrăștiate prin oraș, de tot felul de nimicuri dubioase cu titluri pompoase pe care s-au aruncat bani. ”Cultura moca” e o practică foarte păguboasă pe termen lung, omul trebuie să plătească bilet la evenimente culturale, să investească în reflexul său de spectator, doar astfel construim mecanisme corecte și funcționale pe piața culturală. 

Uite, încă ceva: în decembrie am putut vedea la Timișoara, timp de două zile, un performance al unuia dintre cei mai importanți regizori ai lumii, o instalație teatrală fascinantă. Am fost la două reprezentații succesive, în sală au fost 10 -16 oameni, era un eveniment finanțat din bani publici. Câteva zile mai târziu, în aceeași sală colinda Hrușcă, în turneu privat, bilete scumpe, era arhiplină sala, până sub streașină, n-aveai loc s-arunci un ler. Zic că n-ar trebui să ne-mbătăm cu apă: și asta e Timișoara, nu văd să răzbată capitala culturală și în zona aia.

Cred însă că cea mai mare ratare este pierderea sensului comunitar al proiectului. Cum spuneam, mă număr printre fondatorii asociației, însă de câțiva ani nu mai sunt nici membru al ei. Așa că spun asta  pe jumătate dinăuntrul poveștii, pe jumătate dinafară: orașul ăsta are un potențial  de inteligență creativă fenomenal, care s-a risipit, are artiști grozavi care au intrat în joc cu entuziasm și cu o solidaritate prețioasă, pe care echipa care a gestionat proiectul a reușit să-i îndepărteze, să-i  frustreze și să dilueze acest sentiment comunitar atât de necesar. Sigur că vidul creat de plecarea lor a fost umplut, într-o semnificativă măsură, de oportuniști, e un fenomen previzibil. Dar tot orașul ăsta s-a dovedit, adesea, în zona lui culturală, foarte meschin, vanitos, provincial, obtuz. Timișoara este un oraș de orașe (chiar de Orașe paralele, cum se vede în proiectul imersiv al echipei Peca-Mărgineanu la Teatrul Maghiar) și toate aceste orașe ar fi trebuit integrate în Capitala Culturală, asta ar fi fost prima misiune a celor care au gestionat proiectul. Foarte târziu s-au repornit motoarele în direcția bună, s-au recuperat multe lucruri, sincope au mai fost și în perioada recentă, dar cred că nimeni, nicio echipă, nu ar fi putut face minuni în acest timp. Nu cred că cei doi ani de amânare au rezolvat foarte multe, tot flic-flacuri facem și tot după ureche cântăm aria generală, în buna tradiție a românismului, cu note de bănățenism fălos.

M.E.: Cu ce crezi ca vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Simona Donici: Sper, adică îmi doresc tare mult, că anul acesta și tot ce oferă el în plan cultural să restaureze relația dintre public și comunitatea artistică a orașului, pe care meschinele confiscări ale proiectului, dar și anii de pandemie și contextul mai larg, au destructurat-o. Sper să se păstreze un apetit cultural crescut la nivelul publicului general, sper să rămânem cu spectatori care au reflexul de a intra într-o sală de spectacol, care știu să-și aleagă evenimentul ce li se potrivește și știu că merită să plătească biletul pentru el. 

Sper, de asemenea, să ne alegem cu administrații mult mai conștiente că investiția în cultură este esențială și profitabilă, că ea se reflectă direct în calitatea vieții orașului/regiunii/cartierelor/oamenilor, sper deci la bugete corecte, consistente, și la o sinceră disponibilitate față de un domeniu până nu demult considerat mai degrabă deranjant și dispensabil. 

Aș vrea să avem acces și susținere pentru a amplifica vizibilitatea noastră culturală în străinătate, să avem resurse pentru turnee importante ale Teatrului Maghiar, care nu au fost niciodată considerate o oportunitate sau o prioritate pentru oraș. 

Mi-ar plăcea să rămânem cu aerul de oraș fain, prietenos și interesant, care are mai mereu ceva deștept de arătat și de povestit. Mi-aș dori să rămânem și cu o zonă a culturii independente mult mai puternică și mai bine antrenată, sper să crească mai ales organizațiile mici și medii în acest context, pentru că diversitatea lor răspunde sănătos nevoilor unui public la rându-i foarte divers. Observ că sunt 4-5 proiecte mai mari care și-au asigurat direct accesul la resurse și absorb enorm din ele, iar proiectele mici și multe se luptă pentru firimiturile de la ”masa bogaților”. Disproporția asta va avea, sunt convinsă, un efect negativ, căci se limitează diversitatea opțiunilor culturale, publicul general este alcătuit din publicuri cu nevoi și alegeri diferite, și multe dintre acestea se vor pierde. 

În plus, văd prea multe proiecte care atrag finanțări pentru că sunt bine scrise, autorii lor folosesc cu multă iscusință noua limbă de lemn, sunt foarte eficienți în ”implementarea” birocratică, dar proiectele sunt pe hârtie și nu rămâne nimic în urma lor. Ar fi grozav dacă exercițiul acestui an ne-ar învăța pe toți, și pe cei care fac proiecte, și pe cei care le aleg, și pe cei care gestionează fondurile, și pe cei care consumă aceste ”produse culturale”, să discernem și să cernem ce este cultură, în toate splendida ei diversitate, și ce doar profită și imită cultura. 

Este pregătit pentru acest an un calendar opulent, se vor petrece sute de evenimente, multe dintre ele captivante, vin artiști extraordinari în Timișoara, mi-e greu să cred că cineva care se vrea parte a acestei experiențe nu-și găsește ceva care să-l încânte. Dar Capitala Culturală Europeană înseamnă, sau ar trebui să însemne, mult mai mult decât un program de evenimente cu artiști care vin, prestează și pleacă; sper deci să rămânem cu o cultură comunitară puternică, cu 500 000 de timișoreni care consumă cultură așa cum consumă…nu știu, curent electric, ciocolată sau pastă de dinți,  oameni care înainte nu veneau la evenimente artistice pentru că nu simțeau că li se adresează, iar acum vin, pentru că e capitala lor culturală, oameni care se uită curioși la culturile celorlalți, ale celor diferiți de ei, și pe care le refuzau sau ignorau înainte; plus de 10 ori mai mulți vizitatori decât localnici, atrași de atmosfera unui oraș pe care capitală nu-l face un titlu, ci îl fac oamenii săi, comunitatea asta artiști-public. 

Bun, m-a luat valul, întrebarea era ce ar fi fain să rămână, da? Rămânem cu  cinematografele refăcute și asta e minunat, dar cred că s-ar fi făcut și dacă nu eram capitală culturală. Rămânem însă și cu niște structuri și mecanisme de finanțare  a culturii pe care nu le-am fi avut fără să fim Capitală Culturală Europeană. 

M.E.: Ai niste așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru anul acesta?

Simona Donici: Am multe așteptări, iar la unele dintre ele îmi răspund singură, lucrând pentru ele. Lucrez pentru TESZT Festival, ultima săptămână din mai, de la care toată lumea așteaptă minuni și le și primește, va fi o ediție și mai bună, am izbutit, împreună cu colegii mei, o selecție foarte, foarte interesantă de spectacole care nu au mai fost în România, experiențe intense, într-un concept puternic. Rămân cu frustrarea că, din lipsă de spații suficient de ample și de dotări, a trebuit din nou să renunțăm la câteva evenimente excepționale. Vom juca în spațiile noastre, în spații (re)inventate pentru TESZT și în locuri total neașteptate pentru teatru.

În celălalt plan al vieții mele teatrale, adică ăla unde sunt…independentă, mă dau peste cap, fac șpagate, înghesui caravane de cămile pe gaura acului lăsată pentru ăștia ca noi. Compania independentă Arte-Factum va face 50 (și ceva!) de evenimente în anul acesta, am început cu monodrama "Arta pârțului", după "Jurnalul unui geniu" de Salvador Dali, la finisajul expoziției "Totalitatea formelor", în Galeria Subterană a Casei Artelor; continuă stagiunea Nocturnalii, vom avea expoziții de etnosculptură în stradă, premiere de teatru, concerte și…mistere capitale. Suntem foarte norocoși să  avem două spații  splendide pentru spectacolele noastre, Studioul Franciscan și Curtea Franciscană, în care am fost primiți, cu extraordinară  generozitate, de Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș. Sunt spații nonteatrale, reconfigurate ca spații de teatru și, în ultimii 6 ani, am jucat acolo zeci de spectacole, pentru sute de spectatori. Mai avem și kibbutzul #artefactum, din zona Lahováry, care se va deschide pentru artiști și public în alt fel decât tot ce am făcut până acum.

Mai vreau să spun că, în 19-20 februarie, noi vom deschide o capitală culturală timișoreană la Budapesta, la invitația  Institutului Cultural Român din Ungaria, cu expoziția de etnosculptură "Înainte de Brâncuși", a lui Mihai Donici, și cu un recital de flaut susținut de Vlad A. Colar care va cânta și o piesă intitulată Flauros, a compozitorului timișorean Gabriel Mălănciou, inspirată și dedicată acestor etnosculpturi. Vom închide expoziția de la Budapesta în 23 martie, cu monodrama "Marmeladov", jucată de actorul Levente Kocsárdi, iar a doua zi vom duce și capitala, și expoziția, și teatrul nostru la ICR Szeged.

Dar mai important decât orice este că abia aștept să văd ce au pregătit ceilalți, să fim cât mai des împreună, unii la evenimentele celorlalți, să le caut pe acelea care nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost Capitala Culturală.

M.E.: Ce titlu de film crezi că s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Simona Donici: Primul răspuns ar fi fost, în glumă, un colaj între "Călăuza" (ai grijă ce-ți dorești!) și "Câteva zile din viața lui Oblomov". Dar dacă mă gândesc mai bine, cred că aș propune un scurtmetraj al unuia dintre regizorii mei favoriți, Adrian Sitaru, un artist pe care eu îl admir foarte tare. Filmul se numește "Excursie" și e acolo un băiețel care se pregătește pentru venirea extratereștrilor și își filmează lumea, să le-o arate, și le-o explică, uite-așa: ”cățel. Prietenul omului”.

M.E.: De ce nu mai există presă culturală locală? (dincolo de starea deplorabilă a presei românești în general). Tocmai în anul de capitală culturala nu avem nimic serios care sa reflecte ce se întamplă aici. O țidulă, ceva, orice...

Simona Donici: Păi, n-aș trece ”dincolo de starea deplorabilă a presei românești în general”, ca să răspund la întrebarea ta, căci tocmai aici e primul răspuns. Redacțiile acelea cu 30-40 de jurnaliști care scriu ”pe domeniu” și se specializează nu mai există, sunt istorie. Astăzi, un site de știri e ”ținut” de 3-6 oameni care scriu tot și mai ales scriu repede, goana asta după click-uri omoară și cele mai bune intenții jurnalistice. Cine mai are timp să caute trei surse, să verifice, să se documenteze într-o arhivă sau într-o bibliotecă? Să fim serioși. Zice un politician ceva, pac, la gazetă!, în timp real, gata, am dat primii un porumbel în exclusivitate. Scrie careva, cu un dram de notorietate, ceva pe facebook? Copy-paste pe site, gata articolul, clickbait, clickbait! Cred că jumătate dintre ”articole” sunt luate de-a gata de pe facebook. 

Să știi că nici în vremurile când mai aveam cât de cât ”presă culturală locală”, nu era simplu. Pagina de cultură era ținută, de fapt, că dădea bine, dădea un aer de respectabilitate publicației, dar cum apărea vreun incendiu, o crimă, un accident sau ceva meci de fotbal, cultura zbura din sumar. Era o luptă de gherilă să primești ”600 tipo”, adică 20 de rânduri dactilografiate pentru o premieră de teatru. 

Când a venit studentul Ionuț Mareș în practică la redacția mea, l-au repartizat să scrie despre accidente rutiere, ce dacă el citea Dilema! Ca să te formezi ca jurnalist cultural e nevoie de timp, de răbdare, de ani în care nu câștigi bani, cine mai are astăzi timp?  Nu știu ce mai e acum la facultatea de jurnalism din Timișoara, nici cine mai predă acolo, sunt convinsă că au și acum studenți talentați, culți și deștepți ca Mareșalul (Ionuț e jurnalist și critic de film, locuiește în București, n.n.), nu știu pe unde ajung după licență, probabil pe la corporații, pe unde se câștigă ceva bani. 

Mai există și astăzi, în Timișoara, jurnaliști buni, onești, iscusiți, care scriu cu pasiune știri culturale, dar și ei trebuie să scrie de toate, repede, și să facă norma de click-uri. Meseria de jurnalist te înghite, te devorează, îți ia tot, îți dă ceva. Asta nu s-a schimbat. Sigur, mai apar și ceva reviste culturale, dar cele mai multe sunt tributare unei culturi de gașcă, noi și ai noștri, citești mereu despre aceiași scriitori, aceiași regizori, actori, aceleași companii, scris în același fel, chiar și fotografiile sunt ca un album de familie, pentru publicul larg e o cruntă plicticoșenie. Totuși, în anii de când ne tot pregătim să fim capitală culturală europeană, am văzut că s-au finanțat tot felul de proiecte de ”jurnalism cultural”, ”ateliere de jurnalism”, ”școală de jurnalism” etc, asta e bine, eu tot aștept să văd jurnaliștii și criticii care ies din proiectele astea, abia-i aștept, zău.

Simona Donici este critic de teatru și a lucrat mulți ani în redacții din Timișoara. În prezent este consultant artistic la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely", coselecționer și curator al festivalului TESZT și este co-fondatoare a companiei independente Arte-Factum.




Marele Ecran: Capitala stă să înceapă. Care e principalul tău regret acum, la început de 2023?

Andreea Medinschi: Cu riscul de a supăra foarte multă lume, o spun a nu știu câta oară: Timișoara nu este un oraș cultural. Nu are tradiția Iașului sau efervescența continuă a Clujului. Cu toată bucuria și speranța pe care mi le-am impus ca fiind adevărate după câștigarea acestui titlu, am un foarte mare regret. Și anume faptul că acest proiect nu a reușit nici până acum să fie unul asumat de oraș. Și nu mă refer aici la administrație, la oficialități sau la actanții culturali -Doamne, cât urăsc cuvântul ăsta!-, ci la timișoreanul de rând, la receptorul demersurilor artistice de orice fel.

M.E.: Care ar fi fost atitudinea ideală a cetățeanului urbei?

Andreea Medinschi: Nu cred că există o atitudine ideală față de un astfel de proiect. Mi-ar fi plăcut însă mult să descopăr că el scoate la iveală un soi de solidaritate între timișoreni: „E proiectul orașului nostru, hai să-l facem să fie...fruncea. Mi-ar fi plăcut să nu mă lovesc de manifestări (pe alocuri) zgomotoase de intoleranță, cu iz pregnant de rasism și xenofobie. Să descopăr mai multe minți deschise față de evenimente care poate ne scot din zona de confort. Să fim în stare să lăsăm naibii găștile politice și să ne bucurăm de ceea ce ni se întâmplă...once in a lifetime.

M.E.: Pentru tine ce înseamnă 2023?

Andreea Medinschi: Pentru mine e un an de suflet. Și chiar nu e un clișeu ceea ce spun. E un an în care, la Casa Artelor/Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, instituția în care muncesc de ceva vreme, se întâmplă un proiect la care eu țin enorm. Din februarie 2023, până în februarie 2024, galeria Pygmalion va găzdui 12 expoziții ale unor maeștri ai Timișoarei, artiști esențiali pentru oraș, creatori care nu mai sunt printre noi. Vă dau doar câteva exemple: Octavian Maxim (cu Max începem anul), Leon și Xenia Vreme, Vasile Lucaciu, Diodor Dure și Victor Gaga, Magda Ziman. Acestea sunt numele care acoperă primele 6 luni din acest cultural 2023.

Pentru mine, proiectul acesta e extrem de personal. Dacă pentru colegii mei e un exercițiu de memorie culturală atât de necesar, pentru mine e cumva...alinarea mai multor doruri: de copilăria în care alături de acești artiști am trăit farmecul taberelor de creație în care mergeam împreună cu părinții mei, de orele nesfârșite în care atelierele multora îmi erau casă bună, de vernisajele prelungite până la ore mici la care stăteam gură cască și ascultam discuțiile lor... de oameni mari.

M.E.: De ce nu mai există presă culturală în Timișoara?

Andreea Medinschi: Pentru că nu e timp. Pentru că e nevoie de credibilitatea celui care semnează. Credibilitate care, ce să vezi, tot în timp se câștigă. Or atunci când știrile trebuie să curgă și online-ul presează, redacțiile în care, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, există doar câțiva oameni, nu își mai permit să piardă click-uri pentru că 50% din redacție scrie o cronică teatrală sau o recenzie de carte. Au trecut vremurile în care, pe holul de lângă secretariatul Teatrului Național exista un panou pe care erau decupate și prinse în piuneze cronicile scrise de Simona Donici sau de Ildi Achimescu, articole pe care toți actorii le așteptau cu nerăbdare și le citeau cu mare curiozitate. În contextul acesta, mă înclin în fața celor foarte câțiva (sic!) care mai își fac vreme din când în când să scrie și despre muzică, artă plastică sau teatru așa... ca un jurnalist cultural și nu ca unul... de pe economic

M.E.: Care e titlul de film care s-ar potrivi cel mai bine cu 2023?

Andreea Medinschi: Sper din tot sufletul să fie La vita e bella și nu The End of Days.

M.E.: Cu ce ai vrea să rămâi în 2024?

Andreea Medinschi: Cu șfungul de acum și cu glicemia în limite normale.

Andreea Medinschi a realizat timp de 17 ani mai multe emisiuni culturale longevive la televiziuni locale din Timișoara: Analog, DIGI și TVR Timișoara. Din 2016 este consilier pe comunicare la Casa Artelor (Direcția Județeană pentru Cultură Timiș). 

Interviuri consemnate de Lucian Mircu

miercuri, 25 ianuarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (V)

Nu e o observație nouă, nici măcar una deșteaptă: presa culturală locală a dispărut aproape complet din peisaj (sigur, tendința nu e doar locală) însă pare bizar ca tocmai în an de Capitală Europeană a Culturii să nu fie măcar o fițuică, o țidulă, ceva. Mi-am propus să vorbesc cu patru jurnaliști specializați pe cultură (doi încă activi). Discuția cu Otilia Ghițescu s-a ramificat și s-a extins în toate direcțiile, așa că în episodul de azi a mai fost loc doar pentru Zoltan Varga (și el încă prezent pe ogorul cultural), pentru a nu ieși un material-fluviu despre cultură pe care nu-l citește nimeni până la capăt. Mai ales că, la capăt, s-ar putea să prinzi și un curcubeu.




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat?

Otilia Ghițescu: Regretul meu e că nu știm să fim o comunitate și nu ne ajutăm între noi decât foarte rar. Au existat tabere, diferențele s-au adâncit. Pe undeva, unele lucruri s-au mai învățat. Ideea ar fi să nu ne batem capul cu ce face celălalt și nici să ne punem bețe în roate.

Pare că nu știm să ne adunăm pentru un scop comun. Pe de altă parte, nu știu dacă ne-a zis cineva care-i scopul ăla comun. “Timișoara Capitală Culturală” e prea general.

M.E. Unde crezi că e sursa asta a divizării?

Otilia Ghițescu: Multe vin de la bani și de la felul în care unii reușesc să scrie proiecte și să ia finanțări. Și mai e o discuție: în general se câștigă bani cu proiecte care sună foarte bine dar în urma cărora nu rămâne mare lucru. Ne întrebăm cui se adresează? Are nevoie comunitatea de proiectele alea? Nu ne gândim atât de des la asta pentru că  ne vedem fiecare de treabă.

Dacă iei evenimente din ultimii ani care au recurență și știi sigur că se întâmplă, nu sunt așa multe. Sau facem ateliere, discuții, la care mergem tot noi. Nu s-a reușit să se iasă către public. La mine în cartier, în Piața Doina, tantile de la mine din bloc ar trebui să știe că odată la două săptămâni, la punctul termic care, apropo, e amenajat de FITT, se întâmplă ceva la ele în zonă. Nu știu, vin niște copii și cântă la vioară.

Nu s-a creat o obișnuință a omului că și la el în cartier se poate întâmpla ceva. Asta mi se pare marea nereușită a perioadei premergătoare. Nu toată lumea trebuie să vină în centru să se apropie de cultură. Nici nu-i fezabil, ce să căutăm toti în centru? Câtă lume crezi că știe că se întâmplă Capitala Culturală...

M.E...sau ce înseamnă asta pentru ei? De exemplu pentru tantile din Piața Doina?

Otilia Ghițescu: Nimic. Nici nu cred că au auzit.

M.E. De fapt asta ar fi o mare provocare: să însemne ceva și pentru ele.

Otilia Ghițescu: Aici cred că am greșit toti. Am vorbit de chestii foarte mari. “Shine your light”. Am devenit deja cinică la faza asta. A lumina orașul înseamnă a fi parte din el, dar trebuie să funcționeze din ambele părți. De exemplu, să existe niște oameni care vin în școală să explice niste lucruri. Cred că am pornit târziu pentru asta. Da, mai există locuri gen Faber sau cinema Victoria unde se mișcă lucruri, dar ce crezi că o să se întâmple cultural în Fratelia sau Ronaț? Ce au făcut cu punctele astea termice renovate? Cel de la mine din cartier e refăcut din septembrie 2019. Nu cred că au fost 20 de evenimente cu totul. Am văzut niște ateliere de desenat pentru copii. De acolo începe, de undeva de jos.

M.E.: S-a vorbit de o anumită efervescență și autenticitate a ceea ce se întâmpla cultural în anii 90, început de ani 2000...

Otilia Ghițescu: A dispărut. Uite, nu mai avem cluburi, nu avem locuri de concerte. În mod normal, după ce s-a anunțat că Timișoara a câștigat titlul, lucrurile astea ar fi trebuit să crească. Paradoxal, avem mai puține. Timișoreanul oricum nu e obișnuit să plătească bilet. Dacă e ceva gratis, e plin. Pe bilet” se mai gândește. Asta iar vine din educație.

M.E.  E și un soi de inerție a orașului?

Otilia Ghițescu: Clar, Timișoara funcționează într-un soi de inerție. Spiritul ăla al orașului există dacă mergi și te întâlnești cu prietenii. Avem discuții minunate la un vin, dar cred că am intrat într-o zonă de confort. Mergem pe afară la concerte, dar acasă parcă nu-l mai vedem ca pe un loc unde s-ar putea întâmpla chestii mari. Asta dincolo de patriotismul local, dincolo de orașul premierelor”, „leagănul rockului bănățean”, „orașul Revoluției”, „orașul multi-culti”... Trăim în continuare din gloria de altădată. Nu ar trebui oare să ne adaptăm și la secolul 21?

În 2021 trebuia să înceapă Capitala Culturală. Ok, a venit pandemia. Dar gândește-te așa: în martie 2020 ce lucrări mari de infrastructură aveai pornite în oraș?

M.E.: Cinematografele?

Otilia Ghițescu: Da, dar erau în faza de proiectare, oricum nu s-ar fi terminat în 2021. Devansarea asta a proiectului ne-a dat ocazia să ne mai curățăm de țărână și să putem ieși la stradă. Nu-i nouă haina, dar măcar îi curată.

M.E.: Apropo, cu ce crezi că vom rămâne sau ar fi fain să rămânem după 2023?

Otilia Ghițescu: Cu cinematografele o să rămânem, ce va mai fi gata. De exemplu, Timiș, unde s-a lucrat bine. La Multiplexity, care e de fapt Mikloși”, aseară s-a făcut probă de lumină pentru exterior. Dar acolo s-a schimbat pavajul în curte și s-au pus niște bănci. Sper ca undeva în capul comunității ăsteia, așa fragmentată cum e ea, o să cadă o fisă: hai să încercăm să facem din anul ăsta ceva ce n-am făcut încă. Eu cred că am putea construi pentru ce vine după.

Altfel, o să rămânem în memoria colectivă cu prima expoziție Brâncuși în România din ultimii 50 de ani. Că vor aduce Măiastra” de la Tate, că niște lucrări care n-au părăsit niciodată Centre Pompidou vor fi la Timișoara pentru prima dată.

Eventual am putea învăța să fim mai cooperanți, să fim mai puțin egoiști – fiecare pe tarlaua lui – și poate de la anu să înțelegem că este loc pentru toată lumea. Și să înțelegem că pe cultură nimeni nu deține adevărul absolut. Cultura nu se adresează doar elitelor. Trebuie să te duci către om.

M.E. Cultură e și pleșcăvița și langoșii din Badea Cârțan, nu doar Brâncuși.

Otilia Ghițescu: Tocmai s-a închis langoșeria din Bălcescu. Asta vreau să zic: nu neapărat că proiectul de capitală este un eșec, dar uneori în viață pălăria ți-e mare sau ți-e mică. Nu s-a găsit altă mărime, na!

Poate că și Comisia Europeană ar trebui să regândească treaba asta. Tu ce ai știut că s-a întâmplat la Novi Sad? ( orașul Novi Sad din Serbia a fost Capitală Culturală Europeană în 2022, n.n. ).

Capitală Culturală nu înseamnă că trebuie să-ți vină marii artiști. Capitala Culturala înseamnă încercarea acelui oraș de a coborî cultura în stradă. Nu desconsider pe cineva care nu merge la teatru - poate are alte probleme în viață, alt background. Cum îi transmiți că poate trăi emoțiile unui act artistic pe înțelesul lui, fără să se simtă privit de sus? Ăla ar fi rolul unei Capitale Culturale, într-adevăr pe lângă câteva evenimente marcante. Ajungem tot la comunitate, cartiere...

M.E.: La firul ierbii

Otilia Ghițescu: Ăla-i. Sper să facem ceva în direcția asta mai departe, fără greutatea titlului de capitală culturală, care cred că pe undeva este și timorant. Așteptările sunt foarte mari, nu știu exact ale cui. Ale noastre între noi. Oare celorlalți le iese bine anul ăsta?”. Sună rău. Operatorii culturali care au făcut treabă până acum, fac și după 2023 încolo. Acolo vrem să ne vedem mulți.

M.E.: Tu ai niște așteptări personale?

Otilia Ghițescu: Sincer, vreau să mă bucur de ce se întâmplă anul ăsta. Și aș vrea să am de ce să mă bucur, că programul e deocamdată puțin vag. Am constatat că peste vară e destul de gol. Ceea ce e în nota obișnuită a anilor culturali de până acum.

Ce aștept cel mai mult: expoziția Brauner și Cargo X de la Rimini Protocol, o trupă de teatru mișto din Germania. Dar vreau să mă pot bucura de ele. Toamna trecută erau 4-5 chestii care se întâmplau în același timp iar peste vară nu s-a întâmplat nimic timp de o lună. Nu e normal să nu fie o planificare.   

M.E.: Vezi vreun titlu de film pentru povestea asta cu Capitala?

Otilia Ghițescu: Un tramvai numit dorință”. E cu premiere, cu tramvaie, cu nici bun nici rău.

M.E.: Personal, am resimțit lipsa presei culturale în anii ăștia. De ce nu mai avem presă culturală locală?

Otilia Ghițescu: Pentru că presa e înnebunită acum să facă click-uri. Oamenii ar vrea să citească și lucruri pozitive, doar că ți se bagă pe gât scandal, clickbait, clickbait. Pe print nu mai avem nimic în oraș. Ziarul Renașterea? Atunci nu mai bine punem un accident, o înjurătură între doi politicieni?

Deși, contrar aparanțelor, sunt articole despre cultură care se citesc foarte bine. De exemplu, am fost la un tur ghidat de Heritage of Timișoara în Elisabetin. Știu zona din copilărie și poveștile bunicului despre vechile clădiri așa că pentru mine a fost mai degrabă o călătorie în timpul meu personal. Așa am și redat-o în articol, că noi de fapt avem un oraș frumos care așteaptă să-l redescoperim și îl redescoperim de fiecare dată altfel. Se citesc materialele personal făcute, nu comunicate.

Doar că nu prea mai avem timp ca ziariști. Și nici nu mai suntem mulți care știm să scriem despre cultură. Apoi, suntem foarte puțini care mergem la evenimente. Îți trebuie, pe lângă vocabular, dorința de a vedea lucrurile. Din punctul ăsta de vedere sunt fraieră, dar cred că îți faci viața mai trăibilă dacă găsești lucruri frumoase în ce faci. Citisem zilele trecute: “good things come to you if you choose not be a miserable cow”. 

M.E.: Sau ca în A fost sau n-a fost: “Domnilor, uitați-vă ce frumos ninge afară!”

Otilia Ghițescu: Da, pentru că ne așteptăm în viață să ni se întâmple lucruri mărețe și atunci le ratăm pe alea mici de fiecare zi.

M.E.: În frenezia de evenimente care se anunță, cum le vei acoperi? Cum faci selecția la care mergi?

Otilia Ghițescu: Sincer, voi merge în primul rând la evenimentele pe care cred că am să le înțeleg. Nu trebuie neapărat să spunem noi cât suntem de deștepți, lasă-l pe celălalt să descopere cât ești de fain.

M.E.: Mi-a povestit Simona Donici că acum ceva ani au fost niște cursuri, ateliere de pregătire a unor tineri de la Jurnalistică pentru a scrie despre zona culturală. Unde sunt acei tineri acum?

Otilia Ghițescu: Habar n-am, probabil lucrează într-o corporație, la call-center. Pentru că din jurnalismul cultural nu se câștigă bani.

După ce am închis reportofonul, Otilia m-a condus până la stradă. Ploaia tocmai se oprise. Otilia dorea să vadă cerul convinsă că, pe așa o vreme, de obicei apare și un curcubeu, undeva. Am tras concluzia: tu vrei să vezi curcubeul de la capătul anului cultural!”

Otilia Ghițescu: jurnalist (RFI România), călător și cititor. "Probabil că dacă aș fi descoperit mai repede cât de fain e radioul aș fi făcut asta mai demult. Așa, doar învăț să spun ce văd și cu vorbele altora”.




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat?

Zoltan Varga: Principalul meu regret este că în cursa asta nebună pentru Capitala Culturală Europeană,  pe lângă cei îndreptățiți (adică indivizii care fac parte într-un fel sau altul din bula culturală locală), s-au implicat și omuleții politici. Care au devenit peste noapte experți culturali. Și care ne-au servit multiple nuanțe ale limbajului de lemn de genul: „...drept rezultat direct al dezbaterilor din cadrul conferinței de management și marketing cultural, reprezentanți ai instituțiilor de cultură subordonate administrației locale și centrale, ai administrației publice și ai universităților din Timișoara au semnat, o declarație comună, pentru a sprijini relansarea activităților culturale din Timiș într-o manieră convergentă și integratoare“.

Ar mai fi și alte regrete dar, pe scurt, ideea este că ne lipsește infrastructura pentru muzică „modernă“. N-avem săli de concerte la nivelul anilor noștri. N-avem un loc mișto în care să se cânte. Drept urmare, multe acțiuni culturale sunt organizate în restaurante sau pub-uri. Cu ospătărițe care aleargă cu tăvi pline de mâncare prin fața artiștilor sau cu inegalabilul sunet al expresorului de cafea care pornește exact în momentul ăla când în sală se petrece un moment sentimental. Cred că o capitală culturală europeană ar merita ceva mai mult la acest capitol.

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne sau ar fi fain să rămânem după 2023?

Zoltan Varga: Sunt mai mult decât convins că în 2023 Timișoara va bifa cu success „nșpe“ mii de acțiuni culturale. Vom și rămâne cu ceva, dar nu fac profeții. Probabil „după 2023“ viața culturală a Timișoarei va reveni la „normalitatea“ de dinaintea pandemiei. Cu bune și rele. Ș-atunci vom reveni la discuții, colocvii, dialoguri, dezbateri și șuete despre relansarea sectorului cultural.

M.E.: Tu ai niște așteptări personale?

Zoltan Varga: Așteptări personale pentru 2023...să vină Nick Cave și Bjork în noua sală de 15.000 de locuri a orașului nostru. Dincolo de science-fiction, e clar că vom avea mii de acțiuni culturale din toate domeniile. Printre acestea se vor număra și câteva evenimente cu adevărat remarcabile, dar care vor trece oarecum neobservate.

M.E.: Fiind unul din ultimii care mai scrii despre ce se întamplă în oras pe partea de muzică, de ce crezi că nu mai exista presă culturală locală (dincolo de ce se întâmplă la nivel național, galactic...), mai ales în anul asta? Cum o să mai ajungă informația la public în frenezia de evenimente care se anunță, fără acoperirea asta mediată a unei prese specializate? Sau cum o să filtrezi chiar tu ce anume merită semnalat? Știu că sunt 3 in 1, dar n-am reușit să pun o singură întrebare pe subiectul ăsta încâlcit.

Zoltan Varga: De ce nu mai scrie nimeni despre muzică în orașul ăsta? E o întrebare-capcană la care chiar nu dețin un răspuns elocvent. Sper totuși ca presa culturală să strălucească în orașul care are motto-ul Shine your light. Unii preferă să publice articole comprehensive despre ce culoare a avut rochia solistei care tocmai a cântat pe scenă și ce a băut înainte de performance. Alții se lansează în cronici interminabile despre teambuilding-uri și alte Romina VTM. Alții preferă cultura reală. Este spațiu pentru fiecare.

Nu m-ai întrebat, dar simt nevoit să răspund. De ce fac chestia asta? Pentru că dincolo de toate obstacolele cu care ne confruntăm  zi de zi, rămâne bucuria de a activa într-un domeniu magic. Chiar dacă nu reușești să schimbi lumea, ai satisfacția de a oferi o analiză lucidă asupra evenimentelor în epoca fast-forward  în care trăim. Nu e ușor să rămâi imparțial. Uneori se lasă cu sacrificii și nemulțumiri. Doar că...la sfârșitul zilei, după ce tragi linie, te pătrunde un sentiment de bucurie. Ești inundat de o energie pozitivă. Și chestia asta valorează mai mult decât un diamant Koh-i-Noor.  

Zoltan Varga a prins pasiunea pentru muzică dinainte de 1989, pe cand la modă erau magnetofoanele Kashtan sau casetofoanele deck. În 1996 și-a început cariera de DJ la primul radio privat din Timișoara, Radio Vest. Din 1999 a fost redactor muzical la diverse publicații locale și a editat blogul de recenzii muzicale DeAscultat. Sub numele Zoleevee mixează în cluburi și la festivaluri din țară.

Consemnate și editate de Lucian Mircu.



marți, 17 ianuarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (IV)

În care vorbim cu oameni de pe scena locală dar și din spatele scenei. Despre cei din urmă se spune adesea simplu (și incomplet) că răspund de partea "tehnică", dar niciun eveniment mare nu poate fi făcut fără ei. Doi din episodul de azi ajung și în lumina reflectoarelor, dar uneori mânuiesc chiar ei reflectoarele. Întâmplător, sunt frați. Frații Bogdan și Radu Racz. Carina Dumitru e în trupă cu Radu (și au preferat să răspundă la comun). Ionuț Mareș e unul din criticii de film care au scris, odată, pe acest blog colectiv, iar anul acesta are mult de lucru la ediția a zecea Ceau, Cinema!


                                                                          Carina Dumitru

                                                                          Radu Racz


Marele Ecran: Aveți vreun regret legat de perioada asta pre-2023, ați observat un rateu mai mare al orașului? 

Carina & Radu (Phaser): Lipsa unei Săli Polivalente necesare organizării unor evenimente de anvergură medie/mare, demne de o “capitală” a zonei de vest a țării și mai ales de o capitală culturală europeană. Lipsa unei centralizări a evenimentelor desfășurate în oraș într-un format care să ajungă ușor și rapid la oameni fără ca ei să caute mereu.

M.E. Cu ce credeți că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Carina & Radu: Cu ce vom rămâne e greu de spus, dar sperăm ca turiștii să ducă mai departe numele de Timișoara ca un oraș ce merită vizitat, în special din punct de vedere al calității și diversității manifestărilor artistice. Un oraș în care găsești “comori ascunse”. În care ai ce să faci într-o zi de luni :)

M.E. Aveți așteptări personale? Lucrați la ceva / aveți ceva în plan pentru 2023?

Carina & Radu: Pentru noi așteptările sunt la fel ca în fiecare an: să venim cu materiale cât mai bune și să atragem public nou, de ce nu chiar și din străinatate, având în vedere că e 2023.

M.E. Ce titlu de film s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Carina & Radu: "A fost sau n-a fost"

Carina Dumitru și Radu Racz sunt membrii Phaser, o trupă pop-rock care s-a format în Reșița și s-a maturizat în Timișoara. Phaser s-a făcut făcut remarcată și în cadrul semifinalei naționale Eurovision, iar din 2017 a început colaborarea cu MediaPro Music și Universal Music Romania. În 2021 trupa a lansat primul album, "Început de Univers", care conține 16 piese și îl puteți asculta pe platforma de streaming preferată. Radu este și producător muzical și sound designer. 


                                                                         Bogdan Racz

Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, ai observat un rateu mai mare al orașului? 

Bogdan Racz: Partea de infrastructură culturală și de mobilitate a orașului nu a fost dezvoltată la nivelul la care ar fi trebuit / a fost promis(ă).

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Bogdan Racz: Ar fi fain ca după 2023 să avem o comunitate (unită).

M.E. Ai niște așteptări personale?

Bogdan Racz: Așteptarea este ca evenimentele să fie organizate/ promovate la un nivel superior pre-2020.

M.E. Ce titlu de film s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Bogdan Racz: "Everything Everywhere All at Once"

Bogdan Racz e în principal web developer, iar zona culturală e al doilea job (ca inginer de sunet pentru multe cântări și evenimente memorabile cu Prezent Sound) și uneori doar hobby. Cântă în Sonatic, a fost multă vreme implicat în Teatrul Thespis și e pasionat de activism civic (vezi Civicultura). 


                                                                         Ionuț Mareș


Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat? - sperând ca odată cu eșecurile vin poate și lecțiile...

Ionuț Mareș: Cel mai pare îmi pare faptul că nu a existat niciun cinematograf toți anii ăștia. S-a rezolvat situația abia la final de 2022. A mai fost și dezastrul sistemului de finanțare pentru cultura locală.

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Ionuț Mareș: Mare parte din infrastructură va rămâne, dar miza e ca infrastructura aceasta să fie vie. Nu doar că se deschid niste spații, care apoi se închid sau nu sunt folosite. Să rămână un sistem mai sănătos de funcționare a evenimentelor și finanțărilor. Și să existe o predictibilitate.

M.E. Ai niște așteptări personale? Lucrezi la ceva anul acesta?

Ionuț Mareș: Să reușim o ediție faină Ceau, Cinema, mai ales că e a zecea.

M.E. Fiind pe Marele Ecran, ce titlu de film s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala? Pe mine dacă mă întrebai ziceam "A fost sau n-a fost".

Ionuț Mareș: Un film care nu îmi place neapărat, dar aici titlul contează: “Everything Everywhere All at Once”.

Ionuț Mareș e jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii (implicat până peste cap e doar la Ceau, Cinema :). Scrie în mai multe locuri (dar mai ales pentru Ziarul Metropolis și Films in Frame). De exemplu, aici.


Interviuri consemnate și editate pentru claritate de Lucian Mircu


luni, 9 ianuarie 2023

2-3 întrebări pentru '23 (III)

Noul calup de răspunsuri la "circulară" (cum a numit Ovidiu Hrin alias Tzutzu acest demers) e ca o masă de Sărbători în Banat. Grea, dar gustoasă. De aceea avem doar trei repondenți tura asta, să nu pice prea greu. Începem personal, nu se poate altfel cu Christine Cizmaș, de la care într-un fel a și pornit ideea acestor interviuri, fiindcă aveam restanță un dialog cu ea (după ce vorbisem cu Ovidiu, colegul de la Auăleu). Aici face tandem cu (celălalt) Ovidiu/ Tzutzu. Featuring un artist din mai tânăra generație, Gavril Pop, al doilea rezident la Balamuc în 2023. Dragi consumatori, să vă fie de bine (dacă pică greu meniul de azi, ciorba de varză face minuni)!



Christine Cizmaș:

Dragă Marele Ecran, Dragă Tzutzu, Dragă Livia, Dragă Jasmina, Dragă Vesna, Dragă Alexandru, Dragă Florin, Dragă Floruț, Dragă Lucian, Dragă Goran, mi-e mai ușor să vă am în față la o masă mare, să-mi imaginez că discutăm despre regrete pre-cultural -capitaliste-timișorene, să zicem. nu știu ce urmează să scrie Tzutzu, am intrat în același calup. majoritatea ați răspuns deja, v-am citit și mă identific cu multe din răspunsurile voastre. regret că nu am consumat mai mult eveniment cultural local. că nu pot fi mai des doar un consumator. să mă bucur, să mă doară, să plâng, să discut…să am ofertă, să plonjez în emoții. m-am săturat de critica neconstructivă. regret că am fost sceptică, foarte sceptică la început, după câștigarea titlului și nu am vrut să mă deschid. sau nu am putut să mă deschid. sau poate nu regret. eu știu ce fac eu, de ce fac ce fac, dar ce fac ceilalți, ce facem noi, împreună…mă înțelegeți?! sigur ne înțelegem. îmi lipsește deschiderea. colaborarea. zâmbetul. curiozitatea. cunoașterea. acum ar fi fain să vorbim despre asta la acea masă imaginară. nu știu când ne vom întâlni. spor, oricum, la toți. și la dracul cu regretele. să ne fie mai bine. împreună și separat.

am fost convinsă că vom câștiga acest titlu. ce s-a întâmplat după aceea, nu mai știu. mi-am văzut de gâște. poate îmi spuneți voi, dacă a fost o greșeală să procedez așa. politicile culturale sunt o treabă. să joci, să fii actor, e altă treabă. și să mai ai și un vecin care îți încurcă viața profesională, îți dă cu stop respirator orice dorință a ta de a te deconecta în afara str. Laszlo Szekely 1. m-am regrupat între timp. am învățat să trăiesc și așa. respir profund. mă relaxez. merg mai departe. și pe alte străzi.

am răspuns personal. nu știu altfel.

Marele Ecran: Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Christine Cizmaș: vom rămâne noi cu anul două mii douăzeci și patru. două mii douăzeci și cinci. două mii două zeci și șase. două mii două zeci și șapte. două mii douăzeci și opt. două mii două zeci și nouă. am adormit. m-am mutat. am murit?

M.E. Ai niște așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru 2023?

Christine Cizmaș: știu, simt că sunt într-un punct în viața mea când încep să se lege punctele. încă bâjbâi, dar nu uit sau încerc să îmi reamintesc mereu că ce mi-am dorit pe când aveam vreo 20 ani, se întâmplă. nu mai vreau jumătăți de măsură. vreau să fiu fericită pe scenă, pe scaunul spectatorului, pe stradă, cu stiloul în mână, cu prietena mea de mână, în vană sau în fața unui tablou. nu trebuie să forțez nimic, până la urmă ce e să se întâmple, așa de fain se întâmplă.

M.E. Fiind pe Marele Ecran, ce titlu de film crezi ca s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Christine Cizmaș: 

Pe Marele Ecran să fie:

Restul e Tăcere, Nae Caranfil

The Square, Ruben Östlund. 

Mă opresc. 

Mulțumesc pentru întrebări. Mulțumesc că sunteți. 

Pe foarte curând! 

Până atunci, un pahar în cinstea  voastră. 

Noroc! Să fie 2023.

Christine Cizmaș, co-fondator și actor la Auăleu, multi-etnică, îndrăgostită și într-o relație necondiționată cu teatrul și cinematograful. Cel mai recent spectacol în care poate ați văzut-o: "Grand Hostel Timișoara" (dacă n-ați văzut încă, faceți-vă un cadou).



Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, ai observat un rateu mai mare al orașului? 

Ovidiu Hrin: Cred că cel mai mare rateu pentru Timișoara în perioada 2017-2022 (e.g. de când s-a anunțat oficial că TM va fi CC) este șansa pierdută de a ne descoperi, de a învăța despre noi înșine, despre cine suntem noi (ăștia din Timișoara), despre ce anume avem de dat lumii, despre ce anume ne face cu adevărat timișoreni. M-a durut foarte tare faptul că în jurul meu am început să întâlnesc prea mulți care își exersau defensivele pentru propriile nereușite dând vina pe ‘ceilalți’. Tot ceea ce făceau aceștia era să-și dedice mai degrabă timpul pentru ascuțirea limbii, a dinților și a coatelor decât pentru găsirea unor soluții la una sau mai multele probleme care țin de ei.

Glumeam și cu prietenii pe seama asta… La un moment dat am început să mă simt prins parcă înr-un loop din documentarele lui David Attenborough în care ne povestește cu vocea lui inegalabilă cum leoaica își pregătește metodic vânătoarea zebrei iar în același timp hienele - de la câțiva kilometri distanță – deja își exersează răbdarea pentru plecarea felinei de la scena atacului doar doar pentru a prinde și ele câteva resturi. Mă opresc asupra faptului că noi (timișorenii) nu am învățat (încă) să ‘vânăm’ împreună, să ne hrănim împreună, să împărțim între noi roadele muncii… de fapt Timișoara nu a învățat în toți acești ani să muncească/trăiască ca un organism. Limba însă, pe aia și-o ascute timișoreanul în mod regulat dar nici măcar ea nu este folosită public ci doar în grupuri și în grupulețele restrânse în care validarea celor spuse este un dat.

Sunt multe eșecuri pe care Timișoara le-a făcut și nu și le-a asumat la vremea respectivă și din păcate nu am cum să le scriu toate aici…Mă bucură însă faptul că au început (chiar dacă mult după ultimul ceas) aceste “reparații” – care sper să fie luate ca “lecțiile” pe care le menționezi și tu… Totuși, permite-mi te rog abținerea de la ridicarea în slăvi a acestui lucru, căci el este urmarea unui strigăt al disperării (warcry) iar “munca” celor chemați la sacrificiu în ultimul ceas este una provenită dintr-un mediu încropit, al unui mediu mai degrabă reactiv decât unul activ. Sunt interesat așadar mai mult de acea Timișoară post 2024 decât de Timișoara din mijlocul acestui “zombicid cultural”.

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Ovidiu Hrin: 2023 va fi o sită bună pentru cei câțiva oameni faini care știu să își facă treaba și care lucrează pentru binele și pentru supraviețuirea obiectului activității lor și nu pentru supraviețuirea acestui golem născut din încrucișarea intereselor politice locale și a birocratizării “loteriei de proiecte”. Vreau să cred că în Timișoara mai sunt oameni care chiar își doresc să-și crească acel Obiect al muncii lor. Dar lucrul acesta se va vedea cel mai clar după ce se stinge lumina, după ce se tocesc ghearele, după ce se opresc fondurile, după ce hienele au murit de foame, după ce rămânem o ‘piața reală’ și nu un vis vândut de pe raftul unui ‘mall cultural european’. Deci sper să rămânem înarmați cu destulă răbdare. :)

M.E. Ai niște așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru 2023?

Ovidiu Hrin: Una din așteptările mele este cea de a rămâne departe de această nebunie. Eu unul îmi voi concentra toată atenția pe lucrurile care chiar contează: să am grijă de familia mea să aibe destulă mâncare pe masa, să dorm bine, să mănânc sănătos, să fac destulă mișcare zilnică, să beau apă destulă, să-mi fac curat în bârlog, să mă țin de disciplina mea zilnică, să mulțumesc pentru tot ceea ce am și nu în ultimul rând pentru încă o zi trăită.

M.E. Ce titlu de film crezi ca s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Ovidiu Hrin: La mine e o combinație între copleșirea transmisă de viața din The Walking Dead și intriga din Game of Thrones. Doamne ajută-te! 😊

Ovidiu Hrin este graphic designer, fondator al studioului Synopsis din Timișoara. În 2011 a lansat TypopassageTM, o rețea de micro-muzee neconvențională de artă tipografică și design (specialitatea casei: design de afiș). În acest cadru curatoriază expoziții și organizează conferințe, dialoguri și ateliere cu profesioniști de referință la nivel internațional, dedicate educației în comunicare vizuală și design grafic. Lucrările sale sunt prezente în numeroase publicații de specialitate și frecvent publicate, expuse sau premiate la concursuri și bienale de design grafic. O selecție a afișelor sale face parte din colecția permanentă a Museum für Gestaltung din Zürich. Din 2012 predă cursuri de caligrafie și jurizează competiții de design naționale și internaționale (Romanian Design Week, Peru Biennial etc).




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orașului care merită semnalat? - sperând ca odată cu eșecurile vin poate și lecții...

Gavril Pop: Personal, un regret-regret nu cred că am neapărat, câteodată cred că regret că nu am plecat în tot timpul ăsta dar nu-mi dau seama precis. Sunt încă super tânăr și poate nu am o imagine de ansamblu a orașului foarte bună; am auzit multe legende legate de o scenă locală mult mai vivace, într-un trecut nu foarte îndepărtat care pare că aproape peste noapte a dispărut. Pre-2023 mi se pare că au fost multe hei-rup-uri care s-au dizolvat repede și cred că încă vor fi. Unele chestii mai mișcă din când în când; mi-ar fi greu să le proiectez în viitor, încerc să mă bucur de cât e și să fac ceea ce fac pe cât de bine se poate. Aș regreta momentele în care am gândit prea mult.

M.E. Cu ce crezi că vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

Gavril Pop: Nu știu la ce mă aștept și cred că mă feresc pe cât se poate să-mi imaginez tot felul de chestii care cu siguranță nu or să se întâmple. Ceva o să rămână, cum o să se arate ceva-ul ăsta, om vedea. Poate nu voi rămâne eu aici. Ce-i drept e că ar fi fain să rămânem cu o infrastructură culturală mai eficientă sau pur și simplu existentă - și să fim mai serioși și mai neserioși în același timp. Poate și un transfer de cunoștințe/skill-uri/experiențe de la un grup la altul ar fi necesar, să nu rămânem fără oameni după ce capitala pleacă (dacă oamenii ăștia există, să-i găsim dacă nu).

M.E. Ai niște așteptări personale? Sau lucrezi la ceva / ai ceva în plan pentru 2023?

Gavril Pop: În cel mai pozitiv scenariu, mă aștept să am de lucru și apoi mai am alte vise pur domestice. N-aș vrea să devin pesimist, dar simt că mă înstrăinez puțin de tot contextul ăsta, cel puțin la nivel formal - cumva ar fi totuși greu să scap dacă nu mă disloc într-un fel de aici. Aștept colaborarea cu Balamuc, aia sigur va fi mișto, în rest, în momentu’ în care îți răspund, încă sunt într-o poziție incertă. Nu mi-e frică pentru lucrările mele de sertar, alea nu o să dispară.

M.E. Ce titlu de film crezi ca s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Gavril Pop: Îmi vine mai mult în cap o scenă, un mic monolog al Doamnei Peacock din Clue, și zice așa: Well, someone's got to break the ice, and it might as well be me. I mean, I'm used to being a hostess, it's part of my husband's work. And it's always difficult when a group of new friends meet together for the first time, to get acquainted. So I'm perfectly prepared to start the ball rolling. I mean, I have absolutely no idea what we're doing here. Or what I'm doing here, or what this place is about, but I am determined to enjoy myself. And I'm very intrigued, and, oh my, this soup's delicious, isn't it?

Gavril Pop este interesat de vizualizarea proceselor cognitive și de conjuncția elementelor cunoașterii. De asemenea se preocupă de relația publicului larg cu arta și colaborează constant cu fundații și asociații din Timișoara în programe de mediere culturală dedicate expozițiilor de artă contemporană. A publicat texte critice în Revista Arta și Revista 22. Ca artist a colaborat cu spații independente și platforme artistice ca Lapsus, Draft, Secret Garden (Timișoara), GAEP (București), Camera (Cluj). Recent a participat în programul de rezidență artistică a spațiului niki e.v. din Hanovra.

Interviuri consemnate de Lucian Mircu