Marele Ecran

vineri, 7 august 2026

Odiseea lui Nolan și mitizarea geopoliticii contemporane

Paula a scris un text cuprinzător și analitic despre adaptarea Odiseei în regia lui Nolan, punând sub un mare semn de întrebare măiestria artistică a regizorului și dacă filmul va trece testul timpului. Pe lung, citiți mai jos.

Scuză oare grandiozitatea vizuală superficialitatea narativă? Asta pare să fie întrebarea de la care a plecat Christopher Nolan atunci când a decis să realizeze o adaptare a uneia dintre cele mai cunoscute opere literare din toate timpurile, o adevărată piatră de temelie a literaturii occidentale – Odiseea lui Homer. Bazată pe traducerea semnată de Emily Wilson, pelicula îl înfățișează pe Odiseu (Matt Damon) într-o cu totul altă lumină față de cum ne-a fost prezentat până acum. În viziunea lui Nolan, Ulise este măcinat de vină, iar gândul că ingenioasa sa idee de a construi calul troian a dus la căderea uneia dintre cele mai puternice cetăți și implicit la moartea atâtor tineri (un motiv recurent în film) îl torturează într-atât încât alege să mănânce floarea de lotus, uitându-și astfel adevărata misiune: întoarcerea în Ithaca. Tendința lui Nolan de a recicla teme din filmografia sa este evidentă, iar Odiseea nu face excepție. Conferindu-i protagonistului această dimensiune psihologică modernă, Nolan nu doar că s-a îndepărtat de sursa originală, ci a creat un cu totul alt personaj. Ulise nu mai este Ulise, ci un J. Robert Oppenheimer mitizat, măcinat de conștiința propriei posterități – una dintre cele mai mari inepții ale filmului.

În mod evident, un film de trei ore nu poate acoperi acțiunea întregii opere, Nolan concentrându-se doar pe anumite episoade mai relevante. Dar ce se întâmplă atunci când și acele episoade sunt denaturate până în punctul în care nu te poți abține să nu te întrebi la ce te uiți mai exact? Pe de o parte, avem Odiseea lui Homer – un poem viu, plin de culoare, unde este descrisă o lume exuberantă, patronată de zei și străbătută de personaje care încă dăinuie în „conștiința colectivă”. Pe de altă parte, avem versiunea lui Nolan: o adaptare anostă, fadă, caracterizată de plaje interminabile și peisaje aride, cu un dialog plat, o distribuție care deși reunește cei mai cotați actori la ora actuală, aceștia nu sunt deloc convingători în rolurile pe care le portretizează (cu câteva excepții), și cu niște scene lamentabile care nu fac altceva decât să pluseze pe corzile sensibile ale spectatorilor, în speranța că vor reuși să mai stoarcă niscaiva lacrimi.

Nu este un secret pentru nimeni că Nolan își permite în acest film multe libertăți „artistice”, discuțiile în contradictoriu iscate în ultima perioadă cuprinzându-le aproape pe toate: „legea lui Zeus” (care se numește, de fapt, xenia și reprezintă legea ospeției); Calypso, care nu îl mai ține captiv pe Odiseu pe ostrovul Ogygyia timp de șapte ani, ci îi oferă, în schimb, o ședință de terapie (pe gratis!); Circe, transformată din această zeiță de rang inferior, o femme fatale a mitologiei, în tanti Doina de la etajul cinci, care te îmbie la o ciorbică atunci când te întorci de la joacă cu prietenii, iar dacă te transformi din greșeală în porc, ei bine, ghinion!; înlocuirea muezelor cu aedul Travis Scott; zeii care sunt aproape inexistenți – în special Hermes, deși are un rol esențial în narațiunea originală; nu în ultimul rând, Atena, care apare în film doar fiindcă Nolan a vrut-o neapărat pe Zendaya în distribuție, în rest prezența ei fiind mai mult una decorativă. La toate acestea se adaugă masacrarea episodului cu Polifem și lipsa faimosului joc de cuvinte cu „Nimeni”, înlocuirea lui Ahile cu Sinon (personaj care nici măcar nu apare în Odiseea, ci în Eneida), transformarea descinderii în Hades într-o perorare a unor personalități care se ridică din mocirlă pentru a-l cicăli pe Odiseu și a coifului lui Agamemnon reformat ca o nouă mască a lui Batman, iar lista poate continua.

Toate aceste schimbări ar fi putut fi trecute cu vederea dacă ar fi contribuit în vreun fel la intriga filmului, dar efectul creat este exact opusul. Nolan a redus o narațiune în care mitologia și complexitatea umană se împletesc constant la o dramă hollywoodiană ale cărei singure atuuri sunt bugetul exorbitant și faptul că a fost trasă pe IMAX. Ignorarea deliberată a tuturor aspectelor menționate anterior denotă fie o lipsă de familiaritate cu sursa primară, fie neînțelegerea textului. În acest context, pretenția unei interpretări în „cheie modernă” – unde limbajul colocvial de tip „mom” și „dad” devine norma – nu este nimic altceva decât o scuză ieftină.

Deși tema principală a peliculei este xenia, legea ospeției, Nolan îi diminuează însemnătatea, reducând-o la un simplu ritual de suprafață, când, de fapt, tocmai nerespectarea acestei legi a declanșat Războiul Troian. Atunci când Paris și Hector, fiii regelui Priam al Troiei, merg într-o misiune diplomatică la curtea lui Menelau (dacă Nolan tot face trimiteri și la Iliada în film), iar Paris fuge cu Elena, soția regelui spartan, asistăm la o încălcare flagrantă a xeniei. Acest act atrage irevocabil mânia zeilor, provocând cei zece ani de război și toate calamitățile care aveau să urmeze. Revenind însă la Ulise, acesta era favorizat de divinități tocmai datorită istețimii și ingeniozității sale, calul troian fiind dovada supremă în acest sens. Prin urmare, regretul său profund cu privire la această stratagemă – forțat doar pentru că Nolan își dorește cu tot dinadinsul un manifest anti-război – devine complet absurd în contextul dat. În poemul homeric, kleos (gloria eternă) și nostos (întoarcerea acasă) sunt cele două forțe motrice, adesea contradictorii, care definesc încercările eroului de a ajunge înapoi în Ithaca. În cazul lui Odiseu, asistăm la un adevărat paradox, fiindcă spre deosebire de Ahile – un alt personaj de care Nolan pare să fi uitat cu desăvârșire și care a fost nevoit să aleagă între cele două–, Odiseu nu poate obține kleos fără nostos. Dacă ar muri anonim, pierdut pe mare, gloria sa s-ar stinge odată cu el. De aici rezultă și relevanța episodului descinderii în Hades, unde cei doi eroi își vorbesc, iar Ahile își exprimă regretul tardiv de a fi ales gloria eternă în detrimentul unei vieți lungi, curmate mult prea devreme.

Desigur, ar mai fi încă multe de spus, de la perindările pe diverse insule ale lui Ulise și ale soților săi de tipul hit and run și până la lotofagii (acești junkies mitologici) care sunt înlocuiți simplist cu scena consumării florii de lotus de către Odiseu. Absența zeului Hermes, de asemenea, cel care în textul original îl ajută pe Ulise să nu fie transformat la rândul său în porc de către zeița Circe, știrbește din farmecul poveștii. La fel se poate spune și despre excluderea totală a relației dintre zeița Circe (care, conform lui Nolan, „și-a primit darurile de la zei”) și Ulise, acesta poposind pe insula Aeaea timp de un an; totul pentru că drama hollywoodiană trebuie să prezerve o iubire între Odiseu și Penelopa care transcende spațiul, timpul și chiar mânia zeilor. Totodată, rolul inexistent al Atenei, care în poemul homeric, atunci când Ulise este uitat până și de zei, intervine direct pe lângă părintele său, Zeus, pentru a-i reaminti de moira – legea implacabilă a destinului, căreia până și zeii trebuiau să i se supună și care profețea întoarcerea eroului în Ithaca în ciuda tuturor opreliștilor. Printre acestea se numără, desigur, și captivitatea de șapte ani pe ostrovul Ogygia la mâna zeiței Calypso, care în film are rolul de psihoterapeut. Totuși, cel mai demn de menționat episod rămâne cel de pe insula ciclopilor, în care, datorită șireteniei sale, Ulise reușește să îl orbească pe Polifem. Ingeniozitatea eroului – care își ia numele de împrumut „Nimeni” pentru a-și împiedica victima din a cere ajutorul celorlalți ciclopi – intră însă într-un contrast izbitor cu propriul său hubris. „Orbit”, la rândul său, de o mândrie excesivă, odată văzându-se scăpat pe mare, Odiseu nu se poate abține și își divulgă adevărata identitate, acest act de vanitate atrăgând cu sine în mod indubitabil mânia tatălui lui Polifem, zeul Poseidon, care îi va rămâne un dușman necruțător până la finalul vieții.

În ciuda tuturor acestor neajunsuri, pelicula are și câteva aspecte executate impecabil. Anne Hathaway o întruchipează magistral pe Penelopa, aducând o profunzime binevenită personajului. Aceeași apreciere i se cuvine și lui Robert Pattinson în rolul lui Antinous, principalul antagonist al poveștii. De asemenea, scena extrem de emoționantă a întoarcerii lui Ulise – în care este recunoscut doar de bătrânul său câine, Argos – precum și cea a masacrării pețitorilor au fost foarte bine realizate, iar coregrafia din timpul luptei a fost de o credibilitate aproape brutală.

Și totuși, va trece oare Odiseea lui Nolan testul timpului? Asta rămâne de văzut, fiindcă pelicula ar trebui analizată mai întâi, de toate, din perspectiva unei scheme impecabile de marketing și abia apoi ca produs cinematografic. Cert este însă că acest film a demonstrat, o dată în plus, că adevăratul hubris al lui Nolan rămâne ignoranța combinată cu tendința fățișă de megalomanie. Aceștia sunt pilonii pe care regizorul continuă să își construiască, parazitar, blockbusterele, producția în cauză reprezentând, în ultimă instanță, un act de dispreț atât față de text, cât și față de cinefilii care se lasă păcăliți de astfel de titluri pompoase.

Aici puteți susține ceea ce scrie Paula pe pagina ei personală de Substack.

luni, 27 iulie 2026

The Odyssey (2026)

Cum deja, încet-încet, se formează o tradiție, eu (Darius) și cu Lucian dezbatem marile blockbustere ale prezentului nostru împreună. Astăzi vorbim și calificăm sau descalificăm noul film al marelui și neegalabilului Chris Nolan - The Odyssey. Urmează să vedem dacă este la fel de pierdut ca și Ulise sau navighează ape mai tulburi. Zeii să vă fie alături!

Lucian:

Elon Musk a spus că platforma Grok va face o adaptare precisă istoric a Odiseei lui Homer, după ce miliardarul l-a tot criticat pe Nolan pentru distribuție", scria zilele trecute The Guardian.

Iar acesta e doar un strop din ploaia de comentarii pe lângă film. Așa că încep și eu tot pe lângă.

Dacă Ulise își conducea echipajul la pieire după căderea Troiei, în 1914, în zorii altui război, exploratorul Ernest Shackleton și cei 27 de oameni de pe vasul Endurance se rătăceau în apele înghețate ale lui Poseidon, aproape de Polul Sud. Cu nimic mai puțin epică, așa cum a fost cântată de Alfred Lansing, este povestea unui eșec monumental și, în egală măsură, a unui fantastic triumf: Shackleton își duce toți oamenii acasă în siguranță în ciuda unui șir dezastruos de evenimente.

La asta îmi fugea gândul în timpul filmului. Că odiseea Endurance ar merita blockbusterul ei, o lecție pentru agamemnonii/ agamiță ai zilelor noastre.

Revenind la Legendele Olimpului, e ceva mai complicat de "reconstituit istoric" una dintre cele mai vechi povești ale umanității. Așa că Nolan a mixat mai multe într-una.

Ba e film de aventură pe mare cu momente de slapstick și magie ca în Pirații din Caraibe, ba e film de (anti)război în cheie gravă gen Vino să vezi (1985), ba un pic de Dark Knight de fiecare dată când intră în scenă Agamemnon sau chiar un pic de Cast Away, în manevra de escape artist de pe insula lui Calypso. Apropo, și aici îl citez pe Richie când zice despre Calypso că e cea mai tare terapeută: "face cu Ulise tratament de lungă durată ca să-și descopere trauma". Sau, dacă preferați, avem și un pic de Memento.

Din toate ,filmele' din film cel mai puțin m-a convins filmul de arte marțiale din final: cam lung, dar totul e lung în alea trei ore, chiar dacă trec mai repede ca anii la Calypso acasă. Ideea asta, de a recompune din perspective diferite o istorie ce nicicând nu va putea fi relatată 'precis' , are meritele ei. Un compliment merită și muzica lui Ludwig Goransson: măcar în câteva scene a fost surprinzătoare, cu synth-uri tipice mai degrabă unui horror indie.

Odiseea lui Nolan e încercarea de a face un film mare (ca scară), care conține și o mică ,profeție' despre zilele noastre. I-a reușit? Probabil mai e nevoie de timp ca să înțelegem ce e acest film, după ce trecem de vârtejul din mijlocul oceanului de comentarii. Mai întâi, să avem grijă să nu ne înghită.

Darius:

Trăim în era datului cu părerea, cum ar fi că toată lumea e critic pe internet, dar din toate comentariile referitoare la Odiseea, eu sunt cel mai îndreptățit să-mi dau cu părerea. Nu doar pentru că am citit Iliada și Odiseea sau am văzut mai multe adaptări și reprezentări ale mitului sau poemelor, ci din simplul și purul fapt că, atunci când nu sunt acasă, se aprinde în mine o dorință arzătoare de a face orice îmi stă în putință ca să mă întorc acasă cu orice preț... la fel ca Ulise.

Nu cred că are rost să fac un rezumat al acțiunii. Suntem după Războiul Troian, Ulise nu mai ajunge odată acasă și, practic, se întâmplă același lucru ca în filmul lui Spielberg: „E.T. phone home!”, cu puțin din Harap-Alb, unde are tot felul de încercări prin care trebuie să treacă ca să crească drept personaj, și unde, la fel ca în Păsări-Lăți-Lungilă sau Regina Albinelor veghează asupra lui - la fel cum zeii veghează asupra lui Ulise. Un adevărat, veritabil bildungsroman.

Acum, discuțiile referitoare la film sunt interminabile, dar mai toate se bazează pe surse indirecte despre film, nu pe ce am văzut pe marele ecran, și asta ne poate da un mare indiciu despre film în sine. Eu nu sunt un purist, nu voiam o reprezentare unu-la-unu a cărții sau a perioadei, ba mai mult, vreau să văd exact partea creativă a regizorului care atacă o astfel de adaptare - ce vine în plus, ce schimbă și cum o face „a lui”. Aici apar și problemele mari ale filmului, pentru că domnul Nolan trebuie să fie cel mai serios dintre serioși, nu poate fi puțin silly-goofy și să-și folosească creativitatea pentru a face ceva ce nu e o adaptare de „oameni mari” - care, paradoxal, ajunge la nivelul unei cărți cu machete 3D pentru copii.

Nu mă deranjează armurile, mă deranjează că sunt banale și că a angajat pe cineva ultra-calificat pentru a face armuri conform perioadei, ca apoi să-l dea afară. Mă deranjează că nu sunt greci folosiți ca actori - cu toate că nu știu câți sunt în crew. Nu mă deranjează actorii aleși, care fac o treabă... nu bună, dar nu din vina lor, ci din cauza scenariului. Mă deranjează că nu simt nici cea mai mică emoție între personaje și mă deranjează faptul că, atunci când Nolan vrea să fie puțin șugubăț - vezi armura lui Agamemnon, care, cu toate că e foarte „Darth Vader”, e funny și e ceva nou și interesant - scena cu ciclopul sau cea din Hades îi ies fun și te prind, dar astea sunt singurele momente. Mă deranjează că nu se simte niciodată cu adevărat epic, ci foarte mic ca scală și ca reprezentare, puțin timid.

Cel mai mult mă deranjează ceea ce Nolan știe să facă cel mai bine: întâi, faptul că nu construiește deloc relația dintre personaje. Toate se simt reci și nepăsătoare, oricât ar fi încercat Anne Hathaway să mă convingă că chiar vrea ca Matt Damon să se întoarcă, sau oricât ar fi încercat să mă convingă că lui Tom H. îi pasă de taică-su nu pot să cred deloc. Lucrurile astea sunt amplificate, probabil, de faptul că NICIODATĂ NU AI DOUĂ PERSONAJE CARE VORBESC ÎN ACELAȘI CADRU! Câte planuri-contraplanuri poți să înduri într-un film? Pe vremuri, camera era fluidă între scene sau în momentele de dialog, momente care deveneau ca o coregrafie bine dansată, în care, dacă erai atent, conta nu doar ce se spune, ci și modul în care personajele se mișcă - cel puțin ca să nu te plictisească un close-up pe fața celui care vorbește, urmat de un close-up pe fața interlocutorului, și tot așa, timp de trei ore. E foarte obositor.

Al doilea lucru cel mai problematic și dezamăgitor din „Nolan signature move” este reprezentarea femeii. Ok, da, știu, materialul sursă e de vină, și sunt total de acord cu asta - ce am citit în Iliada/Odiseea este foarte misogin și problematic - dar ai și personaje feminine puternice, chiar cheie pentru toată acțiunea, care simbolizează trăiri sau sentimente mai presus de dorința bărbatului asupra lor sau de rolul de a se învârti în jurul lui. Și aici intervine partea creativă a lui Nolan, care lejer putea să-și ia libertăți artistice și asupra personajelor feminine, în loc să le reducă la două head-nod-uri între Anne și Mia Goth dar, cum ne-a învățat istoria lui cinematografică, Nolan nu știe să scrie personaje feminine care să nu fie stereotipice sau just there.

Pe lângă toate aceste probleme, mai avem și discuția despre filmatul integral în IMAX. Ok, e cool și groundbreaking, nu zic nu - primul regizor care s-a încăpățânat să împingă formatul acesta la maximum, plus ideea de a ține filmele pe peliculă în viață. Toate bune și frumoase până aici, dar cum te poți da luptător pentru peliculă și pentru mersul la cinema când doar o mână de oameni „norocoși” economic și geografic au oportunitatea să vadă filmul așa cum ai vrut tu să fie văzut? Scopul nu scuză mijloacele aici, pentru că e în detrimentul artei și al omului, și în ajutorul deplin al capitalismului. Aici apare și o mică ironie „oppenheimer-iană”: vrea să împingă tehnologia cu un pas mai în față, dar lucrul acesta provoacă mari distrugeri pe toate celelalte planuri.

Toate problemele pe care le am cu filmul ar fi putut fi, pe alocuri, „iertate” dacă filmul chiar era EPIC din toate punctele de vedere - storytelling, metaforic, tehnic - dar surpriza e că filmul e foarte banal și cuminte. Castul, tehnologia, imensitatea formatului și marketingul, toate duceau spre ceva cu adevărat pe măsura filmelor de epocă de altădată, când acestea erau imense, cu un cast de mii de oameni, seturi de design insane de mari și impunătoare, fun și, cel mai important, aveau ceva de spus, chiar dacă destul de clișeic sau on the nose. Conta prietenia pe care o legai în marea călătorie.

Dacă ne uităm la Napoleon (1927) al lui Abel Gance, care e doar cu 2 ore 30 mai lung (5h:30) decât Odiseea și care, la vremea respectivă, a spart toate normele posibile din punct de vedere vizual - cu toate că era un film mut, până și partea audio a fost împinsă la maximum, cu punctul culminant al filmului bazându-se pe muzică scrisă și interpretată live. În filmul acela găsim numeroase tehnici de filmat și de montaj care astăzi au devenit canonice și care nu s-au folosit pana atunci. Putem merge chiar cu 10 ani înainte, în 1916, la un regizor foarte problematic, dar cu un film aflat la o scală aproape la fel de mare ca Napoleon - sau ca ceea ce crede Nolan că face. Intolerance e un exemplu perfect de seturi de design imense, cadre care surprind toată măreția, și o coregrafie insane, sute de oameni pentru scene.

Odiseea lui Nolan nu se ridică deloc la așteptările create de el sau de marketing. Mi-ar fi plăcut să existe un șiretlic la mijloc și, de fapt, filmul să fie mai mic, mai lent și nu atât de gălăgios, mai metaforic și bazat pe simbolismul sentimentului întoarcerii acasă a lui Ulise. Nolan ratează croșeu după croșeu și nu reușește să redea, printr-un filtru modern, povestea și să o transforme într-un grandios epic despre vremurile pe care le trăim sau despre punctul de plecare al răului în lume, ale cărui reverberații, simțite până și astăzi, pot deveni devastatoare. Cumva se situează într-o poziție stânjenitoare, între dorința de a face un film grandios și o aventură de neuitat, cu partea subliminală a ceea ce reprezintă de fapt Odiseea - teme antirăzboi, loialitate, hazard etc. - și un film cu supereroi. Această trecere prin linia de mijloc a celor două nu e deloc în avantajul filmului, pentru că astfel reușește performanța uimitoare de a nu face nici una, nici alta, și de a fi un film general care e doar o reprezentare grafică a cuvintelor Odiseei, nu și a substratului ei - posibil nici măcar o reprezentare grafică bună, căci atunci filmul era mult mai okay.

Ca o concluzie, o să vă las cu o idee. Cred că tema mesianică pe care Nolan tot încearcă s-o exploateze - în Prestige, Interstellar, Batman, Tenet, Oppenheimer și acum Odiseea - trebuie oprită înainte să ajungă la cea mai cunoscută înviere după o altă carte celebră. Cred că ar trebui să facă un pas în spate și să se reinventeze pe sine pentru viitoarele proiecte. Cine știe, poate un film despre reînvierea unuia dintre cei mai iubiți regizori la box office, și cu cel mai mare fan club, ar prinde mai bine și l-ar ajuta să facă o introspecție demnă ca să pună și ceva sentimente în scenariile lui.

luni, 13 iulie 2026

Ceau, Cinema! 13 - CINEMA DEZLĂNȚUIT

Dacă ar fi să numesc unul dintre cele mai importante evenimente care au loc în Timișoara în materie de cinematografie, inevitabil, pe primul loc ar fi și va rămâne festivalul de film “Ceau, Cinema!”. Festul a ajuns la cea de-a 13-a ediție, cimentându-și importanța nu doar pentru cinefilii din Timișoara, ci și ca un nume ce răsună în toată țara: „azi, în Timișoara...”.

Ediția din acest an se anunță a fi cea mai îndrăzneață de până acum. Nu doar că se autointitulează „Dezlănțuit”, dar propune și cea mai amplă selecție de filme de până acum. Totuși, „dezlănțuit” nu este întâmplător: multe dintre filmele sunt mai provocatoare și cer din partea publicului o anumită deschidere, invitând spectatorii să iasă din zona de confort.

Ceau, Cinema! 13 - CINEMA DEZLĂNȚUIT: peste 50 de filme, Sophie Letourneur invitată specială, retrospectivă Skolimowski, filme de festivaluri internaționale și premiere românești, la Timișoara între 15 și 19 iulie

Regizoarea și actrița franceză Sophie Letourneur este invitata specială a ediției de anul acesta. Ea va primi trofeul onorific Ceau, Cinema! și va avea parte de o retrospectivă de patru filme, organizată împreună cu Institutul Francez din România. Cinemaul lui Letourneur se definește prin fascinația pentru cotidian. În loc să mizeze pe intrigi dramatice, ea se concentrează asupra conversațiilor, dinamicii familiale, întâlnirilor stânjenitoare și ritmurilor vieții de zi cu zi. Poveștile ei despre femei și familii sunt aparent simple, dar din spatele lor iese la iveală o observație fină, amestecată cu o nostalgie a experiențelor recente. Ea scoate la iveală umorul și complexitatea ascunse în momente aparent nesemnificative.

Cel mai nou film al ei, comedia estivală și de familie „Aventura” („L'aventura”, 2025), va deschide festivalul miercuri, 15 iulie, ora 18:30, la Cinema Timiș, cu o proiecție urmată de o discuție cu regizoarea și producătorul Tristan Vaslot. Filmul, care a rulat în secțiunea paralelă ACID a Festivalului de la Cannes și a fost inclus de Cahiers du Cinéma în topul celor mai bune zece filme din 2025, urmărește aventurile unei familii franceze în vacanță de vară în Sardinia.

Secțiunea filmelor clasice este dedicată unuia dintre cei mai importanți și nonconformiști autori, regizorul polonez Jerzy Skolimowski. Cele patru filme îmbină energia avangardistă a modernismului cinematografic cu o profundă explorare a alienării, libertății și angoaselor generației tinere. Retrospectiva, organizată împreună cu Institutul Polonez din București, propune patru filme realizate în Polonia la începutul carierei sale, înainte de exilul în Occident, prezentate în copii restaurate

Trei dintre ele formează „Trilogia Andrzej Leszczyc”, numită după protagonistul lor - un antierou blazat, fără țintă, care reacționează pasiv și fatalist la evenimentele din jurul lui, interpretat de Skolimowski însuși: „Semn particular: neantul”; „Victorie ușoară” și „Mâinile sus!”. Alături de trilogie, „Bariera”, - unde personajul central, jucat de Jan Nowicki, nu se numește Andrzej Leszczyc, dar filmul este considerat, prin temele și stilul comune, parte a cvartetului de debut al lui Skolimowski.

Conceptul „Cinema Dezlănțuit” se reflectă perfect în câteva dintre titlurile-emblemă ale acestei ediții, filme care au împins limitele cinemaului și au provocat publicul încă de la momentul lansării lor.

“Peeping Tom”, capodopera lui Michael Powell și filmul omagiat pe afișul festivalului, transformă camera de filmat într-o armă, iar spectatorul într-un complice. Contestat și chiar condamnat la momentul premierei, filmul este astăzi recunoscut drept unul dintre cele mai influente thrillere psihologice realizate vreodată.

„Pusher” debutul furios al regizorului danez Nicolas Winding Refn care a redefinit cinemaul criminal european prin realismul brutal și stilul intens.

„Matador” a dezlănțuit erosul și moartea în același gest, melodrama cu corida și dorința cu violența.

Trei filme, trei decenii diferite - toate legate de aceeași idee: un cinema care își asumă riscul de a fi prea mult.

Sunt selectate cele şase filme europene de ficţiune în competiţia de la ediţia 13 a Festivalului Ceau, Cinema! Dacă retrospectivele privesc înapoi, competiția e locul unde CINEMA DEZLĂNȚUIT se joacă în timp real: șase filme foarte recente, venite direct de la Berlinală, Toronto, San Sebastián. Toate concurează în acest an pentru trofeul Ceau, Cinema! „Răzvan Georgescu” şi premiul publicului. Juriul este format din regizoarea Xandra Popescu, actriţa Ana Dumitraşcu şi criticul şi curatorul Andrei Rus.

Duminică, ultima zi a festivalului, este rezervată tradiționalei secțiuni Doc-minică - unde, intuitiv, numele spune tot, sunt proiectate documentare. Documentarul rămâne, probabil, forma de cinema cea mai greu de prins într-o etichetă. Cele două titluri din Doc-minică au fost remarcate la mari festivaluri europene: „Pompei: Sub nori" este un portret al orașului Napoli, care se confruntă cu o dublă amenințare vulcanică, din partea Vezuviului și a zonei Campi Flegrei: pe fondul unor cutremure tot mai frecvente, arheologii lucrează în timp ce locuitorii trăiesc cu anxietate, bântuiți de soarta orașului Pompei, iar serviciile de urgență sunt în dificultate. Al doilea film este „Dacă porumbeii s-ar transforma în aur", regia Pepa Lubojacki, câștigătorul Premiului Caligari la Berlinala din acest an. Pe parcursul a cinci ani, regizoarea cehă a documentat viața a patru membri ai familiei sale, concentrându-se pe fratele ei, David, care se confruntă cu alcoolismul și lipsa unei locuințe.

PREMIERE ROMÂNEȘTI:

Selecția aduce în premieră la Timișoara două dintre cele mai noi și așteptate filme autohtone - unul semnat de Radu Jude și celălalt de Adrian Sitaru

„Jurnalul unei cameriste”, regia Radu Jude - premiera mondială în secțiunea Quinzaine a Festivalului de la Cannes. Filmul are în centru o tânără româncă stabilită în Franța, care lucrează pentru o familie franceză și se alătură unei trupe de teatru ce adaptează celebra piesă omonimă a lui Octave Mirbeau.

„Piatră foarfece hârtie”, regia Adrian Sitaru - premiat pentru regie în secțiunea Rebel with a Cause de la Tallinn Black Nights Film Festival. O femeie suferă de amnezie severă în urma unui accident și nu-și mai amintește cine sunt oamenii din jurul ei; convinsă cu greu de familie să plece într-o excursie cu barca în Turcia, ea începe să simtă că adevăratul scop al călătoriei.

Se mai poate vedea:

Ceau, Junior! - secțiunea dedicată copiilor și familiilor se extinde anul acest.

Filme bănățene - festivalul continuă și anul acesta să dea spațiu producțiilor locale, cu o selecție de scurtmetraje făcute de sau cu oameni din Banat - o secțiune prin care Ceau, Cinema! rămâne conectat la scena cinematografică emergentă a regiunii.

Gala de închidere, la Cinema Timiș: „Rose” (2026), regia Markus Schleinzer, cu Sandra Hüller, laureată cu Ursul de Argint la Berlinala din acest an. Tot ca proiecție specială va putea fi văzut și „Magellan” (2025), cel mai nou film al regizorului filipinez Lav Diaz, prezentat anul trecut la Cannes.

Filme de Grădină, în Parcul Regina Maria (care preia anul acesta proiecțiile în aer liber ținute altfel în Piața Traian, aflată în lucrări de modernizare).

Alte evenimente mici din program: proiecții accesibilizate, ateliere pentru copii și tineri, lansări de carte - Andrei Ujică în dialog cu Victor Morozov ș Adina Baya, un tik-tok party ținut de Andrei Rus și mai multe întâlniri cu cineaști.

vineri, 3 iulie 2026

Dragă Ami

Anne-Marie Ionescu, adică Ami, a fost timp de 20 de ani colega mea la Magic FM și Rock FM , în același timp prietena cu care am putut discuta zeci de minute despre câte un film sau un episod de serial. A fost o susținătoare importantă a celor două documentare la care am lucrat. "Apă și talpă" și mai ales "Superhombre" au ajuns în cinema, la mii de spectatori, și datorită ei (nu e o întâmplare că Rock FM și numele ei sunt pe ambele generice de final). Dar acesta e doar încă un motiv (secundar) pentru care îi voi rămâne mereu recunoscător (din păcate fără șansa de a-i mai întoarce binele). Am simțit nevoia să scriu următoarele rânduri, pentru mine și pentru sufletul frumos al lui Ami. N-am putut să le scriu altfel decât pe această pagină dedicată pasiunii pentru filme și acelora dintre noi care credem că, în final, cinemaul va găsi o cale să ne salveze cumva în paradisul său de celuloid și vise. (Lucian Mircu)

Dragă Ami,

Din păcate, nu ne-am întâlnit în persoană de prea multe ori (deh, Timișoara e departe). Din fericire, am vorbit zeci de ore și despre sute de filme. Așa, prin cinema, cred că am ajuns să te cunosc (mult mai) bine. Ca atunci când împarți o limbă secretă cu cineva.

Și chiar vorbeam aceeași limbă, mi-ai confirmat fix cu vorbele astea când discutam despre The Pitt sau de White Lotus, de Better Call Saul și de superba Rhea Seehorn din Pluribus. Sau despre National Lampoon's Christmas Vacation (1989) ori Fanfara Învingătorilor (1996).

Când mi-ai recomandat The Witness (A tanu, de Peter Bacso, 1979), mi-ai scris așa: "L-am văzut acum 30 de ani absolut întâmplator, la cinema Union (ăla de lânga blocul turn de la Sala Palatului, pe Câmpineanu, erau 4 oameni în sală, cu tot cu mine si un amic)."

Atâtea interpretări și teorii despre seriale și filme și descoperiri pe care mi le-ai pasat și mie.

„Scenariul de film era limbajul lui, singurul mod în care putea / știa să comunice”, mi-ai scris recent observația asta mișto, "traducerea ta” despre rolul lui Stellan Skarsgard în Sentimental Value (2025).

Nu vrea să fiu foarte sentimental (nici nu ți-ar plăcea), dar nu cred că e ceva mai valoros ce poate fi spus despre cineva, oricine, decât ce simt că vreau să spun acum: s-a dus un om bun.

Dar cumva a și rămas. Rămâi.

“You see, the thing that makes sense of this crazy world is rock and roll”

Nu degeaba The Boat That Rocked (2009) era pe lista cu comediile tale preferate.

Îmi lipsesc deja discuțiile noastre despre filme și viață. În același timp, când scriu asta aud în cap vocea ta plină, inconfundabilă, atât de natural “radiofonică”: Biniii! Haide, ti pup!

Ne vedem în Cinema Paradiso, acolo unde nu mai avem nevoie de traduceri și subtitrări. You'll always rock, Ami!

marți, 30 iunie 2026

Obsession (2025)

Mereu este de vină bărbatul alb, heterosexual, timid, ce se crede nice guy!

Cu toții ne-am pus cândva o dorință - când am suflat în lumânările de pe tort, când am văzut o stea căzătoare sau în vreunul dintre momentele acelea perfecte de manifestare în care porțile astrale sunt deschise. Fie că era vorba despre dragoste, bani sau orice altceva, simplul fapt că suntem oameni ne face să credem, măcar pentru o clipă, că universul ar putea ține cu noi. Și cu toții am visat cu ochii deschiși, măcar o secundă, la cum ar fi dacă dorința chiar s-ar îndeplini. Obsession pornește tocmai de la premisa asta, dar este mai puțin interesat de îndeplinirea dorinței și mai mult de ce se întâmplă când ea merge prost și, mai ales, cine ajunge să plătească pentru asta. Totodată, filmul încearcă, destul de stângaci, să vorbească și despre masculinitatea toxică, despre consimțământ și despre cât de horror este să-ți pierzi autonomia în fața unui bărbat care confundă iubirea cu posesia. Problema este că toate aceste teme rămân mai degrabă sugerate decât asumate.

Aici intervine clasicul paradox al "nice guy"-ului. Și nu, nu vorbim despre oamenii okay sau despre cei timizi, ci despre cei performativi cu bunătatea. Despre bărbatul care transformă empatia într-o investiție și afecțiunea într-o recompensă pe care crede că o merită. Își construiește întreaga identitate în jurul ideii că este "unul dintre băieții buni", iar în momentul în care persoana de la care așteaptă validare sau iubire îi spune "nu", masca începe să se crape. Refuzul devine o insultă, iar toată bunătatea de până atunci se dovedește a fi fost doar un mecanism de control, o strategie prin care spera să obțină ceva. În mintea lor, nu persoana care și-a exprimat un refuz și pe care au încercat să o manipuleze este victima, ci ei înșiși.

Ca să știm despre ce este vorba, un scurt synopsis legat de acțiune: Bear, un angajat al unui magazin de muzică, este îndrăgostit de colega și amica sa, Nikki. Într-un moment de disperare, cumpără un artefact ocult și își pune o singură dorință: ca Nikki să îl iubească mai mult decât orice pe lume. Dorința se îndeplinește, însă nu în felul în care și-a imaginat. Afecțiunea se transformă rapid într-o obsesie grotescă, iar ceea ce părea fantezia devine un coșmar.

În multe momente, filmul funcționează și e a good time. Are umor, are tensiune și un anumit vibe creepy când e nevoie. Reușește să combine, în unele momente, foarte bine horrorul (cu toate că-i mult spus), mai degrabă uneasiness-ul, cu faze comice și umor cringe, uneori în avantajul unor scene, într-un mod satisfăcător, alteori – mai des – în dezavantajul filmului, oprind momente de development esențiale pentru a adânci discursul și tematicile în favoarea unei poante. Din păcate, formula asta de a crește tensiunea și după de a o detensiona cu ceva amuzant, lucru care se întâmplă over and over again, devine rapid obositoare și previzibilă. Este cu atât mai nesatisfăcătoare cu cât tensiunea, creepyness-ul și suspansul sunt construite chiar eficient și bine și nu înțeleg de ce, cu fiecare ocazie de a merge mai departe sau măcar de a rămâne în nota asta, totul este aruncat pe geam.

Ca vorbeam de previzibilitate, o mare problemă a filmului este fix sentimentul de mediu ultra-controlat. Poziționarea scenelor se simte controlată, piesele sunt puse exact unde trebuie și când trebuie pentru a declanșa următorul moment funny, „de groază” sau lucrul care să ducă firul narativ mai departe. Cam de la jumătatea filmului poți anticipa cum se mișcă scenele și cum apar anumite evenimente ultra-specifice doar pentru a pregăti următorul moment. Devine un mecanism vizibil, iar filmul îl repetă aproape obsesiv, fără să-și schimbe vreodată paradigma.

Aici vine și cea mai mare nemulțumire a mea. Pe cât de absurdă și de random este premisa, pe atât de previzibil este scenariul și, mai mult, rămâne repede fără lucruri noi de spus, încât pe la jumătatea filmului deja începi să te uiți la ceas, pentru că totul este repetitiv. Violența fizică și gore-ul vin prea târziu și prea timid pentru a salva filmul. Un bărbat să-ți confiște autonomia și să te transforme într-un prizonier al propriului corp, mai ales când acel bărbat îți este "prieten". Acolo este adevăratul horror al filmului, nu în gore, dar atunci când tematica asta nu este exploatată mai deloc, lucrurile încep să fie doar șoc fără valuare.

Filmul își sabotează, de fapt, propria idee. Ironia e destul de clară încă din titlu și din premisă: obsesia nu este niciodată a lui Nikki, ci a lui Bear. El nu este un monstru, tocmai asta este problema - este recognoscibil. Este produsul unei logici patriarhale foarte comune, aceea care îi învață pe bărbați că perseverența este romantică, că insistența este iubire și că bunătatea ar trebui, mai devreme sau mai târziu, răsplătită. Doar că filmul nu este prea curios să adreseze asta mai departe de ironia spusă mai sus, nu vrea să critice asta, ci doar o lasă să existe ca un simplu plot point, ca să ducă firul narativ mai departe. Lasă critica în favoarea absurdului și orice fel de profunzime în spatele umorului. Iar pe măsură ce situațiile devin tot mai exagerate, lipsa oricărei forme de analiză politică, de personaj sau de context social face ca totul să fie un spectacol ieftin.

Cel mai bun exemplu vine spre final, când Bear, în toată nebunia plotului, întreabă: "E chiar atât de rău să fii cu mine?" La momentul acela nu mai este vorba despre el, cu mult înainte nu mai era vorba despre el. Nu asta este întrebarea importantă. Întrebarea este de ce crede el că asta mai contează după tot ce a făcut. Replica sintetizează perfect logica acestui entitlement masculin, unde tragedia nu este a femeii, ci faptul că ea încă refuză să-i ofere ceea ce el consideră că i se cuvine. Barker ar fi trebuit să aprofundeze cât de oribil este Bear ca persoană și adâncimile în care este dispus să meargă în egoismul său.

Lipsa asta de tupeu face ca premisa să devină mai ambiguă decât ar trebui. Nu pentru că filmul ar fi, în esență, misogin, ci pentru că refuză să-și ducă propria critică până la capăt. Când alegi să vorbești despre consimțământ și violență de gen, dar o faci fără nimic profund în spate și, în schimb, supui spectatorii la două ore de tortură a femeilor folosită ca instrument de intrigă, pare că ai abordat subiectul mai degrabă performativ decât pentru că ai avea, cu adevărat, ceva de spus. Pentru că, dacă filmul nu spune nimic, atunci tot la un simplu torture porn ajungem.

Puteți citi mai multe cronici scrise de mine aici

duminică, 21 iunie 2026

TIFF 2026 - Partea a 3-a

*corespondenta de la Cluj semnata de Răzvan Băloi

Partea a treia și ultimele tratamente pentru FOMO

Dinți de lapte, 2025 (Q&A cu echipa filmului) regizat de Mihai Mincan (Love Bus, 2014, Spre Nord, 2022) abundă în imagini familiare ale diverselor obiecte de uz casnic și de școală din perioada comunismul din România, unde copiii se jucau în spatele blocului cu cauciucuri abandonate, foloseau cuvinte rigide, de lemn, precum discursurile auzite pe fundal la diverse radiouri de fabricație sovietică, despre îndeplinirea cincinalului, dar mai și dispar spre a nu mai fi găsiți niciodată. Aceste drame, despre care toți am auzit, nu au cum să nu lase urme și filmul le cuantifică in maturizarea și comportamentul surorii unei fetițe dispărute de lângă un bloc din Lupeni, atunci când aceasta ducea gunoiul. Suntem prinși într-un decor sumbru, apăsător, cu secvențe suprarealiste din viața micuței și suntem bulversați de indiferența autorităților și de incapacitatea lor de a rezolva acest caz și mai ales de vederea cutiei cu amintiri din viața celei dispărute din care apar brusc, fără avertisment dinții ei de lapte.

Povestea lui Pogany Indulo, 2026 (Q&A cu regizorul Olivér Márk Tóth și DOP Szombath Máté) vine pe axa Szentes - Szeged – Budapesta. Fenomenul muzicii hip hop din Ungaria ultimilor ani, Marci, are o voce groasă care se vrea auzită încă din copliărie. Într-un timp foarte scurt devine o adevărată vedetă și se trezește înconjurat de bune și rele: prieteni, iubită, familie, succes, foarte mulți fani, dar și alcool, droguri și ocazional, de violență. Cu cât succesul său este mai mare și îi simțim angoasa in preajma marilor concerte, cu atât devine mai dependent de alcool și droguri. Cu un diagnostic de ADHD care îl “ajută” să ocolească școala, comportamentul lui Marci a fost și este acceptat de părinți. Tatăl lui fiind fanul său numărul unu, are tatuat pe șold numele primului hit care a ajuns la peste 1 milion de vizualizări. Iar mama sa are o abordare extrem de matură in situația dată: deși a incercat sa îl crească tradițional, a ajuns să accepte faptul că e diferit și să nu-l mai judece. Și astfel, Marci devine un om norocos găsind sprijin in părinți. Succesul însă e greu de dus, așa că acest sprijin se pare că nu e suficient și ajunge într-un final pe prima pagină a ziarelor și chiar un subiect în Parlamentul Ungariei cu privire la aplicarea legii de toleranță zero pentru droguri. După film, aflăm de la regizor că filmul are mai multe variante, chiar și de serial și că Marci, deși nu a mers până acum la dezintoxicare, s-a apucat să facă box și să aibă o rutină mai sănătoasă, jucând în diverse piese de teatru.

My Father's Shadow, 2025, cu numeroase premii importante e o “pastilă” politică aflată pe primul loc în preferințele publicului în secțiunea “Competiție”. Regizorul său, Akinola Davies ne propune o incursiune în istoria recentă a Nigeriei, mai precis în preajma alegerilor controversate și într-un final anulate, din 1993 de către dictatura militară. Filmul e dramatic și tensionat, dar și emoționant și sensibil. Dramatismul începe cu prezentarea condițiilor mizere în care cresc cei doi copii, chiar dacă ambii lor părinți sunt educați și lucrează, continuă cu vulturii care planează și se înmulțesc, atunci când camera se îndreaptă spre cer, tensiunea crește constant și erupe atunci când la televizor e citită știrea cu anulare alegerilor. Și acestea se împletesc cu emoțiile celor doi copii de 8 și 11 ani ai lui Fola (Sope Dirisu) care sunt forțați să se maturizeze pe parcursul unui road-trip în Lagos, fosta capital a țării. Tatăl este un om puternic, cunoscut și iubit de oamenii pe care îi întâlnește în diverse împrejurări și pe tot parcursul acțiunii trăim cu impresia că acesta are ceva de ascuns, ceva de care noi nu știm, dar putem intui. Să fie oare amanta sau activismul său politic care îl vor conduce spre un deznodământ tragic? Căci, așa cum zicea chiar el: “totul e un sacrificiu, dar trebuie să ai grijă să nu alegi sacrificiul greșit”. Sensibilitatea filmului e dată de relația specială și corectă dintre tată și cei doi copii, chiar și după ce aceștia nu vor mai fi împreună..., căci omul trăiește chiar și în visele celor dragi, iar amintirile care te bântuie când te părăsește cineva sunt aceleasi care te vor alina mai târziu. Interesantă este evoluția poltică din Nigeria de după aceste alegeri, când au urmat și alte “ciudățenii” mai mult sau mai puțin (re)cunoscute în peisajul autohton.

Iau apoi cea mai tare “pastilă” a Tiff-ului căci merg la cel mai emoționant film de până acum, Tipul de la pompe funebre (Mortician, 2025, Q&A cu actrița Golazin Ardestani). Practic filmul e un manifest politic pentru situația poporului iranian a cărui soartă pare pecetluită în contextul actual. Am plăcerea să o cunosc pe Gola, actrița care își joacă propriul ei rol, acela de cântăreață și activistă pentru drepturile omului. În film, Jana, a cărei viață e în permanent pericol, chiar și în Canada unde locuiește de câțiva ani, îl angajează pe Rahim Bahrami (cu același nume ca și actorul) pentru a îi spăla trupul după sinucidere. Intenția ei e una teribilă și de sacrificiu pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane în care trăiește poporul său. Gândul e inspirat din fapte reale și îl ducem greu, chiar dacă filmul e presărat cu umor negru, tipic pentru regizorul exilat în Franța din 2015 și câștigător a numeroase premii cu filmele sale, Abdolreza Kahani. Acesta ne explică în cuvintele genericului de final că își produce singur filmele, abordând așa-zisul stil de Cinema Solo. După film, înțelegând situația și realizând fragilitatea și pericolul la care se expune călătorind prin lume cu filmul de față, cu emoții pun și eu câteva întrebări și cu greu reușesc să mă adun și la ieșirea din sală să-i urez Golei “Be safe”!

Dar filmul cu adevărat de “Tiff” (prietenii știu de ce) e altul. Cu nume predestinat, Sicko (Auru, 2025) un „tratament șoc” de Aitore Zholdaskali din Kazahstan începe ușor, clișeic, cu imagini frumos colorate despre o farsă pusă la cale de o familie tânără pentru a face rost de bani să-și plătească sumedenia de datorii. Azamat (Ayan Utepbergen) e șofer de taxi și nu e îndeajuns de "bărbat" și e umilit de cei care își revendică datoriile. Soția lui, Tansholpan (Dilnaz Kurmangali) are o oarecare moralitate și îi surprindem îndoiala și încercările de a da totul pe față. Dar totuși farsa merge mai departe și ajunge la punctul în care un ONG caritabil le organizează o licitație pentru a strânge 500.000 de euro pentru o operație fictivă în străinătate. Și atunci farsa devine tragică, lucrurile o iau razna, apare cruzimea, sângele și absurdul, căci umilința și sărăcia nasc violență. Clișeul e salvat puțin spre final, când Azamat devine “bărbat”, unul care își iubește foarte mult soția, însă într-un mod brutal, crud și hipnotizant.

Parcă intru apoi într-un acvariu aflat pe malul mării la apus și nu mai am nevoie de pastile, căci mă simt „vrăjit” de sirenele, imaginile spectaculoase și culorile filmului Titanic Ocean, 2026 (Q&A cu regizoarea Konstantina Kotzamani). Filmul e destul de îndrăneț, reinterpretând mitul sireneler și combinând elemente de estetică pop japoneză și anime și cred că prinde bine la o parte din tinerii de azi. Adolescente asiatice, cu părul vopsit în culori aprinse, neon, merg la școală pentru a învăța să devină sirene. Își aleg nume de scenă, căci urmează să “lucreze” în cele mai mari acvarii din lume. Ele își spun: Deep Sea, Eternal Sunset, Yokohama Blue, iar pe lângă nume, trebuie să-și aleagă și o melodie cu care să vrăjească “rechinii” sau după caz pe unul dintre profesori. Cântecul de sirenă poate fi de la Beyoncé sau Rihanna sau electrizantul și omniprezentul “I Follow Rivers” al lui Lykke Li. Dacă la început aflăm că una fumează, alta se joacă mermaids pe telefon și alta are o dilemă legată de cântecul ales, pe parcurs fetele se antrenează cu seriozitate și se maturizează prin disciplina strictă impusă de profesori/antrenori și așteaptă cu înfrigurare examenul de final, al 23-lea congres al sirenelor. Filmul evadează gradual în planul oniric și devine suprarealist, devenind o metaforă vizuală despre depășirea fricilor, presiunea socială și descoperirea propriei realități și identități. “Pentru că odată ce ai les să fii sirenă, rămâi sirenă”, așa cum bine zicea una dintre profesoare!

Închei acest tratament care se pare că a funcționat, cu un eveniment marcant, vizionarea filmului O iubire a lui Swann (Un amour de Swann, 1984, de Volker Schlöndorff, cu Jeremy Irons și Alain Delon) în prezența actriței Ornella Muti, una dintre figurile iconice ale cinematografiei internationale, căreia la Gala de închidere a Tiff-ului i se va decerna pemiul de excelență pentru întreaga activitate. Și întocmai ca o divă, se lasă așteptată cîteva minute. Și pentru a ne introduce în atmosfera filmului, ne povestește pe scenă că înainte, corsetele erau reale, te strângeau și puteai leșina de la strânsoarea lor. Mă întreb ce-o fi vrut să zică cu asta, însă intru rapid în atmosfera filmului și înțeleg că nu atât corsetul, cât ce scoate acesta în evidență era un atu foarte important în Belle Époque-ul Parisului secolului IX și că rangul nu conta așa de mult într-o iubire “imposibilă” și o căsătorie improbabilă între un domn “greu” și o doamnă “ușoară”.

joi, 18 iunie 2026

TIFF 2026 - partea a 2-a

*corespondenta de la Cluj de Răzvan Băloi

Săptămâna de tratament pentru FOMO începe luni cu documentarul emoționant Fata lui tata (Apám lánya, 2025) în care regizoarea slovacă de etnie maghiară Lea Podhradská încearcă să vindece niște răni din trecut. Cealaltă “fată a lui tata”, sora ei vitregă Deni a dispărut în urmă cu 27 de ani de pe radarul familiei și aproape că nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Acest mister se estompează treptat prin interviuri cu unii membri ai familiei, dar mai ales prin încăpățânarea regizoarei care pornește pe un fir destul de firav în căutarea surorii dispărute. O scrisoare din trecut, un telefon dat la ambasadă în Spania și misterul se deslușește. Rebelă la vârsta adolescentei, Deni pleacă de acasă cu un băiat mai mare și naște o fetiță. De aici începe o adevărată dramă în viața ei. Fiind abandonată de soț, respinsă de familie, neacceptată de societate, face ce poate și ce trebuie pentru a supraviețui. Devine pe rând: prostituată, traficantă de droguri și în cele din urmă un caz social. Iar mâna întinsă de sora ei devine acel colac salvator pe care nu l-a avut nicodată la îndemână. Să fie oare prea târziu?

Regizorul chilian Juan Pablo Sallato, prezent în sală la Q&A, revine după Ojos Rojos (2010), documentarul despre cel mai important sport din țară, fotbalul, cu Hangarul roșu (Hangar Rojo, 2026), o nouă radiografie a societății chiliene. Asistăm în imagini alb și negru la ultimele ore de viață și regim ale președintelui Salvador Allende și la primele ore din dictatura lui Pinochet. În acel 11 septembrie (!), roșu al anului 1973, toată moralitatea unei lovituri de stat stă pe umerii unui căpitan de la școala de aviație din Santiago, Jorge Silva (Nicolás Zárate). Care e moral, incomod și curajos chiar și în mijlocul acestor zbuciumuri. Pentru a amplifica angoasa acelor ore, camera se plimbă la câțiva centimetri în spatele căpitanului Silva și tremură, iar fețele oamenilor din jur sunt estompate, exact cum aveau să devină și viețile lor pentru următorii 17 ani. Aflăm după film că hangarul cel roșu a existat și în realitate și a fost primul centru de detenție și tortură al juntei militare care a lăsat urme profunde în societatea chiliană.

Închei tratamentul zilei cu un road movie turbulent, Lionel (2025), al regizorului spaniol, Carlos Saiz Espín, prezent în sală pentru discuții. Și îmi place ce văd. Un tată șomer, dar descurcăreț, un fiu de 26 de ani, pe cale să-și piardă pensia socială și o fiică care lucrează în nordul Franței, pe care aceștia o vizitează o dată pe an, de ziua ei. Filmul transcende însă simpla călătorie fizică a celor trei și pune accentul pe dialoguri, pe reconciliere, chiar dacă un pic târzie și în special pe acceptare. Și cu toate că tatăl e dur, haotic, încătățânat și egoist, e totuși un tată, care în spatele acestor trăsături aparente ascunde ceva mai mult. Senzația asta e confirmată de faptul că la sfârșit aflu că acești actori nu sunt profesioniști, ci sunt familia reală a lui Lionel (Alicia Corral, Lionel J. Corral și Lionel Guy Emilio) și joacă practic propriile lor roluri, estompând astfel granița dintre realitate și ficțiune.

Ziua de marți e ceva mai plină și începe cu un tratament psihologic: Our Father (Oce nas, 2025) al regizorului sârb Goran Stankovic, cunoscut la noi pentru excelentul serial de pe Netflix, Operation Sabre, 2024 despre asasinarea primului ministru Zoran Djindjic și a haosului politic și social din anul 2003 din Serbia. “Tatăl nostru”, preotul Branko, jucat de Boris Isakovic (generalul Ratko Mladic din tulburătorul Quo Vadis, Aida?, 2020) e “guru” unui centru de dezintoxicare și reeducare de la o mănăstire din munți și nu ezită să folosească cruzimea prin bătăi și manipulare atunci când situația o cere. Pentru Dejan (foarte bine jucat de Vucic Perovic) se pare că acest tratament funcționează și întrezărim speranța în mijlocul atmosferei grele și apăsătoare de la centru, însă nu toți tinerii care vin acolo acceptă și reușesc să se îndrepte prin această reeducare. Există un Dumnezeu înauntru și unul complet diferit în afară - spune unul dintre tineri care recidivează și pentru care nu mai există speranță. Făcut după un caz real, după o muncă de documentare asiduă, așa cum ne dezvăluie regizorul, prezent la sesiunea de Q&A, filmul e foarte matur și realist și ridică o sumedenie de întrebări legate de legitimitatea folosirii pedepsei corporale pentru reeducare, dar și de folosirea religiei în acest proces, la care regizorul răspunde simplu: „The misuse of abuse is tyranny and the misuse of religion is the same”.

The Turkish Coffee Table (Cam Sehpa, 2025) (Q&A cu regizorul Can Evrenol) e un body horror, gen al cărui fan nu sunt deloc. Însă, oricât de inconfortabil mă simt, mă încăpățânez să rămân până la sfârșit și nu regret deloc, căci filmul e la fel de amuzant pe cât e de șocant, are o coloană sonoră pe care îți vine să te “miști” și măiestria regizorului se simte în fiecare scenă. Cea mai proastă decizie din viața lui Ibrahim, proaspăt devenit tătic este să cumpere o măsuță de cafea cu picioare metalice sub formă de cai și cu sticlă. Și nu pentru că vânzătoarea e agasantă! Ci pentru că e și mincinoasă! Geamul care trebuia să fie securizat, nu e. Și cel mai „rău” e că anticipez asta. Și strâng din stomac. Și dacă nu era de ajuns, “mă enervez” pe o vecină adolescentă care apare și complică și mai mult lucrurile. Și la final totul o ia razna, căci așa e în filmele turcești! Aflăm apoi că “Măsuța” e un remake al unui film recent spaniol cu nume asemănător The Coffee Table (La mesita del comedor, 2022), un lucru destul de neobișnuit în cinema, dar fiind vorba de un film turcesc, totul este posibil. Acest fapt e dovedit în filmul de referință pentru istoria cinematografiei turcești, Remake, Remix, Rip-Off, 2014 al regizorului Cem Kaya, despre care aflu că e prieten cu regizorul Cam și atunci lucruirile se leagă și nu mă mai mir deloc de această “neobisnuință”.

Fabula, 2025 (Q&A cu regizorul Michiel ten Horn și compozitorul Djurre de Haan) vine ca o gură de aer după filmul precedent și are iz de basm medieval în care legendele nu sunt povestite până la capăt și care se pierde deseori în detalii pe care speri că cineva ți le va explica cândva. O căpușă care se înfige în spatele unui tip de 55 ani fără orizonturi, dar care caută sensul vieții, un frate excentric și ciudat, un bunic cu cocoașă care se folosește de o oglindă pentru a vedea la televizorul întors invers, un circ ambulant, o legendă cu un nabab indian blestemat de o țigancă, împușcături și afaceri cu droguri, trădări și câte și mai câte. Și-am încălecat pe ... un coif din aur, care e de negăsit. Un basm pentru copilul din tine!

Mă simt “gol goluț” la filmul lui Muriel d’Ansembourg, Truly Naked (2026). Cu scene explicite de sex, fără prea mute menajamente intrăm în casa unui actor și producător al industriei pornografice și descoperim acolo o relație tată-fiu care pare perfectă. Alec (Caolán O'Gorman), puștiul, licean, e implicat în afacerea familiei, fiind operator, fotograf și confident al tatălui său. Și cumva, încercăm să acceptăm situația asta ca pe o normalitate. Însă, atunci când apare în peisaj o colegă de clasă, inevitabil apar și sentimente și o oarecare normalitate. Poate oare Alec să facă diferența între ce a văzut prin prisma camerei de filmat încă de la vârsta de 5 ani și ce vede acum în realitate? Filmul e un coming-of-age îndrăzneț, ireproșabil din punct de vedere al interpretării tinerilor actori și al imaginii cinematografice unice și curajoase, dar și prin tema didactică care explorează diferența dintre sex și intimitate. Filmul devine un pic prea critic și direct spre final cu o industrie care poate să moară, însă care nu se va preda niciodată!

Nici miercuri nu stau pe gânduri și urmez prescripția. No One Will Know (Le Roi Soleil, 2025) prin multitudinea de scenarii posibile, improbabile și (ne)realiste încearcă să răspundă la întrebarea clasică a lui Aristotel: poți să recunoști diferența între real, posibil și probabil? Filmul începe în haine de epocă, în perioada regilor, cu o scenă în care diplomatul venețian Casanova propune curții regale franceze ieșirea din impasul financiar al imperiului prin organizarea unei loterii naționale (fapt parțial adevărat și neverificabil pe deplin). Restul filmului constă dintr-o acțiune alertă, plină de suspans. Un bilet câștigator la loto jucat de un bătrânel într-un bar in valoare de aproape 300 milioane de euro creează scenarii peste scenarii și crime peste crime. Acțiunea e sufocantă, aproape toată petrecându-se în aceeași speluncă, cu un nume măreț: Regele Soare. Prin diferitele tipologii umane alese: un barman chinez, un polițist corupt, unul moral, un tânăr bancher pe cocaină, o lady scăpătată cu nume sugetiv, Lafayette, un pierde vară și o veșnică studentă la filosofie, filmul satirizează societatea franceză și mă duce cu gândul la al nostru Caragiale.

Aici mă simt acasă (Itt érzem magam otthon, 2025, Q&A cu regizorul Gábor Holtai), in mijlocul unei familii care nu e ceea ce pare. Rita (Rozi Lovas) e răpită de pe stradă și e forțată să devină Szilvi, fiica răsfățată a lui Papa (Tibor Szervét), capul familiei Árpád. E supusă unui tratament de spălare pe creier de așa-zisul ei frate Marci (Áron Molnár) și ea trebuie să reziste. Devine totuși din ce în ce mai mult Szilvi, căci asta e singura ei poartă de salvare. Filmul exploatează tema răpirii și creării unei noi identități ca pe o alegorie și manipulare în timpul unui regim totalitar (nu degeaba familia ascultă Katyusha, piesa preferată a lui Putin), e claustrofobic și tensiunea sa constantă e amplificată pe măsură ce înțelegem că dacă nu suntem atenți, toți putem deveni Szilvi, uneori chiar fără să ne dăm seama.

Mi-a plăcut mult Malul Vânat (A River's Gaze, 2026), care e și numele satului în care se petrece acțiunea, un martor tăcut al acțiunii filmului. Cu o distribuție pe placul meu, Mihaela Subțirică, Vasile Pavel și Iulian Postelnicu, filmul e prima parte a unei trilogii despre iubire în mediul rural. Aflăm de le regizoarea Andreea Cristina Bortun, prezentă în sală, că filmul ei de debut, Malul Vânat, cu aspecte antropologice, e filmat în toate cele patru anotimpuri pentru a surprinde toate ciclurile naturii și a vieții dintr-un sat din sudul României. Mai aflăm că documentarea pe teren a fost pe parcursul a șase ani și distribuția este formată în proporție de peste 60% din actori neprofesioniști. Fiind mare fan al actorului Vasile Pavel (Soldatii. Poveste din Ferentari, 2017), reușesc să schimb câteva vorbe cu el, tocmai la “Vărzărie” și fac cu el un selfie pentru autenticitate și context!

Pagini