vineri, 22 mai 2015

Micul prinţ s-a făcut mare

A lua Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery şi a te gândi la o continuare a poveştii poate părea un exerciţiu creativ deopotrivă îndrăzneţ şi incitant. Reuşeşte regizorul Mark Osborne să îl ducă la bun sfârşit în animaţia prospăt lansată la Cannes?


Pentru început, animaţia lui Osborne fixează un cadru contemporan în care să înceapă dezvăluirea poveştii din carte. El arată cam aşa. O fetiţă de vreo 7-8 ani şi mama ei divorţată îşi duc viaţa după reguli şi planuri extrem de clare – concepute de mamă şi adoptate cu entuziasm de micuţă. Totul se schimbă când cele două se mută într-un casă al cărei vecin are un avion în curte şi încearcă să îl pornească. Un pic nebun şi un pic nonconformist, bătrânul din casa vecină începe să o fascineze pe fetiţă şi să pună în pericol eforturilor mamei de a-şi transforma copilul într-un mic adult responsabil. 
Prin vocea lui Jeff Bridges, bătrânul devine cel care o introduce pe micuţă în lumea Micului Prinţ.

Secvenţele generate exclusiv pe computer, reprezentând rama contemporană a poveştii, alternează binevenit cu cele în care pe post de personaje animate sunt nişte păpuşi din fetru şi carton. Acestea din urmă urmează fidel linia estetică a desenelor lui Saint-Exupery din cartea Micul prinţ şi construiesc un univers cu infinit mai multă candoare şi expresivitate decât cel dominat de CGI. Păcat că astfel de secvenţe nu sunt foarte multe. Şi păcat că scenariul derapează la final spre un fel de action-movie în care fetiţa îl descoperă pe Micul Prinţ într-o nouă lume, devenit adult. Secţiunile respective nu mai au nimic din spiritul şi atmosfera textului, din profunzimea metaforelor expuse subtil de personajele lui Saint-Exupery.


Nu sunt foarte sigură că ce rezultă e un film pentru copii. Nostalgia după starea de graţie pe care am avut-o cu toţii în copilărie şi am uitat-o pur şi simplu pe parcurs mi se pare un subiect prea complex şi nu neapărat interesant pentru copii. Aşadar, cred că Micul prinţ al lui Mark Osborne va fi savurat în special de adulţi, cu precădere dacă nu-i deranjează faptul că regizorul şi scenaristul renunţă aproape complet la subtilitatea cărţii şi subliniază „mesajul” în culori fosforescente. 

Gottlywood Making-of (foto)











Vinerea animata: A Different Perspective

joi, 21 mai 2015

Cannes 2015: Mic jurnal foto

Fost orăşel pescăresc pe Riviera franceză, Cannes se transformă, de 68 de ani încoace, în Mecca cinematografiei mondiale în luna mai. Populaţia orăşelului creşte cu vreo 50% în perioada asta (iar preţurile chiriilor şi ale camerelor de hotel cresc de vreo 10 ori), deci e de înţeles de ce mulţi localnici îşi iau concediu şi pleacă în cele două săptămâni de festival. Dacă pot. Dacă nu, pufnesc mai mult sau mai puţin vocal de fiecare dată când rămân blocaţi în trafic sau nu pot traversa oraşul din cauza puhoiului de oameni care blocheza zona din jurul falezei şi a lui Palais des Festivals - locul în care se ţine cea mai mare parte a evenimentelor.

Dintre cei care rămân, mulţi sunt implicaţi în ce se întâmpla la festival şi în jurul lui. O mică armată de oameni se asigură că totul merge strună la evenimentele din Palais şi o altă mică armată lucrează la zecile de restaurante şi cafenele invadate de jurnalişti, regizori, actori, producători, cinefili şi alţi oameni care se învârt prin sau pe lângă lumea filmului. Eu am ajuns a patra oară la Cannes în acest an, iar săptămâna pe care o petrec aici e la fel de fascinantă ca şi cele din anii trecuţi. Iată câteva snapshot-uri cu ce se întâmplă în fiecare zi.

În fiecare dimineaţa iau cu mine broşura cu programul zilei, răsfoiesc catalogul festivalului pentru descrieri ale filmelor din ziua respectivă şi nu uit sacoşa mea favorită de acasă, cu Ceau, cinema! Imaginea de anul acesta a festivalului e Ingrid Bergman - care, de fapt, a dat tonul pentru multele prezenţe feminine importante ale acestei ediţii, idee la care voi reveni - şi fiecare broşură cu programul zilnic o arată pe actriţă în diverse ipostaze consacrate.
 

Nu uit de Ceau, cinema nici în timpul zilei :).


Intrarea în Palais e flancată de mesh-uri enorme cu Bergman. Aici se vede cel aflat chiar deasupra intrării. Iar umbrelele sunt de la terasa rezervată jurnaliştilor. 


Şi că tot veni vorba de ei, aşa arată intrarea la una din cele două Press Room-uri, la care se adaugă încăperi speciale destinate jurnaliştilor din audiovizual. În fiecare an sunt acreditaţi la Cannes în jur de 4.500 de jurnalişti din toată lumea. Inutil să adaug, spaţiile oferite în Palais sunt profund neîncăpătoare pentru presă. Iar internetul nu funcţionează grozav. Dar ne descurcăm :).


În pauzele dintre proiecţii, urc pe una dintre terasele din Palais, de unde se vede Croazeta şi plaja, unde stau aliniate corturile din "Satul internaţional" - fiecare ţară are câte un pavilion unde oamenii interesaţi de industria filmului sunt invitaţi să facă networking. Tot de aici se vede şi portul, cu iahturile frumos aliniate.



În dimineaţa asta am fost la proiecţia pentru presă a Comorii lui Corneliu Porumboiu, care anul ăsta candidează în secţiunea Un certain regard


Iar înainte de premiera oficială, fixată după-amiaza, am schimbat două vorbe cu regizorul. 



Concurs Ceau, Cinema!

CEAU, CINEMA! ÎN VIETNAM

Salutul Ceau, Cinema! a ajuns și pe străzile din Vietnam, grație prietenilor Simona și Seba. Ocazie cu care vă provocăm la concurs.

Filmează-te spunînd salutul Ceau, Cinema!, indiferent de loc (poate fi în vacanța ta exotică pe plajă sau acasă, în baie), postează clipul pe pagina ta (blog/ fb/youtube) cu hashtagul #CeauCinema. Cele mai originale, haioase și suculente saluturi vor cîștiga: un abonament pe întreg festivalul (locul I), o invitatie de o zi pentru locul II si un "duo lube pack" (lubeniță pentru doi) locul III. Dead-line: 1 iulie.
Inspirație aici.






    

miercuri, 20 mai 2015

Tinereţea ca o amintire difuză, distantă : Youth/La Giovinezza

Ziua numărul 8 a Festivalului de la Cannes a început pentru mine cu tradiţionala înghesuială nebunească a celor ce încearcă să intre la premierele de dimineaţă. Am plecat devreme din apartamentul minuscul în care locuiesc săptămâna asta - situat la o binevenită distanţă de vânzoleala de pe Croazetă, pe o stradă pe care suspectez că trăiesc mai multe pisici decât oameni (iar în faţa geamului meu îmbătrâneşte elegant un portocal) - şi am reuşit să prind un loc.

Conform tradiţiei, m-am îmbulzit alături de alţi vreo 2300 de oameni  pentru a încăpea în Grand Teatre Lumiere şi a vedea una dintre cele mai aşteptate premiere. Da, mă refer la afişul pe care se află plasat central fundul divin al Mădălinei Ghenea, iar în background apar figurile contemplative ale septuagenarilor Michael Caine şi Harvey Keitel. Prăpastia de generaţii vizibilă ce apare între corpul dezvelit angelic în prim-plan şi pielea stafidită a celor doi anunţă una dintre temele marcante ale filmului. Dar acesta e departe de a fi unicul contrast pe care marşează Paolo Sorrentino în Youth/La Giovinezza. După cum ne-a arătat deja în, printre altele, La Grande Bellezza, contrastele sunt specialitatea sa.  

Spre exemplu, impresia că Miss Universe (Mădălina Ghenea) e un personaj lipsit de inteligenţă, a cărui ascensiune se bazează exclusiv pe calităţi fizice greu de ignorat, e deconstruită cu eleganţă. Deşi are un număr de replici care se poate numără pe degete, domnişoara Ghenea le serveşte eficient pentru a scoate personajul din eticheta iniţială de « Barbie fără creier ». Că apoi urmează câteva cadre cu trupul ei statuar-angelic complet gol, iar asta consolidează lipiciul personajului, e o altă poveste.


Dincolo de acest detaliu estetic, filmul lui Paolo Sorrentino e un superb demers meditativ, o reflectare prelungită asupra rostului vieţii. Dar nu transpusă în prea multe fraze filosofic-grandioase, ci mai degrabă în scene scene lungi de o frumuseţe răpitoare, în schimburi scurte şi isteţe de replici, de multe ori amuzante, şi în episoade muzicale redate fără multe tăieturi. Muzica, de fapt, e un mod de a comunica folosit fără zgârcenie în filmele lui Sorrentino. Poate pentru că, după cum observa un personaj la un moment dat, e un limbaj universal, care nu cere nici cuvinte şi nici experienţă – intermediază cu uşurinţă emoţii accesibile oricui.

Distribuţia adună suficiente nume celebre pentru a atrage atenţia, şi fiecare personaj, oricât de mică i-ar fi intervenţia, construieşte o prezenţă notabilă. Jane Fonda atrage atenţia de la distanţă în rolul actriţei parvenite care îl părăseşte, cu un amestesc şarmat de vulgaritate şi iubire, tocmai pe regizorul care a făcut-o celebră. Michael Caine e rece-apatic în rolul de muzician septuagenar care refuză să se reîntoarcă la a dirija orchestre, chiar şi când acest lucru îi e cerut de regina Angliei. Harvey Keitel e un regizor faimos în perioada de mijloc a vieţii, dar autor a trei filme ratate la bătrâneţe.


Cu toţii evoluează pe fondul antifonat al unei staţiuni exclusiviste din Elveţia, într-un centru de odihnă în care îşi consumă timpul între sesiuni de masaj, băi calde şi serate muzicale. Cu un pic din aerul de « lume veche » al lui Grand Budapest Hotel, dar fără partea caricaturală, refugiul elveţian în care se adună bogătaşi ce încearcă să scape de atenţia publicului din toată lumea – printre care apare şi un Maradona parodic – e mediul ce oferă liniştea şi calmul suficient în care Sorrentino îşi poate conduce personajele spre conversaţii revelatoare.


Dintre ele, poate cea mai amuzantă pentru audienţa de la Cannes a fost cel dintre personajele jucate de Jane Fonda şi Harvey Keitel – ea jucând rolul acriţei ce îşi lasă baltă regizorul care tocmai a scris pentru ea un scenariu întreg, doar pentru că a primit un contract mai bănos pentru a face un serial TV. Discuţia devine o meta-reflecţie asupra concurenţei dintre cinemaul de artă şi serialele de televiziune, în care actriţa argumentează irefutabil moartea iminentă a celui dintâi. Poate fi ceva mai ironic-amar când te afli tocmai la un festival care celebrează filmul de artă ?

marți, 19 mai 2015

România, o prezenţă mai bine simţită anul ăsta la Cannes

Printre zecile de ţări cu filme selectate pentru proiecţii la Cannes, România pare să fie mai prezentă la cea de-a 68-a ediţie decât am văzut-o în ultimii ani. Cred că de departe cea mai importantă realizare a unei ţări cu o susţinere minimă acordată tinerilor realizatori de film şi cu cel mai mic număr de cinemauri din Europa e faptul că doi regizori români au intrat în competiţia pentru premiul Un certain regard : Un etaj mai jos de Radu Muntean şi Comoara de Corneliu Porumboiu. În plus, Tibi, un scurtmetraj regizat de un elev de liceu din Bucureşti a fost selectat pentru proiecţie în cadrul secţiunii Short Film Corner (chestie despre s-a scris multişor în presă), iar scurtmetrajul Ramona de Andrei Creţulescu, a fost proiectat în cadrul secţiunii Semaine de la Critique

Ah, şi era să uit. Posteriorul Mădălinei Ghenea, cunoscută mai ales pentru prezenţa ei în tabloide la braţ cu Leonardo di Caprio sau cu Gerard Butler, a tronat lasciv pe afişul unuia dintre cele mai aşteptate filme. În Youth / LA Giovinezza, realizat de Paolo Sorrentino, unul dintre cei mai interesanţi regizori ai momentului, Mădălina Ghenea e obiect de veneraţie pentru personajele septuagenare jucate de Michael Caine şi Harvey Keitel.


Proiectat în prima zi de Festival, filmul Un etaj mai jos de Radu Muntean s-a bucurat de o primire încurajatoare din partea criticilor şi în momentul în care scriu acest articol este considerat ca având şanse redutabile la premiul acordat în secţiunea Un certain regard. O « dramă de bloc » filmată cu obişnuitul fler al lui Radu Muntean, după cum o descria un critic al prestigioasei reviste The Hollywood Reporter, pelicula urmăreşte tensiunea din jurul unei posibile crime petrecute în apartamentul aflat « cu un etaj mai jos » decât cel în care locuieşte personajul jucat de Teodor Corban. 


Aflat în miezul incontestabil al filmului, Corban e deja o prezenţă cunoscută publicului fidel de la Cannes – el s-a mai aflat aici în rolul « domnului Jderescu », realizatorul de emisiuni la o televiziune locală cvasi-amatoristă, în A fost sau n-a fost, distins cu premiul  Camera d’Or în 2006.

Posibil martor la crimă, el are de ales între a nu se amesteca sau a da în vileag detalii despre presupusul criminal – care locuieşte în acelaşi bloc. Ca de obicei, filmul lui Muntean face o afirmaţie mult mai largă despre lumea în care trăim decât cea limitată la povestea brodată în jurul unei investigaţii de tip poliţist. Cu un scenariu co-semnat alături de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu, el vorbeşte despre optica de tip « stai în banca ta şi nu te amesteca », atât de păguboasă şi de prevalentă în societatea românească. Mentalitatea care caracterizează atâţia alţi oameni crescuţi în timpul regimului comunist, care ucide din faşă simţul civic şi induce teama de implicare în orice ar putea rezulta cu o ieşire periculoasă din normalitate. Şi tot ca de obicei, acţiunea fierbe la foc mocnit, suspansul e difuz, dar mereu acolo, dialogurile sunt impecabil scrise. Iar Teodor Corban reuşeşte să construiască un rol a cărui complexitate aminteşte de dilemele morale ale personajelor dostoievskiene, după cum observa un critic al revistei Variety. 

The "Illumination" of a Mad Men
















"Om!"

luni, 18 mai 2015

Gottlywood

TEASER CEAU, CINEMA! 2015

Bine, dacă ne luăm după durată e mai degrabă un "trailer". Anul acesta, fest-ul nostru de buzunar crește și va ține două zile la Gottlob (prima localitate de la țară cu un cinematograf renovat). Filmările au fost făcute în comună (care a devenit un imens platou de filmare) și la Timișoara, au durat 6 ore și au implicat cîteva zeci de oameni, de la 6 la 95 de ani.

Credits:

Camera:             Rafa Vasilcin
LubeNinja:         Boris Gaza (Atelier 1)
Montaj:              C.C.!
Concept:            Lucian Mircu
Consiglieri:        Waka_X & Richie & Navetistu Bănățean
Set-designers:   Carmen Gaza & Sophie-Rose
Ghid local:         Lino
Recuzită:            Vlăduț O'Naca
Mașinist:            Iovan Iorgovan
Locație:              Gottlob & Teatrul German de Stat din Timișoara

Mulțumiri:    Primăriei Gottlob și oamenilor faini din "capitala lubeniței".


duminică, 17 mai 2015

Ce spun criticii de Mad Max: Fury Road


Cateva dovezi ca si criticii sunt oameni capabili sa guste un spectacol cinematic "80% actiune, 20% drama" atunci cand acesta e facut cu imaginatie, tupeu si fara compromisuri. Dupa ce-am fost epuizat de experienta Mad Max: Fury Road am petrecut o dimineata intreaga citind parerile presei occidentale despre orgia vizuala semnata de George Miller. Mai jos cateva din cele mai indemanatice superlative:


The fourth installment of George Miller’s rambunctious post-apocalyptic saga arrives in theaters like a tornado tearing through a tea party. In an age of weightless spectacles that studios whittle down from visions to products, here’s a movie that feels like it was made by kidnapping $150 million of Warner Bros.’ money, absconding with it to the Namibian desert, and sending footage back to Hollywood like the amputated body parts of a ransomed hostage... That’s why Max is an enduring hero: He always knows when to drive off into the sunset. This time, he leaves a generation of blockbuster cinema choking on his dust. (David Ehrlich, Time Out New York)


Fury Road takes a Rabelaisian delight in grotesque bodies, and the various ways in which they can be made to splatter, burn and pop... Enormous, naked women are milked like cattle, dwarfs are hoisted on palanquins, and men as pale and gaunt as Méliès aliens are knocked out, gnawed on, sawn up and catapulted through explosions. Imagine if Cirque du Soleil reenacted a Hieronymus Bosch painting and someone set the theatre on fire. This is more or less what Miller has come up with. (Robbie Collin, The Telegraph)


Inspiring fear and giddy excitement in equal measures, "Fury Road" suggests the unruly collision of "Ben Hur" and a Road Runner cartoon. (Eric Kohn, Indiewire)


A relentless action spectacle that will dazzle audiences with its visceral torque and blazing vehicular madness, perhaps the most impressive feat director George Miller has achieved with "Mad Max: Fury Road" — beyond successfully thunderdoming without Mel Gibson and executing some of the most spectacular action-stunt sequences committed to celluloid maybe ever — is how the 70-year-old filmmaker takes a traditionally testosterone-fueled series and reimagines it as a kind of feminist manifesto with much on its mind. (Rodrigo Perez, The Playlist)


It’s like Grand Theft Auto revamped by Hieronymus Bosch, with a dab of Robert Rodríguez’s From Dusk Till Dawn. (Peter Bradshaw, The Guardian)


The engine may have been completely stripped and rebuilt using newly acquired parts, but the result is nothing short of awesome. A supercharged spectacle that races through the gears delivering shot after shot of gasoline-laced adrenaline direct to the heart. It is, perhaps surprisingly, a singularly entertaining modern blockbuster. (Adam Woodward, LittleWhiteLies)


George Miller always wanted his carmageddon movies to bust out the Ozploitation ghetto and get right up in Hollywood’s grille… this reboot retains all the brutality, antipodean humour and fertile imagination played out on arid vistas you could hope for. It is, in a word, crazy. In two, it's fucking crazy. (Jamie Graham, Total Film)


Miller’s Mad Max: Fury Road is a hammer-down, cast-iron-plated, diesel-exhaust-belching manifesto on the physics of screen action, a metamechanics monster truck show with everything but a Robosaurus… It is a movie of split-second decisions, cut-the-crap materialistic down to the very last particular, where every bullet in a clip (and the one in the chamber) and every centimetre of leeway counts. (Nick Pinkerton, Sight and Sound).