vineri, 1 iunie 2012
3 asasini
A t e n t i e!
Nu judecati maimuta dupa fundul rosu! In traducere libera: lasati la o parte prejudecatile legate de filmele "cu asasini" etalate la Hollywood. In cazul de fata, violenta e doar una din uneltele folosite, pentru ca se mai adauga cateva maini de poezie vizuala si filozofie + alte condimente pentru minte, ochi si suflet (la gura). Asa ca filmele de mai jos sunt unisex.
(cel putin primele 2)
KILL LIST *****
regizor: Ben Wheatley
2011
HEADSHOT *****
regizor: Pen-Ek Ratanaruang
2011
THE YELLOW SEA *****
regizor: Hong Jin-Na
2010
joi, 31 mai 2012
Cosmopolis: Neecranizabilul.
Pe multe cărți stă la vedere o ștampilă mare cu ”de neecranizat”.
Dar există și multe adaptări cinematografice care au demonstrat că pot capta pe
peliculă atmosfera pe care am descoperit-o ascunsă între copertele unui roman. Parfumul de Patrick Suskind și Pădurea norvegiană de Haruki Murakami
sunt primele care îmi vin în minte.
Romanele lui Don DeLillo, unul dintre cei mai importanți
scriitori americani ai momentului, au, cam toate, eticheta de mai sus. Nu
pentru că n-ar fi foarte ”cinematice” prin subiectele pe care le abordează.
Dimpotrivă, descriu o societate suprasaturată cu mass-media – ecrane pretutindeni
și dialoguri parcă scoase din televizor. Ci pentru că cele mai multe trăiri și
schimbări suferite de personaje au loc în interiorul lor. Iar în vreme ce
romancierul poate intra cu ușurință cu o cameră de filmat imaginară în mintea
personajelor, regizorul de filme face asta mai greu. Nu și dacă îl cheamă David
Cronenberg, poate veți spune.
Celebru pentru scenariile tenebroase, cu personaje care
suferă tot felul de mutilări fizice și psihice (vezi Musca, Existenz și chiar
recentul O metodă periculoasă), Cronenberg s-a
încumetat să ecranizeze un roman a cărui esență e greu de tradus în pasaje de
acțiune cu cauză și efect.
Eric Packer vrea să se tundă – așa sună pretextul poveștii.
Iar pentru asta traversează New York-ul în limuzina sa superluxoasă, ce
funcționează ca un fel de birou itinerant pentru tânărul milionar. Primește
vizite, participă la demonstrații anarhiste, e consultat de medici care îi
hrănesc ipohondria – totul în spatele geamurilor fumurii ale mașinii de lux.
Trupa de actori pe care Cronenberg și-a luat-o alături e o
combinație de nume consacrate (Paul Giamatti, Juliette Binoche, Samantha
Morton) și fețe noi. De fapt, o anume față nouă e cea care atrage, probabil,
cea mai multă atenție asupra filmului: Robert Pattison, a.k.a ”tipul din
Twilight” (cel cu a cărui poză dorm sub pernă fetele de 12 ani). Cronenberg
mărturisește într-un interviu
că îl vede pe Pattison ca având ”prezența” necesară, capacitatea de a pune pe
picioare un personaj foarte complex, ”crud, brutal, vulgar într-un anumit sens,
dar și sofisticat și vulnerabil în același timp, naiv și infantil”.
Cosmopolis e privit drept șansa lui Pattison de a arăta ca
poate mai mult. De fapt, șansa ratată
a lui Pattison de a arăta că poate mai mult, după cum scriu în cor cei ce au
văzut premiera filmului la Cannes. Eu, una, am pierdut-o, așa că aștept în
continuare filmul, la fel ca voi. Până una-alta, mă delectez cu teaser-ul, care
s-a răspândit viral pe net.
miercuri, 30 mai 2012
Afise din folclor
Ce pot face 2 maini dibace ? Printre altele, pot face afise (postere) de film. De nevoie si apoi de placere. Tribal si practic. La bine si la rau. Ca in cap la mine sau ca la gradinita unde a fost Picasso. Alte comentarii (din partea mea) sunt de prinsos.
Afise culese din:
RUSIA
INDIA
AFRICA (selectie)
AFRICA (mega colectie la "Primitive Explorer")
AFRICA (alta selectie)
Imaginatia omului nu cunoaste li-mi-te !
Dupa un pahar festiv de Garrone merge o sticla de Sorrentino
Daca am zis de Garrone, e musai sa-l prezint si pe Paolo Sorrentino. Alt "baiat de aur" al cinematografiei italiene contemporane. Daca v-a atras atentia mai recent afisul cu Sean Penn in This Must Be the Place si ati vazut si filmul (mie mi-a placut - cum sa nu-ti placa ceva cu Frances McDormand !?), e cazul sa plonjati cu curaj in infernul cotidian (in viziunea lui P.S) si sa descoperiti Il Divo (2008), un film tenebros si machiavelic (la propriu) despre viata ex-prim-ministrului italian Giulio Andreotti. Sa ne intelegem: nu imi place politica. Imi produce arsuri la stomac. Insa filmul asta trebuie vazut in primul rand pentru jocul lui Toni Servillo si in al doilea rand sa mai pricepem si noi cum se invart rotile universului de "dupa culise". Continuati cu L'amico di famiglia (2006) pentru a descoperi viata si intamplarile unui avar si libidinos camatar italian care lasa garda jos si se indragosteste. (totul decurge ca in Commedia dell'arte pana cand ... dar de ce sa va stric eu placerea). Bun film si asta ! Bun pentru rubrica asta - evident :) Nu scapati Le conseguenze dell'amore (2004) in care dam tot de Toni Servillo (aparent cel mai solicitat actor italian contemporan) intr-o poveste atmosferica cu dragoste, bani, mafie si puseuri de violenta. (unul din putinele filme cu soundtrack IDM). Daca v-au placut cele de mai sus, eu as incheia cu L'uomo in più (2001) - filmul lui de debut - o saga a doi oameni care impart acelasi nume. Un film in traditia tragi-comediei italiene cu baie de sentimente, film la care plangi si razi alternativ sau in acelasi timp si ramai cu gura cascata la sfarsit. Filme profund umane, filme directe si de sentiment, arta cinematografica cinstita si extraordinar de bine facuta. Nu gasesc niciun motiv (oricat de mic) sa nu recomand toate (da ! TOATE) filmele lui Sorrentino.
marți, 29 mai 2012
Iron Sky (2012)
We come in peace. For revenge.
rating: Brainwash
Am asteptat filmul lui Timo Vourensola vreo doi ani de zile, inca de la primul teaser care dezvaluia nebuneasca idee de a-i propulsa pe nazisti in spatiul cosmic si a le pastra exact atata minte incat sa puna la cale invazia celui de-al IV-lea Reich. De pe Luna. Am urmarit indeaproape productia (bazata in mare parte pe crowdsourcing), am chicotit la materialele promotionale dezvaluite si i-am invidiat pe cei care se aflau la Berlinale in momentul lansarii. Avand in vedere ca in Romania Iron Sky nu poposeste decat la TIFF (6 iunie) am fost nevoit sa recurg la metode mai oculte de vizionare. Ceea ce va doresc si voua.
Filmul e o parodie neconventionala facuta cu multa grija, remarcabila ca nivel de productie (vorbim de un film independent finantat partial de entuziasti) care se vrea si o satira moderna a politicii si mediei traditionale. Ni se propune ipoteza ridicola in care nazistii din ‘45 scapa refugiindu-se pe partea intunecata a Lunii unde infloresc militar si tehnlogic intr-o armada de ozn-uri si dirijabile gata sa descinda pe Terra. Planul lor e deconspirat de o expeditie lunara americana lansata de o presedinta (ce seamana izbitor cu Sarah Palin) sub sloganul Black on the Moon - Yes She Can. Scopul intoarcerii pe Luna e aparent doar electoral - sa punem un negru pe Luna, pentru ca putem - insa exista si un unghi economico-strategic intrucat s-a mirosit un depozit de Helium-3 care le-ar prinde bine americanilor in 2018.
E la mintea cocosului ca punerea unui negru pe Luna nazistilor e rost de conflict etnic. Mandrii arieni nu scapa momentul de a-l testa pe mr. Washington in laborator, dupa reteta lui Michael Jackson. Folosindu-se apoi de accesul sau la Presedentie pun in miscare un plan de nimicire a Statelor Unite din interior si din exterior deopotriva. Aici musca cel mai abil satira lui Vourensola, aservind democratia simulata de americani si gustul lor pentru glamour unei propagande politice neo-fasciste. Spalarea de creiere a functionat la fel de ingenios si in sanul noului Wermacht care invata inca de pe bancile scolii istoria Dictatorului urmarind doar 10 minute din filmul lui Chaplin. Si nu cele potrivite.
Ceea ce m-a nemultumit la Iron Sky a fost usoara confuzie si inconsistenta dramatica. Pe de-o parte marsa pe luat la misto clisee si tipare plus populismul politic contemporan iar pe de alta parte se cauta sa se afiseze o anumita solemnitate a momentelor culminante de tip Independance Day. Mi-as fi dorit mai mult umor negru din partea finlandezilor. SF-ul era oricum lipsit de credibilitate, puteau sa-l ia si pe el la misto. Puncte valoroase insa pentru ducerea la bun sfarsit a celei mai improbabile batalii spatiale vazute vreodata, in care rachete indiene si sateliti chinezesti lupta cot la cot cu statia orbitala MIR si naveta americana (da, toate erau inarmate si deci violand legislatia internationala) impotriva dirijabilelor naziste si a infernalului Götterdämmerung(?). Da, in mod evident, isi merita timpul alocat.
TrailerGrand Prix
Va recomand sa cautati ( nu o sa arat cu degetul unde - dar o sa gasiti ) filmele lui de maturitate care l-au adus pana la premiul de anul asta. Pentru mine, Matteo Garrone si Paolo Sorrentino sunt cei mai importanti cineasti contemporani "made in Italy". Neo-naturalism, visceralitate si un fel anume (netributar si contemporan) de a spune o poveste a la Matteo:
Primo Amore (2004)
L'imbalsamatore (2002)
Gommora (2008)
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)