Marele Ecran

marți, 24 martie 2026

Project Hail Mary (2026)

Ground control, we have a problem... with your film. Ne-am adunat într-o nouă misiune spațială, dar nu suntem neapărat siguri de șansele ei de succes. E atât de mult Gosling în acest film lansat ca o rachetă în cinematografe că n-am avut spațiu să-i pomenim pe regizori (nu prea merită) sau pe Sandra Huller (ea ar fi meritat).

Lucian: Bromance in space

Undeva pe la jumatea filmului mă gândeam (și chiar ai timp de gândire în cele 2 ore 40) dacă și acest survival-story în spațiu va urma traseul pe care se bazează nouă din zece filme americane și, în general, mesajul „cu stele și dungi": excepționalismul eroului, cel care reușește imposibilul sau, în fine, țintește către stele.

Avem și aici un Clark Kent/ Superman (cu halat de om de știință, respectiv costum de astronaut), un protagonist geek cu anumite talente (biologul dr. Grace), singur până la un punct, ca în Marțianul, ecranizat tot după Andy Weir. O nouă misiune de supraviețuire, de data asta, a întregii lumi.

Dar lumea nu e așa. N-am fi trimis oameni pe lună doar cu indivizi excepționali. Marile momente ale omenirii sunt cele în care am colaborat, adăugând fiecare în mix talentul său mai mult sau mai puțin excepțional.

În filmele americane (o dovedește chiar cazul de față), reușita unui proiect se bazează pe individ. Project Hail Mary se bazează decisiv pe șarmul (grace?) fără efort al lui Ryan Gosling/ Ryland Grace.

Cu aerul lui uneori goofy, „The Goss" m-a prins de la Lars and the Real Girl (2007) până la The Fall Guy, via Drive sau cealaltă aventură spațială a sa (First Man). Era timpul să salveze și canadianul Gosling lumea - am zis după ce văzusem trailer-ul.

Nu m-am înșelat prea tare. Deși reușește să fie inventiv în anumite momente și să-ți ofere măcar un twist decent, nu e ceva ce n-ai mai văzut în Gravity ori Interstellar.

Ca să fim corecți până la capăt, eroul nu e singur. Colaboratorul improbabil vine din altă specie și lume. Deși nu arată ca noi (faces are overrated ), i se atribuie tot felul de calități umane până ajungem în zona naiv-infantilă (în ciuda mizei serioase) mai degrabă a unui Guardians of the Galaxy. Așa că atunci când Grace/ Goss lăcrimează, și o face de câteva ori, rareori te duce cu el în aceeași stare emoțională. E simptomatic pentru tot Proiectul..., Gosling luptând eroic împotriva gravitației filmului, pentru a trage corabia spațială de unul singur, evitând prăbușirea pe orbita plictisului sau deja vu-ului.

Limitele imaginației convenționale sunt rareori forțate cu curaj. De exemplu, nu știm ce valori au (dacă au) ființele de pe cealaltă planetă a cărei stea moare și ea. Bun, Rocky/Pietricică vede prin ecolocație, scoate sunete similare balenelor și are o gândire mai apropiată de Spock decât de noi, dar nu e foarte alien de loialitate sau dăruirea pentru ceilalți. Sau Brave, cuvântul ales în limbajul lor comun. Apropo de limbaj, se ajunge foarte repede (din câteva taste) la decodare față de Arrival, mult mai consistentul

SF existențialist realizat de Villeneuve înainte să plonjeze în universul Dune.

Poate nu e cazul să căutăm neconvențional unde e mai degrabă o aventură spațială croită, după toate aparențele, pentru adolescenți și un „public YA”.

E o scenă cu Gosling suspendat în afara navetei de un cordon (omblical?) la limita de sus a cerului unei planete spectaculoase (botezate Adrian, după meta-referință cunoscută acum în două sisteme solare). Rocky, sidekick-ul extraterestru, îl întreabă pe om de ce tace.

„I’m having a moment", răspunde omul.

Cam așa și cu filmul. Poate să-ți ofere un moment sau două.

Apoi ne întoarcem la știrile cotidiene și uităm rapid că stăm pe o pietricică albastră ce zboară prin abis cu 30 de km pe secundă în jurul unei stele pitice. Mai avem ceva în afară de misiunea de a încerca să avem grijă unii de alții? Poate doar un moment.

Kinostetic: La La Land in space minus Stone (+ Rocky)

Taaaaaaaaaa daaaaaaaaaa ta daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Un lucru frumos la filmele americane este că, cu cât sunt mai lungi, cu atât ai mai mult timp pentru dialoguri interioare cu vocile din capul tău. Cel puțin eu am avut o discuție destul de productivă cu mine referitor la deciziile din viața mea: m-am anxietat pe crize existențiale și tot eu m-am calmat, m-am gândit ce o să-mi fac de mâncare după film și la lipsa de povești originale care vin de la americani. PHM, la nivel tematic, cât și narativ, nu a încercat absolut nimic nou față de predecesorii lui, pentru că de ce să schimbi ceva ce s-a demonstrat că îți aduce bani sau de ce să-ți bați capul să creezi când poți să „omagiezi”, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur.

Nu e un prompt pentru ChatGPT, dar plotul sună așa: un tip alb, mega genial, dar care nu-și știe gradul de genialitate pentru că e redus la un statut de profesor (a avut tupeul în lucrarea de doctorat să arate „na-na” sistemului și greșelile lui), este racolat de armata americană să rezolve o dilemă: de ce ne moare soarele. Evident, cum vine el în echipă, răspunsurile se găsesc mega ușor și, în spațiu, împreună cu un prieten extraterestru, salvează galaxia.

Important în film este că Pământul se răcește, deci este o criză climatică. Cum credeți că este explicată de filmul făcut de !!! AMAZON !!!, cu bugetul de 248 de milioane de dolari? Că este din cauza noastră sau, mai exact, a marilor firme private care poluează? Că toți miliardarii Pământului au pus umărul, într-un stil parazitar, să răcească chiar soarele? Eu zic că ar fi fost o premisă mega cool, actuală și important de arătat și care ar atrage atenția asupra poluării excesive în toate formele ei. Din păcate, firma lordului Bezos, caracteristic mersului lui cu avionul privat într-o Veneție care suferă din cauza crizelor climatice, arată cu degetul spre lucruri exterioare nouă - noi forme de viață din afara planetei. WOW.

Clasic filmelor SF, această criză mondială face ce nu poate face diplomația: unește toate sau cele mai importante țări la aceeași masă și îi pune să discute soluții. Dar doar America poate să fie eroul de la final sau să vină cu rezolvări la care ceilalți nu s-au gândit. Într-un stil total diferit față de Arrival, unde doar voiau să bombardeze problema (invazia extraterestră) și nu se înțelegeau între ei, aici totul este opus. Prin puterea prieteniei, respectului și sacrificiului, toate țările se înțeleg de minune și cooperează perfect, fără scântei. Ba chiar un personaj rus și unul chinez (sigur, doar o coincidență) se oferă voluntari pentru misiunea sinucigașă.

Un alt lucru important care salvează lumea este product placement-ul și consumerismul. Cât timp avem flashback-uri de pe Pământ, suntem subtil bombardați de mici reclame invizibile - fix subsemnatul mânca Snickers Sour în timpul filmului, deci propaganda funcționează - fie că sunt la alimente, obiecte de uz casnic, echipament militar sau magazine de bricolaj, unde coșurile trebuie să fie umplute până la refuz. Stați liniștiți că și în spațiu s-a găsit cum să primim reclame: sidekick-ul extraterestru al lui Ryan primește nickname-ul de „Rocky”, o planetă descoperită primește numele de „Adrian”. La ce filme se uită ei pe navă? Exact la franciza la care Amazon deține drepturile, adică Rocky. Voilà.

Singurul lucru care face filmul oarecum să funcționeze, în unele momente, este cât de mult încearcă domnul Gosling să ducă tot greul. Încearcă să treacă prin toate stările, de la agonie la extaz, și uneori îi reușește, mai ales că unele scene cu Rocky funcționează - atunci când sidekick-ul extraterestru, clar prezentat ca având un IQ net superior, nu este redus doar la nivelul unui câine, ori ca intelect, ori ca personalitate.

Filmele SF mainstream americane „de pe vremuri” (ok, bunicule) funcționau din mai multe motive. Fiecare personaj principal avea -pe lângă salvarea Pământului sau a universului- probleme personale cu care eram hook-uiți, astfel încât să ne pese și de el, și de lupta lui cu timpul (care, în filmul ăsta, nu se simte). Fie că vorbim de Close Encounters of the Third Kind, Signs, Alien etc. Aici, din păcate, fiecare încercare de dramatism este distrusă de glume copilăroase, iar backstory-ul lui Grace (personajul lui Ryan) nu are nimic în spate, în afară de datoria morală de a salva universul datorită steagului cu stele roșu, alb și albastru și a vulturului. Se pare ca rețeta marvel este încă reîncălzită și are reverberații până în 2026.

Este interesant și acest cop-out hollywoodian continuu de a spune ceva politic, de frica criticilor sau a faptului că își înjumătățesc potențialii cumpărători de bilete. Din tot SF-ul citit de mine (care nu este mult), m-am lovit la tot pasul de idei și noțiuni politico-filozofice. Aș vrea să văd asta și în filme, pe lângă producțiile feel-good, de tip couch entertainment. Apolitizarea SF-ului este problematică și exagerată, mai ales dacă reușim să reducem Dune doar la spectacol, fără profunzimea cărții, care critică tot ceea ce trăim noi astăzi.

OK, în review-ul ăsta am fost puțin bunic hater care nu poate să se bucure de ceva, dar nu a fost atât de oribil. A avut momentele lui, iar marea crimă, totuși, este lipsa de a face ceva - orice - ce nu s-a mai văzut până acum. Sigur, 2 ore și 40 de minute pentru absolut nimic nou este mult prea mult și obositor. Nici filmat nu mi s-a părut interesant, în ciuda vizualurilor din spațiu, și nici personal sau cognitiv nu am putut să rezonez cu nimic. Nu mi-a păsat deloc dacă salva Pământul sau nu; ba chiar speram să nu o facă, doar ca să fie un twist interesant. Dar a avut momentele lui nice, wholesome și funny - puține pentru un film atât de lung, dar asta este. Un film ce nu supără pe nimeni, dă loc cârcotașilor ca mine să dea din gură - amaze, amaze, amaze, thumbs up.

Dar dacă e să facem o comparație între prietenia lui Gosling și a lui Rocky cu cea dintre mine și Lucian, clar eu sunt Ryan, doar zic. (Kinostetic)

sâmbătă, 21 martie 2026

Sound of Falling. O punte de lumină

Kinostetic a scris despre cum l-a atras și distrus Sound of Falling (de Mascha Schilinski), laureat Jury Prize la Cannes 2025 și proaspăt intrat în cinematografele din România.

De multe ori mă gândesc cum mi-aș dori ca, printr-o oglindă sau ca printr-un geam, să pot vedea momente din trecutul familiei mele, în special din mai multe generații din urmă. Anumite povești le știu - traume care au ajuns până la mine, istorii transgeneraționale care se leagă prin boală, fugă sau moarte, coincidențe narative între persoane diametral opuse din arborele genealogic sau, de ce nu, și momente frumoase. Oricât de multe aș ști sau s-ar transmite până la mine, mă simt izolat de trecut. Fix asta vrea să facă Sound of Falling, într-un mod foarte unic: creează o mică punte de lumină între patru povești ale unor fete din generații diferite și unește singurătatea și izolarea pe care fiecare dintre ele o simte, nu doar într-o experiență de familie, ci într-una universală.

Sound of Falling este o ambițioasă poveste caleidoscopică feminină despre patru fete din aceeași familie, dar din generații diferite, care sunt unite într-un mod sau altul de anumite ritualuri, depresii sau sentimente transmise de-a lungul generațiilor, fie direct, fie prin istoricul familiei. O poveste cu fantome, dar fără fantomele clasice, care, cusute în timp și claustrate în aceeași casă dintr-un orășel pitoresc din Germania, ne prezintă condiția în continuă schimbare a femeii în societate, dar și a propriei identități.

Multe filme care vor să portretizeze suferința femeilor de-a lungul timpului pot cădea în capcana „misery porn-ului”, unde, de la început până la sfârșit, protagonistele nu au niciun moment de respiro și sunt ținute doar în tot felul de violențe fizice sau psihice, fără ca alte aspecte să fie dezvoltate. Deși ambele tipuri de violență sunt prezente în Sound of Falling, ele sunt mult mai nuanțate și depind de perioada în care trăiește fiecare personaj. Binele este „bun” în funcție de epocă, la fel și răul, care ia mereu altă formă, iar totul este condiționat de ceea ce este atunci acceptat sau „la modă” ca suflu. Între povești se simte „the wind of change” – precum și modelarea fiecărei fete moștenitoare, fie la nivel social și politic, fie familial.

Femeia își croiește încet emanciparea în timp, concomitent cu apariția unor noi forme de subordonare și violență. De la opresarea directă de gen și claustrarea în rolul de servitoare a familiei, până la sexualizare, viol sau sinucidere - toate aceste teme urmăresc ca o umbră femeile în diferite perioade ale istoriei. Putem vedea cum ia naștere baza misoginismului și a opresiunii unei epoci și cum aceasta nu dispare niciodată, ci doar ia noi forme de adaptare în funcție de perioadă și de nivelul de libertate al femeii, tocmai pentru a menține controlul.

Singurătatea, depresia și gândurile suicidale trec ca un ecou de la o protagonistă la alta și le însoțesc prin spațiu și timp. Filmul mizeză pe anumite elemente „eerie”, transformându-se aproape într-un horror atmosferic. Toate sunt amplificate de ritmul lent, de sound design și de imaginea extraordinară, care are câțiva ași în mânecă. Montajul și trecerea de la o fată la alta se fac brusc, fără explicații și fără artificii cinematografice care să-ți spună „hei, acum ești în trecutul X” sau „acum ești în prezent”.

De foarte multe ori, ne sunt prezentate fetele urmărind membri ai familiei prin găuri de cheie, crăpături în uși sau în timp ce dorm, iar, la rândul nostru, noi le urmărim pe ele, amplificând astfel lipsa de intimitate pe care o resimt. Mai mult, uneori, deși avem POV-ul lor, apare și un alt punct de vedere straniu, persistent, ca și cum o fantomă le-ar urmări sau ca o personificare a Morții. Această dimensiune se potrivește foarte bine cu „feelingul” sau frica pe care fiecare protagonistă o are față de moarte, frică ce crește odată cu generațiile și traumele acumulate.

Toată premisa filmului și cele patru generații sunt legate fizic de casa familiei. Casa este singura martoră a tot ce au îndurat ele și familia lor; casa le vorbește și le arată, este ca un portal între generații - un portal de sentimente și „viziuni” care sunt transmise mai departe. Este o „fantomă” ale cărei camere sunt bântuite de emoțiile trecutului, care reverberează și în prezent. Aici, motivul casei (și al hambarului) este utilizat la maximum, nu doar ca un clișeu (da, mă uit la tine, Sentimental Value). O casă în care a avut loc o moarte nu mai poate fi niciodată cumpărată sau vândută, ci poate doar să fie împrumutată de la fantomele care au rămas în urmă.

În cel mai bun mod, m-a dus și cu gândul la cinemaul lui Haneke (în special The White Ribbon), unde, la fel, violența este „pe bancheta din spate”, nefiind neapărat arătată direct. Așa cum Haneke construiește agresivitatea prin tensiune claustrantă sau presiune socială, Sound of Falling induce ideea violenței prin abuz și opresiune. Ambele filme au în comun critica asupra structurilor sociale și a figurilor de autoritate. Depinde la ce film al lui Haneke ne raportăm pentru a surprinde autoritatea, dar în filmul Maschei Schilinski este clară autoritatea exercitată asupra femeilor și reziliența lor tăcută.

Într-un peisaj plin de filme rapide și zgomotoase pe care s-a pus reflectorul anul trecut, Sound of Falling vine ca o gură bună de apă rece în timpul caniculei. Cere mult de la tine - mai ales răbdare și atenție - dar, dacă te lași purtat de poveste și, mai ales, de modul în care este construit totul, este imposibil să nu te atragă și să te distrugă la final. Este fun și să-l unești narativ ca un puzzle și să vezi cine a cui e și cum s-a dezvoltat familia și ce reprezintă pentru fiecare anumite elemente sau locuri din trecutul persoanei de dinainte, dar mai fun este să intri în trauma filmului și să te lași in cădere liberă.

Pentru mine, este clar cel mai bun și cel mai interesant film apărut anul trecut și, totodată, singurul care, după vizionare, continuă să mă bântuie în cel mai frumos mod.

cronică de Kinostetic (pagina sa de Instagram, aici)

miercuri, 18 martie 2026

The Bride! Neajunsul de a te fi (re)născut

Kinostetic revine, ca Frankenstein pe ecrane, într-o cronică all over the place. Fix ca filmul.

Oh boy, recesiunea chiar există și este mai rea decât credeam. Știm că Hollywood-ul are un fetiș pentru remake-uri, mai ales acum, cu horrorur-ile clasice, dar in this economy avem mitul lui Frankenstein muls până la epuizare pentru că e trendy și aduce capital. Cu Poor Things în 2023, care reinterpreta ideea corpului reanimat prin filtrul feminist și steampunk. Acum, fix două filme din „universul” Frankenstein apărute la o mică diferență unul de altul fac ca totul să pară mai degrabă suprasaturat decât o „coincidență fericită”.

Da, da, diferențele dintre Frankensteinul lui del Toro și The Bride! nu sunt doar stilistice, ci țin și de modul în care se raportează la materialul originar: unul vrea să rămână fidel fulgerului creator combinat cu daddy issues, celălalt vrea de fapt să rescrie puterea dintre OG și remake și să provoace la duel toată ideea de a fi o creație de sine stătătoare, nu „mireasa” cuiva (cu atât mai mult cu cât, în filmul din ’35 care îți poartă numele, apari doar cinci minute să fuck shit up). Aici măcar e all out, guns blazing, dar asistăm, din păcate, nu la o fascinație a industriei pentru gotic, ci la monetizarea anxietății propriei distrugeri.

Ca să simplific puțin povestea, The Bride! mizează pe o premisă universală, veche de când lumea și pământul: dorința disperată de a fi iubit. Aici, Frankenstein (Christian Bale) este lonely boy de mult prea multă vreme și întruchipează foamea după emoții, dar și incapacitatea de a accepta autonomia celuilalt. Încearcă să transforme iubirea mai mult în posesie decât în apropiere de celălalt - un bărbat clasic. Reînvierea Idei aka Mireasa (Jessie Buckley) este o formă violentă de posesie prin manipularea memoriei ei pierdute, la propriu.

Mireasa pentru fiul meu.

Bine, am făcut eu să pară că totul este așa simplu și direct. Nu este. În teorie, filmul este un fel de coming-of-age: Ida nu se descoperă doar pe ea, refuză și să accepte normele sociale care îi sunt impuse. Practic, filmul este o combinație sinistră între rom-com, „50 First Dates”, Bonnie and Clyde, puțin noir american și… „La La Land”. La bază stă dimensiunea feministă pe care filmul o propune, dar care, din păcate, reușește prea puțin să fie articulată coerent.

Pentru o ciorbă de genul ăsta aș fi vrut să spun că este îndrăzneț și ambițios, dar ingredientele nu se amestecă bine și dau impresia mai mult de throw shit at the wall and see what sticks. Multe lucruri nu funcționează, tot atâtea nu au sens dacă sunt puse cap la cap și e păcat, pentru că unele încercări sunt naughty-fun, dar, în confuzia filmului, sunt diluate și adaugă doar un alt strat în plus pentru suprastimularea noastră. În căutarea unei forme libere, paradoxal, se constrânge mai tare în propriile încercări. Din cauza acestui try-hardness, regizoarea Maggie Gyllenhaal aruncă mult prea multe spre noi și totul devine foarte white-noise-ish și ajunge fix unde nu vrea: să te plictisească.

E un tandem interesant între Ida și Franky, à la filmele buddy-cop, unde ambii protagoniști sunt la poli diferiți în ceea ce privește personalitatea lor. Ida are foarte multă energie anarhică, punk as fuck, dar și wacky, care întruchipează o formă de feminism unapologetic, în timp ce Franky este melancolic, lent, ceea ce sugerează „the old ways”. Acest conflict dintre ei, din păcate, nu este foarte exploatat, deși ar fi putut deveni o reprezentare tematică mai mult sau mai puțin subtilă a ciocnirii dintre trecutul patriarhal și identitatea feminină aflată într-o permanentă „reînviere”.

Totul este mult mai țintit, într-un mod leneș, unde Jessie joacă un personaj de tip Harley Quinn, cu a cărui dinamică, din păcate, nici măcar filmul nu poate să țină pasul. În contrast cu viteza narativă normală a filmului, jocul ei este dinamic, șugubăț și vrea schimbare continuă, ceea ce face totul obositor. Nu ne putem agăța emoțional de ea sau de dorințele ei. Noroc cu Franky, care e sentimental, încet, a lonely, lonely boy și cinefil, cu o obsesie pentru personajul din filmele mute care este jucat de Jake Gyllenhaal… he’s like me, fr!!!

Un lucru care ar fi făcut filmul mai interesant (dacă se concentra pe asta, nu doar prezent), era jocul detectivilor (Penélope Cruz / Peter Sarsgaard) aflați pe urmele celor doi monștri. Dinamica dintre ei doi este (mult spus) o critică a normelor de gen ale anilor ’30: personajul Penélopei este, de fapt, detectiva și creierul, dar este obligată să „mimeze” subordonarea față de partenerul ei detectiv doar pentru că femeile nu puteau fi în roluri puternice sau emancipate. Mireasa, în oglindă, refuză rolul unei „doamne de societate” și navighează lumea fără a ține cont de normele care îi sunt puse în cârcă și de căsuța în care este înghesuită. Transversala între cele două personaje feminine - răzvrătirea Miresei față de ce ar trebui să fie și acceptarea Penélopei, până la un punct, a presiunilor sociale - trece discuția de la eliberare personală la un „fuck you” aruncat convențiilor sociale. Din păcate, tot ce am scris în paragraful ăsta nu se regăsește și în film sau nu este portretizat cu sens.

Here’s to the ones that dream.

Dar stai, asta nu e tot!... însă nu știu cât merită să mai vorbim de numeroase subploturi, scene de musical integrate la întâmplare, omagiu cinematografiei mute, o conexiune ancestrală spațio-temporală între Mary Shelley și The Bride! și, colac peste pupăză, nașterea unei revoluții feministe după ce Mireasa omoară niște ochi albaștri (polițiști), da, exact ca în Jokerul lui Joaquin Phoenix, plus multe, multe altele. Toate sunt aruncate să fie, toate încearcă să te distreze (fără succes) și multe dintre ele ori nu duc nicăieri, ori sunt abandonate pe parcurs.

În final, oricât de mult ar vrea Maggie să spună ceva despre “life, man”, oricât de puternic încearcă să șuteze mingea, ratează mult. Are lucruri de spus, dar, asemeni corpului lui Frankenstein, totul este cusut din bucăți ciopârțite care, în final, dau viață la ceva... nici măcar grotesc, ci meh. Cred că, dacă își înjumătățea ideile, filmul ar fi funcționat narativ și structural mult mai bine și i-ar fi dat oportunitatea să fie și mai flamboiant stilistic și să țină pasul cu propria creație. Într-un fel e meta că creatorul dă naștere la ceva autodistructiv și care, în final, devine un clusterfuck. Survolând tema miturilor, ideile on-the-nose ale filmului și cringe-ul, Maggie a zburat prea aproape de soare și i s-au ars aripile… Tot într-un mod meta, și acest review e all over the place.

cronică de Kinostetic (când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)

marți, 10 martie 2026

După Revoluție... O dorință în ea

GUEST POST: PAULA DRĂGULESCU

După fiecare din cele două proiecții organizate în 2026 de noi la Cinema Studio, Paula Drăgulescu, spectatoare și cinefilă, a scris câte o cronică la cald. Am admirat claritatea observațiilor, scrise la nicio oră după eveniment, la ceas de seară, pe pagina ei de Letterboxd. Așa că am invitat-o pe Paula să punem cele două cronici și aici, dacă tot aniversăm anul ăsta și blogul. Marele Ecran a fost de la început deschis vocilor proaspete și pasionaților (ca noi) care scriu despre ce văd. Am invitat-o pe Paula să se prezinte, ceea ce a făcut la finalul acestor texte.

După Revoluție

Un film-documentar înfiorător de actual și poate mai relevant ca niciodată. A fost de-a dreptul fascinant să observ similitudinile dintre tensiunea și frenezia ce puseseră stăpânire pe o societate deja bulversată de evenimentele din decembrie 1989 și atmosfera creată odată cu anularea alegerilor din 2024.

Dialogurile din Piața Universității, purtate între oameni cu ideologii radical diferite -lucru care în climatul actual nici nu știu dacă ar mai fi posibil fără a degenera într-un conflict violent-, mi s-au părut poate cele mai semnificative momente ale documentarului. Ele surprind cu exactitate tenacitatea propagandei comuniste în procesul de îndoctrinare, dar mai ales nivelul de confuzie și incoerență argumentativă al unor oameni extrem de vulnerabili la mesajele eficient servite prin toate mijloacele de comunicare existente.

Rânjetul sinistru al lui Ion Iliescu, precum și aroganța cu care răspundea întrebărilor reporterilor, devin, retrospectiv, cu atât mai revoltătoare, în special când ne gândim la răul pe care l-a însămânțat și care, asemeni unei tumori maligne, pare să se extindă necontenit. Totuși, la final, într-o notă tragi-comică, propun o adaptare a câtorva termeni din documentar la realitatea de astăzi:

1. Ion Rațiu = George Soros
2. Ion Iliescu = Călin Georgescu/George Simion
3. FSN = AUR/SOS/POT
4. Susținătorii FSN = „suveraniștii”
5. „V-au cumpărat cu 100 de lei și un pachet de Kent” = blugi și banane
6. “n-avem nevoie de alte partide, fiindcă noi, muncitorii, suntem opoziția” = “poporul”
7. Discuțiile aprinse din Piața Universității = comentariile înverșunate de pe Facebook
8. „Ați mințit poporul cu televizorul” = TikTok
9. Sloganuri pro-Iliescu = melodii dedicate lui CG, generate cu AI
10. Manipulare = manipulare, pentru că, după atâția ani, pare că nu am învățat nimic.

A Want in Her

“Oare cât de fină este linia dintre suport și codependență” și “putem oferi cu adevărat a doua șansă”? În jurul acestor întrebări se conturează filmul-documentar al regizoarei irlandeze Myrid Carten. Da, A Want in Her poate fi considerată o poveste despre fantome, fiindcă moartea și absența cuiva drag devin mult prea adesea sinonime. Persoana dependentă nu dispare complet, dar nici nu mai este pe deplin prezentă. Între episoade de luciditate și recăderi, între promisiuni și dezamăgiri repetate, relația afectivă se transformă într-o negociere perpetuă cu adicția.

Cu o onestitate ce devine, uneori, inconfortbailă și fară a încerca să îndulcească realitatea, Myrid aduce publicului o explorare brută a dinamicilor familiale, a relației complexe cu propria mamă și a implicațiilor pe care adicția unui membru al familiei le are asupra celorlalți. În contextul actual, în care consumul de substanțe devine tot mai normalizat, iar probleme precum alcoolismul sunt reduse eufemistic la simple „patimi” sau „plăceri nevinovate”, filmul reamintește cât de distructive pot fi, în fond, aceste dependențe. Forța documentarului vine tocmai din refuzul de a oferi rezoluții facile.

Carten nu urmărește un arc narativ clasic al recuperării și nici nu construiește un portret moralizator. În schimb, filmul funcționează ca un jurnal vizual al unei relații aflate într-o permanentă stare de tensiune, unde fiecare gest de afecțiune este însoțit de riscul unei noi rupturi a legăturii deja fragile dintre mamă și fiică.

A Want in Her devine, așadar, o incursiune a suferinței, de la scena în care Myrid își surprinde mama, aflată într-o stare deplorabilă, pe o bancă în mijlocul străzii, strângând în mână o sticlă de vin, până la cadrele în care copiii reproduc, în mici jocuri de rol, comportamente abuzive pe care, cel mai probabil, le-au interiorizat în sânul propriilor familii.

În fața unor astfel de imagini, filmul nu oferă soluții, ci doar lansează întrebarea dacă suntem cu adevărat pregătiți să înfruntăm durerea provocată de adicțiile celor dragi și, mai ales, cât din ea putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine.

foto: Nicoleta Bilcec

Sunt Paula, studentă la Litere și campioană la dat cu părerea ("da, e criteriu de admitere la noi la facultate, să știți"). Îmi place să scriu despre orice mă impresionează, fie cărți sau filme, dar mai ales despre ce mă enervează (acolo intervine adevăratul patos).

Iubirea mea pentru cinematografie a început din pruncie, de când tata se uita la Star Wars la televizor și se prefăcea că nu mă vede cum mai trăgeam și eu cu ochiul din când în când. Din fericire, curiozitatea pentru filme nu s-a oprit acolo, iar pasiunea pentru ele s-a concretizat odată cu prima vizită la cinematograf. Mi se pare fascinant cum majoritatea oamenilor își amintesc cu exactitate prima dată când au pășit într-o sală de cinema. E ceva magic să împărtășești emoția unui film, fie și pentru câteva ore, cu niște necunoscuți, chiar și atunci când poate nu înțelegi o iotă din ce spun personajele (primul film văzut de mine la cinema a fost Avatar dublat în spaniolă; spoiler: nu știu spaniolă).

Dacă vă întrebați ce gânduri mai îmi străbat mintea la ceas de seară, aruncați un ochi pe conturile mele de letterboxd și goodreads. (texte de Paula Drăgulescu)

joi, 5 martie 2026

Myrid Carten despre „O dorință în ea"

A Want in Her (2024) este un documentar foarte actual și relevant, într-o țară în care se vorbește de puțină vreme despre sănătate mintală iar despre alcoolism se vorbește mult prea puțin raportat la amploarea pe care o are în România. Dincolo de aceste teme, cineasta irlandeză Myrid Carten a făcut un film cu valoare universală pornind de la relațiile din familia ei. Mai jos am extras câteva idei ale regizoarei într-o conversație cu Savina Petkova, prezente în caietul de presă al filmului.

Criza mamei

La început, a fost vorba în mare măsură despre explorarea trecutului. Filmul pe care credeam că îl fac implica realizarea de interviuri și încercarea de a afla mai multe despre ceva ce s-a întâmplat în trecut, adică în jurul unei moșteniri de după moartea bunicii mele. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost că trecutul a început să se facă simțit în prezent printr-o situație dramatică - criza mamei mele.

Unul dintre unchii mei a murit în iulie 2018, iar eu am filmat înmormântarea și evenimentele care s-au întâmplat după aceea. Cea mai mare parte a filmului a fost înregistrată între sfârșitul anului 2019 și martie 2020, așa că a ajuns să fie mult mai mult la timpul prezent, cu trecutul erupând. Uneori se întâmplă asta în viață, în Irlanda îl numim „vălul subțire dintre tărâmuri”. Cred că există anumite episoade în viață în care simți că vălul este subțire.

Am avut senzația că moartea unchiului meu a fost începutul a ceva în familia mamei mele. Erau zece copii și toți personaje fascinante. Fiind unic copil întotdeauna m-am gândit că ar fi bine să am o arhivă a poveștilor lor din trecut, chiar și ca material pentru ficțiune. Așa că, atunci când a murit unchiul meu, m-am gândit că ar trebui să încep să înregistrez istoria lor de familie și toate dramele în jurul cărora am crescut. Am intuit bine, a fost începutul a ceva cu efect de domino, pentru că de atunci încolo, la fiecare șase luni, murea câte un frate. Cinci dintre frații mamei mele au murit în acei trei ani.

În mijlocul acestei perioade, mama a început să intre în spirală. Cred că a fost afectată de moartea fraților ei, cu siguranță, dar, în această spirală, a rămas fără adăpost. Așa că a fost prima dată când a trebuit să se întoarcă la casa familiei pentru a trăi ca adult. Apoi mi-a devenit clar că, în loc să-i intervievez pe toți unchii și mătușile mele despre casă, ceea ce se întâmpla acolo acum era mai viu decât aceste povești din trecut.

Pur și simplu filmam destul de intens în momentul în care a avut loc criza mamei mele. Poate că, într-un fel, am reacționat la morți filmând, iar ea intrând în spirală. Acesta este și motivul pentru care filmul este editat în acest fel - încep cu unchii mei, apoi mama devine mai prezentă și, într-un fel, preia controlul asupra narațiunii. Îmi place această abordare, pentru că, pentru mine, așa este viața: crezi că ceea ce cauți este aici, în stânga ta, dar, de fapt, esența reală a ceea ce cauți este în dreapta ta.

Rolul camerei

Nu fac artă și filme ca terapie, terapeuții sunt foarte bine plătiți dintr-un motiv! Fac un film pentru că vreau să comunic ceva și cred că spațiul dintre film și public creează ceva mai mult decât suma părților sale. Dar pentru mine, singura reflecție terapeutică pe care am observat-o este că a avea o cameră mă face întotdeauna să simt că am un scop într-o situație de criză. Îmi dă libertate de reacție. Cred că a fost util prin faptul că mi-a permis să pun întrebări pe care altfel aș fi fost prea speriată sau lipsită de apărare să le pun sau m-ar fi prins în vârtejul evenimentelor.

De asemenea, i-a permis mamei mele să vadă că o iau în serios, că are o voce și că experiența ei conta. Așadar, a creat o dinamică diferită pentru noi, care nu a fost atât de mult despre co-dependență, cât despre a fi prezenți și a fi martori la ceva una pentru cealaltă.

Universal

Lucrul extraordinar la oameni este modul în care își gestionează propria tulburare. Doar atunci când mă uit la întunericul meu pot accepta întunericul altor oameni. De fapt, nu sunt cea mai publică persoană când vine vorba de rețelele sociale și alte chestii de genul acesta, mereu cred că este un fel de paradox, pentru că munca mea este profund personală și expusă. Dar presupun că am suficientă încredere în oameni încât această poveste specifică și destul de extremă să poată fi și universală. Cei pe care îi iubim pot să poarte tot felul de lupte, nu neapărat o dependență. Și furia care vine odată cu această grijă este universală. Am încredere că acestea sunt sentimente pe care un privitor le poate împărtăși.

Rădăcini

Simt că cea mai mare parte a practicii mele de până acum a condus la acest proiect pentru că am început să fac lucrări despre familia mea la școala de artă, iar o parte din acele imagini sunt de fapt în film. Erau despre relația cu mama mea și ruptura pe care a provocat-o, deși la vremea respectivă făceam lucrări destul de suprarealiste și eram în starea aceea de „Sunt bine! Familia mea este acolo, în Irlanda!”. Apoi au început să erupă în filmele mele.

Sunt interesată de performance și moștenire, realitate, precum și nebunie și luciditate, iar asta vine foarte mult din Irlanda. Mulți dintre cineaștii care mă entuziasmează au experiență în performance, cum ar fi Josephine Decker. Apoi, îmi plac și filmele realiste sociale, precum cele făcute de Andrea Arnold și Lynne Ramsay. Îmi place drama și modul în care abordăm relațiile dintre sine și celălalt, în esență, dramatizarea acesteia.

Îmi place forma documentară datorită mizei - sentimentul că lucrurile sunt vii și spectatorul este implicat pentru că este real. De asemenea, îmi place că nu îți spune lucruri, ci ți le arată și creează emoție punându-te în relație cu imaginea sau în mijlocul personajelor. E cum spune Sally Rooney: „Cărțile mele nu sunt despre indivizi, sunt despre relații”.

Myrid Carten este cineastă irlandeză și artistă vizuală ale cărei lucrări interoghează atât lupta pentru intimitate cât și felurile în care suntem marcați de trecuturile noastre. A fost distinsă cu premiul Next Generation Artist (2018-19) din partea Consiliului Artei din Irlanda. A Want in Her este lungmetrajul ei de debut.

Marele Ecran prezintă premiera filmului la Timișoara, duminică, 8 Martie (8 seara) la Cinema Studio, proiecția fiind urmată de o conversație ghidată împreună cu psihologul Maria Stoica (Asociația Echilibrat). Biletele se găsesc pe pagina cinematografului.

marți, 24 februarie 2026

După Revoluție, cu regizorul Laurențiu Calciu

Laurențiu Calciu era profesor de matematică în decembrie 1989, dar și pasionat de cinema. O lună mai târziu filma cu o cameră VHS protestele din piața Victoriei și discuțiile libere ale cetățenilor din stradă. "Oamenii obișnuiți sunt cel mai bun lucru întâmplat filmului românesc" spunea criticul A.O. Scott într-un dialog cu Alex Leo Șerban. Iar "După Revoluție" (2010) aș zice că e, în primul rând despre oamenii obișnuiți. Despre ce mai este filmul am început o discuție cu regizorul Laurențiu Calciu, invitatul nostru la Timișoara în 28 februarie, ocazie cu care vom continua conversația împreună cu publicul de la Studio.

Marele Ecran: Istoria nu se repetă dar uneori rimează, era un aforism celebru. Ai găsit ceva rime cu prezentul, legat de După Revoluție?

Laurențiu Calciu: Cum să nu, ușurința cu care lumea poate fi manipulată. Atunci era televiziunea (“Ați mințit poporul/ Cu televizorul!”), acum e TikTok (vezi alegerile de anul trecut).

Spuneai după o vizionare din 2019 la One World Romania că ai descoperit chiar tu lucruri noi în film. Ce descoperiri crezi că putem face ca spectatori?

Nu mai știu la ce mă refeream atunci, probabil la Mihaela Rădulescu care le zâmbea politicienilor după conferința de presă a lui Iliescu. Spectatorii ar putea sa descopere - cei maturi la vremea respectivă, prea târziu, din păcate - disimulările flagrante din viața politică de atunci. Un exemplu este răspunsul lui Iliescu la întrebarea în legătură cu punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. El se referă la membrii partidului comunist și ai familiilor lor, când de fapt era vorba de membrii nomenclaturii PCR.

Știu că ai mai povestit, dar pentru cei care nu știu, ar fi interesant să afle cum a ajuns un profesor de matematică să facă film. Poți intra puțin în contextul acelui început (de 1990) și ce a urmat pentru tine? Mai ales că, deși ai început cu filmările pentru După Revolutie, acesta a fost, cronologic, al patrulea tău film, cred. Apropo, de ce a apărut 20 de ani mai târziu?

Da, e o poveste mai lungă. Eram pasionat de film, ca de altfel și de matematică, numai că mi-aș fi dorit să fac cercetare, nu să fiu profesor de școală într-un sat din Bărăgan. Îmi petrecusem o mare parte din adolescență și prima tinerețe la Cinematecă, uneori văzând mai multe filme pe zi. Cum însă șansele de a studia regia la IATC erau minime (erau doar câteva locuri și se știe că se intra cu “pile”), singura posibilitate era să încerc să fac ceva independent; cum apăruseră camerele video pentru amatori și era tolerat să deții una, așa cum era să ai și un videocasetofon și să primești casete cu filme din străinătate, am strâns bani câțiva ani la rând, și prin noiembrie 1989, un prieten din Germania mi-a trimis un Panasonic M7.

Cred că mi-au ținut-o în vamă până în ianuarie 1990, pentru că nu era de dorit o cameră video în plus în România după căderea zidului Berlinului. Așa că am primit-o abia prin ianuarie ’90, când a reînceput să funcționeze Poșta Română. Pe 28 ianuarie, la mitingul din Piața Victoriei, a fost prima dată când am pus mâna pe o cameră video. De ce-am montat filmul abia dupa douăzeci ani? Pentru că erau prea multe lucruri de filmat în anii ăia, am plecat să studiez în Anglia, dar asta e altă poveste…

Criticul de film Andrei Gorzo spunea că "printre filmele indispensabile ale cinematografiei românești, După Revoluție se numără printre cele mai rareori recunoscute".

Poate pentru că documentarele sunt în general mai puțin cunoscute decât filmele de ficțiune. Nu prea rulează în cinematografe și sunt puțin difuzate de televiziuni, cele mai multe pot fi văzute doar la festivaluri. Singura ofertă pe care mi-a făcut-o o televiziune particulară, acum mai mulți ani, a fost pentru o versiune prescurtată, de 20 de minute.

Filmul surprinde perioada de tumult după Revoluție și dinainte de mineriada din iunie 1990. Acum încă se vorbește de acele prime alegeri care au marcat traiectoria României. Crezi că putea fi altfel sau așa cum eram atunci ca societate nu putea duce înspre altceva?

Sunt convins că putea fi altfel dacă manipularea se făcea în altă direcție, dacă nu era făcută de foști comuniști care aveau interesul să se pastreze status-quo-ul. Cred că dacă venea Regele Mihai cu primul avion cu care au venit ziariștii pe 12 ianuarie, când s-a deschis aeroportul, România ar fi fost cu totul alta azi. Poate că e o utopie.

De ce Ion Rațiu pe afiș?

Nu eu am ales imaginea de pe afiș, ci un tânăr designer. De fapt e un mozaic cu sute de imagini din film. Presupun că i s-a părut emblematică imaginea cu Ion Rațiu vorbind la portavoce și, mai ales, ceea ce spune: “sacrificiul de sânge al poporului român, care a uimit lumea întreagă, nu trebuie trădat”. Din păcate a fost.

Ai un mesaj pentru timișoreni? De ce să vină la film?

Pentru referirea la paragraful 8 al Proclamației de la Timișoara, care, dacă ar fi fost respectat, ar fi schimbat soarta României.

Laurențiu Calciu a urmat National Film and Television School în Marea Britanie, unde s-a specializat în film documentar. În 1997 a filmat viața din arhipelagul Dodecanez, apoi ruta maritimă urmată de Iason și Argonauți. În România a realizat documentarul "Mămăliga te așteaptă" (2004) și mai multe filme despre comunitatea Roma.

Interviu consemnat de Lucian Mircu. "După Revoluție" va avea premiera la Timișoara, sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20, la Cinema Studio, în prezența regizorului. Biletele se găsesc pe site-ul cinematografului.

Pagini