duminică, 19 mai 2013
Grand Central
Una din primele scene din Grand Central ne arata niste barbati intr-un bar. Unii pe langa masa de billiard, in timp ce altii incearca sa se tina ca la rodeo pe spatele unui taur mecanic. Niciunul nu reuseste sa bata "aparatul". In afara de Gary ("trepidantul" Tahar Rahim, cum il descrie regizoarea Rebecca Zlotowski), un tanar taciturn si plin de incredere.
Initial am crezut ca metafora cu taurul se refera la capacitatea naturala a lui Gary de a rezista la radiatii si de a "bate" aparatele de masurare care l-ar putea face sa-si piarda noul job ( foarte periculos dar bine platit, intr-o mare centrala nucleara). Adevaratul "taur" care trebuie imblanzit este insa Karole (Lea Seydoux), o blonda radioasa si intimidant de frumoasa cu care incepe o aventura secreta, periculoasa si interzisa.
In alta seara cu baietii in bar, Gary vrea sa stie ce se intampla cand esti expus la prea multe radiatii, cand incasezi "doza". Deodata, Lea se ridica vine spre Gary (pana atunci un strain) si il saruta intens. Apoi zice: "Ti-e frica, iti tremura picioarele, ai privirea incetosata...asa e doza. Si asta e doar o mica doza".
O mica doza de cinema cool, chic si sexy, plasat pe un fundal cu iz distopic. A fost filmul cu cea mai multa muzica de pana acum. In audienta era prezent si regizorul Jacques Audiard (Un Prophete, De Rouille et d'os). Rebecca Zlotowski parca i-ar fi fost eleva la facut romance-uri mai extreme. Tanara regizoare (e la al doilea lungmetraj, si la al doilea cu Lea) a adus la proiectie toata echipa filmului, inclusiv pe Rahim si Seydoux. Cei doi mai au fiecare un film in Competitia Oficiala, asa ca sunt foarte vazuti la Cannes anul asta (deci, in plina ascensiune).
Grand Central nu e un mare favorit al sectiunii Un Certain Regard, dar sigur e un favorit al publicului. A fost aplaudat aproape 10 minute.
sâmbătă, 18 mai 2013
'Love that loves us... thank you!'
To The Wonder (2012, Terrence Malick)
A touch of sin
CITIZEN CANNES II
Tian Zhu Ding (A touch of sin) unul din cele mai asteptate titluri din competitia oficiala, din cauza regizorului: chinezul Jia Zhangke. Pacatul din titlu e "violenta", insa regizorul nu ne arata doar scene violente ci si conditiile care le genereaza, intr-o tara macinata de inegalitate sociala si nedreptate.
Una din secventele greu de privit ofera o cheie de citire a intregului opus de peste doua ore: un cal legat la caruta s-a blocat intr-un sant si nu mai poate iesi de acolo; stapanul il loveste cu biciul in mod repetat in timp ce animalul se zbate neputincios. Tot ce poate face e sa sara pe loc, aruncand cu copitele in fata. Aceasta imagine-simbol e reprezentativa pentru toate cele 4 povesti interconectate din film si pentru eroii lor care se zbat si ei in situatii umilitoare, fara iesire. Scena cu calul are corespondente si mai evidente cand receptionera unui spa e plesnita repetat cu un teanc de bani peste fata pentru ca refuza avansurile unui mafiot local.
Daca tii oamenii in frau, le pui zabala in gura, ochelari de cal si le dai cu biciul in loc de mancare, daca ii tratezi ca pe niste bestii, intr-o zi vor incepe sa se comporte ca atare, iesind pe strazi cu pusca si tragand in oameni. Prinsi intr-un colt stramt, toti cei patru (anti)eroi explodeaza distructiv, sangeros. O forma pervertita de legitima aparare. E un portret nu foarte flatant, unul dezolant si, dupa toate aparentele, realist al Chinei actuale, in ciuda admirabilei sale ascensiuni economice. Acum intelegem si o parte din costurile umane ale ascensiunii.
In primul capitol, tragaciul e apasat de coruptia celor care au privatizat mina de carbuni a satului, fara sa plateasca nimic satenilor, asa cum au promis. In schimb patronii isi cumpara avioane si Maseratti, ceea ce declanseaza setea de justitie a unui Don Quijote local (o varianta mai putin nobila) satul sa fie considerat un ratat.
Adaugati pe lista "pacatelor" si migratia economica, exploatarea muncitorilor, umilinte de tot felul. O tara divizata intre stapani si sclavi, intre carutasi si cai de bataie. La un moment dat, nu poti decat sa dai cu copitele in fata, futil.
Desi unele personaje fac gesturi de-a dreptul grotesti (caricatura este facuta cu intentie), ele nu-si pierd credibilitatea. Pana la urma totul poate fi redus la un proverb rostit de un personaj: "mai bine traiesti in mizerie sau mori fericit?". Pe langa toate dilemele pe care le naste, e un rasfat sa privesti pe un ecran urias frumusetea vizuala a cadrelor lui Zhangke.
Se zice ca filmele socante/ extreme din selectia oficiala sunt puse in sectiunea Un certain regard pentru a cruta distinsele persoane din juriul principal. Mda, mi-e greu sa mi-l imaginez pe Steven Spielberg urmarind L'inconnu du lac (Stranger by the lake, de Alain Guiraudie).
E un "gay-porn thriller" (cum a zis vecinul meu de scaun). Eu am zis ca e "Jaws with cocks" (pardon my french). Filmul e extrem de inconfortabil si explicit, dar cum remarca o fermecatoare doamna jurnalista iraniana: desi vrei sa iesi din sala in fiecare minut, cumva te tintuieste in scaun impotriva vointei tale, pentru ca vrei sa vezi ce se intampla in continuare.
Parca impotriva vointei sale e atras si Franck (Pierre Deladonchamps) de un veritabil predator sexual, misteriosul, potentul si letalul Michel (Christophe Paou) si nu poate fugi de el. Padurea de langa un lac (bucolice si solare imagini, in contrast evident cu subiectul dark) functioneaza ca un loc de agatat pentru homosexuali. In paralel cu periculoasa idila, Franck dezvolta si o amicitie cu un straight (Patrick D'Assumcao, un Depardieu brunet) care vine si el zilnic pe malul lacului, in mod inexplicabil. Ce urmeaza e un fel de inot cu rechinii, insa fara cusca de protectie.
Referinta la Jaws nu e gratuita (desi mai corect era sa-l pomenesc pe Hitchcook), pentru ca multe din scenele tipice unui thriller se petrec in apa lacului. Momentul cand criminalul iese din apa si se indreapta spre "noi", privindu-ne drept in fata, m-a lovit ca o unda rece in stomac. Dealtfel, finalul filmului are o tensiune insuportabila si, pana la ora asta, Stranger by the lake e cea mai intensa piesa de cinema pe care am prins-o la Cannes.
Tot doamna din Iran (care scrie pentru un ziar elvetian) mi-a povestit ca la proiectia de gala, in prezenta actorilor, filmul a fost ovationat in picioare timp de 10 minute!
Distributia e remarcabila: de la cei trei principali si pana la personajele secundare. Ma gandesc in special la inspectorul de politie, un Colombo longilin, care isi face aparitia din boscheti, ca voyeurii care-si fac treaba in zona, pornind interogatorii intempestive. In aceste secvente, filmul este si irezistibil de amuzant. Uneori, publicul din sala rade zgomotos la niste secvente care nu-s chiar asa comice. M-am prins: e doar o forma de descarcare nervoasa, tinand cont de cat de inconfortabil e ceea ce se intampla pe ecran. In esenta, e despre fascinatia raului, ceea ce explica poate si de ce am ramas aproape toti pana la sfarsit.
Proiectia urmatoare a fost Le Passe de Ashgar Fahradi, pe care il asteptasem cu interes si la care am obtinut prima mea invitatie in Grand Theatre Lumiere. Bref, povestea e despre cat de greu e sa te rupi de trecut si e investigatia (aproape ca in filmele politiste) a unor "delicte"/ minciuni/ neintelegeri domestice care sunt greu de sters in prezent - titlul de generic al filmului era desenat ca niste stergatoare de parbriz in pozitia de curatare a geamului.
Geamuri si oameni care vorbesc prin ele (muteste) apar fecvent, ca un simbol pentru barierele invizibile de comunicare si de aflare a adevarului relatiilor lor ( fun-fact: prima scena, in aeroport, o are in prim-plan pe Berenice Bejo vorbind "pe mute" prin geam; n-am putut sa nu ma gandesc la rolul ei din The Artist).
Inca mai trebuie sa diger Trecutul, dar la prima vedere nu e impecabil, cum a fost A separation. Schema e in mare aceeasi, dar m-am pierdut undeva in spirala reconstiturii unor actiuni din trecutul personajelor. Unii il vad candidat cu sanse la Palme, asa ca e posibil sa fi fost oboseala care m-a ajuns dupa 3 zile intense. Motiv pentru care am decis sa iau o zi de pauza. A break from "a break of reality".
vineri, 17 mai 2013
Un tablou al promiscuitatii
Ce spuneti de asta: in vreme ce toti ochii presei internationale sunt atintiti spre croazeta, oaia neagra a Festivalului de la Cannes dezvaluie publicitatii un tablou elaborat alcatuit din actorii introdusi de von Trier in cea mai recenta nazbatie a sa, Nymphomaniac. Cineva ar putea trage concluzia ca sceneta trimite prin numarul personajelor (13, exceptandu-l pe naratorul von Trier, persona non grata in fundal si lipit la gura lui prea-sloboda pentru sensibilitatile europene) cu o perversa cina tainica in care masa lipseste, scaunele sunt rupte, iar figura dominanta e chiar radianta Uma Thurman. La picioarele ei, Udo Kier zdrobeste un grep sub piciorul unei masute in vreme ce blandul Shia laBeouf e incalecat de Stacy Martin. Willem Defoe pare ca si-a varsat intentionat cafeaua pe pantaloni pentru a o ingenunchea pe Sophie Kennedy Clark iar Charlotte Gainsbourg abia daca-i acorda vreo atentie umilului Christian Slater. In planul 2 Stellan Skarsgard pare epuizat de sex-appealul Miei Goth in vreme ce Jamie Bell sta pregatit cu servetele. De observat ca toate femeile privesc sfidator publicul in vreme ce barbatii sunt toti absorbiti de momentui redat.
Ca fapt divers, Nymphomaniac va erupe la sfarsitul anului in doua parti.
Citizen Cannes I
Prima mea zi de proiectii a inceput "splendid": greva generala a soferilor de autobuz.
Eu stau in Pegomas, la 10 km. de Cannes si sunt oarecum dependent de un mijloc de transport. Dar gazdele mele (Eric si Sabine) au spus ca greva e "exceptionala" (de 8 ani, de cand locuiesc aici, nu s-a intamplat niciodata), asa ca si-au facut o pomana cu mine si m-au dus in cel mai aglomerat loc de pe Coasta de Azur.
Coada ziaristilor care vroiau sa intre la The Bling Ring (Sofia Copolla) se intindea pe vreo suta de metri, in ciuda ploii. Eu am ajuns "doar" cu 40 min. inainte de proiectie. Anuntul "COMPLET" a fost primit cu zeci de gemete.
Ca sa fiu sigur ca pot vedea ceva azi am plecat cat mai departe de nebunia din Palat, spre hotel Mariott unde se intampla Quinzaine de Realisateurs. Am fost uimit cat de repede am ajuns in sala, pe un loc perfect. Intr-o scurta introducere, curatorii sectiunii au spus ca sunt interesati sa "descopere noi teritorii pentru cinema" si Taiwan e unul dintre ele. Din pacate, Taipei Factory nu cred ca e un asemenea teritoriu. In fapt, o colectie de 4 scurtmetraje, realizate de 4 tineri taiwanezi (prezenti in sala) asistati fiecare de catre un tanar cineast strain.
Ce am inteles din experimentul Taipei Factory? Ca nu poti pune oamenii sa lucreze la filme, pe perechi, ca la o tema la laboratorul de chimie. Si am mai aflat ca nici Coreea de Sud nu e asa libera, pentru ca tanarul regizor sudcoreean care a lucrat la shortul The Pig (primul din serie si cel mai bun din ce am vazut) nu a fost lasat sa vina la Cannes din cauza "contextului politic sensibil".
Am iesit dupa 3 din cele 4 scurtmetraje. La timp pentru a prinde, de data asta, un loc in sala Debussy (imensa, are peste 1200 de locuri) la Fruitvale Station de Ryan Coogler, prezentat in sectiunea Un Certain Regard.
Bazat pe un fapt real, Fruitvale...e despre brutalitate politieneasca si rasism, despre injustitie sociala. Oscar, un tanar de 22 de ani care a fost inchis, vrea sa "start fresh". E ultima zi din an (ziua cand se iau astfel de angajamente), e ziua mamei lui (Octavia Spencer, care a luat Oscar pentru secundar) si SPOILER ALERT ultima lui zi de viata.
Cazul e tulburator si povestea trebuie spusa, dar in ciuda stilului de filmare intim si intens, rateaza a fi un film mare. E prea evident ca regizorul tine cu personajul, ceea ce il transforma in final intr-un film militant care striga prin toti porii "justice for Oscar!". Apasa ostentativ butoanele pentru plans. La sfarsit, toti din jurul meu se smiorcaiau, inclusiv subsemnatul. E greu sa induri o scena in care o tanara mama trebuie sa-i spuna fiicei de 5-6 ani ca tatal ei nu mai e.
Desi in momentul in care s-au petrecut nu m-au deranjat, retrospectiv gasesc unele secvente demonstrativ-facile, precum e momentul in care Oscar culege din strada un bulldog peste care a dat o masina. Moartea cainelui e o repetitie pentru alta moarte, una surprinsa in realitate pe telefoane mobile si care a starnit o serie de revolte in Statele Unite. Pe buna dreptate, am zice.
La iesire am intalnit-o pe Irina Margareta Nistor si ne-am asezat impreuna la coada pentru urmatorul film. De la "vocea filmelor copilariei" am aflat de scandalul creat absolut gratuit de un show francez in jurul persoanei discrete care e Cristian Mungiu. Am mai vorbit despre Timishort si filmul documentar care o va avea ca personaj. N-am zis nimic de JCVD.
In Fight Club se vorbeste de "prieteni de o tura". In Cannes mi-am facut "prieteni de o coada", pentru ca e greu de crezut ca ii voi mai reintalni pe durata festivalului la alta coada. Azi am povestit cu un brazilian despre sclava Isaura, cu un neozeelandez despre Peter Jackson si cu o italianca despre Mungiu. Toti erau fani ai cinemaului romanesc.
E usor sa-ti dai seama care filme sunt in carti, daca asculti in treacat ce se vorbeste la cozi sau in zona de presa. Azi (adica deja ieri) se auzea pe primul loc, la distanta, Heli si Escalante, pe locul 2 - Ozon cu Jeune et Jolie. Copolla si The Bling Ring "repetitiv", fara substanta. Iar in ce priveste Marele Gatsby, consensul e ca este slabut de tot.
N-am vazut vedete de aproape, in afara de starleta de 17 ani (Marine Vacth) dupa care, cum comenta cineva pe twitter, "saliveaza tot Cannes-ul". Tipa joaca in filmul lui Ozon, Jeune et Jolie si, inutil sa mai adaug, chiar asa e.
Am testat in seara asta si serviciul de "obiecte pierdute". Mi-am uitat jacheta impermeabila in cinema. Cand m-am intors s-o recuperez, s-a intamplat primul meu "star-struck" la Cannes. Pe hol, in fata mea, era David Hasselhoff insotit, desigur, de un "salvamar" cu fusta si plete blonde. Un alt erou al copilariei care acum nu ma mai impresiona asa tare.
N-am vazut vedete de aproape, in afara de starleta de 17 ani (Marine Vacth) dupa care, cum comenta cineva pe twitter, "saliveaza tot Cannes-ul". Tipa joaca in filmul lui Ozon, Jeune et Jolie si, inutil sa mai adaug, chiar asa e.
Am testat in seara asta si serviciul de "obiecte pierdute". Mi-am uitat jacheta impermeabila in cinema. Cand m-am intors s-o recuperez, s-a intamplat primul meu "star-struck" la Cannes. Pe hol, in fata mea, era David Hasselhoff insotit, desigur, de un "salvamar" cu fusta si plete blonde. Un alt erou al copilariei care acum nu ma mai impresiona asa tare.
Totusi, recunosc, mi s-a parut neasteptat de inalt.
miercuri, 15 mai 2013
Posibila surpriză a Cannesului: Amat Escalante
 |
| Amat Escalante |
Debutul său, Sangre (2005), este un film ”în care nu se întâmplă nimic”. Un cuplu banal în jurul a 40 de ani – el funcţionar la o instituţie a statului, ea chelneriţă într-un bar – îşi petrece după-amiezile şi serile uitându-se la telenovele şi/sau făcând sex. Nimic spectaculos nu se infiltrează în vieţile marcate de rutină ale partenerilor. ”Conflictul” apare atunci când bărbatul se întâlneşte cu fiica adolescentă dintr-o relaţie anterioară, care îi cere permisiunea să se mute la el şi care suferă un incident dramatic.
 |
| Sangre |
Al doilea film, Los bastardos (2008), are o ”acţiune” mai bogată: după o zi de lucru cu ora, doi tineri imigranţi mexicani dintr-un oraş nord-american intră într-o noapte în locuinţa unei femei singure (fiul adolescent şi rece al acesteia este plecat la prieteni) pentru a mânca şi face rost de nişte bani (rudele lor din Mexic le aşteaptă ajutorul). N-o să dezvălui ce se întâmplă în respectiva casă, pentru a nu strica efectul de surpriză, însă felul în care Escalante de-dramatizează şi înşală aşteptările comune transformă Los bastardos într-un film ce merită studiat atent. Escalante renunţă şi aici la resorturi psihologice, cauzalităţi sau explicaţii, introduce efecte de distanţare a spectatorului de personaje - care sunt deopotrivă victime şi călăi -, dar aruncă şi unele ancore social-politice, pe care nu le încarcă însă cu ”mesaje” (atitudinea aşa-numiţilor gringo faţă de imigranţii mexicani, precum şi răbufnirea acestora din urmă faţă de situaţia în care se află).
Rămâne de văzut dacă juriul condus de Spielberg (şi din care face parte şi Mungiu) va fi impresionat de acest al treilea lungmetraj şi de stilul solicitant şi curajos al lui Escalante (stil care şi-a câştigat o semnificativă nişă, reprezentată puternic de-a lungul ultimilor ani la Cannes), însă simpla selecţie în competiţia oficială face din Heli unul din cele mai aşteptate filme de autor din acest an.
Ionuţ Mareş
 |
| Los bastardos |
Ionuţ Mareş
Afisul zilei: Vampiri in viziunea lui Jim Jarmusch
Only Lovers Left Alive se lanseaza zilele astea la Cannes. Trageti cu ochiu aici.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)