vineri, 27 decembrie 2019
Ce am văzut în 2019 și a rămas cu mine
De obicei, pe vremea asta, cei care scriam aici alcătuiam un top al anului ce-a trecut. Dar cum ne-am luat cam luat fiecare cu alte treburi, rămânem pe blog doar cu ce a văzut Felix în 2019 și a rămas cu el (nu toate sunt de anul ăsta).
luni, 21 octombrie 2019
Astra 2019 (corespondență)
Amicul nostru Răzvan Băloi, prezent și el la Astra, a scris despre ce a văzut în două zile de festival.
Ziua 1
Podul Narcomanilor(“Laila at the Bridge"). Statistica spune că Afganistanul asigură peste 90% din producția mondială de opium și are cei mai mulți dependenți. Împotriva flagelului luptă prea puțini oameni, unul dintre ei fiind Laila Haidari. Fără prea mult sprijin din partea guvernului sau al donatorilor privați, ea reușește totuși să culeagă de sub “podul drogaților” din Kabul sute de dependenți și încearcă să-i salveze în două “centre” de dezintoxicare și caritate. Dar oare câți reușesc să nu se mai întoarcă sub pod?
Grup Canal 77 evocă povestea celor cinci tineri care în 1977, anul cutremurului și al grevei minerilor din Valea Jiului, se hotărăsc să se opună regimului ceaușist. Inspirați și mentorați ulterior de Paul Goma (“România e ocupată de români’), cei cinci semnează un manifest politic difuzat în presa internațională prin care cer respectarea drepturilor omului și atrag în sfârșit atenția comunității internaționale. Bătuți și torturați, condamnați la muncă silnică la Canal, cei cinci recurg la orice mijloace pentru a-și păstra demnitatea: evadare, greva foamei, neacceptarea niciunui compromis, totul pentru a-și dobândi libertatea. Patru dintre ei plătesc cu morți premature și suspecte, iar cel de-al cincilea, protagonistul Radu Negrescu-Suțu, cu amintirile dureroase trăite departe de țară. Film de predat în școală pentru a nu se trece sub tăcere curajul acestor oameni.
Hey! Bro e un doc rusesc teribilist. Urmărindu-i firul vulcanic, am avut impresia că regizorul i-a plătit pe cei doi puști să-și facă de cap. Par provocați în permanență să-și depășească limitele: beau mult, fac scandal, agață fete și se distrează de parcă ar fi sfărșitul lumii (care poate chiar a avut loc deja, așa cum remarcă un personaj). Hey! Bro te face să vrei să dansezi pe străzi și să uiți un pic de rigorile morale ale societății în care trăim.
Immortal de Ksenia Okphapkina a câștigat competiția internațională.
Întocmai ca o specie de meduză care după ce îmbătrânește, devine din nou tânără și tot așa la nesfârșit, societatea rusească dintr-un orășel din Murmansk, la granița cu Norvegia, prin urmașii celor deportați acolo după instalarea bolșevismului își continua viața conform propagandei de stat. Un film bine lucrat și structurat, dezvăluie cum tinerii devin adepții unei ideologii militariste mai mult decât periculoasă. Și tot așa!
Ziua 2
Fata de aur
Probabil vă amintiți nedreptatea care i s-a făcut Andreei Răducan la Olimpiada de la Sidney, atunci când de la un banal Nurofen i s-au retras titlul și medalia olimpică. Relația cu tatăl ei, relațiile nepotrivite dintre antrenori (printre ei, celebrii Octavian Belu și Mariana Bitang) și sportivele pe care le antrenau, relația cu Simona Amânar (căreia i-a revenit apoi medalia de aur), precum și lupta protagonistei pentru a-și redobândi medalia (cu sprijinul lui Ion Țiriac și a Nadiei Comăneci) sunt subiecte emoționante care ar merita o dezbatere mai pe larg.
Un copil și numai unul (One child nation) dezvăluie cu amănunte viscerale politica statului chinez de a controla natalitatea timp de 35 de ani. Sunt drame de familie încă nerezolvate și subiecte tabu pentru multe dintre acestea, iar încercările de a săpa în acest “gunoi” al istoriei recente de către două dintre protagonistele filmului, par insuficiente pentru a acoperi zecile de mii de cazuri de copii abandonați, omorâți sau răpiți pentru a fi dați spre adopție internațională. Politica actuală a Chinei, “2 copii sunt suficiențí” pare să nu repare mai deloc istoria, ci doar să devină un nou izvor de discuții și investigații în anii următori.
(corespondență de Răzvan Băloi)
(corespondență de Răzvan Băloi)
luni, 10 iunie 2019
6, Cineva!
Știu ce vei face vara asta! Abominabilul atelier de film "Ceau, Cineva!" is back with a vengeance!
În 2019 vom fi cu sufletele la gură pentru un curs-fulger de ACTORIE DE FILM. O atroce echipă de îndrumători, din care vor face parte atât invitați ai festivalului, cât și artiști timișoreni, vor purta 6 dintre cei mai interesați și mai interesanți candidați "Ceau, Cineva!" prin labirinturile jocului pentru camera video.
Condiția este să te poți face disponibil câteva ore pe zi în săptămâna 15-21 IULIE. Ne scrii pe weneedvalues@gmail.com un mesaj creepy, o amenințare, o avertizare etc. (sau, și mai simplu, atașezi o înregistrare audio cu vocea ta sinistră) și te pregătești să auzi "Motor... acțiune!".
Ca de obicei, ne propunem ca până la finalul gottlobsăsesc al festivalului să avem un scurt și cumplit material video cu prestații mostruoase ale cursanților de la această ediție.
Ai grijă!
(mastermind: actorul Laurențiu Bănescu)
ps. cum a fost primul atelier, aici
imagine: Amandine Bănescu
joi, 6 iunie 2019
TIFF la majorat (corespondență)
În prima zi de Tiff – vineri, 31 mai, două filme asiatice m-au captivat. “The Third Wife” (2018) te transportă în lumea feerică din Vietnamul rural al secolului XIX, când să fii a treia nevastă nu e ceva neobișnuit. Însă pentru a avea șansa să devii matroana casei trebuia să ai băieți, iar lupta surdă și intrigile din sânul familiei sunt prezentate ca ceva banal, condimentate cu scene dure, realiste.
“The Spy Gone North”(2018) prezintă celebrul caz al spionului sud-corean "Black Venus", care sub pretextul filmării unor reclame se infiltrează în miezul partidului comunist nord-corean și devine o piesă în jocul politic dintre cele două țări.
Iată ingredientele celei de-a doua zile, sâmbătă, 1 iunie:
-politica de epurare etnică dusă de Danemarca și după terminarea războiului (The Purity of Vengeance)
-campionatul mondial de fotbal Italia 90 pe fundalul acțiunii din Roma (Notti Magiche)
-un ceremonial de prindere a crucii de Bobotează în Macedonia ortodoxă,
- -o scenă de crimă comisă în urmă cu 12 ani, demnă de “Tales from the Crypt”,
-
-atmosfera fascinantă din jurul regizorilor cult italieni din anii ’60 și ‘70,
-atmosfera fascinantă din jurul regizorilor cult italieni din anii ’60 și ‘70,
-
-exaltare religioasă în “God Exists, Her Name Is Petrunija”(2019)
-exaltare religioasă în “God Exists, Her Name Is Petrunija”(2019)
Duminică, 2 iunie
Documentarul “Casa cu lacăt”(al arădencei Diana Gavra) pleacă de la legenda orașelor aflate sub stăpânire austriacă, care aveau o casă a calfelor, unde la finalul stagiului băteau un cui în “copacul breslelor” din curte, spre a închide răul înauntru (se pare că de acolo provine și expresia “să bați în lemn”). În povestea noastră, lacătul reprezintă doar un simbol. Odată copacul furat, acesta nu mai închide nimic, la fel ca sistemul judiciar în societatea românească. Filmul este despre corupția seculară, subiect dezbătut după film de politologi, istorici și juriști și pornește de la un caz recent de fraudare a examenului de Bacalaureat.
Am rămas în zona corupției la “Jumpman” (2018), filmul lui Ivan I. Tverdovskiy (Zoology 2016), care demască o operațiune de înșelătorie la nivel de stat (inter-instituțional.
Franțuzescul “Un amour impossible” (2018) e un film -oricât de clișeu ar suna - de “trăit”. La început, cu o senzație de “jenă”, apoi cu “tristețe” pentru că iubirea pare “imposibilă” și în final, cu “repulsie”, când imposibilul devine posibil.
“The Bra”(2018) e doar o cenușăreasă modernă, care, invocând povestea pantofului (în cazul de față a sutienului) și neavând nevoie de nicio replică, dezvăluie lumea nevăzută a Azerbaijanului, cea săracă și dispusă la compromisuri, o „favelă” ulterior demolată de guvern. Astfel că filmul rămâne o mărturie peste timp a unui cartier din Baku, ridicat de-a lungul unei linii de tren și cu șanse de a fi îngropat în moloz și uitare, dacă n-ar fi fost intervenția regizorului Veit Helmer (Baikonur -2011, Absurdistan – 2008). Fapt divers: în film și pe scenă o regăsim pe Maia Morgenstern.
“The Bra”(2018) e doar o cenușăreasă modernă, care, invocând povestea pantofului (în cazul de față a sutienului) și neavând nevoie de nicio replică, dezvăluie lumea nevăzută a Azerbaijanului, cea săracă și dispusă la compromisuri, o „favelă” ulterior demolată de guvern. Astfel că filmul rămâne o mărturie peste timp a unui cartier din Baku, ridicat de-a lungul unei linii de tren și cu șanse de a fi îngropat în moloz și uitare, dacă n-ar fi fost intervenția regizorului Veit Helmer (Baikonur -2011, Absurdistan – 2008). Fapt divers: în film și pe scenă o regăsim pe Maia Morgenstern.
Am încheiat în Piața Unirii, cu noul și splendidul Almodovar, “Durere și glorie” (2018) cu Banderas și Cruz. Filmul e de fapt chiar despre Almodovar: tinerețea din teatru sau din trupa punk, chiar și personajele fiind distribuite în același roluri ca în urmă cu 30 de ani.
Luni, 03 iunie
Am început și încheiat ziua în aceeași zonă geografică: America de Sud. “Rojo” al argentinianului Benjamín Naishtat e o drama hipnotică, aproape “noir” despre cum trecutul te poate ajunge din urmă, oricât de îndepărtat ar fi. Și dacă vorbim de Argentina anilor ‘70, atunci musai vorbim și de naziști deghizați în oameni cumsecade.
Anul acesta la TIFF e focus China, iar filmul “Baby” e reprezentativ - descrie sistemul administrativ legat de legea adopției. Dar e și despre încăpățânarea de a merge până la capăt. O tânără vrea să salveze cu orice preț un copil cu malformații genetice.
Picanteria zilei mi-a servit-o Louis Garrel, regizorul-actor, fiul lui Philippe Garrel, din fostul “noul val francez” și partener al Laetitie Casta, pe care o distribuie într-unul dintre rolurile principale din filmul “A Faithful Man”. Cuplu în film, ca și în viața reală, Louis (Abel) și Laetitia (Marianne) trebuie să fac față unor provocări extreme pentru a supraviețui. Cu o tehnică narativă la persoana întâi, filmul e plăcut și cald.
“Belmonte” (Uruguay), un pictor aflat în plină criză de 40 de ani, mereu în căutare de ceva inedit, nemulțumit de nimic, dar parcă fericit în nemulțumirea sa.
La matineu, am văzut filmul albanez “Bota”, numele unei foste colonii de deportați politic, care au avut curajul să înfrunte regimul comunist. Acum Bota e un loc pașnic, reprezentat de un beach-bar, unde se petrec toate evenimentele sociale ale locului. Însă, cum tot am învățat, de trecutul împovărat nu scapi cu una-cu două, mai ales când ești din “familie”.
Apropo, următorul film e tot despre o “Crimă în familie”, al turcului Burak Cevik, prezent în sală. În prima parte, pe fundalul unor imagini și muzică tensionante se narează radiografia unei crime petrecute în urmă cu 15 ani, iar în cea de-a doua parte, chiar vedem cuma început totul.
“System Crasher” al Norei Fingscheidt intră în psihologia unui caz de copil-problemă din Germania zilelor noastre. O fetiță de 9 ani cu probleme de comportament e plimbată între instituțiile statului pentru găsirea unei soluții de tratament potrivit vîrstei. Tensiunea crește gradual și în ciuda puștoaicei delicioase, te aștepți ca în orice clipă ceva nasol o să se întâmple.
Miercuri, 05 iunie
Azi m-am focusat pe competiție: danezul „Dronningen”, tradus la noi „Dama de cupă”, rusescul “Yumorist” și românescul “Monștri.” – toate despre decizii.
Primul e despre decizii de moment cu repercursiuni dramatice (ca de obicei în filmele nordice), al doilea e tot despre decizii în timpul Uniunii Sovietice, unde totul era despre Cosmos și votcă, cu un final de purgatoriu, iar al treilea este despre decizii asumate, care îi fac pe protagoniști niște “monștri”. (corespondență de Răzvan Băloi)
duminică, 6 ianuarie 2019
Cu ce am rămas din 2018: faza pe documentare
Felix și Adina au scris deja despre filmele de ficțiune cu care au rămas din anul trecut. Eu mi-am făcut temele mai mult în genul documentar, așa că luați de aici:
The Waldheim Walz (de Ruth Beckermann, Austria, 2018), un avertisment din trecut asupra ușurinței cu care liderii populiști pot activa ce e mai rău dintr-un popor. Un comentariu articulat despre complicitate colectivă, despre fake news înainte de "fake news" deci, per total, o lecție necesară pentru votanții de azi.
Love is Potatoes (Aliona van der Horst, 2017, Olanda) face dintr-o casă un personaj viu, martor al dramelor unei familii din Rusia sovietică. Un documentar care are de toate, de la animație, istorie, poezie și...dragoste (de pe vremea când era exprimată sub forma unei oale cu cartofi fierți).
The Distant Barking of Dogs (Simon Wilmont, 2018, Danemarca). Traumele adânci ale războiului din Ucraina vizibile pe chipul unor copii, protejați numai de dragostea infinită a bunicii.
Martorii lui Putin (Vitali Mansky, coproducție, 2018). Măcar pentru scena/ înscenarea întâlnirii lui Putin cu profesoara lui din liceu s-a meritat să stau la coada de intrare la Astra. Contractat să filmeze pentru campania electorală din 2000, Mansky a fost martor din rândul întâi (și, așa cum admite, un fel de complice) la mașinațiile instalării lui Putin. Bonus: imagini intime din cercul puterii și seara alegerilor văzută prin ochii lui Boris Elțîn.
American Animals (Bart Layrton, SUA, 2018) e o specie hibridă, o docu-ficțiune pe cât de agreabilă, pe atât de inconfortabilă în concluziile ei cu privire la responsabilitatea faptelor noastre.
Fotbal Infinit (2018, Corneliu Porumboiu) așa cum proiecțiile noastre au dovedit-o, nu e doar pentru fanii fotbalului și a lui Porumboiu.
Timebox (2018, Nora Agapi, România) intrigă și captivează nu atât prin povestea din prezent filmată de fiica protagonistului (carismaticul fotograf Ioan Agapi) cât de filmările sale de cameraman amator din comunism, colectate aproape obsesiv într-o arhivă uriașă ce cuprinde de la scene intime până la vizitele în Iași ale cuplului Ceaușescu.
Tot la documentare românești, două mențiuni onorabile: Procesul (de Ileana Bârsan și Claudiu Mitcu) și Dacii Liberi (de Monica Lăzurean-Gorgan și Andrei Gorgan).
Seria Dirty Money de pe Netflix dezvoltă tema arhetipului american al șarlatanului/ con-artist la nivel de corporație/ bancă/ sindicat/ stat, culminând cu escrocul suprem, Donald Trump: "Escrocul este un pion al vieții americane. El profită de încrederea oamenilor de a le realiza visurile, de a le acoperi nevoile, știind foarte bine că nu are nici abilitățile, nici intenția de a face asta". Trebuie văzută și noua miniserie a documentaristului Louis Theroux: Altered States.
Că veni vorba de seriale: am topit Ozark (sezonul doi e sub primul, dar încă delectabil), Wild Wild Country (o poveste care trebuie văzută pentru a fi crezută, despre religie, putere și alt con-artist celebru, îl găsiți în librării sub numele de Osho), The Handmade's Tale (un sezon doi care menține credibilă distopia teocratică din US of A alias Gideon).
Favoritul meu clar rămâne Better Call Saul, care în sezonul 4 desăvârșește transformarea lui Jimmy în Saul Goodman (în paralel cu "înrăirea" lui Mike, prea băgat în afacerile subterane ale lui Gus Fring pentru a mai ieși curat, în ciuda bunelor sale intenții). Replica din final al lui Saul - "It's all good, man" - echivalează în 'sturm und drang' cu mai cunoscuta lui Walt/Heisenberg: "I'm the one who knocks". Better Call Saul nu doar că ajunge acum din urmă timeline-ul din Breaking Bad ci și calitatea seriei originare. Toate piesele fac clic fain-frumos, odată cu revelația că "the con it's on us", așa cum simte și Kim Wexler (Rhea Seehorn, excelentă, ca de obicei).
La categoria "recuperări", m-a rupt The Night Of (2016), care te transformă în cele opt episoade în juratul unei teribile crimă. Până la final, vinovatul clar este sistemul judiciar american, descris cu o bogăție nemaivăzută de nunațe și detalii. Ajută și John Turturro, avocatul șleampăt atacat de psoriazis, într-un rol care îi arată nu doar geniul comic (pe care îl știam), ci și depozite enorme de empatie.
PS. În loc de final amintesc, fără nicio pretenție de top, câteva filme de ficțiune de care m-am bucurat în 2018: Dogman (mai ales pentru incredibilul Marcello Fonte), surprinzătorul Sorry to bother you, deliciosul The Ballad of Buster Scruggs al fraților Coen, Vinovatul (de Gustav Moller), pentru cum te ține pe marginea scaunului, cu economie totală de mijloace, First Man (neapărat de văzut la cinema, pentru muzica lui Justin Hurwitz, peisajele selenare și ochii revelației Claire Foy). Comic Sans (Nevio Marasovic, 2018) a fost o plăcere absolut vinovată și o reclamă de 60 de minute la insulele croate, favorit al publicului la Ceau, Cinema! ex-aequo cu favoritul meu din programul "cincinal", Falling (Marina Stepanska, Ucraina), care mi-a furnizat și una din lecțiile anului:
"Pentru a învăța să mergi pe bicicletă, trebuie mai întâi să accepți căzăturile."
duminică, 23 decembrie 2018
8 din 2018. Atât s-a putut.
TOP 2018, DUBLA DOI
O ce veste minunată: Adina Baya revine pe Marele Ecran cu topul ei personal din acest an.
O ce veste minunată: Adina Baya revine pe Marele Ecran cu topul ei personal din acest an.
Nu am fost atât de harnică precum Felix, nici la capitolul filmelor văzute, nici la cel al filmelor selectate pentru topul de final de an. Astea sunt cele care mi-au rămas în minte, când mă uit în urmă spre ce am văzut în 2018. Ordinea nu reflectă calitatea. E mai degrabă cea în care le-am văzut, aproximativ.
Roma. Alfonso Cuaron face o reverenţă prelungă spre figurile materne aflate în decorul copilăriei noastre. Cele care ne-au purtat în pântece şi în braţe, ne-au hrănit, ne-au iubit, au modelat ceea ce suntem. Mame, bone, bunici. Femei care nu se plâng şi care iartă, care duc singure povara creşterii oamenilor. Asta e Roma pentru mine. De departe cel mai cald şi intim film al lui Cuaron, probabil şi cel mai reuşit.
First Reformed încapsulează fricile, fustrarea şi înstrăinarea care descriu starea psihică a lumii în care trăim. Teama de apocalipsa ecologică, vina latentă şi neputinţa de a o preveni. Cu Ethan Hawke într-un rol extraordinar, filmul mai vorbeşte şi despre singurătatea adâncă, profundă a omului occidental şi imposibilitatea de a se conecta cu cei din jur, dar şi despre derapajul religiei spre consumerism şi eşecul ei frecvent de a (mai) funcţiona ca un mecanism salvator.
În BlackKklansman, Spike Lee face echipă cu Jordan Peele, regizorul superbului horror neo-noir Get Out, în care e răvăşit modul de a trata teme rasiale. Filmul pus la cale de cei doi e o mică bombă subversivă, vorbind tare şi clar despre America rasistă şi conservatoare. Iar printre rânduri, despre Trump şi despre care e cea mai bună formă de rezistenţă în faţa unui sistem corupt: prin încercări paşnice de schimbare sau revoluţie violentă?
Sorry to Bother You e o fantezie SF în maniera Get Out, dar un pic altfel. În sensul bun, spre foarte bun. Filmul trasează conturul junglei capitaliste americane, cu mentalitatea ei de tip dog-eat-dog şi societatea dezumanizată la care duce. Evident, filmul e (şi) despre rasism şi mişcările de rezistenţă de inspiraţie marxistă care se pare că devin revoluţiile „de serviciu” ale erei noastre.
Girl. Lukas Dhont surprinde cu o fineţe rară esenţa adolescenţei, acea vârstă în care toate certitudinile par să se dizolve. Asta e, în esenţă, filmul, cred. Nu unul despre transsexualitate, cum am văzut că e etichetat. Personajul principal nu e nici copil, nici adult, nici fată, nici femeie, nici băiat, nici bărbat. E mereu între. Pluteşte într-o realitate fluidă, căreia încearcă să îi prindă sensul. Se agaţă de ţărmul ce pare cert al unei şcoli de balet. Se învârte pe poante şi încearcă să nu derapeze, cu un zâmbet larg, fixat ca o mască, cu încăpăţânare, pe chip.
Shoplifters. Povestea asta de la marginea societăţii japoneze are un aer atât de universal uman, încât îmbrăţişezi fără rezerve realitatea de pe ecran în care nişte oameni adoptă într-o seară o fetiţă pe care o găsesc semi-abandonată în frig. Şi îi oferă iubirea şi atenţia de care era atât de tare privată. Cei ce o adoptă par să fie o familie. Se susţin, se îmbrăţişează, se ciondănesc tandru uneori. Apoi lucrurile se complică. Finalul pune nişte întrebări etice profunde şi oferă o vedere atentă nu doar spre realitatea cotidiană a societăţii japoneze, ci şi spre bariera transparentă care desparte universal binele de rău.
Cold War. După Ida, regizorul polonez Pawel Pawlikowski vine cu mărci auctoriale deja recognoscibile, creând totodată un film suficient de diferit. În Cold Warurmăreşte o relaţie de cuplu ce dogoreşte pe fondul glacial al Cortinei de Fier. De la Varşovia la Paris şi înapoi, destinele celor doi se despart şi se reîntâlnesc succesiv. Când sunt despărţiţi, se simt incompleţi, când sunt împreună, îşi autodevorează relaţia.
Charleston. S-au lansat o grămadă de filme româneşti în 2018 şi recunosc că o parte mi-au scăpat. Dar dintre cele văzute, clar în minte mi-a rămas Charleston-ul lui Andrei Creţulescu. Dialoguri scrise fain, muzică excelentă, interioare şi situaţii care refrişează binevenit clişeele Noului Val. Plus o temă grea, tratată aparent uşurel: cum duce în spate fiecare dintre noi, în mod diferit, suferinţa copleşitoare a pierderii unui om foarte drag. (Adina Baya).
marți, 18 decembrie 2018
18 din 2018
În 2008 începeam să scriem pe acest blog. La apogeul lui, erau 5 oameni care puneau aici cronici de film și topurile lor de final de an. Zece ani mai târziu, "ultimul mohican" e Waka_X (Felix Petrescu). Azi, 18 decembrie 2018 publicăm lista cu cele 18 filme cu care a rămas Felix în acest an (imaginea e desenată tot de el). Stați pe aproape, că revenim și cu selecția noastră de documentare și film românesc.
Fara sa ma gandesc prea mult, favoritul meu in 2018. Un alt film cu adevarat puternic si bantuitor venit din Lucrecia Martel. Kafkian si Catch-22-ian si adevarata masina a timpului. Un film despre valoarea sperantei (curva parsiva) si cum moare ea ultima daca nu avem puterea sa o ucidem la timp, cu sacrificiile de rigoare. O bijuterie de film pe toate etajele.
O poveste/fabula de la maestrul Loznitsa. Un film necesar pentru toti cetatenii societatilor post-comuniste contemporane, un film care trebuia facut oricum si oricand. Un film profund anti-sovietic dar fara ura. Partea onirica din el m-a ridicat de pe scaun si m-a dus in Locuri. Cel mai bun film Loznitsa pana acum. Sau oricum, cel mai greu.
Von Trier face de multa vreme filme fara rusine si fara scuze, redefinind limitele cinematografiei ca arta. O bijuterie lunga de comedie neagra umanista (cu mult rosu) care te face sa empatizezi cu un criminal in serie si sa cobori in Iad cu el de mana. Pana la urma, oameni suntem. Si nu asa de diferiti precum ne place noua sa credem. Der Zugzwang? Aber sicher.
Poveste neo-realista in buna traditia cinematografului italian. Joc impresionant al lui Marcello Fonte, un actor care s-a semnat in istoria cinemaului cu acest film. Imagine magistrala. Un film fara cusur.
Un meta-spoof de filme politiste "in care totul se intampla in camera de interogare". Mr. Oizo se joaca cu realitatea si va trage presul de sub picioare intr-un mod comic (cum altfel, ca-i om bun). O comedie originala intinsa prin spatiu si timp ca pita prin untura cosmosului. Pui ceapa de final si hate it or love it. I love it mai ales ca joaca Benoît Poelvoorde si Grégoire Ludig.
Unul din cele 2 filme poloneze care mi-au placut tare anul acesta. O poveste cu fantome (ma rog, dybbuk) care ajunge direct la suflet. Un film bun si curajos de sentimental.
Filmul care a aprins societatea poloneza in 2018. Despre oameni cu sutana, oameni cu vodka si oameni in general. Nu o sa zic ca e antiteist ca sa va imping in senzational. E si antiteist printre altele dar e mult mai mult decat. Smarzowski e un soi rar de regizor: reuseste sa faca filme exceptionale cu importanta sociala si psihologica si sa dea lovitura financiar cu ele. Sper sa ajunga si la noi in cinematografe si discutii. Spre binele Bisericii Orthodoxe!:)
Petzold e singurul cineast german al carui filme le pot gusta si aprecia. N-am idee de ce dar asa stau lucrurile. O poveste noir din al II-lea Razboi Mondial mutata cu talent in timpurile noastre, impanata cu tot ce trebuie: amor iluzoriu, drama, absurd. Un film ca o carte buna.
Un manifest pro culturi alternative si impotriva pop culture actuala. O buna surpriza la sfarsit de an. O gaura de iepure a la Alice in Wonderland. O poveste paranoida si comica- sau reala si trista?! Greu de decis. Cert e ca e un film bun cu soundtrack minunat si multe concluzii personale. Andrew Garfield CAN ACT- pe cuvantul meu! Dar pana la urma... ce conteaza ce zice papagalul?!
Am eu o slabiciune pentru underdogs si undercats, mai ales din aia in cadere libera si cu blana plina de solitude. Dar asta e chiar un film bun de tot. Paula trece prin tot merde-ul parizian ca sa invete respectul de sine, cu ras si plans si noi alaturi de ea. Laetitia Dosch produce o Paula cum nu am mai vazut. De iubit si ajutat si dus acasa.
Sorry to Bother You
Un indie rebel si de rasu-plansu' despre starea societatii capitaliste/neo-liberalismul de cumetrie. Un film cu probleme usor de ignorat. Un film curajos care invita la dialog. Un agent provocator mascat in pelerina rosie a comediei. Facut de un rapper!
Un alt film lung si bun, tare matur dar nu exagerat de serios de la Ceylan. Ca toate filmele lui, studii de personaje si arta sau ne-arta de a supravietui. Neaparat de vazut.
Garth Marenghi's Darkplace- de data asta pe bune. Un papusar traumatizat se intoarce in casa bantuita a copilariei. Un film horror prin ce ascunde si sugereaza. Excelent soundtrack si acting. Atmosfera mizerabila. Probabil ca o sa faceti dus dupa vizionare. Dar e horrorul anului pentru mine.
Vignete in Vestul Salbatic. Coen Bros Ilustreaza cu mare talent proverbe si zicatori populare pentru Netflix. Lumea s-a plans ca nu a intrat in cinematografe. Eu nu. Nimic special dar livrat la calitate si imaginatie Coen Bros.
Nu sunt multe de zis. Cum zicea cineva pe imdb- "Another Wes Anderson Classic". Neaparat de vazut si revazut. Cu copii sau cu un ceai cu rom, in intunericul iernii. L-am vazut la cinema si a contat. Pentru toate varstele si toate gusturile.
Placerea vinovata a anului. Film facut de Soderbergh cu iPhone-ul. Un fel de povesti desprinse din tabloid. Nu e de luat in serios insa m-a tinut cu sufletul la gura si m-a distrat pe bune. Ieftin si aparent scapat de sub control. Pazea!
De cand nu am mai vazut un film indie cu aroma VHS puternica! Asta e ala. Un story sf bun si jucat bine. Efecte decente si mult suspans. Dupa cum ziceam, cand si cand un pic de VHS flavour bine amestecat mai gadila la nostalgie. De sambata la matineu.
O copilareala prosteasca distractiva si usoara, un film de weekend anti-nationalist si fara seriozitate dar cu multa imaginatie. O vata pe bat cu aroma de capsune. E nevoie si de asa ceva! Nu se poate fara. Daca nu aveti un ceva in fund, cred ca o sa va amuze.
*
serialul anului:
showul de comedie pe cablu al anului:
documentarul (seria de) anului:
(Felix Petrescu)
joi, 25 octombrie 2018
Astra 25
Vechiul nostru corespodent de festival, Răzvan, a fost și el entuziasmat de filmele de la a douăzecișicincea ediție Astra Film Festival (15 - 21 octombrie 2018). Relatarea începe chiar cu marele câștigător al ediției.
I Am Another You e o poezie filmată de Nanfu Wang, o chinezoiacă care trăiește de puțin timp la New York. Fascinată de cultura și libertatea americană, pornește într-o călătorie cu camera de flmat pe umăr, pentru a o aprofunda, însă se oprește la primul caz fascinant pe care-l întâlnește: Dylan, tânărul de bani gata care renunță la tot pentru a trăi pe stradă, cu rucsacul în spate, în mijlocul oamenilor. Timp de o lună, documenteză și experimentează alături de el viața nomadă, cu lipsurile și bucuriile ei, întâlnește oameni prietenoși și săritori dar, nereușind să-l înțeleagă pe deplin, abandonează pe moment proiectul. Prima strofă a poeziei se oprește aici. Urmează câteva versuri de rimă albă, în care Nanfu se concentrează pe alte proiecte, ajungând cu acestea în statul Utah, locul de unde provine Dylan. Aici începe să “scrie” continuarea, prin interviurile pe care le ia tatălui său, din care înțelegem de fapt cum este Dylan: incapabil de a se adapta unei societăți „normale”. Își camuflează însă cu ușurință problemele în alcool și pare un tip obișnuit. "He could be another you”.
Am fost o dată la o nuntă în Țara Oașului, așa că am fost curios de Nunta anului. S-a înghesuit multă lume, mai ales că era urmat de un talk-show pe scenă cu Hurezeanu și CTP (apropo, discuția a degenerat și s-a încheiat prematur și cu supărări). Filmul tratează fenomenul nunților ținute pe parcursul lunii august una după alta, de luni până duminică, cu excepția zilei de vineri, în satele oșene Certeze, Bixad, Negrești etc. Dezrădăcinați timp de 11 luni, oamenii locului se întorc de la lucru din Franța. Se simt bine când se “făloșesc” cu casele lor impunătoare cu lift, cu mașinile scumpe parcate în față sau în alaiele de nuntă, dar și cu podoabele mirilor lucrate manual din cristale Swarowski. Totul e un mare concurs pentru titlul de “nunta anului”.
Titlul Lots of Kids, a Monkey and a Castle descrie visul din tinerețe al unei femeie fascinante care devine realitate: să aibă mulți copii (6 bucăți), o maimuță (un pic agresivă) și un castel (pe care-l cumpără după ce primește o moștenire). E o lume sufocată de lucruri inutile, pe care cu toții le-am întâlnit în propriile case, dar și plină de umor tragic-comic, negru, fără de care copiii, maimuța și castelul ar fi doar niște personaje anonime, prinse într-o istorie aflată la limita dintre naționalismul lui Franco și actuala democrație spaniolă instabilă.
Caisă curge în jurul unui antrenor de box care crește tineri talentați, precum Caisă. Nu este atât despre condiția execrabilă a sportivului român, despre scandalurile din federație, ci despre stoicism și determinare, despre puterea de a o lua de la capăt.
Mi-a plăcut Portavoce (Megaphone) prin felul nepărtinitor în care este prezentat fenomenul protestelor ultimilor ani din România. Deși subiectul este încă “fierbinte”, cei doi producători ai filmului, Ruxandra Gubernat și Henry Rammelt nu se sfiesc să prezinte lucrurile așa cum sunt, prin intercalarea de interviuri luate unor personaje reprezentative pentru societatea noastră civilă. Înțelegem astfel evoluția culturii noastre de stradă, alternative, de la câteva formații underground de muzică indie din anii ‘90, la diveristatea culturii stradale a ultimilor 10-15 ani: festivale de genul Fân Fest sau Street Delivery sau protestele masive generate de cazul “Colectiv”. Pentru ca toate aceste aspecte să răsune și în afara țării, cei doi producători/regizori ne pun la dispoziție “portavocea” de față.
Licu, o poveste românească m-a surprins și prin prezența în sală a protagonistului Liviu Canțer, poreclit Licu, aflat la venerabila vârstă de 94 de ani (92 în film). Deși insuficient relatate, așa cum el însuși recunoaște la sfârșitul filmului, vocea și pozele din arhiva acestuia dezvăluie dramele trăite de românii din Bucovina de nord în urma pactului Ribbentrop-Molotov și apoi a instalării comunismului. Un om de vârsta unei țări nu poate decât să surprindă prin voiciunea și priceperile sale, prin hotărârea de a trăi cu orice preț o viață normală. (corespondență de la Sibiu de Răzvan Băloi)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)