duminică, 13 iulie 2025
„Ne-ar ajuta ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri”
CORINA CIUNAE, DESPRE PROIECȚIILE ACCESIBILIZATE
Corina Ciunae e studentă la Comunicare și Relații Publice (la Universitatea de Vest din Timișoara) și visează să călătorească pe traseul Via Transilvanica. Pentru o persoană nevăzătoare nu e un lucru deloc ușor, dar nu imposibil. Corina e obișnuită cu traseele pline de obstacole. A povestit pentru Marele Ecran despre aventura de a ajunge la filmul „Apă și talpă” împreună cu trei colegi nevăzători: Mădălin Grădinaru, Ariana Pero și Ștefania Zaharia. Imediat după premiera la Timișoara de toamna trecută, au propus echipei accesibilizarea filmului. Ceea ce Fundația Cartea Călătoare a reușit într-un timp relativ scurt (pe platforma MovieReading). Trei din studenții pomeniți mai sus se pregătesc acum de o nouă aventură, de data asta la Ceau, Cinema: Corina vine din Bacău ( însoțită de sora ei), Mădălin vine din apropierea Bucureștiului iar Ariana, din Arad.
Lucian Mircu: Aș vrea să începem cu începutul. Iar începutul e caravana noastră cu „Apă și talpă”. La premiera de la Timișoara ați venit după film voi patru și mi-ați propus inițiativa asta foarte faină. Îmi amintesc că, după ce ați zis de accesibilizare, am spus toți într-un glas “Cartea călătoare”. În primul rând te-aș întreba cum de ați venit? Pentru tine, care a fost motivul să vii la un film despre o alergare prin țară, o proiecție neaccesibilizată?
Corina Ciunae: În primul rând am venit pentru că urmăream activitatea Tășuleasa Social și pagina Via Transilvanica. Am citit cartea lui Tibi Ușeriu, eram la curent cu subiectul. Am și avut ocazia să îi întâlnesc personal, cred că prin 2021 în Bacău. Au lansat cartea lui Tibi ca audiobook, tot cu fundația Cartea Călătoare. Încolțise deja în mintea mea ideea de a merge pe Via Transilvanica. Doresc în continuare să reușesc asta. Știind că proiecția de la Timișoara era în prezența echipei, am zis că e o șansă să fiu cu un pas mai aproape de visul meu de a merge pe Via Transilvanica și de a afla despre drum.
Lucian Mircu: Mi-ai povestit în discuția noastră anterioară că a fost o adevărată aventură doar să ajungeți la film și chiar să plecați de acolo. Nu cred că mulți oameni înțeleg de fapt ce efort înseamnă și cât de inaccesibil e drumul până la cinema și în general ideea asta de incluziune în societate, nu doar la filme.
Corina Ciunae: Noi eram încă la început în Timișoara, abia începuse anul universitar. Eram în anul întâi toți cei patru care am fost. Era totul nou, dar suntem și genul de persoane care nu se dau înapoi de la nou și încercăm tot felul de experiențe. Tocmai de asta, când am văzut proiecția, i-am căutat pe colegi mei și am zis: “ce ar fi să mergem?”. Am zis că luăm biletele acolo, fizic. Nu reușeam online, că nu sunt prea accesibile platformele de cumpărat bilete. Dar cum ajungem acolo era întrebarea.
Am reușit să ne facem programul în așa fel încât să fim toți împreună. Trei dintre noi eram la Universitate, o colegă era la cămin. Am fi pierdut mult timp să ne întâlnim toți patru și atunci am luat un Bolt, noi trei de la facultate, ea de la cămin. A fost iar o provocare să ne găsim acolo, să dăm un punct de reper șoferilor care ne-au lăsat totuși într-un loc necunoscut, că noi nu mai fusesem la Shopping City.
Da, a fost o aventură, că era la fel de complicat să ne ținem unul pe lângă altul, adică să știm unii de ceilalți unde suntem și mergeam câte doi ca să fim aproape. La un moment dat, ne-am pierdut unii de alții și am întrebat oamenii din mall. Le spuneam că mai trebuie să fie două persoane. Oamenii nu sunt obișnuiți și nu știu să ghideze, să ofere informațiile de care noi avem nevoie. Până la urmă am ajuns cu ajutorul celor de la Cinema City. Tot cu ajutorul lor am reușit să intrăm în sală și să ne găsim locurile.
Ne-am asezat toți patru la un capăt de rând și s-a nimerit să fiu eu pe scaunul de lângă celelalte persoane așezate lângă noi. A început filmul, eram toți foarte atenți. Ne-am dat seama că nu va fi foarte accesibil pentru că erau multe pasaje vizuale, multe secvențe video și cu mai puține informații. Am aflat apoi de kilometrii scriși pe ecran. La un moment dat, persoana care era lângă mine mi-a șoptit ceva și mi-am dat seama că începuse încet-încet să-mi descrie ce se întâmpla. Cine a mai rămas pe traseu, la ce kilometrii au ajuns, unde au fost, detalii pe care eu nu aveam cum să le știu. La rândul meu transmiteam mesajul mai departe către colegii mei și făceam ca un fel de telefonul fără fir, ca în copilărie. În felul ăsta ajungea informația și la ceilalți trei colegi ai mei.
Am fost surprinși. Inițial am crezut că acea persoană știe despre ce e vorba. Am întrebat după dacă a mai avut contact cu așa ceva: nu știa, pur și simplu a făcut asta în mod natural și s-a gândit că noi avem nevoie să știm acele informații. Și-a dat seama că nu avem acces la ele.
Lucian Mircu: Parcă în toată greutatea asta pe care ai descris-o până la a începe filmul și tot efortul de a ajunge la el, parcă ți se întinde o mână de niciunde.
Corina Ciunae: Da, toată greutatea asta pentru noi e o normalitate până la urmă, că asta e ceea ce trăim și nu avem cum să schimbăm noi lucrurile. Cu cât ieșim noi mai mult din casă, cu atât oamenii vor ști să reacționeze mai bine. Dar nici noi nu putem ieși din casă atât de mult dacă nu ne ajută societatea și infrastructura și multe altele.
Lucian Mircu: Mi-ai povestit că, inițial n-ai vrut să vorbești despre lucrurile astea și considerai că te vulnerabilizezi foarte tare, iar apoi ți-ai dat seama că numai vorbind despre ele se pot schimba lucrurile cu adevărat.
Corina Ciunae: Da, păi ca în situația de față. Am fi putut să ne mulțumim cu descrierea care ni s-a făcut. Dar atunci mi-a venit ideea: zic, cum ar fi să văd dacă chiar mi-ar plăcea să merg pe Via Transilvanica urmărind acest documentar cu totul. Adică să știu toate informațiile, mai mult decât am avut acces. Așa mi-a încolțit întrebarea pe care ți-am adresat-o când s-a finalizat proiecția.
Lucian Mircu: Despre ce crezi că ar fi interesant să vorbim după film? Interesant și pentru publicul care va veni, văzători și nevăzători.
Corina Ciunae: Viața ne-a pus în situația de a ne adapta. Eu cel puțin sunt genul de persoană care se adaptează. Mă adaptez eu și nu cer mediului să se adapteze la mine, deși nu e neapărat corect pentru că nu pot să fac asta la nesfârșit. Cred că ne-ar ajuta mult ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri ca și ceilalți. Nu ne diferențiază decât faptul că vedem diferit lucrurile. În sensul că nu le vedem fizic, dar știm ce se întâmplă în jurul nostru, suntem perfect conștienți. Poate să primim o mână de ajutor în loc de întrebarea „de ce nu sunteți însoțiți?” ar fi mult mai utilă. Nu știu, o discuție în care să înțelegem că nu e ceva ieșit din comun ca o persoană nevăzătoare să iasă din casă. La fel ca toată lumea avem și noi nevoie de socializare, de contexte, de a ieși cu prietenii să vedem un film.
Uite, când mergeam spre cinema, noi vorbeam despre cum o să fie și ce o să vedem. Ne-a întrebat șoferul de Bolt: „cum mergeți voi la film, că voi nu vedeți filmul?”. De ce spunem că mergem să vedem un film? Pentru că limba română e aceeași pentru toți, nu ne ferim să o utilizăm la fel ca toată lumea și atunci, da, văd și eu un film. Practic îl ascult, dar când sunt cu prietenii ne uităm și noi la un film. Dacă avem acces la o descriere audio sau la niște informații în plus e aproape egal. Pentru că primim aceeași informație prin ochii celui care l-a descris. Așa că nu văd de ce am spune că am ascultat un film și nu m-am uitat la un film.
Duminică, 20 iulie (ora 17), la Cinema Studio din Timișoara are loc prima proiecție „Apă și talpă" accesibilizată pentru nevăzători în cadrul Ceau,Cinema! După film vom vorbi pe bune despre incluziune la cinema și în drumeții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.