duminică, 13 iulie 2025
„Ne-ar ajuta ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri”
CORINA CIUNAE, DESPRE PROIECȚIILE ACCESIBILIZATE
Corina Ciunae e studentă la Comunicare și Relații Publice (la Universitatea de Vest din Timișoara) și visează să călătorească pe traseul Via Transilvanica. Pentru o persoană nevăzătoare nu e un lucru deloc ușor, dar nu imposibil. Corina e obișnuită cu traseele pline de obstacole. A povestit pentru Marele Ecran despre aventura de a ajunge la filmul „Apă și talpă” împreună cu trei colegi nevăzători: Mădălin Grădinaru, Ariana Pero și Ștefania Zaharia. Imediat după premiera la Timișoara de toamna trecută, au propus echipei accesibilizarea filmului. Ceea ce Fundația Cartea Călătoare a reușit într-un timp relativ scurt (pe platforma MovieReading). Trei din studenții pomeniți mai sus se pregătesc acum de o nouă aventură, de data asta la festivalul Ceau, Cinema!: Corina vine din Bacău (însoțită de sora ei), Mădălin vine din apropierea Bucureștiului iar Ariana, din Arad.
Lucian Mircu: Aș vrea să începem cu începutul. Iar începutul e caravana noastră cu „Apă și talpă”. La premiera de la Timișoara ați venit după film voi patru și mi-ați propus inițiativa asta foarte faină. Îmi amintesc că, după ce ați zis de accesibilizare, am spus toți într-un glas “Cartea călătoare”. În primul rând te-aș întreba cum de ați venit? Pentru tine, care a fost motivul să vii la un film despre o alergare prin țară, o proiecție neaccesibilizată?
Corina Ciunae: În primul rând am venit pentru că urmăream activitatea Tășuleasa Social și pagina Via Transilvanica. Am citit cartea lui Tibi Ușeriu, eram la curent cu subiectul. Am și avut ocazia să îi întâlnesc personal, cred că prin 2021 în Bacău. Au lansat cartea lui Tibi ca audiobook, tot cu fundația Cartea Călătoare. Încolțise deja în mintea mea ideea de a merge pe Via Transilvanica. Doresc în continuare să reușesc asta. Știind că proiecția de la Timișoara era în prezența echipei, am zis că e o șansă să fiu cu un pas mai aproape de visul meu de a merge pe Via Transilvanica și de a afla despre drum.
Lucian Mircu: Mi-ai povestit în discuția noastră anterioară că a fost o adevărată aventură doar să ajungeți la film și chiar să plecați de acolo. Nu cred că mulți oameni înțeleg de fapt ce efort înseamnă și cât de inaccesibil e drumul până la cinema și în general ideea asta de incluziune în societate, nu doar la filme.
Corina Ciunae: Noi eram încă la început în Timișoara, abia începuse anul universitar. Eram în anul întâi toți cei patru care am fost. Era totul nou, dar suntem și genul de persoane care nu se dau înapoi de la nou și încercăm tot felul de experiențe. Tocmai de asta, când am văzut proiecția, i-am căutat pe colegi mei și am zis: “ce ar fi să mergem?”. Am zis că luăm biletele acolo, fizic. Nu reușeam online, că nu sunt prea accesibile platformele de cumpărat bilete. Dar cum ajungem acolo era întrebarea.
Am reușit să ne facem programul în așa fel încât să fim toți împreună. Trei dintre noi eram la Universitate, o colegă era la cămin. Am fi pierdut mult timp să ne întâlnim toți patru și atunci am luat un Bolt, noi trei de la facultate, ea de la cămin. A fost iar o provocare să ne găsim acolo, să dăm un punct de reper șoferilor care ne-au lăsat totuși într-un loc necunoscut, că noi nu mai fusesem la Shopping City.
Da, a fost o aventură, că era la fel de complicat să ne ținem unul pe lângă altul, adică să știm unii de ceilalți unde suntem și mergeam câte doi ca să fim aproape. La un moment dat, ne-am pierdut unii de alții și am întrebat oamenii din mall. Le spuneam că mai trebuie să fie două persoane. Oamenii nu sunt obișnuiți și nu știu să ghideze, să ofere informațiile de care noi avem nevoie. Până la urmă am ajuns cu ajutorul celor de la Cinema City. Tot cu ajutorul lor am reușit să intrăm în sală și să ne găsim locurile.
Ne-am asezat toți patru la un capăt de rând și s-a nimerit să fiu eu pe scaunul de lângă celelalte persoane așezate lângă noi. A început filmul, eram toți foarte atenți. Ne-am dat seama că nu va fi foarte accesibil pentru că erau multe pasaje vizuale, multe secvențe video și cu mai puține informații. Am aflat apoi de kilometrii scriși pe ecran. La un moment dat, persoana care era lângă mine mi-a șoptit ceva și mi-am dat seama că începuse încet-încet să-mi descrie ce se întâmpla. Cine a mai rămas pe traseu, la ce kilometrii au ajuns, unde au fost, detalii pe care eu nu aveam cum să le știu. La rândul meu transmiteam mesajul mai departe către colegii mei și făceam ca un fel de telefonul fără fir, ca în copilărie. În felul ăsta ajungea informația și la ceilalți trei colegi ai mei.
Am fost surprinși. Inițial am crezut că acea persoană știe despre ce e vorba. Am întrebat după dacă a mai avut contact cu așa ceva: nu știa, pur și simplu a făcut asta în mod natural și s-a gândit că noi avem nevoie să știm acele informații. Și-a dat seama că nu avem acces la ele.
Lucian Mircu: Parcă în toată greutatea asta pe care ai descris-o până la a începe filmul și tot efortul de a ajunge la el, parcă ți se întinde o mână de niciunde.
Corina Ciunae: Da, toată greutatea asta pentru noi e o normalitate până la urmă, că asta e ceea ce trăim și nu avem cum să schimbăm noi lucrurile. Cu cât ieșim noi mai mult din casă, cu atât oamenii vor ști să reacționeze mai bine. Dar nici noi nu putem ieși din casă atât de mult dacă nu ne ajută societatea și infrastructura și multe altele.
Lucian Mircu: Mi-ai povestit că, inițial n-ai vrut să vorbești despre lucrurile astea și considerai că te vulnerabilizezi foarte tare, iar apoi ți-ai dat seama că numai vorbind despre ele se pot schimba lucrurile cu adevărat.
Corina Ciunae: Da, păi ca în situația de față. Am fi putut să ne mulțumim cu descrierea care ni s-a făcut. Dar atunci mi-a venit ideea: zic, cum ar fi să văd dacă chiar mi-ar plăcea să merg pe Via Transilvanica urmărind acest documentar cu totul. Adică să știu toate informațiile, mai mult decât am avut acces. Așa mi-a încolțit întrebarea pe care ți-am adresat-o când s-a finalizat proiecția.
Lucian Mircu: Despre ce crezi că ar fi interesant să vorbim după film? Interesant și pentru publicul care va veni, văzători și nevăzători.
Corina Ciunae: Viața ne-a pus în situația de a ne adapta. Eu cel puțin sunt genul de persoană care se adaptează. Mă adaptez eu și nu cer mediului să se adapteze la mine, deși nu e neapărat corect pentru că nu pot să fac asta la nesfârșit. Cred că ne-ar ajuta mult ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri ca și ceilalți. Nu ne diferențiază decât faptul că vedem diferit lucrurile. În sensul că nu le vedem fizic, dar știm ce se întâmplă în jurul nostru, suntem perfect conștienți. Poate să primim o mână de ajutor în loc de întrebarea „de ce nu sunteți însoțiți?” ar fi mult mai utilă. Nu știu, o discuție în care să înțelegem că nu e ceva ieșit din comun ca o persoană nevăzătoare să iasă din casă. La fel ca toată lumea avem și noi nevoie de socializare, de contexte, de a ieși cu prietenii să vedem un film.
Uite, când mergeam spre cinema, noi vorbeam despre cum o să fie și ce o să vedem. Ne-a întrebat șoferul de Bolt: „cum mergeți voi la film, că voi nu vedeți filmul?”. De ce spunem că mergem să vedem un film? Pentru că limba română e aceeași pentru toți, nu ne ferim să o utilizăm la fel ca toată lumea și atunci, da, văd și eu un film. Practic îl ascult, dar când sunt cu prietenii ne uităm și noi la un film. Dacă avem acces la o descriere audio sau la niște informații în plus e aproape egal. Pentru că primim aceeași informație prin ochii celui care l-a descris. Așa că nu văd de ce am spune că am ascultat un film și nu m-am uitat la un film.
Duminică, 20 iulie (ora 17), la Cinema Studio din Timișoara are loc prima proiecție „Apă și talpă" accesibilizată pentru nevăzători în cadrul Ceau,Cinema! După film vom vorbi pe bune despre incluziune la cinema și în drumeții.
vineri, 11 iulie 2025
,După cioate’, cu Mihai Gavril Dragolea
,După cioate’ e documentarul pe care aștept să îl văd de când am aflat că se filmează. Adică odată cu incidentul violent din toamna lui 2021, când documentariștii Mihai Gavril Dragolea și Radu Mocanu împreună cu activistul de mediu Tiberiu Boșutar au fost atacați în mijlocul unei păduri de un grup de 12 indivizi furioși. Am stat de vorbă cu Mihai Gavril Dragolea despre film, înainte de premiera de la Ceau, Cinema! O parte din interviu a fost publicat deja pentru Rock FM (consemnat de Lucian Mircu).
Marele Ecran: De la un punct încolo, documentarul vostru nu mai e despre eșecul unui stat de a-și proteja pădurile, ci despre cum se radicalizează un om. În contextul ăsta, cu ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta în toată lumea, mi se pare cu atât mai relevant. În ce moment v-ați dat seama că povestea e în altă parte și când ați acceptat deturnarea ei?Mihai Dragolea: Am plecat
de la un caz destul de romantic, să arătăm lupta unui om contra sistemului. Tiberiu
era foarte activ în zona lui de Bucovina, în Moldovița, a făcut și niște
schimbări acolo, la Ocolul Silvic din sat. A făcut o muncă monumentală,
supraveghea zi și noapte tăierile de lemne, strângea date, fugea în pădure. Și
asta i-a deschis calea către politică. Tibi ne spunea: uite, am povestea asta
cu activismul, vreau să o duc mai departe. Mi-a plăcut că nu avem un personaj
alb sau negru, ci e în zona asta gri, care e fascinantă.
Marele Ecran: Între timp Tiberiu Boșutar a devenit deputat
AUR. Filmul a fost gata înainte de alegerile din toamna trecută. Ai simțit că
ai o responsabilitate ca documentarist pentru felul în care îl zugrăviți ca
personaj? Aici mă refer la posibila eroizare, pentru că uneori apare cum
ai zis tu, ca un om împotriva sistemului, cu o anumită carismă.
Mihai Dragolea: Ne-a fost
clar că Tiberiu mai are un fel de agendă, sau un fel de nevoie de a se etala
față de acești silvici corupți că are putere, are media de partea lui. Avea un
fel de joc de putere între el și diferiți actori, diferiți oameni. Noi cred că
am arătat pe bune cine e el, am dat niște indicii cu privire la goana asta după
putere.
Ca detaliu, el nu a cochetat din
prima cu AUR. A încercat să fie membru în USR dar aceștia s-au distanțat când
au văzut ce tip de discurs are. În schimb, s-a deschis acestă latură populistă,
care a intrat mult în discursul cu pădurile. L-au curtat pe Tibi pentru că se
mula perfect pe mesajele AUR și avea mulți urmăritori.
Nu am înțeles exact din prima motivația
lui, dar eram fascinat de ceea ce face și am mers cu el, cum mai rar se
întâmplă în documentar, până la capăt. Ne-a absorbit în vârtejul acțiunilor
sale până la evenimentul cu bătaia. Când au venit pe noi cu securile, a fost un
apel de trezire. Ne-am întrebat cum de-am ajuns în acea situație, pentru că
oamenii care ne-au atacat au fost mulți și foarte virulenți.
Marele Ecran: Am
remarcat la un moment dat că devin martor într-un fel la facerea
documentarului.
Mihai Dragolea: Da, nu mai
e doar despre Tiberiu, intrăm și noi în film. Când ești în spatele camerei, nu
realizezi din prima ce se întâmplă. Ești concentrat pe filtrul ăsta: cameră,
realitate și tu. Și dintr-o dată ne-a atras filmul în el ca pe niște personaje într-un
joc video care trebuie să-și ducă misiunea la capăt. Când am primit primul pumn
și am simțit cum trosnește craniul de la impact, parcă eram între realități. Cu
camera în mână aveam instinctul ăsta că nu fac parte din realitatea pe care o
filmez. Dar ghici ce? De fapt, faci parte.
Și Tiberiu când se difuza pe
live-urile astea pe Facebook, el nu credea că poate să fie supus lumii
adevărate. El își vedea fața pe telefon pe ecranul ăsta înalt. Vedea
emoticoane, like-uri, mesaje de încurajare și vorbea așa cu toți urmăritorii. În
momentele astea în care transmitea live-uri, câteva surprinse în film, el era
între lumea reală și lumea digitală. Și am văzut la ultimele alegeri ce efect
are. Mirajul ăsta al digitalului care era să ne ia mințile nouă ca țară, poate că
ne-a și luat.
Văzând personajul acesta în toate ipostazele
sale, cred că e și responsabilitatea noastră să găsim niște poduri de
comunicare și de acceptare cu oameni care au păreri diferite față de noi. Sunt țări
care s-au divizat iremediabil și care n-au un parcurs deloc bun. Vezi ce se
întâmplă în America.
Inclusiv noi cu filmul, fiecare a găsit un mod de a trece peste evenimentul acela cu bătaia și de a se concilia. Tibi a ajuns deputat. Radu, care nu își mai amintește ce s-a întâmplat în ziua aia, a făcut filmul și astfel a reușit să treacă peste moment. Și eu, cu plantația mea de copaci, cred că m-am împăcat că lucrurile nu sunt ceea ce credeam la început.
Marele Ecran: Și eu voiam
să revin la punctul de plecare al filmului: motivația ecologică. Sunt deja și
la noi filme, o mulțime de reportaje pe tema tăierilor ilegale de pădure. Reportajul
lui Alex Nedea apare și în filmul vostru. Crezi că filmul mai poate avea un
impact în zona asta sau vezi miza lui în altă parte acum?
Mihai Dragolea: Discursul
legat de păduri nu mai e la fel de prezent ca în 2018 – 2020. Cred că mai
degrabă ce am sperat eu este să găsim niște modalități de a comunica cu oameni
care au păreri diferite față de noi.
Fiecare să-și ia un fel de
emporwerment personal, o formă de rezistență individuală: poți face ceva în
jurul tău, fie că e legat de mediu, fie legat de situația socio-politică. Adică
dacă chiar crezi în ceva, probabil ar trebui să acționezi ca atare. Nu mai
putem aștepta după state și după corporații, cred că e clar în ce direcție merg
ele.
Monica Lăzurean-Gorgan a făcut
filmul „Lemn” înaintea noastră, în care a expus destul de clar ce fac
corporațiile în România. Ea e producătoarea noastră și a făcut o muncă monumentală. „După cioate” e un film care a
fost făcut greu și a durat mult.
Demersul a pornit tocmai din
nevoia de a arăta furtul de lemn din România. Noi aveam preocuparea asta ecologică,
mai ales eu, chiar dacă greutatea temei s-a schimbat pe parcurs.
Interesul pentru copaci mi-a venit din copilărie. Am
locuit în cartierul Plopilor Vechi din Cluj care era plin de plopi vechi,
bineînțeles. Și pentru că făceau murdărie în mai, primarul Funar i-a tăiat pe toți,
dintr-o dată, într-o vară. Erau foarte mulți, erau înalți. Și a lăsat așa niște
maldăre de trunchiuri și de crengi prin cartier. Noi, copiii, ne făcuserăm
niște baze și stăteam în măruntaiele astea tăiate.
Copacii nu muriseră total. Au alt ritm față de noi, ei încă
înfrunzeau, încă trăiau deși erau tăiați și mestecați acolo. Mirosul sevei
curgea din trunchiuri. Țineam mult la plopii ăia. Era așa un peisaj pe care
l-ai văzut de când te-ai născut și dintr-odată n-a mai fost. Te bătea brusc soarele în cap. A fost o destabilizare. Experiențele astea din copilărie la un
moment dat ies la suprafață și nu știi de ce te apuci să plantezi copaci sau
de ce te interesează treaba asta. Se leagă.
Mihai Gavril Dragolea e debutat cu ,Roboțelul de aur' (2015), realizat tot împreună cu Radu Mocanu. După cioate este prezentat la Ceau, Cinema! în premieră la Timișoara, vineri, 18 iulie (ora 19), la cinema Timiș, în prezența celor doi regizori.
sâmbătă, 21 iunie 2025
TIFF 2025: episodul 2
Răzvan Băloi e din nou la TIFF (unde altundeva?). Așa că mai trimite de acolo impresii la cald, cum a făcut de la debutul pe Marele Ecran. De fapt dovezi de iubire de cinema din ultimul drum și trei-patru zile cu TIFF, care curg una într-alta ca într-un vis lung și au șanse să-ți rămână pe cord ( dacă nu v-ați prins deja, am mixat în acest intro titlurile de mai jos):
Văzut tot la matineu, “Debut” (Debut, or, Objects of the Field of Debris as Currently Catalogued, r. Julian Castronovo, 2025) e un film american independent, destul de atipic pentru o ficțiune. Pare mai degrabă un documentar care surprinde o bucată din viața regizorului, de 27 de ani, 1m 85 și 70 de kilograme, singurele date concrete care apar în film despre el. În rest, acesta reconstruiește o poveste din trecut, care pare reală - investigarea dispariției unui falsificator de artă prin găsirea unor indicii într-o nișă din perete și prin folosirea unor tehnici de detectiv particular. De la un moment dat, devine greu de urmărit, fiindcă povestea conține o altă poveste și totul se transformă într-o enigmă și mai mare - dispariția regizorului însuși.
“Ultimul drum” (The Weeping Walk/Waarom Wettelen, r. Dimitri Verhulst, 2025) e exact despre ce scrie în titlu: drumul unui cortegiu funerar spre cimitir. Aparent - o dramă, în realitate - o comedie spumoasă (sau spumantă), căci drumul durează mai multe zile și trece prin mai multe țări. Ingrediente: prietenul “căcăcios” din grădiniță, șoferul dricului, o tipă care participă la toate înmormânările femeilor de vârsta ei pentru a-și găsi jumătatea (Tinder is overrated!), o cămilă, niște vameși haioși și un circ falimentar. La care se mai adaugă: traversarea cu bacul, trecerea graniței dintre Țările de jos și Belgia printr-un tunel, un chef cu coctailuri multiculti (rețeta: pui mai multe spirtoase, cam tot ce ai prin casă în același pahar și îl dai peste cap - credeam că noi am inventat asta în facultate, dar se pare că nu!) și mult, mult umor. Totul asezonat cu un dric cu personalitate, care e și el pe ultimul drum!
Dacă tot e Focus Estonia la Tiff, merg la “Idiotul” (Idioot, r. Rainer Sarnet, 2011). Ultimul film al regizorului, The Invisible Fight (Nähtamatu võitlus, 2023) mă intrigase prin estetică și subiect. Acum îl redescopăr pe Dostoievski printr-o abordare aparent modernă, dar cu aceleași arhetipuri umane și calități nuanțate de desfășurarea în totalitate a filmului într-o biserică (catedrala Luterană din Narva, dedicată țarului Alexandru al II-lea al Rusiei - după cum aveam să aflu ulterior). Același prinț Mîșkin, cu aceeași naivitate, într-o lume cinică și avară, același idiot sincer care încearcă să-i schimbe pe cei din jur. După film, unii ies contrariați, alții pun întrebări regizorului. Îl întreb și eu, să înțeleg mai bine referințele artistice prezente în film, dintre care se remarcă Pieta lui Michelangelo.
Închei ziua cum am început-o, cu un soi de film autobiografic, multipremiat, o coproducție Țările de Jos-Belgia, “Trei zile cu tata” (Three Days of Fish/Drie dagen vis, r. Peter Hoogendoorn). Creat de regizor dintr-o nevoie de împăcare cu sine, dar și cu tatăl său real, filmul curge frumos, în alb și negru, pentru a nu ne pierde în alte amănunte în afara relației tată-fiu. Tatăl, bolnav, mutat în Portugalia revine acasă timp de trei zile pe an pentru a-și rezolva diverse probleme administrative, de sănătate și sociale. Fiul, matur în înfățișare dar copil în purtare, arde de nerăbdare să petreacă aceste trei zile alături de tatăl său. Urmărindu-i în diverse ipostaze, de multe ori stânjenitoare, mă întreb care dintre ei e mai matur emoțional? În orice caz, emoțiile vin la sfârșit, după film, când regizorul ne dezvăluie că filmul e povestea vieții lui, filmat în locuri din trecutul familiei și ne deslușește semnificația titlului original al filmului “Trei zile de pește" (ca amănunt, în toate cele trei zile se servește pește la masă): perioada maximă pe care o porți suporta fără e deveni prea scârbit sau prea năpădit de emoții în prezența unui “ingredient” delicat.
“Dovezi de iubire” (Acts of Love/Kærlighedens Gerninger, r. Jeppe Ronde, 2025) e greu de dus. O comunitate New Age din Danemarca acceptă suflete pierdute în numele iubirii și nu judecă, statutar, pe nimeni. “Preoteasa” șefă ne aduce aminte de soția unui personaj meteoric din politica noastră recentă, prin discursul său încrezător că iubirea vindecă orice și că toată lumea ar trebui să iubească pe toată lumea. Hanna, un suflet rătăcit, dar cu încredere orbească în vindecare prin iubire începe să aibă îndoieli atunci când fratele ei mai mic sosește la “templu”. Treptat, atmosfera devine apăsătoare, pentru că trecutul vine ca un căpcăun din urmă, înghite și apoi tranformă prezentul într-un viitor de neacceptat, iar iubirea devine absurdă și viscerală.
“Miocard” (Miocardio, r. José Manuel Carrasco, 2025) mă atinge cel mai tare, deși la început nu înțelegeam de ce. Scenariul îmi părea cunoscut. Doi foști iubiți se întâlnesc după 15 ani, conversează și pare că se înțeleg. Dar discuția se transformă în ceartă și atunci totul se resetează, ca în Ziua Cârtiței. Aceeași zi reîncepe de mai multe ori și de fiecare dată pare că sunt șanse ca lucrurile să se rezolve. Dar în film apare un fel de alter-ego al personajului/tipului din buclă care ne dă o altă viziune asupra acțiunii. Și atunci apare twistul, care mă atinge, mă emoționează și înțeleg în sfârșit de ce.
Interior Zero (r.
Eugen Jebeleanu, 2025) e un film-experiment, care aduce pe ecran, dar și pe scena de după, trei actrițe care
joacă o “Cristina” - un arhetip
feminin ce se zbate să respire într-un București alienant, ostil și plin de
provocări. Cristina e asistentă/secretară la o corporație, fiică crescută de o mamă singură care lucrează în
Spania. E în căutarea iubirii vieții, dar și joacă în propriul film, pe
care îl vedem ca film în film. Și regizorul Eugen Jebeleanu
(cunoscut pentru Câmp de maci, 2020) e actor și simultan regizor al filmului din film. Ca
să fie totul mai încâlcit, aflăm de la acesta, la
sesiunea de Q&A că proiectul
cuprindea inițial cinci Cristine, nu doar trei.
miercuri, 18 iunie 2025
TIFF 2025: Make TIFF great again
![]() |
My Late Summer Q & A |
![]() |
Juana Macias Q & A |
sâmbătă, 24 mai 2025
Doc-minică 4: Despre coride și cinema, cu Jorge Gonzalez
marți, 20 mai 2025
habitat interconectat
![]() |
Credit Foto: Alexandra Costea |
![]() |
Credit Foto: Alexandra Costea |
![]() |
Credit Foto: Alexandra Costea |
![]() |
Credit Foto: Benjamin Bledea |
![]() |
Credit Foto: Benjamin Bledea |
vineri, 25 aprilie 2025
'E mișto să ai un personaj sută la sută el, acolo'
EVA HOCHBAUER ȘI DOC-MINICĂ
Eva a fost spectatoare la toate cele trei proiecții Doc-minică de până acum, programul lunar pe care Asociația Marele Ecran îl dedică filmului documentar la Timișoara. Mai spectaculos poate e că a bătut de fiecare dată drumul de la Arad, chiar dacă l-a legat și de ieșiri în natură. Eva Hochbauer a devenit interesată de filmul documentar după ce în 2022 a fost protagonista unuia (Apă și talpă), alături de alți opt alergători de anduranță. Între timp a văzut filmul de peste douăzeci de ori. Am discutat despre toate astea, cu câteva zile înainte de o nouă duminică cu documentar la Timișoara, de la care nu are cum să lipsească.
Foto: Vlad Popa
Marele Ecran: Tu ai venit la fiecare din cele trei proiecții Doc-minică. Ce te-a făcut să vii de la Arad de fiecare dată?
Eva Hochbauer: M-ați prins, acum fac parte din publicul loial. S-a și nimerit să fac niște ieșiri în zonă, dar în primul rând contează că vă știu. De când v-am cunoscut, mi s-a schimbat un pic perspectiva despre filmul documentar. Aveam mici sechele după ce am văzut The Secret. Pentru mine, documentarul era un film cu întrebări și răspunsuri, plus niște imagini la temă.
Până acum a fost fain la Doc-minică. Îmi plac și dezbaterile după film. Primești alte perspective, altfel de explicații. Sunt și curioasă, deschisă să văd. Și la noi, la Arad, au film în fiecare săptămână la cinema Arta, mai ajung câteodată.
M. E.: Ce e cu experiența asta să vezi filmele împreună cu alți oameni la cinema? De ce crezi că e important să vedem filme împreună?
E.H. Nu știu ce îi mână pe alții. La cinema e altceva chiar și față de o plasmă imensă, acasă. Ai un prilej de introspecție, mai ales la documentare, unde și vezi pe cineva din film. Dar nu mă duc cu ideea că vine cineva sau că am o curiozitate. Îmi place mult să fiu surprinsă de film, chiar dacă mai citesc două-trei rânduri înainte. Îmi place să fiu cu totul acolo și încerc să văd cu ce rămân, care-i scopul celor care au creat filmul. Încerc să găsesc scopul ăla și ce vrea să-mi transmită. În cinematograf, te expune, te aduce mai aproape și prin sunet, imagine și celelalte elemente tehnice.
Q & A împreună cu regizorii la cinema Studio. Foto: Benoit AntoineLa Institutul Cultural Român din Viena
M. E.: Experiența ta ca protagonistă într-un documentar a schimbat felul în care vezi filme acum?
E.H. Cu siguranță, În primul rând văd mai multe filme europene. Eu nu mă consider o cinefilă. Traduc filmul prin emoțiile mele, fără cunoștințe de specialitate. Am prins drag de filme și la Arta în Arad, filme care nu sunt la tv. Mi-am dat seama că filmele de duzină americane urmează niște linii și anticipam ce se întâmplă. Nu m-am gândit până acum profund, dar cred că asta m-a atras la filmele europene, la producțiile mici, cu actori de care n-ai auzit: sunt destul de diverse, mai reale, mai naturale. Și cred că m-am văzut și pe mine, m-am recunoscut în ele sau m-am lovit de mine. Au fost niște oglinzi.
M.E. A câta vizionare Apă și talpă ar fi asta de duminică? Știu că le-ai numărat...
E.H. A douăzecișidoua. La Viena când am fost, mi-a zis Andreea Dincă de la ICR că nu e cu Q & A. I-am zis că puțin mă interesează, eu am venit să văd filmul. Până la urmă am vorbit cu publicul și înainte și după film, până a trebuit să plec la gară, să nu pierd trenul. Pentru mine asta e important: să văd filmul.
M.E. Dar de ce de douăzeci de ori?
E.H. Mă ține. Sunt niște lucruri pe care nu le-am spus până acum. În 2022, după ce am mers pe Via Transilvanica, am intrat direct în pită, în pregătirile evenimentului meu (Eva organizează în zona Căsoaia din Arad concursul de alergare Ultra Zărand, n.a.). Nu apucasem să procesez ce am descoperit pe Via. Mai mult de 6 luni am fost parcă alt om, mai liniștită. Am plutit atunci. Cuvintele-cheie pentru mine legate de experiență sunt frumos și liniște iar, după film, am adăugat copleșitor.
Am trecut prin toate locurile alea frumoase pe Via. Pentru mine a fost o chestie super faină și cumva, de fiecare dată când văd filmul, parcă mă duce acolo. Îmi amintesc ce bine o fost după, retrăiesc chestia asta. Îmi dă și o ocazie să mă analizez pe mine, mă văd de sus, de deasupra cutiei. Uneori mă și gândesc că de ce trebuie să analizez atâta. Încerc să găsesc secretul, să mai ajung în starea aia de liniște totală (râde). Mintea mea o caută prin revizionări. Știu că mă mint într-un fel, fiindcă a fost o experiență unică. Mă uit la film ca un alcoolic când bea. Tot un fel de viciu.
M.E. Și funcționează de fiecare dată?
E.H. Da. Plus că tot mai apare câte o chestie. În ultima vreme a fost cam o lună distanță între proiecții. Bovec (Slovenia), Sfântu Gheorghe și Viena. În Austria, a fost mai puțină lume, vreo 50 de spectatori. O râs lumea cu poftă la toate fazele, chiar și dacă erau câțiva străini.
M.E. Ai fost peste tot cu filmul...
E.H. Da, și în Kazahstan aș fi vrut să merg. Ar fi fost un trip fain. (Apă și talpă circulă acum în multe țări printr-un parteneriat cu ICR, n.a.)
M.E. Unde a fost cel mai emoționant?
E.H. Cea mai emoționantă a fost avanpremiera de la Timișoara. O să-mi aduc aminte mereu... 19 iulie 2024. Deși n-am înțeles multe lucruri, a fost cu emoție deplină. M-am și pregătit înainte, cum mă îmbrac, să nu vorbesc mult, am așteptat de parcă era Hollywood. Chiar zilele trecute mi-a apărut postarea pe care am scris-o imediat după. Am zis că am fost eu, în mod natural, m-or răvășit emoțiile. M-a lovit total, în ciuda pregătirilor mele.
Un public cald iarăși a fost la Brașov (la Alpin Film Festival, n.a.). Acolo a fost și mai natural, că n-a mai fost presiunea premierei și au fost multe întrebări faine și cunoscuți în public. În multe locuri aveam câte o cunoștință în sală și aparții într-un fel acelui loc. Altfel îmi dau drumul la vorbă. Câteodată simt că nu transmit tot patosul ăla a meu. Nu mă știu bun orator, cu metafore, deși pot să povestesc ore în șir. Privind din afară, faptul că sunt singurul personaj-femeie cred că e interesant. Dacă ai aspirații asemănătoare și n-ai curaj să faci pași înspre lucrul ăla, e un plus să vezi pe cineva în carne și oase.
Avanpremieră Timișoara. Foto: Bianca NicuAlpin Film Festival (Brașov)
M.E. Dar cum e să te vezi tu pe ecran?
E. H. Îmi place. Și acum mă uit la mine și mai observ ceva nou sau ceva ce aș fi schimbat. Poate e o formă de narcisism, dar îmi place să mă văd, că mă analizez. Să ai șansa asta să te vezi, să te auzi, din perspectiva altuia. Dacă nu erați voi, filmul era altfel... că voi ați montat-o pe Eva până la urmă. Mă văd cumva pe mine, dar din unghiul altuia. Pe Via am fost sută la sută eu, brută, foarte asumată. Îmi asum și chestia asta, îi o zicală în maghiară: ce-i pe suflet e și pe gură. Îmi asum că nu trece tot prin filtrul gândirii înainte să scot pe gură. Trăiesc foarte intens ce mi se întâmplă și uneori trăiesc în extreme. Din partea cealaltă, mă gândesc că e mișto să ai un personaj, un om, care îi sută la sută el, acolo.
Dar de aia îmi place să mă uit de atâtea ori, pentru că după ce m-am studiat pe mine, am studiat restul de opt oameni din film. Pot să zici că e și un documentar psihologic, despre omul în anduranță.
Mai multe despre Eva ca protagonistă (nu doar ca spectatoare) aflăm de la ea duminică, 27 aprilie (19.30), la Cinema Victoria, după proiecția Apă și talpă. Interviul consemnat de Lucian Mircu (co-autor al filmului, împreună cu Mircea Gherase) a fost editat pentru cursivitate.