Marele Ecran

miercuri, 17 mai 2023

10 ani: Ceau, Vesna!

Vesna nu vorbește mult, probabil e cea mai tăcută persoană din echipa Ceau, Cinema! (a nu se înțelege timidă: Vesna îți va zice întotdeauna exact ce gândește). Dar dacă spune că face ceva, poți conta că așa va fi. Chiar dacă vine ruperea de nori. Vesna Stepanov-Roșca lucrează la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” din Timișoara și e multitasking ninja la Festivalul TESZT. A venit prima dată la Ceau, Cinema! convinsă de soț și a rămas. A tăiat lubeniță, a șters scaune, a gestionat situații de tot felul, și în prezent se ocupă de Departamentul Guests.

Foto: Zorislav Stojanovic

Care e ediția ta preferată? Sau poate ai un moment preferat?

Vesna Roșca- Stepanov: De fiecare dată când începe festivalul am certitudinea că asta va fi cea mai faină. Țin minte cu drag proiecțiile sold-out „Planeta Petrila” și „Superhombre” de la Grădina de vară.

Care a fost cea mai grea clipă pentru tine în acești (aproape) zece ani?

Vesna: A fost greu când am avut o rupere de nori în curtea fostului cinema Arta și a trebuit să adunăm foarte repede toată aparatura după lăsarea întunericului (în condițiile în care exista o singură sursă de lumină și un singur loc de depozitare), iar a doua zi am stat efectiv lângă vidanjă să aspire bălțile pentru următoarea proiecție. Mă bucur că am depășit etapa de locații improvizate, unde trebuia făcut totul de la zero în lipsa unui cinema adevărat.

Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi vrut să-l trăiești?

Vesna: De fiecare dată ratăm multe filme din cauza programului încărcat - încerc să le recuperez cumva ulterior. Am ratat Testimonial de Răzvan Georgescu.

Eșecul (greșeala) din care ai învățat cel mai mult?

Vesna: Nu te baza 100% pe nimeni, always have a back-up plan - asta e o lecție pentru toți organizatorii care lucrează cu finanțatori, prestatori și voluntari. Adică și cea mai perfectă planificare se duce dracului din cauza unui detaliu. Ceau! mi-a perfectat abilitatea de a găsi soluții ingenioase rapid pe plan profesional, dar schimbarea cea mai importantă este că mi-a sporit (și îmi întreține) entuziasmul și încrederea pe care o am în timișoreni de a face lucruri valoroase.

Care au fost marile obstacole dar și marile recompense din acești ani?

Vesna: Lipsa spațiilor potrivite, lipsa finanțării previzibile și constante, numărul redus al colaboratori stabili și de încredere pe termen lung - acestea sunt obstacolele cu care ne întâlnim constant, la fel ca și alți organizatori de evenimente. Însă bucuria principală e spiritul de echipă și atmosfera bună creată de Ceau! - care este, foarte important, un eveniment creat local, „de la firul tulpinii de lubeniță”. A pornit dintr-un entuziasm al câtorva oameni și din nevoia existentă printre timișoreni de a avea acces la mai multe filme non-mainstream, cum e și normal într-un oraș care nu mai avea cinematografe de stat. Ar trebui să continue pentru că Timișoara merită să aibă Ceau! - un festival cu o identitate clară, cu o linie curatorială excepțională și o aplecare evidentă spre climatul creativ local.

Ce înseamnă pentru tine, personal?

Vesna: E întâmplarea din an care îmi oferă un imbold să keep going în sfera culturală. E o idee în care cred și pentru care fac echipă cu soțul meu și prietenii noștri – care, deși au personalități diferite și meserii diferite (și uneori păreri foarte diferite) – își pun la bătaie timpul și entuziasmul pentru festival.

consemnat de Lucian Mircu

miercuri, 10 mai 2023

10 ani: Ceau, Anca!

La prima vedere, poate părea bizar ca soțul să îi ia interviu soției. Dar soția e și (co)fondatoare a Asociației Marele Ecran. Anca Mircu s-a alăturat cot la cot, din al doilea an, nebuniei începute în 2014 și treptat a devenit o piesă de bază în mecanismul din culisele Ceau, Cinema! Practic s-a îmbolnăvit și ea de festival, vrând nevrând. De-a lungul anilor, a tradus texte, a comunicat cu invitați și sponsori, a book-uit avioane, a gestionat cineshop-ul, a cărat, a măturat sau, mai elegant spus, „logistică”. Din 2017 a ghidat echipa de voluntari. Și s-a lăsat ghidată, în tot acest timp, de prietenie.

Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai un moment preferat?

Anca Mircu: Pentru mine nu există termenul ăsta… „ediția preferată”. E ca și cum m-ar pune cineva să aleg între 10 destinații turistice de vis. Le-aș alege pe toate, pe rând. Dar pot să mă refer la cea de-a doua ediție, ca fiind cea mai memorabilă. Cea în care am plonjat direct în acțiune, fără să știu ce înseamnă, fără să prevăd tăvălugul care te ia pe sus, te lovește de toți pereții și nu te lasă decât după patru zile, lat de oboseală și plin de o euforie tâmpă. La prima ediție, ne-am jucat cu toții de-a proiecțiile, apoi a venit acțiunea, odată cu ediția a doua. Eram în postura de prospătă mămică, ușor desprinsă de realitatea socială, dar cu o mare dorință de a-mi ajuta prietenii. Nu voi uita prima proiecție de la Gottlob, uimirea de a vedea oameni care au venit din Timișoara pentru a vedea un film acolo. Furnicarul de voluntari care se înghesuiau în spațiul mic din lobby-ul cinematografului. Mâinile veșnic lipicioase de la zeama de lubeniță. Porumbul „împrumutat” de selecționerul festivalului de pe câmpul din apropiere și copt de cei mai buni prieteni veniți special din oraș, ca să ne gătească (Cristi, Corina, Nata, Florin). Aferim văzut în aer liber pe stadionul din sat, un „acoustic session” original cântat de Tudor Sîrb & friends și noaptea dormită la cort. Mai e și concertul Blazzaj și… daa…. de fiecare când aud Bella Ciao îmi stă un nod în gât.

Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din acești (aproape) 10 ani?

Anca: Momentul cel mai tensionat, dar cel mai plin de sens, din care am ieșit terfelită și stoarsă de energie, dar mândră, a fost la „cincinal”, când, cu două săptămâni înainte de festival, am preluat full-time job-ul de coordonator de voluntari, ca urmare a retragerii subite a colegei noastre care se ocupase până atunci. Fusesem adjunct de coordonator, ce-i drept, cu sarcini de tot felul în cadrul echipei, dar mai degrabă centrate pe treburi administrative și rezolvarea problemelor on the spot. În lipsă de altă opțiune, iată-mă pusă în situația de a structura o echipă în 14 zile și de a-mi face 30 de noi prieteni. Pentru că așa funcționez mai bine. Treaba o transform în pasiune și colegii în prieteni. De exemplu, Iulia e una dintre colegele-prietene ale festivalului. Ne-am susținut mereu și am reușit să ducem cincinalul la capăt.

Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi dorit să fii acolo să-l trăiești?

Anca: A fi într-o echipă de organizare înseamnă să fii mai mult în spatele scenei, cu mâna pe telefoane, scaune, mături sau unde-o fi nevoie. Dar nu regret deloc că nu am prins momentele de prim-plan, ca să le zic așa. Pentru că am avut norocul să nu ratez momentele speciale din planul secund, cele de care îți amintești toată viața cu un zâmbet neghiob, momente de frică, neputință sau groază trăite lângă acești prieteni ai mei, voluntarii. Ba da, poate regret totuși serile în care nu am fost în stare să mă târăsc la o băută scurtă cu echipa, la finalul unei zile.

Ce film din program n-ai văzut încă dar ai vrea să recuperezi?

Anca: Ce am vrut să văd, am văzut. Aș revedea, însă, pe repeat toate after-movie-urile Ceau, Cinema!

Eșecul ("greșeala") din care ai învățat cel mai mult?

Anca: De epuizare, am ajuns de câteva ori în pragul leșinului. Am văzut cum e și m-am învățat să nu mai fac. Au mai fost lecții de învățat. Toți oamenii pe care i-am cunoscut n-au avut cum să nu mă impresioneze și să nu mă facă să iau de la fiecare ceva bun. De la colegii mei de echipă, cu care am împărțit cele mai intense clipe, la tehnicienii care au salvat situații de criză în ultima clipă, la prietenii de la Ovride care ne-au dat cafele cu nemiluita, la publicul care a sărit să ajute cu căratul scaunelor când am mutat proiecțiile de afară înăuntru, la fetele neobosite de la Ambasada, la oamenii de pe stradă care au reacționat fain când le-am spus să intre să se răcorească la un film, la Vasi de la Gottlob care ne-a adus cea mai dulce lubeniță, la doamna de la ceasornicărie care a făcut cea mai cool creastă punk colegului nostru Oti, la fanii numărul unu’ din public, care ocupă mereu locurile din față, Călin și Adrian. Toți oamenii ăștia m-au tatuat pe viață. Cele mai adânci urme bune le-au lăsat prietenii din echipa de voluntari. Lăsând la o parte ajutorul obiectiv la realizarea festivalului, m-au ajutat pe mine, Anca, să fiu un om mai bun.

consemnat de Lucian Mircu

miercuri, 3 mai 2023

10 ani: Ceau, Ionuț!

Ionuț Mareș s-a alăturat echipei Ceau, Cinema! de la ediția a doua. Adică de când avem secțiune competițională, prima lui responsabilitate. Însă numele său nu e legat doar de selecţie. Treptat, a preluat și el tot mai multe sarcini, de la Q&A-uri şi până la aproape tot ce are legătură cu textele: comunicate, sinopsisuri, caietele-program. Iar anul trecut a preluat și coordonarea departamentului tehnic. Nu e chiar fișa postului de selecționer. Așa e când ți se bagă Ceau, Cinema! pe sub piele. Ionuț e exemplul cel mai clar a ceea ce înseamnă să te îmbolnăvești de acest festival, cu bune și rele. Scrie în mai multe locuri (mai ales pentru Ziarul Metropolis și Films in Frame) și colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. Implicat până peste cap e doar la Ceau, Cinema!

Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire preferată?

Ionuț Mareș: Greu de ales o ediţie preferată. Memoria începe să amestece anii între ei şi, inevitabil, reţine mai ales ediţiile recente. M-au emoţionat mereu imaginile cu publicul care intră în săli sau la Grădina de Vară şi, la final, iese schimbat. La fel şi acele (mult prea) scurte discuţii cu spectatorii, între proiecţii, despre un film sau altul. Memorabile au fost şi întâlnirile cu numeroşii invitaţi - de la aşteptatul lor la aeroport şi mesele cu ei, până la plimbatul prin oraş, între spaţiile festivalului, şi sesiunile de întrebări şi răspunsuri.

Foarte dragi îmi sunt şi amintirile despre când reuşeam să ne intersectăm noi, membrii echipei, şi să ne agităm pentru câte o problemă (cel mai des) sau să luăm un scurt moment de respiro (prea rar). Dar, uite, am totuşi un răspuns mai clar: ediţia din 2022 îmi va rămâne cu siguranţă în minte mult timp, pentru că atunci mi-am văzut visul cu ochii - proiecţii într-un cinematograf modernizat (Victoria) şi spaţii unde am putut asigura condiţii tehnice aşa cum trebuie să fie. E o senzaţie de neegalat - o "răzbunare" pentru suferinţele la acest capitol din toţi anii de până atunci.

Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din acești ani?

Ionuț: Sigur, dificultăţile financiare cvasi-permanente (chiar şi pentru un „festival de buzunar") - care te limitează, dar care uneori te fac să fii mai creativ - au fost o sursă puternică de stres, de uzură, de descurajare. Am suferit cel mai mult (şi i-am făcut, din păcate, şi pe colegi să simtă asta) din cauza condiţiilor tehnice improprii de proiecţie (adică în tot felul de spaţii necorespunzătoare şi fără proiector DCP). Greu să le explici asta distribuitorilor din străinătate de la care ceri filme. Şi a fost o sursă de stânjeneală în faţa invitaţilor şi a publicului, chiar dacă toată lumea a fost mereu generoasă şi înţelegătoare. Nu o să uit anul în care Vlad Ivanov a fost în juriu şi, după primul film din competiţie, la sala Teatrului Maghiar - proiecţie execrabilă din cauză că proiectorul nu era potrivit, iar imaginea era prea întunecată -, a venit la mine şi mi-a spus discret şi foarte elegant că filmul nu s-a văzut prea bine. Îmi venea să intru în pământ de ruşine, cum se zice. Ştiam că nu fusese ok, pentru că am suferit în cabină toată proiecţia. Din fericire, proiectorul a fost înlocuit, iar următoarele filme s-au putut vedea puţin mai bine.

Un coşmar recurent e că nu vine nimeni la proiecţie sau vine doar o mână de oameni. Groaza se amplifică atunci când ştii că ai şi un invitat. În realitate, nu s-a întâmplat niciodată asta (deşi au fost şi câteva proiecţii, programate în timpul zilei, cu doar 15-20 spectatori de-a lungul celor nouă ani). Cu toate acestea, mi-e imposibil să controlez panica asta. Dar am învăţat până la urmă să nu subestimez publicul - va fi până la urmă acolo, dacă ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri.

Momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi vrut să fii acolo?

Ionuț: Pentru că sunt agitat şi alerg mereu dintr-o parte în alta, nu am ratat prea multe momente importante dintre cele în care nu aveam o responsabilitate directă. Totuşi, în 2022, de exemplu, nu am reuşit să ajung în Piaţa Traian şi, pentru că în paralel eram cu alţi invitaţi, am ratat şi discuţiile de la Film Bănăţene. Şi cred că au mai fost câteva momente din astea de-a lungul anilor. Însă cel mai mult regret că, în anii de dinainte ca pandemia să ne arunce în online, nu puteam participa la şedinteţele colegilor de la Timişoara, cele de dinaintea festivalului. Aşa că doar mă gândeam la ele, de la distanţa la care e Bucureştiul.

Ce film din program n-ai văzut încă dar vrei să-l recuperezi?

Ionuț: În primii ani, când mă ocupam în special de selecţia filmelor de competiţie, iar pentru restul programului mai mult te secondam pe tine, posibil să fi fost câteva filme pe care nu le-am văzut înainte de festival. Ulterior, cred că s-a mai întâmplat asta doar cu unele titluri de la Filme Bănăţene.

Ce te-a învățat experiența de festival?

Ionuț: M-a învăţat ce înseamnă să lucrez într-o echipă unită şi în cel mai prietenos mediu. Nu e deloc puţin lucru, ba chiar e o raritate ce merită preţuită în agitaţia permanentă în care ne trăim vieţile.

De ce a pornit Ceau, Cinema? De ce ar trebui sa continue?

Ionuț: Nu ştiu dacă eu sunt cel mai în măsură să spun de ce a pornit Ceau, Cinema! Dar ce pot să zic este că a acoperit, atât cât a putut, un gol în Timişoara ultimilor zece ani - a ţinut în viaţă o mică flacără a cinefiliei (într-un peisaj dezolant, fără nicio sală de cinema arthouse) şi a pledat mereu pentru nevoia unor cinematografe pentru filmele de autor. Obiectiv, aparent, atins (evident, cu ajutorul multor altor organizaţii, persoane, evenimente, instituţii). Sigur, odată cu redeschiderea unor foste cinematografe, între timp modernizate, şi rolul festivalului se schimbă. Ediţia a zecea, din 2023, e prima în acest nou context şi urmează să vedem şi noi cum ne repoziţionăm. E un moment de cotitură, pentru că ridică inevitabil întrebarea dacă un festival îşi mai are rostul. Aşa că nu ştiu dacă formula "trebuie să continue" este cea potrivită - va continua atât timp cât noi, cei care îl facem şi cei din echipa extinsă, vom avea energia şi dorinţa de a merge mai departe.

Ce înseamnă Ceau, Cinema! pentru tine?

Ionuț: Cel mai drag festival de film pentru care am lucrat vreodată şi sunt sigur că va şi rămâne aşa. Adrenalina pe care ți-o oferă îți dă dependență. Apoi, înseamnă menţinerea legăturii cu Timişoara şi cu oamenii dragi de acolo. Contrar aparențelor, organizarea unui festival înseamnă doar într-o foarte mică măsură a vedea şi selecta filme. Ceau, Cinema! e și o lecţie de viaţă: nişte activităţi banale şi deloc atractive - zeci de telefoane, sute de mailuri, aplicaţii de finanţare, contracte, avize, oferte, stres - duc în final la nişte momente pe care noi le considerăm magice. Acele întâlniri unice ale spectatorilor cu filmele şi cu cineaştii. Întâlniri care ne dau tuturor măcar iluzia că viaţa poate fi uneori suportabilă.

consemnat de Lucian Mircu

joi, 27 aprilie 2023

10 ani: Ceau, Nico!

Nicoleta Ciocov e una din persoanele care au contribuit esenţial la pornirea și creșterea Ceau, Cinema! S-a implicat, cum era firesc, peste tot unde era nevoie: de la relația cu presa la relația cu sponsorii, de la producția afișelor până la lipirea lor, de la scrierea cererilor de finanțare până la implementare. Pentru ea, Ceau, Cinema! e al treilea copil. Din pasiunea pentru filme europene, Nico a ajuns să aibă o profesie. Acum se ocupă de curatorierea programului la Cinema Victoria.

Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire, o întalnire, un moment preferat?

Nicoleta Ciocov: E greu să alegi o singură ediție preferată, când ai lucrat cât ai putut și cum ai știut mai bine la fiecare din ele. Mă gândesc cu drag la prima ediție din Curtea cu castan, când am servit pentru prima dată lubeniță la proiecții de film, în Timișoara. Era inedit și pentru noi și era cu mari emoții dacă va ieși sau nu, dar combinația celor două nu a dat greș. Un alt moment care nu se uită este proiecția Planeta Petrila de la Grădina de Vară Capitol, când am avut coadă la intrare până la semaforul de la Catedrală.

Proiecțiile și atelierele pentru copii au fost mereu primite cu entuziasm de cei mici și prin prezența lor la filme am simțit că sădim sămânța pentru viitori cinefili și iubitori de filme europene, altfel decât cele cu care sunt obișnuiți la multiplex sau pe platformele de acasă. Concertul Blazzaj de la Gottlob când Vita a cântat într-un picior, avându-l pe celălalt în ghips dar și imnul Hai la Ceau, vor rămâne mereu vii în povestea noastră!

O mare bucurie a fost campania de crowdfunding din 2017 la care au contribuit aproape 80 de persoane. Acești oameni ne-au transmis că vor să investească în acest festival și că vor să continuăm ceea ce facem. Tot legat de comunitate trebuie să o pomenesc pe Claudia Roșu, cinefila înrăită, fidelă festivalului, inimoasă și generoasă, care din salariul de profesor a donat ani la rând bani pentru organizarea festivalului. Chiar dacă gusturile ei nu coincideau întotdeauna cu ale selecționerului.

Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din toți acești ani?

Nico: Din toți anii, 2020 a fost cel în care m-am gândit serios că vom sări o ediție, că nu merită riscul de a ne expune noi și publicul larg la o boală pe care nu o cunoșteam. Am stat în cumpănă până în luna mai, când am decis că, decât să renunțăm complet la festival, mai bine organizăm câteva proiecții în aer liber, cu respectarea tuturor măsurilor de siguranță. Am făcut-o ca să nu ne pierdem speranța în reluarea obiceiurilor noastre preferate, dorința de a viziona filme împreună pe un mare ecran, de a ne continua viața chiar și în timpul unei pandemii. Chiar dacă am avut doar 8 proiecții, la Capitol și în grădina de la Cinema Arta, a fost foarte stresant, dar am respectat măsurile și nu s-a îmbolnăvit nimeni din echipă sau din public, din câte știm noi. Nu am rămas cu mustrarea de conștiință că am pus lumea în pericol și am dovedit celorlalți operatori culturali că se pot organiza evenimente culturale și în pandemie (Ceau, Cinema! fiind printre primele evenimente cu public de atunci).

În afară de 2020, au existat, ca în orice familie și tensiuni, care se amplificau o dată cu apropierea festivalului. Cele pe care le-am simțit mai acut erau date de asigurarea finanțării, în vremurile când primeai banii la câteva luni după finalizarea proiectului. Sau, în timpul festivalului, stingerea stâlpilor de iluminat ca să nu bată lumina pe ecranul Grădinii Capitol.

Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi dorit sa fii acolo să-l trăiești?

Nico: În 2015 am fost și cu fetița mea Ana la festival, care avea doar o lună, dar nu m-am putut implica atât de activ cum mi-aș fi dorit. Am făcut-o mai mult de la distanță, nopțile sau când aveam liber de la bebeleală.

În ultimii ani am început să mă ocup și de atelierul pentru copii de sâmbătă dimineața, fix atunci când se desfășura și Micul Dejun cu Juriul. După ce am ratat două astfel de întâlniri, am schimbat programul, să prind măcar întâlnirile cu invitații.

Când organizezi un festival, nu ai timp să vezi filme. Eventual intri la început. Te asiguri că se vede și se aude bine. Faci poze cu siglele partenerilor și sponsorilor. Sau prinzi finalul, înainte de o sesiune de Q&A. Am ratat multe filme despre care am auzit ba că erau geniale, ba că erau niște ciudățenii. Așa e la festival: ai ocazia să-ți lărgești paleta de experiențe cinefile, să te provoci și să-ți depășești așteptările.

Mi-a părut rău că am ratat “Îngerul atotputernic”, în regia lui Wojciech Smarzowski, care a câștigat marele premiu în 2015. Fiind prima competiție, am suferit mai tare.

Greșeala din care ai învățat cel mai mult?

Nico: Numai una? Sunt expertă în mici gafe. Trimit comunicatul de presă fără atașamente, glumesc uneori cu lucruri serioase, încurc filmele în interviuri...mai bine mă opresc.

Dintr-o pasiune pentru filme europene am ajuns să am o profesie. Acum mă ocup de curatorierea programului de la Cinema Victoria, unde nu aș fi ajuns fără această călătorie faină în lumea filmului alături de Pelicula Culturală, Marele Ecran și copilul nostru, Ceau, Cinema!, cum îi mai spun eu.

De ce a pornit Ceau, Cinema?

Nico: Ceau, Cinema! a pornit din dorința de a arăta comunității locale filme la care altfel nu ar ajunge. Ne doream să avem un festival de film european în oraș, care să ne adune în jurul ecranului timp de patru zile. Să ne bucurăm de filme, să discutăm pe marginea lor, cu un pahar de lubeniță în mână. Și o pleșcăviță în cealaltă. Sau o bere, seara, după proiecții. Un festival făcut de prieteni buni, cu mult suflet și pasiune. E festivalul pe care nu-ți dorești să-l mai faci vara, dar care-ți provoacă un dor nebun iarna și o iei mereu de la capăt!

Lipsa finanțărilor și a unei susțineri constante pe plan local a fost unul din obstacolele care nu ne-a permis să creștem mai mult. Dar atunci când faci lucrurile din pasiune, le faci și cu bani puțini. Te pui pe tine pe ultimul plan, însă lumea simte ce e făcut din inimă. Recompensele cele mai mari sunt faptul că ne-am și distrat la fiecare ediție. Am făcut totul așa cum ne-a plăcut și am reușit să construim o comunitate în jurul festivalului care ne urmărește și ne este alături de ani de zile. Iar acesta este un lucru cu adevărat mare, pentru care sunt foarte recunoscătoare.

Împreună cu Betty am început cu organizarea unor proiecții în spații cu poveste din oraș, pentru a pune în valoare clădirile și istoria acestora și pentru a promova filmele europene, care ajungeau greu acum 10-15 ani.

Am acceptat provocarea de a organiza un festival de film cu partenerii de la Marele Ecran și am descoperit împreună că ceea ce ne plăcea nouă plăcea mai multor oameni, este necesar și dorit în oraș. Simt că am umplut un gol.

Interviu consemnat de Lucian Mircu

vineri, 21 aprilie 2023

10 ani: Ceau, Richie!

Sunt momente când poate e scuzabil ca pe blogul tău să apară interviuri și cu tine. De exemplu, la zece ani de când ai pornit un festival împreună cu prietenii tăi (și aproape 15 de când ai avut ideea blogului). Richard Marius Ilie e treimea mai puțin vizibilă a Asociației Marele Ecran, "omul de la butoane" cu o evoluție imprecisă de jurist-recepționist-blogger-proiecționist și cel spre care se îndreaptă majoritatea întrebărilor tehnice ale colegilor de la Ceau, Cinema! Când nu traduce subtitrări, editează trailere, ține cheile de la site și plătește facturi, Richie proiectează filme si visează la un cinema de artă cu filme japoneze în program.

Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire, un moment preferat?

Richard Marius Ilie: Ediția preferată este și va rămâne ediția-pilot când Ceau, Cinema! era un 'festival de buzunar' făcut de câțiva oameni pasionați, entuziaști, cu o mulțime de idei și foarte puține așteptări. A fost și ediția în care viața mi s-a schimbat în mai multe feluri, am intrat pe o traiectorie nouă și mi-am împlinit o serie de visuri personale. Amintiri faine am legate de Noaptea Devoratorilor de Trailere, în curtea de la Casa Artelor, de dormitul în cort pe stadionul din Gotlob, concertul Blazzaj, proiecția Superhombre cu Grădina de Vară arhiplină.

Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din acești (aproape) 10 ani când te-ai gândit cel mai mult să renunți?

Richie: Cred ca ediția a opta a fost cea care m-a consumat cel mai tare și în care m-am "ars". Responsabilitate mare, probleme în plan personal (treceam printr-un divorț), frustrări legate de aceleași dificultăți organizatorice și lipsa de resurse, m-au împiedicat să mai simt vreo satisfacție și să mă gândesc că poate e timpul să mă retrag.

Momentul pe care l-ai ratat din festival dar ai fi vrut să-l trăiești?

Richie: După fiecare ediție rămân cu senzația că am ratat momente unice. Programul încărcat și responsabilitățile te obligă să prioritizezi și unele momente le afli din ședințele post-festival. Au fost întâlniri cu invitați, diverse workshop-uri (de bandă desenată, de exemplu) sau discuții de după proiecții pe care aș fi vrut să le văd.

Ce film din program n-ai văzut încă și vrei să recuperezi?

Richie: Uff, sunt multe de recuperat. Deși aveam ocazia de a vedea multe din filme înainte de festival, lucrând la subtitrare sau verificând copiile primite, ultimele ediții au crescut și acum e o "coadă" serioasă în playlist. Cred ca Arest (r. Andrei Cohn) e unul din cele care mi se semnalează mai des că trebuie să-l văd.

Eșecul ("greșeala") din care ai învățat cel mai mult?

Richie: O a doua pereche de ochi ajută sa depistezi erorile din subtitrarea făcută. Se întâmplă mai des decât mi-aș dori să văd litere mâncate sau diacritice lipsă, pe ecran, în timpul proiecției. Festivalul m-a făcut și să înțeleg că e important să deleg din responsabilități, să cer ajutor.

Care au fost marile obstacole dar și recompensele din anii ăștia?

Richie: Condițiile meteo și lipsa spațiilor destinate filmului au fost întotdeauna un spin în coastă care ne-a forțat să improvizăm, să fim creativi și să facem compromisuri. Recompensele au venit sub forma colaborărilor realizate la fiecare ediție, proiecțiilor reușite în ciuda unor necunoscute de ultim moment și aplauzelor primite de la spectatori.

De ce a pornit Ceau, Cinema? De ce să continue?

Richie: Ceau, Cinema! a pornit dintr-o necesitate și o dorință comună: de a vedea filme europene, românești, independente pe un ecran mare alături de alți spectatori. L-am pornit noi pentru ca eram curioși și naivi și aveam nevoie de o provocare. Ar trebui să continue pentru că a prins rădăcini, a crescut frumos, s-a profesionalizat si e un reper pentru un anumit public cinefil. Fără el, Timișoara ar fi puțin mai săracă în evenimente de vară.

Există o vorbă, cum că o viață bine trăită înseamnă să faci măcar trei lucruri: să plantezi un pom, să construiești o casă și să faci un copil. Complexitatea vremurilor face o asemenea vorbă să pară cam perimată dar, dacă vrei, poti substitui oricare din lucruri cu co-producerea unui festival: depinde de mulți factori, e fragil și te seacă de energie, dar odată pus pe picioare te umple de satisfacție și ești mândru de el.

Consemnat de Lucian Mircu

miercuri, 12 aprilie 2023

10 ani: Ceau, Betty!

Betty Varga-Piatek lucrează mai ales în culisele festivalului. De aproape 10 ani, munca ei grea, adesea invizibilă, este esențială pentru fiecare ediție. A fost esențială și pentru premiere ale festivalului, precum secțiunea de competiție sau filmele accesibilizate. Îi place să jongleze cu ideile, proiectele, bugetele, contractele și tot felul de acte plictisitoare, fără de care nu s-ar povesti atâtea despre Timișoara la cutie, Pelicula Culturală și Ceau, Cinema!

Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire, o întâlnire, un moment preferat?

Betty Varga-Piatek: În timpul festivalului, toți suntem prinși cu task-uri precise și lucrurile se derulează foarte repede, așa că momentele mele preferate sunt ședințele de planificare și discuțiile de pe grup, procesul de dinainte, o veritabilă comedie europeană. Avem un simț al umorului aparte și asta ne ajută mult în momentele de impas, care nu au lipsit în niciun an, de la necunoscutele financiare, vremea schimbătoare, spațiile inexistente, la șicanările inter-festivaliere, pandemie și întrebările existențiale în fața războiului din Ucraina.

Îmi vin în minte multe amintiri de la prima ediție, unele chiar neașteptate, gen vizionarea aproape de miezul nopții a filmului cu meciul de fotbal ("Al Doilea Joc"), al lui Porumboiu, dar și delicata animație "Ernest și Celestine", sălile pline de copii la proiecțiile de animații; clasicul inside joke "Mutăm la Timiș?" sau momentul good cop-bad cop interpretat cu tine în fața echipei de jandarmerie; momentul de parodie când ne-a fost luat un invitat de la aeroport, de sub nas; tăiatul lubeniței la Gottlob și întins masa acolo, cu voluntari și invitați; baloanele în formă de lubeniță, presărate ca măsură de distanțare, în pandemie, la Grădina de vară; oamenii sub umbrele, tot la Grădină, când filmul a bătut furtuna.

Care a fost pentru tine clipa cea mai grea din acești (aproape) 10 ani?

Betty: Festivalul este ca o bulă de energie, care se încinge tare în iulie, așa că e riscul să te mai și arzi un pic înainte și după. Toți suntem încărcați de energie, încercăm să jonglăm cu multe bile la festival, acasă și la job, și uneori le mai și scăpăm. Însă, mantra noastră, facem ce putem și spunem că așa am vrut, ne poate scăpa din multe situații tensionate, unde umorul și vorba bună nu au reușit.

Un moment pe care l-ai ratat în festival dar ai fi dorit să-l trăiești?

Betty: Dacă filmele mai poți spera să le recuperezi, discuțiile cu invitații din festival nu prea ai cum, de aceea regret toate Mic Dejunurile cu Juriul la care nu am ajuns, tradiționalul eveniment din sâmbăta festivalului, când ne adunăm la Ambasada și gustăm experiențe culinare și cinematografice, direct de la sursă. Mi-aș fi dorit să fiu la discuția cu Maria Drăguș, Mălina Manovici și Vlad Ivanov, din cadrul celei de-a șasea ediții (2019), la masterclass-ul lui Andrei Ujică din 2019 și prețuiesc întâlnirile cu toți invitații, în mod special cele cu regretatul regizor Răzvan Georgescu, prezent de două ori la Ceau, Cinema, în amintirea căruia a fost redenumit și trofeul festivalului.

Ce film din program n-ai văzut încă dar vrei să-l recuperezi?

Betty: Multe filme nu le văd înainte de festival, cu atât mai mult cu cât lista selecționerului cuprinde și recomandări suplimentare și dezbateri extra. Anul trecut mi-ar fi plăcut să fiu și la Grădină și în Piața Traian, să pot avea acces la atmosfera faină din ambele locuri, în același timp. Un film pe care voiam să îl văd atunci a fost "Oamenii drumului: Terra Banatica" (r. Mircea Gherase), unde am ratat un speech de început al lui Matei, un băiețel de 6 ani care a surprins foarte bine esența Timișoarei. Am recuperat filmul în ultima proiecție de după festival, de la Bobda, o experiență unică, cu ecranul nostru de pânză ancorat pe fațada bisericii romano-catolice de peste 100 de ani, ruina grandiosului mausoleu al familiei Csavossy, la care Ambulanța Pentru Monumente/ Prin Banat a intervenit cu niște lucrări salvatoare pentru structura clădirii.

Eșecul ("greșeala") din care ai învățat cel mai mult?

Betty: O lecție pe care o port cu mine este aceea că lucrurile nu trebuie forțate, oricât de mult ne-am dori să se întâmple, fie că e vorba de o colaborare, un parteneriat, o finanțare. Uneori merită să renunți la anumite lucruri pentru a te putea bucura de rezultatul dorit, care e de cele mai multe ori despre proces și nu despre ținta finală.

În ce fel te-a schimbat festivalul?

Betty: Mi-a dat mai multă încredere în forțele mele, în ce pot face, a dat mai multă greutate activității desfășurate cu Pelicula Culturală, a coagulat dorințe și energii, și a multiplicat bucuria de a construi ceva pentru comunitate.

Care au fost marile obstacole dar și recompensele din anii ăștia?

Betty: Timpul este cel mai mare obstacol, dar și cea mai mare recompensă. Mereu în contratimp cu finanțările și lista lungă de lucruri de făcut, dar cu 10 ani investiți într-un eveniment cu sens.

De ce a pornit Ceau, Cinema? De ce ar trebui sa continue?

Betty: A pornit aproape din joacă, de la gândul "Ce-ar fi dacă am avea un festival de film de lungmetraj la Timișoara?", atunci când nu era niciunul în oraș. Acum, în valul evenimentelor culturale pe care se află Timișoara, cred că este important să se regăsească cât mai multe proiecte autentice, oneste, fără pompări exagerate, crescute organic, reflectând comunitatea.

Ce înseamnă Ceau, Cinema pentru tine?

Betty: Mi-am început anul răspunzând la aceste întrebări, privind cu coada ochilor spre acești ani plini de proiecte și activități. Mă surprind adesea cum pot lucra ore lungi și uneori târzii, atât pentru Ceau, Cinema!, cât și pentru alte proiecte de suflet, fără să le simt atunci greutatea, ci doar entuziasmul de a arăta lumii ce coacem noi luni de zile. Ceau, Cinema! e dovada că încă se pot face lucruri cu pasiune.

(consemnat de Lucian Mircu)

Împreună cu Nicoleta Ciocov (partenera de la Pelicula Cultural & Timișoara la Cutie)

Aminitire de la prima ediție

joi, 6 aprilie 2023

10 ani: Ceau, Ciprian!

Ciprian Roșca e primul voluntar Ceau, Cinema! - un bun început pentru seria de interviuri cu oamenii din spatele festivalului ajuns la ediția a zecea. Ne știam dinainte, după cum își amintește și Ciprian: “În martie s-au făcut 11 ani de la prima noastră întâlnire. Îl citeam pe Mircu în 24 Fun dar poza de avatar nu era foarte clară. Amândoi doream sa vedem un film documentar despre punk-ul polonez din anii ‘70-’80 în cadrul unui târg de carte și am ajuns să reglăm noi proiectorul de la etajul centrului de afaceri. Pe Richie îl știam de la Schimb de Cărți cu vreo doi ani în urmă...Am întâlnit echipa Pelicula Culturală în toamna acelui an la Plai, la Casa Filmelor.” Ciprian a fost și primul “departament de bilete”, bouncer cum i-am zis la ediția-pilot. Între timp a montat ecrane, tras cabluri, cărat mâncare, băutură, invitați, oferit informații turistice, îngrijit bătrâni, legat prietenii, condus mașini. S-a enervat, a obosit, a băut o bere. Între timp, a devenit organizator.

Care e ediția ta preferată de Ceau, Cinema? Sau poate ai o amintire, un moment preferat?

Ciprian Roșca: Probabil prima ediție, pentru că a fost underground la propriu și la figurat, cu proiecții și în subsolul nu foarte amenajat al Casei Artelor. Și cu bani de buzunar. Mi-o amintesc pe doamna Elisabeth Ochsenfeld trecând prin zonă. S-a bucurat de apariția evenimentului și a intrat să se încarce cu energia tinerească. Eram tineri. Ne-a trecut. Au trecut anii, au apărut căsătorii, copii, divorțuri. A rămas energia. Cu câțiva oameni întâlniți am ramas prieteni. Prieten de genul ăla care vine să care mobila când te muți. Mersi!

Cea mai mare bucurie adusă de festival e că am văzut crescând oamenii din jurul lui. Voluntarii care aveau nevoie de hârtie de la părinți să facă voluntariat acum sunt medici sau au afacere pe cont propriu sau lucrează pentru mari companii sau îi vezi pe scena Teatrului Național.

Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi dorit să fii acolo să-l trăiești?

Ciprian: La ediția a treia, dintr-o necoordonare, am plecat în concediu. În timp ce oamenii făceau festivalul, eu eram în micul golf din 2 Mai. Dacă se întreabă cineva câte filme am văzut în cadrul festivalului răspunsul e NU. Rar. Câte unu-două pe ediție. Unele le-am recuperat, altele nu. Ai multe altele de făcut și nu ajungi la proiecții.

Clipa cea mai grea pentru tine din acești (aproape) 10 ani, când te-ai gândit cel mai mult sa renunți?

Ciprian: Posibil cea mai grea editie pentru mine a fost când a trebuit să proiectăm în curtea neamenajată a cinematografului defunct Arta. Un loc fără ecran, fără apă, fără curent, fără pază. A trebuit zilnic să montez și să demontez o sută de metri de cabluri pe ploaie și vânt...

Dacă te gândești la piedicile întâlnite în trecut, îți trece prin cap în fiecare an să renunți. Gata! Ediția asta îi las pe alții, dar îți trece. Festivalul te suge de energie, dar te și încarcă.

Dar care sunt bucuriile, recompensele?

Ciprian: Întâlnirile cu actorii și alți oameni invitați de-a lungul anilor au fost foarte interesante. Nu mă gândeam acum zece ani că o să stau de vorbă cu Vlad Ivanov sau o să-i arăt lui Cristian Mungiu un cartier vechi al orașului.

De ce a pornit Ceau, Cinema? De ce ar trebui să continue?

Ciprian: Festivalul s-a născut din dorința de a vedea filme europene și de a avea un cinematograf de artă în oraș. Curând cred că se va realiza și acest lucru.

Consemnat de Lucian Mircu