joi, 30 octombrie 2014

Vinerea reanimata: mixed bag

V-am pregatit o selectie de animatii proaspete cu ambele subiecte rascolitoare: 
groaza de alegeri si groaza din dovleac.
(ilustratie de subsemnatul)

Compilatia sarbatoreasca aici mai jos, pentru cei care vor "sa afle mai multe".


Filme de Cannes la Timisoara: Program

Avem acum si programul serii filmelor de Cannes la Timisoara. Deci, duminica, 2 noiembrie, dupa ce votati, veniti si la film daca tot ati iesit la plimbare:


Programul începe la ora 16, cu Le Meraviglie, filmul lui Alice Rohrwacher, recompensat cu Marele Premiu la Cannes, al doilea ca importanță după Palme d’Or. În rolul principal apare debutanta Alexandra Maria Lungu, fiica unor imigranți români, care joacă alături de Monica Bellucci și Alba Rohrwacher, sora regizorului. Actrița româncă, descoperită de Alice Rohrwacher pe când avea 11 ani, la o oră de religie, o interpretează pe Gelsomina, fiica unor fermieri italieni care duc o viață retrasă, într-un colț mirific de țară, având grijă de stupii lor de albine. Apariția unui băiat și a unei prezentatoare TV în satul lor o fac să-și dorească o altfel de viață.

Seara va continua cu Clouds of Sils Maria, al renumitului cineast francez Olivier Assayas, unul dintre cele mai apreciate filme din competiția Cannes 2014. Actrițele Juliette Binoche, Kristen Stewart și Chloë Grace Moretz, formează un trio fascinant într-un film despre o actriță pusă în fața provocării de a juca în aceeași piesă controversată care i-a adus celebritatea cu 20 de ani în urmă. Provocarea o obligă să-și pună sub semnul întrebării statutul, viața, relațiile.


Programul se va încheia cu mult așteptatul Winter Sleep. Capodopera lui Nuri Bilge Ceylan, preferata juriului și a presei internaționale la ediția de anul acesta la Cannes, a câștigat Palme d’Or și Premiul Fipresci și este propunerea Turciei la Oscar. Winter Sleep e drama cehoviană a unui actor, proprietar al unui mic hotel într-un sat din podișul Anatoliei, care se confruntă cu propriul mariaj, cu cei din jur și cu sine însuși.


Intarea este gratuită. Accesul publicului se face pe baza taloanelor, care se vor găsi (în limita locurilor disponibile, aprox. 900) la casieria Filarmonicii, în ziua evenimentului.


TEMPS D'IMAGES

CE NE HRĂNEȘTE?

Luiza Alecsandru (voluntară, activistă și regizoare invitată la Ceau, Cinema! :) se îngrijește de secțiunea de film documentar din cadrul festivalului TEMPS D'IMAGES (inițiat internațional de canalul ARTE iar la Cluj de Asociația COLECTIV A). Luiza ne-a trimis o viziune inedită în trei imagini asupra festivalului și a mâinii sale drepte (ajunse recent în ghips), precum și o descriere/reclamă (scrisă cînd avea toate degetele funcționale). 






Anul trecut am vorbit despre solidaritate, acum doi ani am încercat să ne imaginăm viitorul. Festivalul TEMPS D’IMAGES aduce pe masă o întrebare care ne frământă și care devine tot mai stringentă azi: Ce ne hrănește?
 
Ajunși la cea de-a 7-a ediție (6 -16 noiembrie),  continuăm demersul de a prezenta interacțiunea dintre dans, teatru și video pe scena contemporană de artele spectacolului. TEMPS D’IMAGES e locul unde e imaginea timpului nostru este subiect de reflecție ghidată pe marginea unor subiecte pe care le considerăm relevante și pe care le recunoaștem constant în jurul nostru. 

Tema festivalului în 2014 – Ce ne hrănește?
 
În 2014 vorbim despre diferite motivații care ne fac să mergem mai departe, dându-ne impulsul de a găsi soluții creative la probleme (g)locale. Lansăm artiștilor și publicului festivalului întrebări diverse - Ce ne hrănește fizic și ce ne hrănește spiritual, cine sunt cei care produc hrana noastră și care sunt problemele pe care le putem formula în jurul acestei teme? Credem că pentru subiecte atât de complexe nu există răspunsuri unice și invităm publicul să le formulăm împreună.


Secțiunea de filme a festivalului a luat amploare în acest an, prezentând pe lângă selecția obișnuită de filme de dans via ARTE și o selecție de filme documentare reunite sub tematica hranei, desfășurate în locații inedite, de pildă în piețele agro-alimentare. Filme pe Piață propune crearea unor obiceiuri alimentare și de consum sănătoase pentru producători şi consumatori deopotrivă, acolo unde mergem zilnic pentru a ne procura hrana, respectiv, în pieţele agro-alimentare clujene. 2 din piețele clujene (Piața Flora și Piața Hermes) vor deveni temporar săli de cinema.

Echange Paysans/Schimburi Țărănești, Franța, 2007, regie: Caroline Le Crouhennec

Filmul urmăreşte aventura întâlnirii între mici țărani români și francezi care călătoresc în ţările celorlalţi pentru a face schimburi. Schimburile sunt despre meseriile și activitățile lor: mulsul laptelui, fabricarea brânzei, fânul, recoltele şi procesarea lor, grija pentru oi. Ei descoperă sau recunosc gesturi familiare sau diferite referitor la viaţă şi modul cum lucrează.  Din piață, ne mutăm în școli, unde vom proiecta animații pe tema hranei și a provenienței ei, o porție de educație alimentară pentru elevi.




Filme in Casa Tranzit (fostă sinagogă)

Growing Cities, 2014, USA, regie Dan Susman


Într-un moment în care atât de multă atenție negativă e îndreptată asupra sistemului alimentar, de la vaci nebune la fermele-fabrici, acest film spune povestea inspirațională a locuitorilor de la orașe care transformă un lot vacant din comunitățile lor, stupul din curte și ferma de pe acoperiș. Pe parcurs acești cultivatori arată că mișcarea de agricultură urbană este mult mai mult decât hrană și că toată lumea poate lua parte la crearea unui sistem alimentar sănătos, just și sustenabil.

Le Semeur/ Semănătorul, Canada, 2013, regie Julie Perron, 
Cu Patrice Fortier, Rollande Labrie, Laurianne Morissette, Olivier Légaré.

Filmul reprezintă un portret al artistului și producătorului de semințe Patrice Fortier care conservă și propagă semințe rare și uitate, în scopul de a restabili vitalitatea și varietatea patrimoniului nostru agricol. Poate părea nebun, dar este doar foarte pasionat de munca lui. Elegant regizat, Le Semeur ne dă un gust fascinant al zilelor intens trăite de Fortier.


Taxi pour deux/ Taxi pentru doi, 2012, Canada, regie Dan Popa

Taxi pentru doi explorează poetic universul a doi excentrici șoferi de taxi din Montreal. Filmul pune spectatorul pe bancheta din spate a taxiului în timp ce Louis și Jamel ne duc la o plimbare în taxiul lor de la Port-au-Prince la Alger şi de peste ocean ajung la insula Montreal, unde protagoniștii discută cu pasiune de viață, dragoste și moarte. Estetic, filmul folosește multiplicări panoramice de imagini pentru a completa realismul magic găsit în narațiune.

Les moissons du future/ Recoltele viitorului, Franța, 2012, regie Marie- Monique Robin

Cum să hrăneşti cei 9 miliarde de oameni anunțaţi pentru 2050? O televiziune a convins-o pe Marie-Monique Robin să-și continue investigațiile privind urgența de a produce hrană în alt mod. Se investighează metodele de agro-ecologie în diferite părți ale lumii. Un film plin de speranță privind posibilele soluții la criza alimentară şi care propune în schimb suveranitatea alimentară.
 
Aducând în discuție și felul în care trecutul ne hrănește, festivalul găzduiește o proiecție specială, în premieră în Cluj, la Cinema Victoria: Pașaport de Germania (Răzvan Georgescu, 2014).

246.000 de germani de pe teritoriul României au fost vânduți/cumpărați conform unei înțelegeri neoficiale și secrete între România și Republica Federală Germană în perioada 1968-1989. Contravaloarea lor: între 1,5 si 3 miliarde de mărci. După o prezență continuă de peste 850 de ani, germanii au dispărut practic peste noapte din România. Un act umanitar ? Un negoț reprobabil?  Pașaport de Germania, un film despre obârșii, curaj, lăcomie și regrete. (guest-post: Luiza Alecsandru, Cluj)

 

Filme pe bandă (desenată)

Nu știu ce noroc au cinefilii din orașul ăsta dar, după ce că sunt așa de puține evenimente de cinema, se mai și suprapun. Duminică, semi-maratonul Cannes se suprapune cu a doua zi din Festivalul Filmului Francez. Iar astăzi am aflat că ziua de deschidere a FFF se suprapune cu un alt eveniment interesant, organizat de Centrul Cultural German.


Sîmbătă, 1 noiembrie, de la ora 18, o serie de filme de animație germane va fi proiectată la Casa Artelor (str. Pacha nr. 8) cu subtitrare în limba engleză. Intrarea liberă. Doamna Sigrid Gairing de la Academia de Film Baden-Württemberg (producătorul filmelor) va participa la o discuție cu publicul. Treaba asta se leagă cu expoziția de bandă desenată gerrmana, pe care o puteți răsfoi în perioada 3 -30 noiembrie în biblioteca Centrului Cultural German. Comics-urile nemțești au parte de tot mai mare recunoaștere internațională datorită diversității și limbajului narativ și imagistic original.

Bineînțeles că nimeni nu și-a dorit sincronizările astea nefericite, că toată lumea are de pierdut, dar nu poți să nu scapi un "Merde!" printre dinți. Sau, după caz, "scheisse!".


miercuri, 29 octombrie 2014

Les Filmes de Cannes în imagini





Radu Jude

  Q & A Jacqueline Bisset (Welcome to New York)

                              Berenice Bejo & Michel Hazanavicius

 Radu Mihăileanu & Mihai Stănescu


                                         O vizită neașteptată în cartierul Anim'est

  (hotel) room with a view




 Sala Elvira Popescu, unde mi-am petrecut o zi jumătate
                                                

 Ionuț Mareș (în plan apropiat) și Berenice Bejo (în plan îndepărtat)

 Michel Hazanavicius și Cristian Mungiu, în picioare

                                                           Prima zi, la Cinema Patria

                                                       Flori pentru Nicolaescu? (un fel de altar)


                       Nachos mai scump ca la multiplex (12 lei)

Prînzul meu de sîmbătă

                      Winter has come






 Studio




Workshop 



*fotografii oficiale și personale

Afișul zilei: Festivalul Filmului Francez


Urmează cîteva zile pline pentru amatorii de cinema european. Festivalul Filmului Francez (a opta ediție) ne răsfață la Timișoara cu patru zile, 12 filme și un invitat (regizoarea Benedicte Pagnot).

Programul complet:

sâmbătă, 1 noiembrie 

ora 16  Yoyo, de Pierre Etaix – comedie;
ora 18  Zilele de mâine, de Bénédicte Pagnot – dramă, în prezenţa realizatoarei, Bénédicte Pagnot;
ora 21  Stele, de Diana Gaye – dramă;

duminică, 2 noiembrie

ora 16  Mercuriales, de Virgile Vernier – dramă;
ora 18  Le Petit Nicolas, de Laurent Tirard – comedie;
ora 20  Tonnerre, de Guillaume Brac – comedie;

luni, 3 noiembrie

ora 16  Vincent nu are solzi, de Thomas Salvador – fantezie;
ora 18  Brooklyn, de Pascal Tessaud – dramă;
ora 20  Michael Kohlhaas, de Arnaud Des Pallières – film istoric;


marţi, 4 noiembrie

ora 16 Vandal, de Hélier Cisterne – dramă;
ora 18 Grand Central, de Rebecca Zlotowski – romantic;
ora 20 Yves Saint Laurent, de Jalil Lespert – dramă


Les Films de Cannes a Bucarest (II)


Călătoria mea festivalieră a stat de la bun început sub semnul filmului.

Abia ajuns în București de cîteva ore, urma să mă întîlnesc cu Ionuț Mareș (prietenul nostru care acum scrie pentru Ziarul Metropolis) pe lîngă "Walk of Fame-ul bucureștean", aleea unde și actorii români primesc stele în ciment, după model american. L-am văzut pe Ionuț de la depărtare și m-au contrariat gesturile agitate pe care le făcea cu brațele. Îmi indica să mă uit la un trecător care venea spre mine. Nu l-am recunoscut imediat. Cînd ajung lîngă Ionuț: "Era actorul din Rocker."

Asta a fost o coincidență, însă la Les Films de Cannes a Bucarest ai ocazia să recunoști în public mulți profesioniști (actori, regizori, scenografi, distribuitori) care vin la filme.

A doua zi de festival am avut rendez-vous cu Berenice Bejo. La început, actrița a părut incomodată de întrebările legate de originea ei (argentiniană) și de presupunerile repetate din public că naționalitatea/ cetățenia i-ar afecta în vreun fel meseria: ''Nu mă afișez cu drapelul în mână. Pe de altă parte, nu trăiesc în Europa de Est și înțeleg situația dramatică legată de Putin, care vrea să reconstituie Uniunea Sovietică."

Pînă la urmă a reușit să învioreze discuția, care începuse cu stîngul: "Nu contează cine sunt eu cu adevărat. Contează ce dau acolo, pe ecran. Restul țin pentru familia mea". Apoi ne-a evocat-o pe Peppy Miller, personajul ei din The Artist, într-o mică demonstrație artistică, gustată de public (a propos, mi s-a părut mic numărul celor prezenți în sala Elvira Popescu -circa 30-40 de persoane- ținînd cont de calibrul invitaților, dar probabil ăsta e interesul real și au venit doar oamenii preocupați, nu gură-cască).




Dincolo de șarm, se întrevăd la Berenice urme de timiditate (prefera ca luminile sălii să îi țină chipul în penumbră) și o ușoară nesiguranță, pe care o și recunoaște. "Mă simt jenată cînd alți actori îmi cer sfatul. Sunt prea tînără pentru asta. Cred că trebuie să ai noroc și să muncești enorm". A vorbit despre plăcerea lucrului cu regizorul iranian Asghar Farhadi (Le Passe), apoi a făcut schimb cu soțul ei, Michel Hazanavicius. Amândoi au fost foarte deschiși și dezinvolți. Din păcate a trebuit să fug după 20 de minute, ca să ajung la cinema Patria, la ultimul lor film: The Search.

Al doilea război cecen, 1999. The Search relatează, la scară umană, povestea conflictului spusă prin cele patru vieți aduse laolaltă dintr-un capriciu al destinului. La întîlnirea de mai devreme, regizorul admitea că este un film a cărui finanțare (19 milioane euro) a fost posibilă doar datorită Oscarului pentru The Artist (2011).

Istoria reconstituită (după o documentare serioasă ce a inclus și cărțile jurnalistei Anna Politkovskaia) poate avea ca motto un proverb cecen: "Dacă o ursoaică se hotărăște să-și omoare puiul, îl va mînji înainte cu noroi". Sau o zicala de pe la noi: "numai mamă să nu fii". Părinții din public vor plînge cu muci

E o experiență puternică, viscerală, dar totuși inegală. Asta poate și pentru că sunt două filme într-unul. Unul este o (melo)dramă inspirată de filmul omonim din 1948, regizat de Fred Zinnemann. Dacă în primul, doi supraviețuitori (mamă și fiu) din lagărele naziste, pierduți unul de altul, încearcă să se regăsească, aici avem doi frați dintr-o familie cecenă distrusă în primele 5 minute ale filmului (dincolo de povestea cu Cecenia, regizorul recunoaște că scenariul conține reminiscențe ale genocidului evreiesc, așa cum l-a cunoscut Hazanavicius din poveștile bunicilor săi, evrei ashkenazi, care au supraviețuit celui de-al doilea război mondial).

"Al doilea film" e unul de război care tratează dezumanizarea treaptată a soldatului rus, ceea ce amintește desigur de Full Metal Jacket dar mai ales de Idi i Smotri (Klimov, 1985). Chipul transfigurat -de la o scenă la alta- al soldatului ne arată oroarea războiului. Acest segment (filmat integral în Georgia) mi s-a părut mai bine închegat (deși am gustat, în scenele "mute" dintre Berenice si băiețelul Hadgi, trimiterile subtile la The Artist). Un film al cărui mesaj puternic și compasiune (apropo de compasiune, trebuie amintit rolul scurt dar consistent, făcut de Annette Bening) te fac să-i ierți ușor imperfecțiunile.




Cînd am ieșit de la film -stupoare! - ningea cu fulgi mari. Eram prizonier în cinematograful Patria, mare, rece și neprimitor, cum erau și cinematografele administrate de RADEF în Timișoara. În zilele următoare, organizatorii au adus niște suflante care au îmblînzit cu cîteva grade temperatura sălii, dar "aerul" ei neprimitor nu s-a schimbat.

Viscolul brusc semăna cu o scenă SF, aproape apocaliptică, din Les Combattants (de Thomas Cailley), pe care l-am văzut imediat după. Genul de comedie proaspătă, simpatică, inteligentă și îndrăzneață, de care ar avea nevoie și cinematograful nostru pentru a readuce oamenii în săli la film românesc. E una din mulțimea de soluții și idei luate în discuție la workshop-ul despre distribuție și cinematografe, la care am participat a doua zi alături de primarul din Gottlob și despre care voi povesti în detaliu, cînd reușesc să mă adun (pînă atunci, poze aici).

Înainte să înceapă Les Combattants pe scenă a urcat o tînără (am înțeles că era din redacția Film Menu) care a început să ne spună ce se va întîmpla în film, iar cînd a ajuns la "în final..." am început să vorbesc singur (Ionuț citea din broșura dedicată lui Tavernier, la care a contribuit și el cu o recenzie la Quai d'Orsay) pentru a evita să aud un alt spoiler. Treaba asta s-a repetat și la alte proiecții, iar în unele cazuri sala a reacționat vehement. Ideea de a introduce un film nu e rea, numai că nu ar trebui să ofere detalii despre intrigă sau sugestii despre ce ar trebui noi să simțim (mai ales în fața unui public, de obicei, cunoscător). Am înțeles că în zilele următoare s-au domolit spoilerele.


Seara s-a încheiat cu Deux jours, une nuit, așteptatul film al fraților Dardenne. Dacă ar fi să-l rezum în patru cuvinte aș zice: Capitalism cu față inumană. În ceva mai multe: "ia uitați ce situații absolut detestabile poate să creeze capitalismul nostru drag". Doar că noul construct al fraților (evident simpatizanți de stînga) mi s-a părut artificial și le-am simțit suflarea în multe scene, în ciuda străduințelor lui Marion Cotillard (pe care am admirat-o și aici).

M-am simțit ca la un meci de fotbal în care tot țineam scorul, de fiecare dată cînd Marion (depresivă și sus spectrul șomajului) încearcă să-și convingă colegii de serviciu să renunțe la o primă de 1000 de euro pentru ca ea să-și păstreze serviciul. Poți să vezi aici comentariu social, simpatii pentru cei mulți și discriminați sau chiar parabole christice. Dar, am apreciat și eu "linia morală", așa cum zice waka_x: "trebuie să fie și din astea care să reamintească -ce-i drept, forțat- că omul trebuie să mai fie și om și că poate fi oricine în locul său. Deux jours, une nuit e o bună și binevenită dramă (din cauze economice) despre solidaritate și celălalt".

Cele trei zile intense s-au încheiat pentru mine cu Winter Sleep. Prea intense, pentru că, deși Ceylan e unul dintre regizorii mei preferați, eram prea defocusat și agitat (de la film aveam 45 de minute să ajung la tren) ca să fiu 100 % "în film". Așa că îi mai acord o vizionare (poate tot într-o zi de duminică, 2 noiembrie, la Timișoara) înainte să mă pronunț. Pînă atunci puteți citi ce a scris Ionuț Mareș, care îl consideră un film mare.


"S-a meritat călătoria?" e întrebarea cu care se încheie superbul trailer care rula înainte de fiecare proiecție Les Films de Cannes a Bucarest. Judecați și dumneavoastră...

marți, 28 octombrie 2014

Comedy Cluj: Interviu cu Diana Cavallioti si Iulia Verdeș

A trecut mai bine de o săptămână de când Comedy Cluj s-a încheiat însă n-am epuizat materialele pe acest subiect. Prins cu obligațiile de servici abia acum am găsit timpul necesar să transcriu și interviul pe care l-am făcut în penultima zi de festival, în fapt o discuție lejeră, la prânz, cu doua tinere actrițe din București, Diana Cavallioti și Iulia Verdeș, membre ale juriului competiției de scurt-metraje alături de Andreea Vasile, absentă însă din păcate în momentul interviului. Fetele au fost foarte drăguțe să mă invite la masa lor ca să prânzim împreună iar în pauza până la desert le-am adresat și câteva întrebări. A rezultat un interviu plin de umor și bună dispoziție în care am vorbit despre bucuria de a face filme și de a le vedea pe un mare ecran, ca și despre terapia prin râs sau regizori preferați.

foto: Comedy Cluj

ME: Cred că ați umblat deja pe la multe festivaluri de film. Ce face Comedy Cluj să fie special? Există ceva care-l individualizează față de alte evenimente de gen.

Iulia Verdeș: Comedia!

Diana Cavallioti: Nu, mie mi se pare că lumea e foarte relaxată aici. E un good vibe, așa.. Ok, în toate festivalurile există good vibe-ul doar că aici e … o euforie, ca să zic așa, și mie mi se pare foarte special!

I.V.: Păi se distinge prin filme în primul rând. Sunt numai comedii. Iar atmosfera am mai întâlnit-o și la alte festivaluri la fel de relaxate…

D.C.: Da, ea a fost la mai multe festivaluri..

I.V.: (râde) Nu asta vroiam să subliniez, draga mea Diana.. Îmi pare rău că nu există însă mai mult timp ca să putem vedea mai multe lucruri. Sunt foarte multe evenimente interesante. Eu am ajuns însă mai tarziu, am pierdut câteva. Însă per total e un festival foarte prietenos!

(A venit desertul)


I.V.: Poți să scrii și despre asta…

(ok, scriu: desertul consta într-o porție de mini-eclere umplute cu fericire, un răsfăț pentru toate gusturile)


ME: La conferința de presă s-a discutat despre caracterul personal al umorului și despre anumite bariere culturale între țări. În cazul scurt-metrajelor pe care le-ați jurizat cum ați navigat printre aceste bariere?


I.V.: Nu am avut preconcepții și așteptări înainte, am fost destul de liberă și cu mintea deschisă și am lăsat totul să decurgă normal și natural. Nu mi-am pus nici o barieră. În schimb am încercat să intru cât mai mult în atmosfera filmului și in ceea ce vroia să transmită ca să mă prindă. Am încercat să fiu "acolo".

D.C.: Mie mi s-a părut că am observat chiar chestia asta. Că fiecare țară are un anumit fel de a pune problema, de a privi lucrurile. Am simțit zeama aia.. a fiecărei țări.. mai ales când se repetau filme din aceeași țară.. era extraordinar. Simțeai cum le curge sângele prin vine, pur și simplu, care le e ritmul.


ME: Dar n-au fost situații în care să vă întrebați: “De ce e lucrul ăsta amuzant? Mie nu mi se pare amuzant.”

I.V.: Adică să nu rezonez la…

D.C.: Dacă a fost ceva ce nu mi s-a părut amuzant chiar nu mi-am pus problema “Oare la ei acasa cum e?”


ME: Urmăriți, cred, destul de multe filme și voi. A existat vreun personaj, vreun rol atât de interesant încît să doriți să-l fi jucat?


D.C.: La majoritatea filmelor care-mi plac sunt: Ah, ...

I.V.: ...și eu vreau să fac asta!

D.C.: Da, da, vrei să fii acolo.

I.V.: ...și nu la modul că aș fi putut face mai bine sau mai prost.. Se întamplă tot timpul..

D.C.: ...da, exact.

I.V.: Nu cu un film anume. Sau cu un rol anume, că sunt atât de multe...

D.C.: Eu nu am o treabă cu personajul, ci cu filmul. Aș fi vrut să fac parte din el, să traiesc experiența realizării lui.


ME: Diana, la conferința de presă spuneai că ai vrea să joci într-un film de Porumboiu. Există vreun regizor străin cu care ai dori să lucrezi îndeosebi?


D.C.: Chiar și dorința de a juca într-un film de Porumboiu nu e ceva ce mă caracterizează dar mi-a plăcut foarte mult ‘A fost sau n-a fost’ și exact cum spuneam mai devreme, mi-ar fi plăcut să fac parte din experiența aia. Să simți bucuria aia pe care cu siguranță ca au avut-o oamenii ăia. În momentul în care iese un film bun e o bucurie pe care cu siguranță că ai vrea s-o simți si tu. Dar nu am nici un regizor străin.


ME: Iulia, tu ai lucrat puțin cu Terry Gilliam (Teorema zero, 2013). Există vreun alt regizor, străin sau român, cu care ți-ai mai dori să lucrezi?


I.V.: Păi sunt, normal că sunt. Și foarte mulți. Dar am tot afirmat prin interviuri că aș vrea să lucrez cu Lars von Trier.

D.C.: Aoleo!

ME: Cel renumit pentru tratamentul pe care-l aplică actrițelor.

I.V.: Pot sa fac față.. cred. Nu știu, vreau să văd cum e pentru că toate producțiile sale m-au impresionat atât de mult și mi-au plăcut atăt de mult.

ME: Ultimul său film, Nymphomaniac a fost așa mai la limită …

I.V.: Eu l-am privit altfel, ca un film foarte deștept…

ME: Fără îndoială, dar eu vorbeam despre caracterul violent explicit.

I.V.: Da, dar pe asta se baza ca să observi anumite lucruri, să pricepi mesajul.. Dar nu am nici o teamă să lucrez cu el. Vreau să-l cunosc, să dau mâna măcar cu el…

ME: Poate face o comedie în viitor și-l invităm la Cluj..

I.V.: Se apucă de-un serial! M-am interesat și de asta.


ME: Când vizionați filme ce preferați: marele ecran sau home cinema?


I.V.: Sincer, chiar aseară la Comedy când am mers la film, pentru o secundă mi-am imaginat, am avut așa un gând cum ar fi ca sala asta de cinema să fie a mea și să-mi invit o dată pe săptămână toți prietenii la câte un film. Deci da aș prefera cinema.

ME: La tine acasă…

I.V.: Îmi place ecranul mare. Cumva intru mai bine în atmosferă. Sunt acolo. Așa când sunt acasă mai îmi aduc aminte că trebuie să dau un telefon, pun pe pauză, că trebuie să fac ceva.. Pierd timp.

D.C.: Cinema clar! Cinema cu cumpărat bilet, mers pe bulevard… Mie îmi place lipsa de intimitate dintr-o sală de cinematograf. Dacă aș fi acasă aș fi…(gesticulează amplu). La cinema totul e mai reținut, mult mai...condensat. Acasă m-aș exterioriza, la cinema las să se adune totul în mine și e un sentiment foarte mișto. Și mie îmi plac și sălile goale. La noi în București, în cinemaurile de pe bulevardul mare, când am fost erau maxim 10 spectatori. Și-mi place foarte mult chestia asta, să ai un rând doar al tău dar totuși să fie oameni în sală.

I.V.: Da, eu vreau cinemaul meu. Vă invit la mine acasă. Sau visez cum au londonezii pe acoperiș, cu proiector, și scot saltele și fac tot felul de instalații de sunet, lumini.

D.C.: Da, ești o visătoare full time… (râdem)


ME: Plângeți la filme?


I.V.: Da! Râd, plâng, mă enervez. Trec prin toate stările.

D.C.: Eu, de exemplu, când încep să plâng la un film și sunt într-o sală de cinematograf mă simt atât de prost. Dar când râd… și eu râd foaarte tare..

I.V.: Aseară a râs și la un moment dat râdeam de râsul ei…

D.C.: Dar râdeam cu atâta poftă...

I.V.: Și când i-am spus că are un râs frumos...

D.C.: Dar n-ai spus că-i frumos, ai spus că am un râs tare..

ME: Tare în sensul de fantastic?

I.V.: Da, și i-am zis-o ca un compliment.

D.C.: Îmi place să râd și să sharuiesc asta, dar de plâns…


ME: Ați folosit vreodată filmul ca pe-o terapie, când treceați printr-un moment mai neplăcut, știind că filmele descătușează de regulă emoții?


D.C.: Am folosit de regulă televizorul ca terapie de spălat creierul dar filmele nu. Am nevoie de minte curată înainte de film.

I.V.: Eu am nevoie de comedii romantice ca s-adorm.

D.C.: Vai, nu cred.. nu cred!

I.V.: Ba da, la alea foarte proaste. Îmi pun film special, dinăsta cu “Moa, moa, iubita mea, bla bla” cuvinte de-astea drăguțe și mă ia somnul așa frumos!

D.C.: Nu, eu nu (râde)...Eu sunt mai… Îmi pun muzică-n căști ca s-adorm.


ME: Iulia, tot la conferință spuneau fetele că tu ești cea mai inclinată spre tehnică. Ai ceva proiecte pe viitor pe regie sau altceva?

I.V.: Nu, n-am. Sunt actriță.

ME: Deocamdată? Sau sigur!

I.V.: Deocamdată și sigur! Dar nu m-am gândit incă serios. Hai să fiu deocamdată actriță cât mai pot și să mă bucur de asta și mai târziu vedem. Nu simt că am înclinații spre chestia asta, să fac regie, dar îmi place întotdeauna când sunt pe platou să-i întreb pe prietenii de la regie sau imagine “Ce ISO ai nevoie pentru lumina asta?” Sunt fascinată de apertură, focalizare, pentru că mi se par ca nu reprezinta o "chestie" a fetelor și cu atât mai mult îmi place să sap și să aflu. Să pot purta și eu o conversație. Dar nu cred că am veleități pentru așa ceva. Și nici nu mi-am pus problema.




După debutul în teatru cu rolul Gertrude în “Hamlet”-ul semnat de Laszlo Bocsardi, Diana Cavallioti a jucat pe majoritatea scenelor bucureștene alături de actori mari precum Maia Morgenstern, Emilia Popescu sau Mircea Rusu. În prezent, poate fi văzută pe scena teatrelor Național, Act, Godot Café, Metropolis dar și în celebrele teatre din provincie din Ploiești și Brăila. În materie de film, Diana a colaborat cu cei mai importanți regizori ai momentului precum Cristian Mungiu (“Amintiri din Epoca de Aur”), Cristi Puiu (“Aurora”) sau Anca Damian (“Întâlniri încrucișate”). În 2010 a fost nominalizată la Premiile Gopo pentru cel mai bun rol secundar și pentru premiul “Tânără Speranță”. Apariția în serialul difuzat de ProTV “O săptămânâ nebună” alături de Horațiu Mălăele, Tora Vasilescu și Mihai Constantin i-a adus succesul de public la nivel național.


La numai 18 ani, Iulia Verdeș debutează în cinema în rolul principal din lungmetrajul „Elevator” (regia George Dorobanțu), producție independentă premiată la Karlovy Vary Fresh Film Fest 2008 și la TIFF 2008 (cel mai bun debut). În timpul studiilor din cadrul UNATC, Iulia participă la cele mai importante workshop-uri de actorie de pe continentul american și nu numai, printre care: The Acting Corps (Hollywood), Sarajevo Talent Campus, Nisi Masa sau Generation Campus Moscova. Este cunoscută publicului larg pentru aparițiile în reclame dar și pentru rolurile din serialele TV „În derivă”, „Om bogat, om sărac”, „Pariu cu viața”. Experiența sa diversificată din teatru și televiziune îi oferă șansa de a fi remarcată de producătorii străini veniți în România. Colaborează cu celebrul Terry Gilliam pentru lungmetrajul „The Zero Theorem” și are apariții în producția daneză „KTO” semnată de Manyar Parwani, precum și în „A Good Man” regizat de Keoni Waxman și produs de Steven Seagal.