marți, 18 iunie 2013
Pitch Black (2000) - a story of redemption
rating: Colectabil pentru fani
La prima vedere Pitch Black pare un film horror SF absolut conventional, o clona Alien care se ridica mai sus de celelalte clone prin calitatile vizuale si prezenta unui anti-erou, Riddick, care desi ar trebui teoretic detestat datorita ferocitatii sale si a dispretului pentru ceilalti, reuseste cumva sa se faca placut prin inteligenta, duritatea si capacitatea instinctuala de supravietuire. Si, bineinteles, prin faptul ca poseda niste ochi metalici absolut memorabili. Lasand insa deoparte caracteristica horror a povestii si cadrul SF in care aceasta se desfasoara, filmul lui David Twohy pare sa contina si un substrat destul de religios si de incarcat de simbolism, acesta imbracand elementul central al scenariului care este, cred eu, mantuirea personala.
Lucrul e oarecum sugerat de prezenta intre pasagerii navei a unui imam insotit de fii sai intr-o calatorie spirituala, un pelerinaj catre New Mecca. O defectiune tehnica insa ii arunca pe toti pasagerii intr-un adevarat iad cosmic, o planeta inospitaliera care privita de sus arata ca o mare de foc. Mai tarziu aflam ca e arsa de 3 sori care odata la 22 de ani intra intr-o eclipsa stranie ce-i provoaca un intuneric total iar la adapostul noptii o specie de pradatori iese la suprafata pentru a vana supravietuitorii. Privit din punct de vedere stiintific lucrurile nu prea au sens: evolutiv, e greu de crezut ca niste fiinte nocturne pradatoare ar fi putut evolua pe o planeta care nu cunoaste noaptea decat o data la 22 de ani, iar astronomic e cam greu de imaginat un sistem cu 3 sori, o planeta care suporta viata/atmosfera si un gigant gazos de tip Saturn care sa intre intre ele.. Privind insa planeta ca un loc straniu cu rol simbolic de purgatoriu sau iad in care niste suflete urmeaza sa fie torturate de niste demoni ai noptii, toate iregularitatile astea nu mai conteaza.
Desi initial pe planeta asolizeaza 13 indivizi (inclusiv navigatorul deja ranit mortal si strainul supravietuitor dintr-un alt container impuscat accidental de Zeke) destul de repede se orienteaza atentia catre doar 3 dintre ei: Riddick (Vin Diesel), Johns (Cole Hauser) si pilotul Carolyn (Radha Mitchell). Exista cateva momente in care cele trei personaje sunt superb conturate ca personalitati ambigue moral, cu secrete ascunse, individualiste si lipsite de scrupule. Poate si datorita sexului ei, Carolyn apare cumva mai simpatica si mai umana decat cei doi barbati dar nu trebuie uitat ca in momentele ce preced aterizarea ea a sacrificat 3 sferturi din pasageri pentru a scapa de “balast” si era cat pe ce sa-i arunce pe toti. Johns -’the blue-eyed devil’- e chiar mai egoist decat ea, pastrand morfina pentru adictia lui in loc sa-i usureze moartea navigatorului iar in plus e las si duplicitar, pozand in om al legii dar fiind in realitate un vanator de recompense. Riddick e cel mai sincer dintre toti: “Richard B. Riddick. Escaped convict. Murderer.” Nu-si ascunde nici faptele, nici gandurile, dar cruzimea lui insinuata e mai degraba o strategie de supravietuire invatata in puscarie decat rodul unei gandiri de psihopat: “All you people are so scared of me. Most days I'd take that as a compliment.”
“Mantuirea” de care vorbeam la inceput trebuie cautata in destinele celor 3 personaje. Pusi in situatii de viata si de moarte fiecare din ei actioneaza in mod diferit. Johns se orienteaza imediat spre o alianta cu cel mai puternic membru al grupului - Riddick - si e dispus s-o sacrifice pe cea mai slaba, tanara Jackie, pentru a tine creaturile departe de grup. Prin urmare soarta lui e pecetluita simbolic fiind el cel sacrificat si devorat de creaturi. La polul opus, Carolyn descopera in ea “sacrificiul de sine” ca singura solutie de izbavire si se pune in primejdie intai pentru imam iar apoi pentru Riddick, fiind smulsa din bratele lui chiar cand spunea ca nu se va sacrifica pentru el (desi gestul ei chiar asta implica). Poate si de asta “moartea” ei nu e la fel de explicita ca a celorlalti fiind mai mult o “inaltare” la cer in ghearele uneia din creaturi. Subtil, nu-i asa?
Riddick e cel care “supravietuieste” masacrului - asa cum ne asteptam, fiind si cel mai calificat s-o faca - insa asta pentru ca pierde sansa la mantuire atunci cand decide sa-i abandoneze pe ceilalti si cand gestul altruist al lui Carolyn ii salveaza lui viata. Tot ce-i ramane unui astfel de razvratit fara frica de D-zeu si obisnuit sa traiasca de capul lui e sa paraseasca purgatoriul respectiv renuntand la ceea ce-l definea pana atunci, identitatea: “Tell them Riddick's dead. He died somewhere back on that planet.” E ca si cum soarta lui a ramas indecisa primind dispensa pentru o vreme. Desi ma indoiesc ca la vremea lui Pitch Black spera sa produca niste continuari, se pare ca industria l-a corupt imediat si vom avea o trilogie. Vom afla probabil in al doilea sequell din serie, Riddick, daca furianul a invatat ceva sau nu.
sâmbătă, 15 iunie 2013
Lotte si misterul pietrei Lunii
ANUNT PENTRU MATINALI SI PENTRU COPII
Chaplin din anticariat
Greu de găsit sunt cărţile ale căror autori sunt străbătuţi de un real talent al scrisului, de o ascuţime a capacităţii de a înţelege şi explica secretele cinemaului, de un amestec de admiraţie şi luciditate faţă de subiectul ales.
Din această ultimă categorie privilegiată face parte şi volumul Charles Chaplin, scris de jurnalistul, criticul şi istoricul francez de cinema Pierre Leprohon (1903-1993).
 |
| Credit foto: Okazii.ro |
Înainte să vă spun de ce mi-a plăcut acest volum care de-a lungul anilor trecuţi de la apariţie a încântat, cu siguranţă, generaţii de pasionaţi ai filmelor lui Chaplin, trebuie să vă recomand să îl căutaţi urgent printre cărţile familiei, în bibliotecile publice sau prin anticariate.
Apărută înainte de lansarea Contesei din New York, ultimul film al cineastului britanico-american, Charles Chaplin este deopotrivă o fascinantă biografie, o strălucitoare radiografie a geniului pur şi incontestabil al „prinţului tăcerii” şi o pasionantă dare de seamă despre cinema şi despre o epocă dispărută (scuzaţi-mi abundenţa de epitete, dar chiar mi se par justificate).
Cartea este structurată în două mari părţi ce pot fi citite intercalat sau succesiv. A doua jumătate, extrem de bogată în informaţii, conţine câteva din scrierile lui Chaplin, o „încercare de cronologie”, note despre persoanele care, într-un fel sau altul, au jucat un rol în viaţa cineastului (de la familie, partenere şi prietene, prieteni şi colaboratori, până la figuranţi şi interpreţi; eu, de pildă, nu ştiam că a fost foarte bun prieten cu Stan Laurel), precum şi o utilă filmografie.
Prima parte, cea mai consistentă şi care constituie de fapt substanţa volumului, este o incursiune în viaţa şi diversele perioade creative ale lui Chaplin, marile sale filme primind spaţii generoase de exegeză. Leprohon corelează informaţiile privind viaţă privată cu influenţa acesteia asupra operei (şi invers), ne poartă prin povestea realizării fiecărui film şi ne explică unicitatea lui Chaplin. Surprinde evoluţia stilului marelui comic, de la simplele gaguri de început până la emoţionantele momente de cinema de geniu de mai târziu.
De la originile sale londoneze marcate de sărăcie, trecând prin primele încercări artistice din Marea Britanie şi, apoi, de peste Ocean şi până la câştigarea faimei mondiale – totul este relatat cu pasiune, stil şi atenţie la esenţe.
Senzaţia pe care am avut-o după lectură a fost aceea că nimic nu mai poate fi spus important despre opera şi viaţa lui Chaplin. Totul pare cuprins în acest volum care nu ocoleşte nici momentele delicate din viaţa privată sau profesională a protagonistului său.
Ne reamintim astfel de iubirile şi divorţurile lui Chaplin, de acuzaţiile pe care i le-a adus a parte puritană a societăţii americane, de plecarea din America în urma campaniei "anti-comuniste", de războiul cu Hollywoodul, de iubirea sa faţă de public şi a publicului faţă de el, de implicarea în viaţa cetăţii şi în acte caritabile, de numeroşii săi copii, de reîntoarcerea în Marea Britanie natală, de instalarea în Elveţia.
Dar ne emoţionăm de asemenea la tragedia pe care a trăit-o Chaplin odată cu apariţia sonorului, schimbare pe care nu a depăşit-o niciodată complet, dovadă filmele lui vorbite, inferioare capodoperelor mute. Însă, chiar şi în cazul ultimelor pelicule, Leprohon ne face să înţelegem de ce nu mai regăsim măreţia de altădată şi de ce autorul lor a renunţat la (sau, mai degrabă, a transformat radical) personajul vagabondului.
Însă, şi mai important, cartea ne ajută să pătrundem întreaga filosofie pe care omuleţul creat de Chaplin a construit-o şi pe care Leprohon o descrie astfel: Comicul său? De fapt, ceea ce ne amuză totdeauna sunt tentativele lui de a se înscrie în ordinea convenţională a lucrurilor, dorinţa lui de a fi aidoma celorlalţi pentru a avea parte de bucuriile lor. Dar oare bucuriile lor vor fi şi ale sale? E însetat de dragoste, de eleganţă, de bunăstare, dar naivitatea şi stângăciile lui nu-i îngăduie să-şi realizeze asemenea aspiraţii. Tristeţea lui ne copleşeşte atunci când devine conştient de eşec. Dar această tristeţe nu e decât o formă trecătoare, dincolo de care reapar nepăsarea şi libertatea lui, pentru că prin eşec el se regăseşte, se împlineşte, există...
Ionuţ Mareş
joi, 13 iunie 2013
Teatrudansfilmuzică
Wim Wenders, realizatorul tributului cinematografic adus coregrafei de geniu Pina Bausch, declara că "Pina este inventatoarea unei noi arte". Nu e nici dans, nici teatru. E "tanztheater" - teatrudans. Iar documentarul Pina e un spectacol uluitor de teatrudansfilmuzică. Proiectarea sa, deseară (de la 22.00), în Piaţa Unirii, îi va spori grandoarea. Această invitaţie la dans chiar nu poate fi refuzată. E ceva pentru care merită să înfrunţi şi o eventuală ploaie. "Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi" (Pina Bausch)
Şi tot azi debutează la Timişoara Street Delivery şi seria de proiecţii ale Peliculei Culturale. Lumea e mare iar salvarea se ascunde după colţ cu strada Mercy, ceainăria librăriei Cărtureşti, ora 19. Filmul a fost nominalizat din partea Bulgariei la Oscar pentru "cel mai bun film străin" în 2010. O călătorie spirituală prin Europa şi un mare favorit al publicului pe la festivalurile unde a umblat. Pe actorul sîrb Niki Manojlovic îl ştiţi din Underground, Pisica albă, Pisica Neagră, Klopka, Irina Palm etc.
În deschidere veţi putea afla de la arhitectul Mihai Opriş mai multe lucruri despre strada Mercy şi istoria ei (cea care va fi "eliberată" zilele acestea şi ocupată de arte). Despre Pelicula Culturală mai spunem doar atît: anul acesta ne îngrijim în tandem de Casa Filmelor de la festivalul Plai, iar aseară tocmai am decis în mare programul. Suntem încîntaţi (detalii coming soon).
Şi tot azi debutează la Timişoara Street Delivery şi seria de proiecţii ale Peliculei Culturale. Lumea e mare iar salvarea se ascunde după colţ cu strada Mercy, ceainăria librăriei Cărtureşti, ora 19. Filmul a fost nominalizat din partea Bulgariei la Oscar pentru "cel mai bun film străin" în 2010. O călătorie spirituală prin Europa şi un mare favorit al publicului pe la festivalurile unde a umblat. Pe actorul sîrb Niki Manojlovic îl ştiţi din Underground, Pisica albă, Pisica Neagră, Klopka, Irina Palm etc.
În deschidere veţi putea afla de la arhitectul Mihai Opriş mai multe lucruri despre strada Mercy şi istoria ei (cea care va fi "eliberată" zilele acestea şi ocupată de arte). Despre Pelicula Culturală mai spunem doar atît: anul acesta ne îngrijim în tandem de Casa Filmelor de la festivalul Plai, iar aseară tocmai am decis în mare programul. Suntem încîntaţi (detalii coming soon).
miercuri, 12 iunie 2013
OpenAir: Blush in cadrul festivalului conTEMPO
Dupa deschiderea de luni cu spectacolul lui Razvan Mazilu, Şaraiman, iata ca Festivalul conTEMPO continua astazi cu o proiectie de film in aer liber, in Piata Unirii, de la ora 22:00.
Filmul de aprox. 52 de minute este ecranizarea performance-ului de succes Blush, al lui Wim Vandekeybus. Plecând de la un spectacol creat în 2002, Compania Ultima Vez a conceput filmul Blush sub forma unei plimbări exploratorii între peisajele sălbatice ale Corsicii și locurile rău famate din Bruxelles. Ca niște patine explozive, corpurile devin prada pasiunilor și suferinţelor, ritmate de o muzică rock eliberatoare. Un film cult în domeniul cinema-ului coregrafic. Filmul va fi prezentat cu subtitrare în limba engleză.Daca v-a placut Pina lui Wim Wenders sigur nu veti rata Blush. Iar daca tot am amintit de Pina, maine seara il puteti (re)vedea in aceeasi locatie si de la aceeasi ora (22). Daca vremea tine cu noi, desigur.
Nobody says the "B" word!
"I've seen The Exorcist about a hundred and sixty-seven times, and it keeps getting funnier every single time I see it!" Beetlejuice (1988, r. Tim Burton)
marți, 11 iunie 2013
George Littera – sau cum arată erudiţia cinematografică
Paradoxal - însă nu extrem de surprinzător luând în considerare perfecţionismul său recunoscut -, George Littera nu a lăsat în timpul vieţii nicio carte. Scrierile sale rămăseseră împrăştiate în reviste, studii ştiinţifice, cursuri universitare sau volume colective. În anul 2010, Editura UNATC PRESS publica, în circuit restrâns, Istoria filmului universal. 1895-1945, un volum postum îngrijit de Dana Duma şi sprijinit de soţia autorului, Ileana Littera.
Bazată pe notele de curs ale unor foşti studenţi, cartea reprezintă, în ciuda limitelor sale stilistice inevitabile, o erudită şi extrem de utilă incursiune în începuturile cinematografiei. Un compendiu bogat în informaţii şi observaţii de substanţă, care dezvăluie un spirit enciclopedic viu, dotat cu o uşurinţă unică în a parcurge şi dezvălui deopotrivă drumurile cunoscute şi cărările ascunse ale istoriei filmului.
La sfârşitul lui 2012, aceeaşi editură a publicat, din păcate într-un regim similar şi inexplicabil de semi-clandestinitate, cartea Pagini despre film, care reuneşte o mare parte dintre textele despre cinema ale lui George Littera, apărute între 1964 şi 2000. Substanţialul volum de 300 de pagini este structurat în trei părţi de dimensiuni asemănătoare, care dezvăluie multiplele direcţii ale obsesiei autorului faţă de cinematograf. Prima este dedicată unor texte de teorie şi estetică, a doua – fimului românesc, iar ultima – unor mari pelicule şi regizori din întreaga lume. Bineînţeles, graniţele între zonele de interes sunt flexibile şi se suprapun, astfel că multe dintre texte relevă combinaţii infinite de istorie, estetică, teorie, critică aplicată, cronică de întâmpinare, eseu sau relatări de la festivaluri.
George Littera dezvăluie o lejeritate fascinantă a discursului, atribut numai al spiritelor erudite şi dedicate până la obsesie subiectului de analiză. Teoreticianul ne poartă, cu egală pasiune, prin istoria şi identităţile genurilor ficţional, documentar, de animaţie, musical sau scurtmetraj. Ne vorbeşte despre evoluţia esteticii filmului, despre vedetele melodramelor mexicane, despre celebra politică a autorilor promovată de francezi, despre cum s-a dezvoltat practica actoriei, despre metaforă şi simbolismul obiectelor în cinema.
Toate aceste idei abordate în prima parte a volumului sunt continuate cu un sclipitor eseu despre momentele cheie din evoluţia teoriei de film româneşti, care ne trimite la primii scriitori ce şi-au îndreptat atenţia spre noua artă în anii de început ai secolului 20, la revistele de cinema ale vremii, la ideile unor Mihail Dragomirescu şi, mai ales Tudor Vianu, la publicaţiile de avangardă şi la specialişti notorii ca D.I. Suchianu şi Ion Cantacuzino.
Partea a doua, dedicată filmului românesc, conţine unele din cele mai strălucitoare pagini despre cei mai importanţi cineaşti şi rolul jucat de ei în evoluţia limbajului cinematografic autohton. După ce îi cunoaştem pe doi dintre regizorii precursori din perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Marin Iorda şi Ion Şahighian, ajungem la analize detaliate dedicate marilor filme ale cineaştilor care au creat şi consolidat identitatea filmului românesc - Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Iulian Mihu.
Littera identifică ruptura decisivă produsă de două filme reper şi consecinţele ei: Între Moara cu noroc al lui Victor Iliu şi Pădurea spânzuraţilor al lui Liviu Ciulei, în mai puţin de un deceniu, fizionomia cinematografului nostru se modifică sensibil. Suntem, totuşi, prea aproape de această epocă, ne lipseşte posibilitatea unui recul în timp, pentru a desluşi cu precizie toate dimensiunile şi implicaţiile fenomentului cinematografic, pentru a surprinde toate nuanţele lui şi felul în care el a pregătit actuala stare a cinematografiei româneşti (nota mea – textul este din 1976), dar încă de pe acum se poate afirma fără teama de a greşi că aceşti ani reprezintă şi în ceea ce priveşte evoluţia limbajului cinematografic (...) o perioadă de trecere de la vârsta insesizabilelor, sporadicelor acumulări, la vârsta premergătoare unei dorite maturizări, o perioadă în care se epuizează un întreg ciclu de căutări.
Pentru George Littera, între cineaştii epocii, Iliu reprezintă cazul celei mai stăruitoare tentative de elaborare a unei poetici personale, iar momentul Pădurii spânzuraţilor e cel al unei mature sintetizări a achiziţiilor expresive înregistrate de cinematograful nostru într-o lungă perioadă de tatonări, de lente şi capricioase acumulări, momentul în care se afirmă, mai intens, mai ascuţit, conştiinţa limbajului.
Eliberaţi de formula stilului clasic, solid şi coerent, unii din tinerii regizori ai vremii căutau, privind cu un ochi la Occident, formule noi de expresie, aşa cum au făcut Pintilie şi Săucan: Formula epică pe care o practică filmul (nota mea - Duminică la ora 6) a părut unora ceţoasă, obscură. Această construcţie atomizată şi fluidă, suplă, aparent lipsită de coerenţă, prin care Pintilie a încercat o eliberare de sub tirania unor tipare epice sclerozate, nu trebuie judecată după canoanele tradiţionale” sau „În Meandre, cinematograful nostru numără încă o experienţă în sfera căutărilor de limbaj – una dintre cele mai îndrăzneţe de până acum – şi cred că e bine să încercăm formulele cele mai diverse. Săucan nu vrea să povestească o istorie, nu pune în pagină evenimente, ci e interesat de stările, de psihologia sinuoasă a eroilor, de jocul ei labil, de senzaţiile personajelor.
Partea a doua conţine de asemenea un substanţial eseu despre evoluţia stilistică a filmului de animaţie românesc, dar şi texte despre încercările de filme poliţiste, „coordonatele” documentarului sau istoria filmului istoric.
Egal interesat de peisajul internaţional al filmului, George Littera a scris numeroase pagini şi despre cinematografia sovietică, precum şi despre multe din filmele, autorii şi valurile definitorii din epocă, de dincoace sau de dincolo de Cortina de Fier - toate cuprinse în ultima porţiune a cărţii.
Observaţiile lui George Littera caută întotdeauna esenţele, plăcile tectonice care pun în mişcare limbajul cinematografic. Fiecare film, cineast, stil sau gen este integrat în context istoric şi teoretic. Textele sunt lipsite de orice tentaţie impresionistă. Analizele sunt lucide, profesioniste fără a fi didactice, dezvăluind o pasiune rar întâlnită.
El ştie să vadă importanţa filmelor slabe şi caracterul vizionar al peliculelor esenţiale. Înţelege fenomenul cinematografic în toată complexitatea şi diversitatea lui. Dincolo de bogăţia informaţională şi conceptuală, o astfel de carte te învaţă cum să priveşti şi să gândeşti cu adevărat un film, să conştientizezi de ce este cinematografia atât de fascinantă, puternică şi importantă.
Littera ar trebui să devină un reper sau măcar să fie citit de toţi cei care, într-un fel sau altul, discută, amator sau profesionist, pe bloguri sau reviste de cultură, despre această fascinantă obsesie - filmul. Iar scrierile sale ar trebui să ajungă la un public cât mai larg, în contextul unei pieţe editoriale în căutare de cărţi de cinema de valoare.
Ionuţ Mareş
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)