sâmbătă, 9 ianuarie 2021
Cu ce am rămas din 2020
De obicei, aici, pe Marele Ecran făceam un top de final de an. De obicei, făceam și un joc de cuvinte deloc original gen "15 filme din 2015", 17 din 2017, ați prins ideea. Am lăsat jocurile numerologice deoparte și ne-am adunat, abia acum, filmele cu care am rămas din acest an...diferit. Nu mai vorbim că spațiul de cinema s-a mutat în living și online (ca multe aspecte din viețile noastre). Filmele adunate mai jos au prilejuit, uneori, momente de auto-reflecție, alteori ne-au ajutat să facem față, deseori ne-au permis să evadăm și, în general, au fost cine-terapie pentru Lucian, Felix și Richie (selecția lui Richard de titluri o găsiți în imagine).
miercuri, 23 decembrie 2020
Vinerea animată pe canapea (ediția 2020)
Unele lucruri nu se schimbă. Printre acestea, lista lui Felix Petrescu cu animațiile cernute în anul ce s-a scurs (nu toate din 2020), recomandate cu cine-entuziasmul care îl caracterizează. Atenție, nu sunt (neapărat) recomandate pentru copii. Dar sunt absolut recomandate devoratorilor și observatorilor scenei animate care vor să alunece în vizuina fantastică a iepurelui pentru niscaiva hrană vitală unei minți curioase și creative. Click pe titluri pentru vizionare și...Sărbători animate!
luni, 14 decembrie 2020
2020 de speriat (dacă mai era cazul)
"Låt den rätte komma in" cu pinteni: The Wind (2018)
"Rochelle, Rochelle" vazut de Onur Tukel: Bliss (2019)
"Funny Games" reimaginat de Tom Green: Fingers (2019)
Cred ca acesta este inceputul unei frumoase Trilogii: Color Out of Space (2019)
"First Blood" via Pemberton & Shearsmith: The Droving (2020)
"Breaking the Waves" meets Astron-6: The Curse of Audrey Earnshaw (2020)
"Northern Exposure Christmas Special" de J. Todd Anderson: The Wolf of Snow Hollow (2020)
"The League of Gentlemen" goes to Burkittsville: Koko-di Koko-da (2019)
"Hereditary" in stil Joe R. Lansdale: The Dark and the Wicked (2020)
Călin ne propune la pachet și o piesă ca ilustrație muzicală în timpul cercetării acestei liste. Noi vă reamintim vorba ceea: cel mai întuneric este înainte de răsărit (sau înainte de finalul eclipsei, dacă ținem cont de fenomenele astronomice la zi).
vineri, 27 decembrie 2019
Ce am văzut în 2019 și a rămas cu mine
luni, 21 octombrie 2019
Astra 2019 (corespondență)
Hey! Bro e un doc rusesc teribilist. Urmărindu-i firul vulcanic, am avut impresia că regizorul i-a plătit pe cei doi puști să-și facă de cap. Par provocați în permanență să-și depășească limitele: beau mult, fac scandal, agață fete și se distrează de parcă ar fi sfărșitul lumii (care poate chiar a avut loc deja, așa cum remarcă un personaj). Hey! Bro te face să vrei să dansezi pe străzi și să uiți un pic de rigorile morale ale societății în care trăim.
Ziua 2
(corespondență de Răzvan Băloi)
luni, 10 iunie 2019
6, Cineva!
joi, 6 iunie 2019
TIFF la majorat (corespondență)
În prima zi de Tiff – vineri, 31 mai, două filme asiatice m-au captivat. “The Third Wife” (2018) te transportă în lumea feerică din Vietnamul rural al secolului XIX, când să fii a treia nevastă nu e ceva neobișnuit. Însă pentru a avea șansa să devii matroana casei trebuia să ai băieți, iar lupta surdă și intrigile din sânul familiei sunt prezentate ca ceva banal, condimentate cu scene dure, realiste.
“The Spy Gone North”(2018) prezintă celebrul caz al spionului sud-corean "Black Venus", care sub pretextul filmării unor reclame se infiltrează în miezul partidului comunist nord-corean și devine o piesă în jocul politic dintre cele două țări.
Iată ingredientele celei de-a doua zile, sâmbătă, 1 iunie:
-politica de epurare etnică dusă de Danemarca și după terminarea războiului (The Purity of Vengeance)
-campionatul mondial de fotbal Italia 90 pe fundalul acțiunii din Roma (Notti Magiche)
-un ceremonial de prindere a crucii de Bobotează în Macedonia ortodoxă,
-atmosfera fascinantă din jurul regizorilor cult italieni din anii ’60 și ‘70,
-exaltare religioasă în “God Exists, Her Name Is Petrunija”(2019)
Duminică, 2 iunie
Am rămas în zona corupției la “Jumpman” (2018), filmul lui Ivan I. Tverdovskiy (Zoology 2016), care demască o operațiune de înșelătorie la nivel de stat (inter-instituțional.
“The Bra”(2018) e doar o cenușăreasă modernă, care, invocând povestea pantofului (în cazul de față a sutienului) și neavând nevoie de nicio replică, dezvăluie lumea nevăzută a Azerbaijanului, cea săracă și dispusă la compromisuri, o „favelă” ulterior demolată de guvern. Astfel că filmul rămâne o mărturie peste timp a unui cartier din Baku, ridicat de-a lungul unei linii de tren și cu șanse de a fi îngropat în moloz și uitare, dacă n-ar fi fost intervenția regizorului Veit Helmer (Baikonur -2011, Absurdistan – 2008). Fapt divers: în film și pe scenă o regăsim pe Maia Morgenstern.
Luni, 03 iunie
“System Crasher” al Norei Fingscheidt intră în psihologia unui caz de copil-problemă din Germania zilelor noastre. O fetiță de 9 ani cu probleme de comportament e plimbată între instituțiile statului pentru găsirea unei soluții de tratament potrivit vîrstei. Tensiunea crește gradual și în ciuda puștoaicei delicioase, te aștepți ca în orice clipă ceva nasol o să se întâmple.
Azi m-am focusat pe competiție: danezul „Dronningen”, tradus la noi „Dama de cupă”, rusescul “Yumorist” și românescul “Monștri.” – toate despre decizii.
duminică, 6 ianuarie 2019
Cu ce am rămas din 2018: faza pe documentare
Felix și Adina au scris deja despre filmele de ficțiune cu care au rămas din anul trecut. Eu mi-am făcut temele mai mult în genul documentar, așa că luați de aici:
The Waldheim Walz (de Ruth Beckermann, Austria, 2018), un avertisment din trecut asupra ușurinței cu care liderii populiști pot activa ce e mai rău dintr-un popor. Un comentariu articulat despre complicitate colectivă, despre fake news înainte de "fake news" deci, per total, o lecție necesară pentru votanții de azi.
Love is Potatoes (Aliona van der Horst, 2017, Olanda) face dintr-o casă un personaj viu, martor al dramelor unei familii din Rusia sovietică. Un documentar care are de toate, de la animație, istorie, poezie și...dragoste (de pe vremea când era exprimată sub forma unei oale cu cartofi fierți).
The Distant Barking of Dogs (Simon Wilmont, 2018, Danemarca). Traumele adânci ale războiului din Ucraina vizibile pe chipul unor copii, protejați numai de dragostea infinită a bunicii.
Martorii lui Putin (Vitali Mansky, coproducție, 2018). Măcar pentru scena/ înscenarea întâlnirii lui Putin cu profesoara lui din liceu s-a meritat să stau la coada de intrare la Astra. Contractat să filmeze pentru campania electorală din 2000, Mansky a fost martor din rândul întâi (și, așa cum admite, un fel de complice) la mașinațiile instalării lui Putin. Bonus: imagini intime din cercul puterii și seara alegerilor văzută prin ochii lui Boris Elțîn.
American Animals (Bart Layrton, SUA, 2018) e o specie hibridă, o docu-ficțiune pe cât de agreabilă, pe atât de inconfortabilă în concluziile ei cu privire la responsabilitatea faptelor noastre.
Fotbal Infinit (2018, Corneliu Porumboiu) așa cum proiecțiile noastre au dovedit-o, nu e doar pentru fanii fotbalului și a lui Porumboiu.
Timebox (2018, Nora Agapi, România) intrigă și captivează nu atât prin povestea din prezent filmată de fiica protagonistului (carismaticul fotograf Ioan Agapi) cât de filmările sale de cameraman amator din comunism, colectate aproape obsesiv într-o arhivă uriașă ce cuprinde de la scene intime până la vizitele în Iași ale cuplului Ceaușescu.
Tot la documentare românești, două mențiuni onorabile: Procesul (de Ileana Bârsan și Claudiu Mitcu) și Dacii Liberi (de Monica Lăzurean-Gorgan și Andrei Gorgan).
Seria Dirty Money de pe Netflix dezvoltă tema arhetipului american al șarlatanului/ con-artist la nivel de corporație/ bancă/ sindicat/ stat, culminând cu escrocul suprem, Donald Trump: "Escrocul este un pion al vieții americane. El profită de încrederea oamenilor de a le realiza visurile, de a le acoperi nevoile, știind foarte bine că nu are nici abilitățile, nici intenția de a face asta". Trebuie văzută și noua miniserie a documentaristului Louis Theroux: Altered States.
Că veni vorba de seriale: am topit Ozark (sezonul doi e sub primul, dar încă delectabil), Wild Wild Country (o poveste care trebuie văzută pentru a fi crezută, despre religie, putere și alt con-artist celebru, îl găsiți în librării sub numele de Osho), The Handmade's Tale (un sezon doi care menține credibilă distopia teocratică din US of A alias Gideon).
Favoritul meu clar rămâne Better Call Saul, care în sezonul 4 desăvârșește transformarea lui Jimmy în Saul Goodman (în paralel cu "înrăirea" lui Mike, prea băgat în afacerile subterane ale lui Gus Fring pentru a mai ieși curat, în ciuda bunelor sale intenții). Replica din final al lui Saul - "It's all good, man" - echivalează în 'sturm und drang' cu mai cunoscuta lui Walt/Heisenberg: "I'm the one who knocks". Better Call Saul nu doar că ajunge acum din urmă timeline-ul din Breaking Bad ci și calitatea seriei originare. Toate piesele fac clic fain-frumos, odată cu revelația că "the con it's on us", așa cum simte și Kim Wexler (Rhea Seehorn, excelentă, ca de obicei).
La categoria "recuperări", m-a rupt The Night Of (2016), care te transformă în cele opt episoade în juratul unei teribile crimă. Până la final, vinovatul clar este sistemul judiciar american, descris cu o bogăție nemaivăzută de nunațe și detalii. Ajută și John Turturro, avocatul șleampăt atacat de psoriazis, într-un rol care îi arată nu doar geniul comic (pe care îl știam), ci și depozite enorme de empatie.
PS. În loc de final amintesc, fără nicio pretenție de top, câteva filme de ficțiune de care m-am bucurat în 2018: Dogman (mai ales pentru incredibilul Marcello Fonte), surprinzătorul Sorry to bother you, deliciosul The Ballad of Buster Scruggs al fraților Coen, Vinovatul (de Gustav Moller), pentru cum te ține pe marginea scaunului, cu economie totală de mijloace, First Man (neapărat de văzut la cinema, pentru muzica lui Justin Hurwitz, peisajele selenare și ochii revelației Claire Foy). Comic Sans (Nevio Marasovic, 2018) a fost o plăcere absolut vinovată și o reclamă de 60 de minute la insulele croate, favorit al publicului la Ceau, Cinema! ex-aequo cu favoritul meu din programul "cincinal", Falling (Marina Stepanska, Ucraina), care mi-a furnizat și una din lecțiile anului:
"Pentru a învăța să mergi pe bicicletă, trebuie mai întâi să accepți căzăturile."