duminică, 21 ianuarie 2018

Regizorul Constantin Popescu: "Pororoca este un film despre puterea tăcută a vinovăției"


Noul film scris și regizat de Constantin Popescu, „Pororoca”, este acum în cinematografe. Este lung, puternic și solicitant. Și va rămâne cu siguranță ca unul din filmele românești importante din 2017-2018. Un interviu în tandem în care Constantin Popescu (cunoscut până acum pentru „Portretul luptătorului la tinerețe” și „Principii de viață”) vorbește, cu generozitate, despre cum a realizat „Pororoca”.

Cum ai gândit celebrul plan-secvenţă de 18 minute cu dispariţia fetiţei în parc?

Constantin Popescu: Nu pot să spun decât că aşa mi l-am imaginat şi aşa a rămas descris de la prima variantă a scenariului. De când m-am apucat de lucru, mi-am închipuit o secvenţă lungă. O secvenţă care în aparenţă să nu spună mai nimic, banală, dacă se poate, cât mai cotidiană, cât mai obişnuită, un fragment dintr-o dimineaţă în parc. Şi am încercat să-mi închipui cum ar fi şi ca noi, spectatorii, să participăm, pe cât posibil activ, la ce se întâmplă acolo. Sigur, orice spectator, chiar şi cel mai puţin avizat, şi-ar închipui că, la un moment dat, după câteva minute, înțelegând licenţa, urmează să se întâmple ceva în acest cadru care a devenit deodată foarte lung. Problema este ce se întâmplă exact şi când. Pariul era următorul: o să sesizeze, o să-şi dea lumea seama când s-a întâmplat, care e acel moment? Oarecum, se întâmplă sub ochii spectatorilor.

Ai filmat cronologic, dată fiind transformarea lui Tudor?

Mai mult de 95% din film s-a filmat în ordinea cronologică a secvenţelor din scenariu. Cu foarte puţine excepţii, cred că în vreo patru zile au existat mici neconcordanţe între programul nostru de filmare, programul actorilor şi mai ales programul copiilor. La o lună şi jumătate după ce am depus scenariul la CNC (Centrul Național al Cinematografiei – n.r.), a intrat în vigoare o nouă lege cu privire la filmările care implică şi copii. Aceste filmări nu-ţi mai permit, în mod firesc, justificat (nu critic în niciun fel legea), să filmezi mai mult de trei ore și mai mult de trei zile legate cu copiii atunci când filmarea are loc în timpul săptămânilor de şcoală. Și nu mai mult de patru ore și vreo 4 zile legate în timpul vacanţelor. Noi mai aveam şi nişte filmări de noapte cu copii, însă nu mai ai voie să filmezi după ora 20 cu copiii în România. Este dificil, într-adevăr. La filmări participă Protecţia Copilului. Sunt situaţii foarte complicate, pentru că programul se dă peste cap. Noi făcuserăm deja programul, dar s-a lungit foarte mult. 

Ce metodă de lucru ai avut cu actorii? Dar cu copiii?

Am avut norocul să avem la cadru doi copii foarte isteţi, foarte dezinvolţi (Ștefan Răus și Adela Mărghidan – n.r.). Copii care prindeau repede textul. Cel mic, Ştefan, repeta acasă cu părinţii. Fetiţa e chiar fata lui Liviu Mărghidan, directorul de imagine şi producătorul filmului. Şi cu ea repeta acasă mama ei. Întotdeauna e dificil cu copiii. Dificil într-un mod, bineînţeles, drăgălaş. Dar obositor. E evident pentru toată lumea că nu te poţi adresa unui copil aşa cum te adresezi unui actor. Copiii nu înţeleg indicaţiile. Se răstoarnă, pur şi simplu, toate valorile. Trebuie să ştii puţină psihologie. Părinţii ajută foarte mult. Trebuie să fie şi ei de faţă. Tu trebuie să înlocuieşti o figură autoritară, dar să o faci cu foarte multă delicateţe şi blândeţe. E nevoie de multă răbdare, în primul rând. Altfel, copiii sunt simpatici. Sunt două cadre care nu erau pregătite să fie în film. Noi le-am filmat pentru că îmi place să filmez şi repetiţiile. Dar ele erau de fapt nişte repetiţii filmate. Au rămas în film, pentru că erau foarte buni copiii.



Deci au şi improvizat puţin, au contribuit la scenariu.

Bineînţeles. Ca nişte mici vedete care se respectă. Cât despre munca propriu-zisă cu actorii, aici e un teritoriu mai bine delimitat, în sensul că pe Bogdan Dumitrache îl cunoaşteam deja de ceva ani, pe Iulia Lumânare de asemenea. Cu Constantin Dogioiu nu mai lucrasem. L-am văzut într-un scurtmetraj al lui Emi Pârvu şi mi-a plăcut tare mult de el. Ne-am întâlnit. Şi mi-am dat seama că el e potrivit. Constantin avea un soi de fragilitate specială în faţa camerei, având în vedere că era vorba despre primul lui lungmetraj. Un rol destul de puternic. I-a plăcut că urma să joace cu un actor bine înfipt şi deja cu experienţă (Bogdan Dumitrache – n.r.). I-a făcut faţă. 

Ca orice actor care simte un personaj interesant, Bogdan şi Iulia sunt teritoriali, sunt agresivi la modul bun. Le place personajul şi şi-l apără. Îl schiţează cât pot de bine. Aşa că în momentul în care le dai o indicaţie care deturnează puţin sensul traseului pe care şi l-au format în minte, devin imediat foarte circumspecţi. E acută transformarea – se uită la tine şi spun: „Cum adică? De ce?” Ca regizor, trebuie să ştii să răspunzi unor astfel de întrebări, din partea unor astfel de actori, pentru că altfel nu e bine. Se nasc mici tensiuni. Sigur, la un nivel profesional. Suntem prieteni, ne cunoaştem, avem încredere unii în alţii. Acesta este un alt strat al relaţiei dintre actori şi mine. E foarte important să îi cunoşti. Atunci când am scris personajele, l-am avut în minte pe Bogdan pentru Tudor şi, oarecum, pe Iulia pentru Cristina. Atunci când am creat personajele am împrumutat câte puţin, cât am crezut eu că e important, într-o doză minimală, din personalitatea fiecărui actor. Pentru că oricum ştiam că odată ajunşi la filmare ei se vor sprijini destul de tare pe ce ştiu, adică pe modul în care sunt ei. De ce? Dacă nu ai trecut prin aşa ceva (pierderea unui copil – n.r.), cred că nu poţi să-ţi dai seama în totalitate cum e, cum ar fi. Nici nu cred că vrea cineva să-şi închipuie. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi trecut, doamne fereşte, cred că le-ar fi fost foarte greu să revină la acele momente. Aşa că ar fi fost nevoie să fie recreate. Sunt doi actori care se folosesc bine de mijoacele şi procedeele pe care şi le-au însuşit.

Pe măsură ce căutam copii, am petrecut timp în parc şi îi chemam şi pe actori. I-am chemat în două-trei rânduri, când credeam că am găsit un copil care se potriveşte şi pe care aş vrea să-l iau în film. Am petrecut ore întregi în parcuri, încercând să vedem dacă şi cum se leagă relaţiile. Cum și la ce reacţionează copiii. Eram atenţi şi eu şi actorii la reacţiile lor. Din aproape în aproape, am reuşit să ajungem într-un punct bun. Un punct onest. Asta e important. Atunci când există onestitate, cred că se vede. Dacă e adevăr, îl simţi. De obicei, în cazul unei drame cu accente de thriller se simte acest lucru – orice stridenţă este repede sancţionată de public.



Cum ai gândit schimbarea stilistică din a doua parte a filmului: cadrele strânse pe chipul lui Tudor, sunetele din anumite momente, culorile uşor desaturate?

Înainte să răspund, ar trebui să menţionez că prietenul meu Liviu Mărghidan, director de imagine şi producător, mi-a oferit posibilitatea să filmez fără constrângeri, aşa cum cred eu că trebuie. A fost un ajutor nu numai pentru mine, dar şi pentru actori. Adică filmarea în continuitate, care e foarte dificil de făcut în producţia de film. De obicei grupezi. Dacă ai de filmat în apartament, să zicem, 20 de secvenţe, le filmezi pe toate la interior. Urmează exterioarele, pe care le filmezi grupat. Nimeni nu stă să filmeze o bucată în casă, apoi toată echipa se mută afară și tot aşa în fiecare zi. Este foarte costisitor şi obositor.

Voi aţi făcut asta?

Noi am făcut asta 95% din program. Acest lucru este în primul rând meritul producţiei. Îi mulţumesc lui Liviu.

Încă de la început, încă de când ştiam că Bogdan a început să consulte un psiholog pentru a face traseul narativ şi psihologic al personajului, mi-am dat seama că trebuie să renunţ – de altfel, e menţionat şi în scenariu – la cadrele largi şi să încep să mă apropii fizic cu camera de Bogdan. Să renunţ la cadrele de pe trepied şi fixe şi să încep să filmez din mână, în cadre din ce în ce mai decadrate, încadrate greşit, cu lumina în cadru, cu ieşiri din scharf, mai neclare. Unele dintre ele cu mici erori. Să încerc să redau acest fragmentarium al zilelor care trec una după alta, aparent foarte asemănătoare, monotone, monocorde pentru Tudor. Începe să devină evident că îl privim ca într-un terrarium ori printr-o lupă foarte puternică.

Şi care în acelaşi timp subliniază degradarea lui continuă.

Fără îndoială. Ne demonstrează, atât cât cred că am reuşit, cât de implacabilă este această trecere a timpului, mai ales în situaţia unui personaj ca Tudor, care nu are răspunsuri. Spuneam undeva că există oameni care caută toată viaţa răspunsuri şi oameni care nu pot trăi fără un răspuns, iar Tudor este unul dintre aceştia. De altfel, la această schimbare din partea a doua contribuie foarte tare faptul că, între primul cadru şi ultimul cadru, filmul se desaturează, pierde culoare. Peste 60% din culoare se pierde, dar încet, gradat. Ochiul se obişnuiește, nu-ţi dai seama uitându-te la film. Îţi dai seama doar dacă alături primul şi ultimul cadru. Atunci vezi diferenţa uriaşă. Şi am crescut granulaţia, de la primul până la ultimul cadru. Filmul devine parcă tot mai mocirlos, mai murdar, mai îmbâcsit. De asemenea, este gradată apariţia granulaţiei, nu o observi, nu te deranjează.

Şi, bineîneţeles, sunetul. Mihai Bogos, sound designer-ul, partenerul meu de mult, și editorul Corina Stavilă, doi oameni cărora le mulţumesc în mod special, după actori, m-au ajutat să creez o atmosferă specială. Nu-mi plac sunetele non-diegetice, adică cele care nu au legătură cu ce se întâmplă în cadru, mai exact cele pe care personajul nu are cum să le audă, dar pe care noi, publicul, le auzim. De aceea nu-mi place muzica. Sunt într-o fază în care nu mai agreez muzica în filme. Sunt filme unde îmi place, dar nu mai pot să văd oameni triști pe stradă și să aud viori și saxofoane. Eu când sunt trist pe stradă nu aud nicio vioară, niciun saxofon. Exagerez acum, dar ideea asta e. Apoi, mi se pare un mic șantaj emoțional la adresa spectatorului.

E o manipulare. Îți spune ce să simți.

Da, o manipulare. Uneori ea funcționează foarte bine. Și mie îmi place să fiu manipulat. Sunt filme la care lăcrimez, sunt filme la care mi se face pielea găină de la muzică. În orice caz, în acest film am simțit că trebuie să fac așa, să nu folosesc muzică. Și să mă sprijin pe sunet. Iar coloana sonora este plină de sunete ascunseO spun pentru prima dată: e o secvență în care el lipește afișe și caută fetița, are un traseu în jurul lacului. Dacă ai observat, se vede că sunt tot felul de oameni care parcă au venit ca animalele în savană la adăpat. Ne adunăm în jurul lacurilor când e foarte cald. Stăm la umbră și cu picioarele în apă. Și am ascuns niște sunete de prădători, de animale de pradă. Ele sunt subliminale. Nu ies în evidență, dar sunt acolo. Există în anumite cadre o prezență subtilă, tensionată, amenințătoare. La acest capitol, Mihai Bogos a făcut o treabă senzațională, alături de Vincent Arnardi, care este un mare mixeur de sunet din Franța. A mixat pentru „Amélie”, pentru filmele lui Oliver Stone, ultimele câteva filme ale lui Nikita Mihalkov. Are peste 270 de filme mixate. E un profesionist desăvârșit. A lucrat cu materialul oferit de Mihai Bogos și a fost încântat. Am rămas în relații foarte bune, pentru că mi-a zis: „Ador filmele care nu au muzică. Este o miză senzațional de dificilă și dacă reușești să o duci până la capăt, este extraordinar. Iar filmul tău a reușit cu brio acest lucru”.



Știu că prin filmele tale încerci în primul rând să îți răspunzi la anumite întrebari, frământari, lucruri care te preocupă. Ce a declanșat „Pororoca”, ce ai vrut să-ți lămurești?

„Pororoca” s-a născut dintr-o durere personală, dintr-o pierdere. Nu vreau să intru în detalii, să devin un șantajist emoțional. Sunt convins că, din păcate, fiecare dintre noi trecem prin momente necăjite, mai devreme sau mai târziu. Nu sunt aici să dau lecții. Pur și simplu mi s-a părut că trebuie să mă lămuresc eu cu mine în privința deciziei pe care am luat-o cândva, încercând să descriu deznădejdea și suferința respective într-un film. Era modul meu de a face față unei astfel de situații. Nu știu să pictez. Nu știu să cânt. Scriu, dar nu extraordinar de bine. Mi se pare că acest mediu m-a ajutat să-mi răspund la niște întrebări. Așa că am început să scriu un scenariu. Am încercat din răsputeri să descriu cât mai bine un moment pe care nu vrem să îl trăim. La care nu vrem să ne gândim. Sau vrem să stăm pe scaun și să spunem: uite, li se întâmplă altora. Avem ocazia să vedem o chestie îngrozitoare trăită de altcineva, chiar dacă poate ne e greu - cine vrea să se uite la suferința altcuiva descompusă în detalii? Dar, atunci când ea este onestă, mi se pare că poate fi privită. Sigur, la rândul ei naște alte întrebări. Acesta a fost și unul dintre scopuri atunci când am scris scenariul - să ne punem niște întrebări: „Ce am face dacă am fi noi în situația respectivă. Noi am fi altfel? Avem puterea?”

Ai vorbit și tu despre ele și au remarcat mai mulți oameni aceste elemente de thriller psihologic. Sunt anumite scene aparent inexplicabile, cum e o secvență din baie cu sora, care a căzut în versiunea mai scurtă a filmului. Cum te-ai documentat pentru personaj și pentru astfel de cazuri?

M-am bazat în primul rând pe experiența mea de viață, apoi pe instinct și imaginație, ca orice autor. Pe de altă parte, m-am consultat cu psihologi în legătură cu traseul gândurilor și sentimentelor unor părinți care trec printr-o astfel de încercare teribilă. Sunt acele etape: negarea, acceptarea ș.a.md., în cazul unei asemenea pierderi. Mai ales una așa de brutală și inexplicabilă. Am avut și câteva întâlniri cu criminaliști, niște oameni deosebiți din Poliția Română care-și fac meseria impecabil, dar pe care nu-i vedem niciodată (nu am vrut nicio clipă - și cred că se simte - să arunc vreo vină asupra Poliției; filmul e despre complet altceva). Cu toate elementele acestea în minte, am început să schițez secvențele, personajele, etapele, fiecare zi și noapte, dinaintea și primele zece zile după pierdere, apoi ce se întâmplă până în final cu personajele mele. Cineva m-a acuzat amical că abandonez personajul Cristina, care începea promițător. Dimpotrivă, nu l-am abandonat. Trebuie să cădem cu toții de acord că nu există două cazuri la fel, așa cum zice și inspectorul Pricop în film la un moment dat. Nu sunt două suferințe la fel. Nu sunt liniare. Nu sunt perfecte sau imperfecte. Fiecare simte în felul lui. Există oameni care în cazuri din acestea nenorocite s-au sinucis sau au ajuns în ospicii. Eu am propus o variantă. Adevărul e mult mai teribil decât un film. Au existat și astfel de cazuri în care unul din parteneri nu a mai putut să respire același aer ori să stea sub același acoperiș cu cel pe care îl considera vinovat de dispariția copilului. Cu toate că e foarte greu să discerni, să arunci anatema asupra celuilalt. Orice cuplu știe asta. De aceea cred, e doar o opinie, că e teribil pentru cei care au copii să vadă filmul. Revenind la discuția despre abandonul Cristinei: personajul este acolo și mi se pare că e mai puternic in absentia. Golul pe care-l lasă în urmă o descrie pe Cristina la fel de bine, așa cum golul lăsat de fetița Maria o descrie pe Maria. Toate detaliile povestite în timpul declarațiilor făcute de părinți la Poliție nu fac decât să descrie acel copil. Cu toate că nu e un film despre obiect. Este despre puterea tăcută a vinovăției, despre descompunere și, în ultimă instanță, durere.

Și despre responsabilitate…

Absolut. Toate acestea trag după ele responsabilitatea. Pe de altă parte, filmul nu acuză. Nu sunt judecător, sunt regizor. Dar se pot trage concluzii apropo de discuțiile pe care îmi place să cred că le va stârni filmul. Nu poți să spui: „mi-a plăcut filmul”. E foarte greu să spui așa ceva despre „Pororoca”, deși vanitatea mea de autor îmi indică și că n-ar trebui să spun asta (râde - n.r.). E greu de privit filmul. Are momente hazoase, are momente mai relaxate, are momente încordate. Filmul e ciclotimic, exact așa cum tinde să fie comportamentul unora care ajung în aceste situații nenorocite, în sensul că au zile bune, zile proaste. Zile în care reușesc să pară că trăiesc normal și zile în care se prăbușesc. Apropo de secvența cu sora, sunt momente de escapism. Am întâlnit cazuri care m-au ajutat să îi creionez și o astfel de latură lui Tudor. Escapismul face parte din negare. El a început deja să facă gesturi iraționale. Îmi pare rău că secvența nu s-a păstrat în varianta scurtă, sau „internațională” cum îi zicem noi.     


 

De ce ai optat pentru lungimea asta de circa două ore și 30 de minute, oarecum inconfortabilă pentru spectator?

Dacă vrem să fim martorii suferinței trebuie să simțim un pic din ea. Înțeleg întrebarea ta, dar n-am înțeles de ce ar fi trebuit să mă grăbesc. Așa simt, așa văd. Acesta cred că e ritmul. Punctul final avea nevoie de un soi de mărturisire lungă. Asta legat de varianta lungă a filmului. Legat de varianta scurtă, sunt rațiuni contractuale, destul de pământești. Exploatarea în Europa are niște reguli ceva mai stricte. În România, producătorul (Liviu Mărghidan – n.r.) și cu mine ne-am asumat un risc. Liviu  mi-a respectat dorința de a avea și această variantă. Deși mie mi se pare că dacă ești dispus să stai în sală două ore și jumătate, nu ai o problemă să stai două ore și 45 de minute. A trebuit să găsesc o structură ceva mai digerabilă, deși personal îmi pare rău că am renunțat la câteva secvențe care mi se par foarte importante. 
 
Nu doar noi am observat anumite similarități cu o scenă din „Blow-Up”, de Michelangelo Antonioni. A fost un omagiu intenționat?

Este o reverență cât se poate de respectuoasă în fața unui film pe care îl iubesc și a unui autor pe care îl respect foarte tare.

De ce crezi că ar trebui să vină lumea să vadă filmul, subliniez, la cinema?

Pentru că e o experiență unică atât din punct de vedere vizual, cât mai ales auditiv. Sălile unde a fost proiectat până acum au făcut față mai mult decât onorabil la subtilitățile de imagine și sunet. 

În final, o întrebare mai generală: de ce iubești cinema-ul?

Pentru că îmi oferă libertatea de a fi eu cu adevărat.

***


                                                      (consemnat de Ionuț Mareș și Lucian Mircu, 19 ianuarie

Pororoca a intrat în cinematografele din toată țara, distribuit de Bad Unicorn. La Timișoara, în Cinema City din Shopping City.



joi, 18 ianuarie 2018

Pororoca. Undă de șoc.




Vara trecută, vacanță la munte. Se strică ceva la mașină. Cu capul în capotă, câteva secunde, nu observ cum îmi dispare copilul de 3 ani care se juca în țărână, la doi metri de mine. Ia-l de unde nu-i! Un val uriaș de panică și vinovăție m-a luat pe sus cu forța a zece fluvii Amazon. Gândurile se ciocneau unele de altele într-o mini-implozie nucleară, nevrând să gândească negândibilul. Alergam aiurea de colo-colo, până l-am găsit, teafăr, 30 de secunde mai târziu. 30 de secunde cât 30 de minute infernale, în care am avut senzația ieșirii din corp. Parcă mă priveam de undeva de peste umăr.

Am retrăit senzația la Pororoca, când un tată (jucat de Bogdan Dumitrache) își pierde copilul în parc. Nimic nu anunță momentul, poate doar liniștea apăsătoare dinaintea furtunii. Până aici camera a păstrat distanța, creionând portretul unei familii (aproape) perfecte, numai bună să joace într-o reclamă la credite. În scena dispariției, camera îl urmărește pe Bogdan Dumitrache de peste umăr, în fugă. Imaginea tremură așa cum mi s-a încețoșat și mie vederea, atunci la munte.

Mi-e greu și să rememorez momentul, darămite să-l povestesc. Că ești sau nu părinte, de ce ai vrea să vezi un film despre dispariția unui copil? Timp de două ore jumătate? (varianta director's cut are 3 ore).

Motivul pentru care suntem atrași de când lumea de povești (drame, filme) e tocmai pentru a experimenta lucrurile pe care le evităm în viață, de care ne temem. "Vrem să știm cât ne-ar costa emoțional, cum s-ar simți de-adevăratelea dacă vreodată ne vom afla, noi sau cineva cunoscut, într-o situație similară" (Lisa Cron, Wired for story). Vrem să experimentăm pericolul și să ne punem în pantofii protagonistului, fără riscuri.


Pantofii protagonistului din Pororoca sunt dureros și aproape insuportabil de purtat. E meritul lui Bogdan Dumitrache că ne duce cu el în mașina de tocat ce devine viața lui după momentul din parc. Dacă în prima parte ai senzația că l-ai mai văzut așa în Poziția Copilului sau în Dublu, din actul doi al filmului își duce jocul la cu totul alt nivel. Pur și simplu se dezgolește până la măduvă, se destramă sub ochii tăi. Doream să o văd mai mult pe partenera sa din film, excelenta Iulia Lumânare, care dispare și ea abrupt. Am înțeles însă rațiunile dramatice pentru care Bogdan trebuia să rămână singur cu povara vinovăției și cu ancheta detectivistică pe care o începe pe cont propriu.

Apoi (sau mai întâi) e meritul regizorului (Constantin Popescu) că a controlat fin (cu mici excepții) mecanismul acestui carusel al disperării. Putea foarte ușor să dea în melodramă sau plictis (ținând cont de lungimea filmului). Scena din parc, cu cadre-șnur de peste 10 minute, a fost filmată în câteva săptămâni, din câte am înțeles, pe o căldură infernală. La coregrafia ei complicată au participat zeci de oameni, actori și figuranți (între care s-au numărat și câțiva copii). Pororoca n-ar fi o experiență atât de intensă și uneori copleșitoare fără imaginea lui Liviu Mărghidan, mai vechiul colaborator al regizorului.

Apropo, cu toate minusurile sale (mult prea aspru criticate), mi-a plăcut Portretul Luptătorului la Tinerețe, debutul lui Constantin Popescu în lungmetraj (despre care am făcut un interviu-fluviu cu autorul). Despre Pororoca nu pot să spun că "mi-a plăcut". Nu e un film "care să-ți placă". Îți dă în schimb foarte multe de gândit și de trăit. Dacă dorești să 'evadezi' la cinema, caută în altă parte. Sau poți plonja fără plasă de siguranță în pielea unui om aflat față în față cu o traumă imposibil de gestionat și obsesia care îi urmează. Pororoca e o undă de șoc în cinemaul românesc.

De mâine, 19 ianuarie, în cinematografe. Și la Cinema City (Shopping City Timișoara) unde are 4 proiecții pe zi.

marți, 12 decembrie 2017

Best-of: 17 din 2017. Și încă ceva

EAST SEVENTEEN



Știți că nu prea suntem noi în pas cu industria, așadar n-avea cum să ne iasă altfel topul pe 2017. Dacă îl mai bagăm în schemă și pe Felix aka Waka_X (prietenul nostru din trupa Makunouchi Bento), e clar că se lasă de fapt cu un album de recomandări mai exotice pentru vacanță, fără jingle-bells. La topul întocmit și asumat de Felix (cu tot cu grafică), avem și sugestii BONUS de documentare, seriale + câteva filme românești. Atâta am putut, atâta am văzut, la anu' poate mai mult.


SIDE A: esentiale (10 tracks)


O meta-poveste despre puterea literaturii si a filmului, spusa in dulce stil sud-american.
Filmul meu favorit pe 2017. Buget minim- efect maxim. Poveste arhetipala de cea mai buna calitate. Nu ratati nici filmul (precedent) al lui Andres, "El hombre de al lado".


Revolutia egipteana vazuta dintr-o duba a politiei. O parabola nu extrem de subtila dar extrem de bine realizata pe film. Despre convietuitul in comun, solidaritate, baricade si granite reale si imaginare. O buna surpriza a anului.

Pfuaaaa! Cel mai bun fiction (scifi?!) vazut in ultimii ani.
Insane in the afro-brain. De neratat. Excentric de de neuitat.

Larrain nu lasa stacheta mai jos. Fantastic film. Mi-a adus aminte cumva de "The Master".
Cine e vanatorul si cine e vanatul? De neratat si asta.

O comedie/satira sociala in Technicolor. Experiment cu iz de 70's giallo si pastise oculte.
Mare maiestrie si fun. E mult mai mult decat pare.




Inca o MARE MARE bucurie cinematografica de la Alain Guiraudie.
Neortodox, queer, murdar, profund. Un film exceptional de autor.
De neratat!


Cel mai bun produs artistic marca Escalante de pana acum. De maturitate.
Te baga in transa si iti modifica realitatea de sub picioare. Eros si thanatos, creatie si autodistrugere tratate cu cea mai mare subtilitate si arta. Bun de tot.


Unul din cele mai bune (cate mai sunt...) horrors japoneze autentice recente.
Nu cel mai bun Kiyoshi Kurosawa dar... bun de tot. Tensionat si twisted.
Si inspaimantator pe bune. (dupa cum vedeti nu prea listez horrors americane...:)

Un casting de exceptie, o poveste traznita de toate fulgerele lui Dumont. Nu asa bun ca "Li'l Quinquin" dar suficient sa-l remarc, sa ma bucur de el si sa-l recomand. Un film unic si plin de umor bizar in peisajul de clone obosite si laminate. De neratat.

Un mix reusit koreean horror cu tot ce-ti trebuie: filosofie orientala, horror, comedie, thriller.
Bucatarie buna, entertaining cat se poate si inca ceva peste. De concediu/vacanta.



SIDE B: mentiuni speciale: (7 tracks)








(compozitor: Felix Petrescu)




material BONUS (ce mi-am amintit din 2017 după ce am uitat tot)

La categoria "filme artistice" am reținut și eu trei de pe lista lui Felix: El Ciudadane Ilustre, Clash și Rester Vertical. Aș plusa cu Good Time al fraților Safdie, pentru care m-am deplasat la multiplex. Tot acolo m-am bucurat și de Mother!, The Square, cu toate defectele lor evidente și de The Dunkirk, cu defectele mai puțin evidente. Mi s-au ars pe retină Lady Macbeth-ul încarnat de Florence Pugh și Una Mujer Fantastica al lui Sebastian Lelio.

La documentare (m-)au rupt Convictions (de Tatiana Chistova), văzut la Astra, farsa politică Weiner (aflat și în programul FARAD)Curajosul Icarus (de Bryan Fogel) surprinde scandalul planetar încă în desfășurare cauzat de doparea sportivilor ruși printr-un program coordonat de stat în colaborare cu FSB, la ordinele lui Putin. Un documentar-școală care începe blajin și pe la jumătate se dă de trei ori peste cap prefăcându-se în cu totul altă dihanie de film. 




N-am văzut I am not your Negro (și se pare că trebuie), în schimb am văzut OJ: Made in America, o frescă de 8 ore despre tragedia care fascinează America de secole: rasă, faimă și crimă. Jim & Andy: The Great Beyond e un studiu fascinant despre cât de mult se poate topi un actor (Jim Carrey) în pielea unui personaj (Andy Kaufman). După 20 de ani, filmările de pe platou (din rulotă, behind the scenes etc) la Man on the Moon sunt în sfârșit arătate. Multă lume zice că sunt mai interesante decât filmul lui Forman.

N-a fost un an strălucit pentru filmul românesc, dar nici întunecat. Foarte solid mi s-a părut filmul lui Adrian Sitaru, Fixeur (prezența sa în cinematografe suprapunându-se din păcate cu cele mai ample proteste de stradă din ultimii nuștiucâți ani). 

Dacă ar fi să numesc cel mai important film românesc al anului ar fi tot un documentar:  Ouăle lui Tarzan de Alexandru Solomon. Greu, inconfortabil, despre lumi aparent îndepărtate și totuși dureros de asemănătoare cu a noastră. Ouăle lui Tarzan e strigătul mut al omului-maimuță.  



Țara Moartă de Radu Jude e fix așa cum te-ai aștepta de la un film de Radu Jude să fie: complet neașteptat și necruțător. Mențiune specială: doc-ul necesar/activist Planeta Petrila, cu care am reușit să strângem 700 de spectatori la Grădina de Vară. 

Cel mai bun debut (și în sfârșit un "film românesc de Crăciun") e Marița de Cristi Iftime - ne asumăm subiectivismul, fiind filmul de închidere al ediției Ceau, Cinema! 2017. Apropo, tot din programul Ceau, musai să amintim Mister Universo, minunata docu-ficțiune care a luat Marele Premiu și The Lure, trecut între cele mai bune filme ale anului și de Esquire.

Despre ierarhia filmelor românești a scris mai cuprinzător vechiul nostru coleg, Ionuț Mareș, aici.

La seriale, nu mai e niciun mister: Twin Peaks "a reinventat televiziunea din nou". Better Call Saul a ținut sus ștacheta și în sezonul 3. Revenirea Curb Your Enthusiasm, deși cu episoade foarte inegale, e una din bucuriile anului. La descoperiri: Ozark (cu Jason Bateman), aș zice perfect pentru perioada de petrecut (sau evadat) în familie, care urmează. 

(textier: Lucian Mircu)




marți, 5 decembrie 2017

Portughezi din Soho la Timișoara


Pentru că suntem parteneri de cursă lungă cu Lectoratul de limbă portugheză la Timișoara, anunțăm cu bucurie că poposește și la noi festivalul de film de scurtmetraj NY Portuguese Short Film Festival. Este un festival itinerant (realizat de Arte Institute din New York), care promovează cinematografia portugheză și noua generație de regizori portughezi. 6 și 7 decembrie, ora 18:00, Aula Bibliotecii Central Universitare „Eugen Todoran", intrare liberă, subtitrare în română și engleză.

 Instalarea fricii” (TO: Instalação do medo), în regia lui Ricardo Leite, o adaptare îndrăzneață după romanul omonim semnat de scriitorul portughez Rui Zink, „Dulgherul”(TO: O entalhador), de João Vasco, un documentar emoționant despre uitare și transformare, „A fost odată un fir”(TO: Foi o fio), de Patrícia Figueiredo, o pildă ingenioasă despre conexiuni realizată sub formă de animație sunt doar câteva dintre cele 11 scurtmetraje pe care le veți regăsi în program.

Pentru ediția din 2017, scurtmetrajele au fost supuse aprecierii unui juriu ce reprezintă lumea cinematografiei portugheze, braziliene și americane, respectiv: Marcio Miranda Perez (coordonator al Festivalului de Scurtmetraje din São Paulo), Don Cato (regizor) și Ruben Alves (actor).

Programul include și un film documentar în regia Anei Miranda, despre comunitatea de portughezi din cartierul newyorkez Soho, sosită în Statele Unite după cel de-al Doilea Război Mondial.



Despre scurte, pe lung:

Carga

Într-un mic sat pescăresc, doi copii joacă un rol activ în traficul de substanțe ilegale. Atunci când cel mai mare dintre cei doi pregătește un plan de evadare, cel mic trebuie să se confrunte cu greutățile pe care le are de dus cel lăsat în urmă.
Regizor: Luís Campos
Fic
țiune | 14′

The Wood Carver//O Entalhador//Dulgherul

Construit după cutremurul din 1531, Bairro Alto este unul dintre cartierele cele mai autentice ale Lisabonei. Pe lângă viața de noapte, o constantă a cartierului, a înflorit la rândul său și comerțul traditional, care amintește de viața la sat care se ascunde în metropolă. Noi legi dictează, însă, nu doar închiderea atelierelor și a micilor afaceri, ci și închierea unor capitole de viață.
Regizor: João Vasco
Documentar | 10′

The Fear Installation//Instalação do medo//Instalarea fricii

Femeia deschide ușa de la intrare. Doi domni o salută spunându-i: „Bună ziua, stimată doamnă, am venit să instalăm frica.”
Regizor: Ricardo Leite
Ficțiune | 14

Tu

„Tu” este o poveste de dragoste care se înfiripă într-un moment nepotrivit, într-un moment în care să te îndrăgostești e puțin probabil, însă tocmai să te îndrăgostești e poate singura modalitate prin care poți să îți reiei viața.
Regizor: Hugo Pinto
Ficțiune | 11′

Once Upon a Thread//Foi o fiu//A fost odată un fir

Doamna din fir tors, bătrâna care își petrece zilele uitându-se pe fereastră și vânzătoarea de haine date uitării sunt legate printr-un fir. Cele trei femei torc viețile altor personaje și soarta inevitabilă a femeii care își duce soțul în spate.
Regizor: Patrícia Figueiredo
Animație | 5′

Room in Lisbon//Quarto em Lisboa//Cameră în Lisabona

Maria a locuit dintotdeauna singură. Într-o zi este nevoită să-și închirieze propria camera unei studente care urmează să locuiască în Lisabona. Însă faptul că trebuie să își ducă existența alături de altcineva nu face altceva decât să-i accentueze sentimentul de singurătate.
Regizor: Francisco Carvalho
Ficțiune| 15′

Alvanéu

ALVANÉU este un reportaj care urmărește schimbarea, descoperirea și transformarea orașului Estarreja și a comunității sale în 15 zile. 15 zile de zâmbete, stres, muzică, vopsea, multă vopsea, dans, mâncare fantastică, natură și multe altele.
Regizor: André C. Santos
Documentar | 7′

Manuel

Numele lui este Manuel. Are 71 de ani. Este văduv. De meserie tâmplar și proprietar al unei plantații de cafea din Roça Monte Café (São Tomé și Príncipe). Pământ unde crește orice, fără să ceară vreo permisiune. Ne spune o poveste excepțională despre o țară care a uitat cum era atunci când producea cafea. Manuel face parte dintre puținii oameni care încă mai produc cafea în São Tomé și Príncipe.
Regizor: Bruno Carnide
Documentar | 7′

The Amazing Ordinary Man

Într-un oraș plin de supereroi, un om obișnuit încearcă să treacă peste moartea soției sale. Atunci când viața unui copil este în pericol, îl întrece pe unul dintre eroii orașului ca să îl salveze pec el mic.
Regizor: Paulo Portugal
Animație | 4′

Ribbon Tooth

O tânără femeie se luptă cu un blocaj al ideilor pe măsură ce e forțată să dea piept cu natura onirică paradoxală a propriei existențe. După o perioadă de angoasă reușește să depășească barierele care separă lumea interioară de cea exterioară în speranța că va reuși să găsească ceea ce caută cu adevărat.
Regizor: Sara Gouveia
Videoclip | 5′

A Long Day//Um dia longo//O zi lungă

Cea mai lungă zi din scurta viață a micului John a fost ziua în care a aflat că a murit bunicul său. A fost o zi pe care nu o va uita. Aceasta este povestea felului în care un băiat de 8 ani interpretează moartea uneia dintre cele mai importante persoane din viața sa. João are parte de compania și înțelegerea tinerei Louise, pentru care această zi este la fel de stranie și de lungă.
Regizor: Sérgio Graciano
Ficțiune | 16′


Portughezi din Soho
Documentarul „Portughezi din Soho – Istoria care a schimbat geografia”, de Ana Miranda, spune povestea emigranților portughezi care au ajuns în SoHo după cel de-al Doilea Război Mondial. Documentarul ne dezvăluie istoria acestui cartier situat chiar în inima Manhattan-ului și a orașului New York. Coloana sonoră a filmului poartă semnătura artistei Rita RedShoes, iar scriitorul José Luís Peixoto este autorul și naratorul replicilor din film.

Regizor: Ana Miranda
Documentar | 60’