marți, 30 iunie 2026

Obsession (2025)

 

Mereu este de vină bărbatul alb, heterosexual, timid, ce se crede nice guy!

Cu toții ne-am pus cândva o dorință - când am suflat în lumânările de pe tort, când am văzut o stea căzătoare sau în vreunul dintre momentele acelea perfecte de manifestare în care porțile astrale sunt deschise. Fie că era vorba despre dragoste, bani sau orice altceva, simplul fapt că suntem oameni ne face să credem, măcar pentru o clipă, că universul ar putea ține cu noi. Și cu toții am visat cu ochii deschiși, măcar o secundă, la cum ar fi dacă dorința chiar s-ar îndeplini. Obsession pornește tocmai de la premisa asta, dar este mai puțin interesat de îndeplinirea dorinței și mai mult de ce se întâmplă când ea merge prost și, mai ales, cine ajunge să plătească pentru asta. Totodată, filmul încearcă, destul de stângaci, să vorbească și despre masculinitatea toxică, despre consimțământ și despre cât de horror este să-ți pierzi autonomia în fața unui bărbat care confundă iubirea cu posesia. Problema este că toate aceste teme rămân mai degrabă sugerate decât asumate.

Aici intervine clasicul paradox al "nice guy"-ului. Și nu, nu vorbim despre oamenii okay sau despre cei timizi, ci despre cei performativi cu bunătatea. Despre bărbatul care transformă empatia într-o investiție și afecțiunea într-o recompensă pe care crede că o merită. Își construiește întreaga identitate în jurul ideii că este "unul dintre băieții buni", iar în momentul în care persoana de la care așteaptă validare sau iubire îi spune "nu", masca începe să se crape. Refuzul devine o insultă, iar toată bunătatea de până atunci se dovedește a fi fost doar un mecanism de control, o strategie prin care spera să obțină ceva. În mintea lor, nu persoana care și-a exprimat un refuz și pe care au încercat să o manipuleze este victima, ci ei înșiși.

Ca să știm despre ce este vorba, un scurt synopsis legat de acțiune: Bear, un angajat al unui magazin de muzică, este îndrăgostit de colega și amica sa, Nikki. Într-un moment de disperare, cumpără un artefact ocult și își pune o singură dorință: ca Nikki să îl iubească mai mult decât orice pe lume. Dorința se îndeplinește, însă nu în felul în care și-a imaginat. Afecțiunea se transformă rapid într-o obsesie grotescă, iar ceea ce părea fantezia devine un coșmar.

În multe momente, filmul funcționează și e a good time. Are umor, are tensiune și un anumit vibe creepy când e nevoie. Reușește să combine, în unele momente, foarte bine horrorul (cu toate că-i mult spus), mai degrabă uneasiness-ul, cu faze comice și umor cringe, uneori în avantajul unor scene, într-un mod satisfăcător, alteori – mai des – în dezavantajul filmului, oprind momente de development esențiale pentru a adânci discursul și tematicile în favoarea unei poante. Din păcate, formula asta de a crește tensiunea și după de a o detensiona cu ceva amuzant, lucru care se întâmplă over and over again, devine rapid obositoare și previzibilă. Este cu atât mai nesatisfăcătoare cu cât tensiunea, creepyness-ul și suspansul sunt construite chiar eficient și bine și nu înțeleg de ce, cu fiecare ocazie de a merge mai departe sau măcar de a rămâne în nota asta, totul este aruncat pe geam.

Ca vorbeam de previzibilitate, o mare problemă a filmului este fix sentimentul de mediu ultra-controlat. Poziționarea scenelor se simte controlată, piesele sunt puse exact unde trebuie și când trebuie pentru a declanșa următorul moment funny, „de groază” sau lucrul care să ducă firul narativ mai departe. Cam de la jumătatea filmului poți anticipa cum se mișcă scenele și cum apar anumite evenimente ultra-specifice doar pentru a pregăti următorul moment. Devine un mecanism vizibil, iar filmul îl repetă aproape obsesiv, fără să-și schimbe vreodată paradigma.


Aici vine și cea mai mare nemulțumire a mea. Pe cât de absurdă și de random este premisa, pe atât de previzibil este scenariul și, mai mult, rămâne repede fără lucruri noi de spus, încât pe la jumătatea filmului deja începi să te uiți la ceas, pentru că totul este repetitiv. Violența fizică și gore-ul vin prea târziu și prea timid pentru a salva filmul. Un bărbat să-ți confiște autonomia și să te transforme într-un prizonier al propriului corp, mai ales când acel bărbat îți este "prieten". Acolo este adevăratul horror al filmului, nu în gore, dar atunci când tematica asta nu este exploatată mai deloc, lucrurile încep să fie doar șoc fără valuare.

Filmul își sabotează, de fapt, propria idee. Ironia e destul de clară încă din titlu și din premisă: obsesia nu este niciodată a lui Nikki, ci a lui Bear. El nu este un monstru, tocmai asta este problema - este recognoscibil. Este produsul unei logici patriarhale foarte comune, aceea care îi învață pe bărbați că perseverența este romantică, că insistența este iubire și că bunătatea ar trebui, mai devreme sau mai târziu, răsplătită. Doar că filmul nu este prea curios să adreseze asta mai departe de ironia spusă mai sus, nu vrea să critice asta, ci doar o lasă să existe ca un simplu plot point, ca să ducă firul narativ mai departe. Lasă critica în favoarea absurdului și orice fel de profunzime în spatele umorului. Iar pe măsură ce situațiile devin tot mai exagerate, lipsa oricărei forme de analiză politică, de personaj sau de context social face ca totul să fie un spectacol ieftin.

Cel mai bun exemplu vine spre final, când Bear, în toată nebunia plotului, întreabă: "E chiar atât de rău să fii cu mine?" La momentul acela nu mai este vorba despre el, cu mult înainte nu mai era vorba despre el. Nu asta este întrebarea importantă. Întrebarea este de ce crede el că asta mai contează după tot ce a făcut. Replica sintetizează perfect logica acestui entitlement masculin, unde tragedia nu este a femeii, ci faptul că ea încă refuză să-i ofere ceea ce el consideră că i se cuvine. Barker ar fi trebuit să aprofundeze cât de oribil este Bear ca persoană și adâncimile în care este dispus să meargă în egoismul său.

Lipsa asta de tupeu face ca premisa să devină mai ambiguă decât ar trebui. Nu pentru că filmul ar fi, în esență, misogin, ci pentru că refuză să-și ducă propria critică până la capăt. Când alegi să vorbești despre consimțământ și violență de gen, dar o faci fără nimic profund în spate și, în schimb, supui spectatorii la două ore de tortură a femeilor folosită ca instrument de intrigă, pare că ai abordat subiectul mai degrabă performativ decât pentru că ai avea, cu adevărat, ceva de spus. Pentru că, dacă filmul nu spune nimic, atunci tot la un simplu torture porn ajungem.

Puteți citi mai multe cronici scrise de mine aici

 

 

 

 

Publicat de Darius Zelenco la 16:44 0 comentarii

duminică, 21 iunie 2026

TIFF 2026 - Partea a 3-a

 *corespondenta de la Cluj semnata de Răzvan Băloi

Partea a treia și ultimele tratamente pentru FOMO


Dinți de lapte, 2025 (Q&A cu echipa filmului) regizat de Mihai Mincan (Love Bus, 2014, Spre Nord, 2022) abundă în imagini familiare ale diverselor obiecte de uz casnic și de școală din perioada comunismul din România, unde copiii se jucau în spatele blocului cu cauciucuri abandonate, foloseau cuvinte rigide, de lemn, precum discursurile auzite pe fundal la diverse radiouri de fabricație sovietică, despre îndeplinirea cincinalului, dar mai și dispar spre a nu mai fi găsiți niciodată. Aceste drame, despre care toți am auzit, nu au cum să nu lase urme și filmul le cuantifică in maturizarea și comportamentul surorii unei fetițe dispărute de lângă un bloc din Lupeni, atunci când aceasta ducea gunoiul. Suntem prinși într-un decor sumbru, apăsător, cu secvențe suprarealiste din viața micuței și suntem bulversați de indiferența autorităților și de incapacitatea lor de a rezolva acest caz și mai ales de vederea cutiei cu amintiri din viața celei dispărute din care apar brusc, fără avertisment dinții ei de lapte.


Povestea lui Pogany Indulo, 2026 (Q&A cu regizorul Olivér Márk Tóth și DOP Szombath Máté) vine pe axa Szentes - Szeged – Budapesta. Fenomenul muzicii hip hop din Ungaria ultimilor ani, Marci, are o voce groasă care se vrea auzită încă din copliărie. Într-un timp foarte scurt devine o adevărată vedetă și se trezește înconjurat de bune și rele: prieteni, iubită, familie, succes, foarte mulți fani, dar și alcool, droguri și ocazional, de violență. Cu cât succesul său este mai mare și îi simțim angoasa in preajma marilor concerte, cu atât devine mai dependent de alcool și droguri. Cu un diagnostic de ADHD care îl “ajută” să ocolească școala, comportamentul lui Marci a fost și este acceptat de părinți. Tatăl lui fiind fanul său numărul unu, are tatuat pe șold numele primului hit care a ajuns la peste 1 milion de vizualizări. Iar mama sa are o abordare extrem de matură in situația dată: deși a incercat sa îl crească tradițional, a ajuns să accepte faptul că e diferit și să nu-l mai judece. Și astfel, Marci devine un om norocos găsind sprijin in părinți. Succesul însă e  greu de dus, așa că acest sprijin se pare că nu e suficient și ajunge într-un final pe prima pagină a ziarelor și chiar un subiect în Parlamentul Ungariei cu privire la aplicarea legii de toleranță zero pentru droguri. După film, aflăm de la regizor că filmul are mai multe variante, chiar și de serial și că Marci, deși nu a mers până acum la dezintoxicare, s-a apucat să facă box și să aibă o rutină mai sănătoasă, jucând în diverse piese de teatru.


My Father's Shadow, 2025, cu numeroase premii importante e o “pastilă” politică aflată pe primul loc în preferințele publicului în secțiunea “Competiție”. Regizorul său, Akinola Davies ne propune o incursiune în istoria  recentă a Nigeriei, mai precis în preajma alegerilor controversate și într-un final anulate, din 1993 de către dictatura militară. Filmul e dramatic și tensionat, dar și emoționant și sensibil. Dramatismul începe cu prezentarea condițiilor mizere în care cresc cei doi copii, chiar dacă ambii lor părinți sunt educați și lucrează, continuă cu vulturii care planează și se înmulțesc, atunci când camera se îndreaptă spre cer, tensiunea crește constant și erupe atunci când la televizor e citită știrea cu anulare alegerilor. Și acestea se împletesc cu emoțiile celor doi copii de 8 și 11 ani ai lui Fola (Sope Dirisu) care sunt forțați să se maturizeze pe parcursul unui road-trip în Lagos, fosta capital a țării. Tatăl este un om puternic, cunoscut și iubit de oamenii pe care îi întâlnește în diverse împrejurări și pe tot parcursul acțiunii trăim cu impresia că acesta are ceva de ascuns, ceva de care noi nu știm, dar putem intui. Să fie oare amanta sau activismul său politic care îl vor conduce spre un deznodământ tragic? Căci, așa cum zicea chiar el: “totul e un sacrificiu, dar trebuie să ai grijă să nu alegi sacrificiul greșit”. Sensibilitatea filmului e dată de relația specială și corectă dintre tată și cei doi copii, chiar și după ce aceștia nu vor mai fi împreună..., căci omul trăiește chiar și în visele celor dragi, iar amintirile care te bântuie când te părăsește cineva sunt aceleasi care te vor alina mai târziu. Interesantă este evoluția poltică din Nigeria de după aceste alegeri, când au urmat și alte “ciudățenii” mai mult sau mai puțin (re)cunoscute în peisajul autohton.


Iau apoi cea mai tare “pastilă” a Tiff-ului căci merg la cel mai emoționant film de până acum, Tipul de la pompe funebre (Mortician, 2025, Q&A cu actrița Golazin Ardestani). Practic filmul e un manifest politic pentru situația poporului iranian a cărui soartă pare pecetluită în contextul actual. Am plăcerea să o cunosc pe Gola, actrița care își joacă propriul ei rol, acela de cântăreață și activistă pentru drepturile omului. În film, Jana, a cărei viață e în permanent pericol, chiar și în Canada unde locuiește de câțiva ani, îl angajează pe Rahim Bahrami (cu același nume ca și actorul) pentru a îi spăla trupul după sinucidere. Intenția ei e una teribilă și de sacrificiu pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane în care trăiește poporul său. Gândul e inspirat din fapte reale și îl ducem greu, chiar dacă filmul e presărat cu umor negru, tipic pentru regizorul exilat în Franța din 2015 și câștigător a numeroase premii cu filmele sale, Abdolreza Kahani. Acesta ne explică în cuvintele genericului de final că își produce singur filmele, abordând așa-zisul stil de Cinema Solo. După film, înțelegând situația și realizând fragilitatea și pericolul la care se expune călătorind prin lume cu filmul de față, cu emoții pun și eu câteva întrebări și cu greu reușesc să mă adun și la ieșirea din sală să-i urez Golei “Be safe”!


Dar filmul cu adevărat de “Tiff” (prietenii știu de ce) e altul. Cu nume predestinat, Sicko (Auru, 2025) un „tratament șoc” de Aitore Zholdaskali din Kazahstan începe ușor, clișeic, cu imagini frumos colorate despre o farsă pusă la cale de o familie tânără pentru a face rost de bani să-și plătească sumedenia de datorii. Azamat (Ayan Utepbergen) e șofer de taxi și nu e îndeajuns de "bărbat" și e umilit de cei care își revendică datoriile. Soția lui, Tansholpan (Dilnaz Kurmangali) are o oarecare moralitate și îi surprindem îndoiala și încercările de a da totul pe față. Dar totuși farsa merge mai departe și ajunge la punctul în care un ONG caritabil le organizează o licitație pentru a strânge 500.000 de euro pentru o operație fictivă în străinătate. Și atunci farsa devine tragică, lucrurile o iau razna, apare cruzimea, sângele și absurdul, căci umilința și sărăcia nasc violență. Clișeul e salvat puțin spre final, când Azamat devine “bărbat”, unul care își iubește foarte mult soția, însă într-un mod brutal, crud și hipnotizant. 


Parcă intru apoi într-un acvariu aflat pe malul mării la apus și nu mai am nevoie de pastile, căci mă simt „vrăjit” de sirenele, imaginile spectaculoase și culorile filmului Titanic Ocean, 2026 (Q&A cu regizoarea Konstantina Kotzamani). Filmul e destul de îndrăneț, reinterpretând mitul sireneler și combinând elemente de estetică pop japoneză și anime și cred că prinde bine la o parte din tinerii de azi. Adolescente asiatice, cu părul vopsit în culori aprinse, neon, merg la școală pentru a învăța să devină sirene. Își aleg nume de scenă, căci urmează să “lucreze” în cele mai mari acvarii din lume. Ele își spun: Deep Sea, Eternal Sunset, Yokohama Blue, iar pe lângă nume, trebuie să-și aleagă și o melodie cu care să vrăjească “rechinii” sau după caz pe unul dintre profesori. Cântecul de sirenă poate fi de la Beyoncé sau Rihanna sau electrizantul și omniprezentul “I Follow Rivers” al lui Lykke Li. Dacă la început aflăm că una fumează, alta se joacă mermaids pe telefon și alta are o dilemă legată de cântecul ales, pe parcurs fetele se antrenează cu seriozitate și se maturizează prin disciplina strictă impusă de profesori/antrenori și așteaptă cu înfrigurare examenul de final, al 23-lea congres al sirenelor. Filmul evadează gradual în planul oniric și devine suprarealist, devenind o metaforă vizuală despre depășirea fricilor, presiunea socială și descoperirea propriei realități și identități. “Pentru că odată ce ai les să fii sirenă, rămâi sirenă”, așa cum bine zicea una dintre profesoare!


Închei acest tratament care se pare că a funcționat, cu un eveniment marcant, vizionarea filmului O iubire a lui Swann (Un amour de Swann, 1984, de Volker Schlöndorff, cu Jeremy Irons și Alain Delon) în prezența actriței Ornella Muti, una dintre figurile iconice ale cinematografiei internationale, căreia la Gala de închidere a Tiff-ului i se va decerna pemiul de excelență pentru întreaga activitate. Și întocmai ca o divă, se lasă așteptată cîteva minute. Și pentru a ne introduce în atmosfera filmului, ne povestește pe scenă că înainte, corsetele erau reale, te strângeau și puteai leșina de la strânsoarea lor. Mă întreb ce-o fi vrut să zică cu asta, însă intru rapid în atmosfera filmului și înțeleg că nu atât corsetul, cât ce scoate acesta în evidență era un atu foarte important în Belle Époque-ul Parisului secolului IX și că rangul nu conta așa de mult într-o iubire “imposibilă” și o căsătorie improbabilă între un domn “greu” și o doamnă “ușoară”.

Publicat de Richard M. Ilie la 20:33 0 comentarii
Categorii: ,

joi, 18 iunie 2026

TIFF 2026 - partea a 2-a

*corespondenta de la Cluj de Răzvan Băloi


Săptămâna de tratament pentru FOMO începe luni cu documentarul emoționant Fata lui tata (Apám lánya, 2025) în care regizoarea slovacă de etnie maghiară Lea Podhradská încearcă să vindece niște răni din trecut. Cealaltă “fată a lui tata”, sora ei vitregă Deni a dispărut în urmă cu 27 de ani de pe radarul familiei și aproape că nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Acest mister se estompează treptat prin interviuri cu unii membri ai familiei, dar mai ales prin încăpățânarea regizoarei care pornește pe un fir destul de firav în căutarea surorii dispărute. O scrisoare din trecut, un telefon dat la ambasadă în Spania și misterul se deslușește. Rebelă la vârsta adolescentei, Deni pleacă de acasă cu un băiat mai mare și naște o fetiță. De aici începe o adevărată dramă în viața ei. Fiind abandonată de soț, respinsă de familie, neacceptată de societate, face ce poate și ce trebuie pentru a supraviețui. Devine pe rând: prostituată, traficantă de droguri și în cele din urmă un caz social. Iar mâna întinsă de sora ei devine acel colac salvator pe care nu l-a avut nicodată la îndemână. Să fie oare prea târziu?


Regizorul chilian Juan Pablo Sallato, prezent în sală la Q&A, revine după Ojos Rojos (2010), documentarul despre cel mai important sport din țară, fotbalul, cu Hangarul roșu (Hangar Rojo, 2026), o nouă radiografie a societății chiliene. Asistăm în imagini alb și negru la ultimele ore de viață și regim ale președintelui Salvador Allende și la primele ore din dictatura lui Pinochet. În acel 11 septembrie (!), roșu al anului 1973, toată moralitatea unei lovituri de stat stă pe umerii unui căpitan de la școala de aviație din Santiago, Jorge Silva (Nicolás Zárate). Care e moral, incomod și curajos chiar și în mijlocul acestor zbuciumuri. Pentru a amplifica angoasa acelor ore, camera se plimbă la câțiva centimetri în spatele căpitanului Silva și tremură, iar fețele oamenilor din jur sunt estompate, exact cum aveau să devină și viețile lor pentru următorii 17 ani. Aflăm după film că hangarul cel roșu a existat și în realitate și a fost primul centru de detenție și tortură al juntei militare care a lăsat urme profunde în societatea chiliană.


Închei tratamentul zilei cu un road movie turbulent, Lionel (2025), al regizorului spaniol, Carlos Saiz Espín, prezent în sală pentru discuții. Și îmi place ce văd. Un tată șomer, dar descurcăreț, un fiu de 26 de ani, pe cale să-și piardă pensia socială și o fiică care lucrează în nordul Franței, pe care aceștia o vizitează o dată pe an, de ziua ei. Filmul transcende însă simpla călătorie fizică a celor trei și pune accentul pe dialoguri, pe reconciliere, chiar dacă un pic târzie și în special pe acceptare. Și cu toate că tatăl e dur, haotic, încătățânat și egoist, e totuși un tată, care în spatele acestor trăsături aparente ascunde ceva mai mult. Senzația asta e confirmată de faptul că la sfârșit aflu că acești actori nu sunt profesioniști, ci sunt familia reală a lui Lionel (Alicia Corral, Lionel J. Corral și Lionel Guy Emilio) și joacă practic propriile lor roluri, estompând astfel granița dintre realitate și ficțiune.


Ziua de marți e ceva mai plină și începe cu un tratament psihologic: Our Father (Oce nas, 2025) al regizorului sârb Goran Stankovic, cunoscut la noi pentru excelentul serial de pe Netflix, Operation Sabre, 2024 despre asasinarea primului ministru Zoran Djindjic și a haosului politic și social din anul 2003 din Serbia. “Tatăl nostru”, preotul Branko, jucat de Boris Isakovic (generalul Ratko Mladic din tulburătorul Quo Vadis, Aida?, 2020) e “guru” unui centru de dezintoxicare și reeducare de la o mănăstire din munți și nu ezită să folosească cruzimea prin bătăi și manipulare atunci când situația o cere. Pentru Dejan (foarte bine jucat de Vucic Perovic) se pare că acest tratament funcționează și întrezărim speranța în mijlocul atmosferei grele și apăsătoare de la centru, însă nu toți tinerii care vin acolo acceptă și reușesc să se îndrepte prin această reeducare. Există un Dumnezeu înauntru și unul complet diferit în afară - spune unul dintre tineri care recidivează și pentru care nu mai există speranță. Făcut după un caz real, după o muncă de documentare asiduă, așa cum ne dezvăluie regizorul, prezent la sesiunea de Q&A, filmul e foarte matur și realist și ridică o sumedenie de întrebări legate de legitimitatea folosirii pedepsei corporale pentru reeducare, dar și de folosirea religiei în acest proces, la care regizorul răspunde simplu: „The misuse of abuse is tyranny and the misuse of religion is the same”.


The Turkish Coffee Table (Cam Sehpa, 2025) (Q&A cu regizorul Can Evrenol) e un body horror, gen al cărui fan nu sunt deloc. Însă, oricât de inconfortabil mă simt, mă încăpățânez să rămân până la sfârșit și nu regret deloc, căci filmul e la fel de amuzant pe cât e de șocant, are o coloană sonoră pe care îți vine să te “miști” și măiestria regizorului se simte în fiecare scenă. Cea mai proastă decizie din viața lui Ibrahim, proaspăt devenit tătic este să cumpere o măsuță de cafea cu picioare metalice sub formă de cai și cu sticlă. Și nu pentru că vânzătoarea e agasantă! Ci pentru că e și mincinoasă! Geamul care trebuia să fie securizat, nu e. Și cel mai „rău” e că anticipez asta. Și strâng din stomac. Și dacă nu era de ajuns, “mă enervez” pe o vecină adolescentă care apare și complică și mai mult lucrurile. Și la final totul o ia razna, căci așa e în filmele turcești! Aflăm apoi că “Măsuța” e un remake al unui film recent spaniol cu nume asemănător The Coffee Table (La mesita del comedor, 2022), un lucru destul de neobișnuit în cinema, dar fiind vorba de un film turcesc, totul este posibil. Acest fapt e dovedit în filmul de referință pentru istoria cinematografiei turcești, Remake, Remix, Rip-Off, 2014 al regizorului Cem Kaya, despre care aflu că e prieten cu regizorul Cam și atunci lucruirile se leagă și nu mă mai mir deloc de această “neobisnuință”.


Fabula, 2025 (Q&A cu regizorul Michiel ten Horn și compozitorul Djurre de Haan) vine ca o gură de aer după filmul precedent și are iz de basm medieval în care legendele nu sunt povestite până la capăt și care se pierde deseori în detalii pe care speri că cineva ți le va explica cândva. O căpușă care se înfige în spatele unui tip de 55 ani fără orizonturi, dar care caută sensul vieții, un frate excentric și ciudat, un bunic cu cocoașă care se folosește de o oglindă pentru a vedea la televizorul întors invers, un circ ambulant, o legendă cu un nabab indian blestemat de o țigancă, împușcături și afaceri cu droguri, trădări și câte și mai câte. Și-am încălecat pe ... un coif din aur, care e de negăsit. Un basm pentru copilul din tine!


Mă simt “gol goluț” la filmul lui Muriel d’Ansembourg, Truly Naked (2026). Cu scene explicite de sex, fără prea mute menajamente intrăm în casa unui actor și producător al industriei pornografice și descoperim acolo o relație tată-fiu care pare perfectă. Alec (Caolán O'Gorman), puștiul, licean, e implicat în afacerea familiei, fiind operator, fotograf și confident al tatălui său. Și cumva, încercăm să acceptăm situația asta ca pe o normalitate. Însă, atunci când apare în peisaj o colegă de clasă, inevitabil apar și sentimente și o oarecare normalitate. Poate oare Alec să facă diferența între ce a văzut prin prisma camerei de filmat încă de la vârsta de 5 ani și ce vede acum în realitate? Filmul e un coming-of-age îndrăzneț, ireproșabil din punct de vedere al interpretării tinerilor actori și al imaginii cinematografice unice și curajoase, dar și prin tema didactică care explorează diferența dintre sex și intimitate. Filmul devine un pic prea critic și direct spre final cu o industrie care poate să moară, însă care nu se va preda niciodată!


Nici miercuri nu stau pe gânduri și urmez prescripția. No One Will Know (Le Roi Soleil, 2025) prin multitudinea de scenarii posibile, improbabile și (ne)realiste încearcă să răspundă la întrebarea clasică a lui Aristotel: poți să recunoști diferența între real, posibil și probabil? Filmul începe în haine de epocă, în perioada regilor, cu o scenă în care diplomatul venețian Casanova propune curții regale franceze ieșirea din impasul financiar al imperiului prin organizarea unei loterii naționale (fapt parțial adevărat și neverificabil pe deplin). Restul filmului constă dintr-o acțiune alertă, plină de suspans. Un bilet câștigator la loto jucat de un bătrânel într-un bar in valoare de aproape 300 milioane de euro creează scenarii peste scenarii și crime peste crime. Acțiunea e sufocantă, aproape toată petrecându-se în aceeași speluncă, cu un nume măreț: Regele Soare. Prin diferitele tipologii umane alese: un barman chinez, un polițist corupt, unul moral, un tânăr bancher pe cocaină, o lady scăpătată cu nume sugetiv, Lafayette, un pierde vară și o veșnică studentă la filosofie, filmul satirizează societatea franceză și mă duce cu gândul la al nostru Caragiale.


Aici mă simt acasă (Itt érzem magam otthon, 2025, Q&A cu regizorul Gábor Holtai), in mijlocul unei familii care nu e ceea ce pare. Rita (Rozi Lovas) e răpită de pe stradă și e forțată să devină Szilvi, fiica răsfățată a lui Papa (Tibor Szervét), capul familiei Árpád. E supusă unui tratament de spălare pe creier de așa-zisul ei frate Marci (Áron Molnár) și ea trebuie să reziste. Devine totuși din ce în ce mai mult Szilvi, căci asta e singura ei poartă de salvare. Filmul exploatează tema răpirii și creării unei noi identități ca pe o alegorie și manipulare în timpul unui regim totalitar (nu degeaba familia ascultă Katyusha, piesa preferată a lui Putin), e claustrofobic și tensiunea sa constantă e amplificată pe măsură ce înțelegem că dacă nu suntem atenți, toți putem deveni Szilvi, uneori chiar fără să ne dăm seama.


Mi-a plăcut mult Malul Vânat (A River's Gaze, 2026), care e și numele satului în care se petrece acțiunea, un martor tăcut al acțiunii filmului. Cu o distribuție pe placul meu, Mihaela Subțirică, Vasile Pavel și Iulian Postelnicu, filmul e prima parte a unei trilogii despre iubire în mediul rural. Aflăm de le regizoarea Andreea Cristina Bortun, prezentă în sală, că filmul ei de debut, Malul Vânat, cu aspecte antropologice, e filmat în toate cele patru anotimpuri pentru a surprinde toate ciclurile naturii și a vieții dintr-un sat din sudul României. Mai aflăm că documentarea pe teren a fost pe parcursul a șase ani și distribuția este formată în proporție de peste 60% din actori neprofesioniști. Fiind mare fan al actorului Vasile Pavel (Soldatii. Poveste din Ferentari, 2017), reușesc să schimb câteva vorbe cu el, tocmai la “Vărzărie” și fac cu el un selfie pentru autenticitate și context!

Publicat de Richard M. Ilie la 21:18 0 comentarii
Categorii: ,

luni, 15 iunie 2026

Tiff 2026 - partea 1

*corespondenta de la Cluj de Răzvan Băloi


Am ajuns la a 25-a ediție a Tiff-ului pentru a mă trata de FOMO: ce să aleg, dar mai degrabă la ce să renunț din cele 210 filme din 49 de țări în 12 cinematografe? Eu și încă 99.999 de spectatori. Spre comparație, atunci când nu exista FOMO, la prima ediție, în 2002, au fost 43 de filme în 2 săli de cinema și 8701 spectatori. Ce mi-ar mai fi plăcut să am de ales atunci!

Dar să încep povestea primului weekend la Tiff.25

În prima zi, m-am tratat cu doar două pastile cinematografice:

Regizorul David Trueba (A Good Life, 1996, Soldiers of Salamina, 2003) ne propune Always Winter (Siempre es invierno, 2025) care mă încântă prin simbolurile presărate într-un Brussel iernatic: un telefon pe care rulează un video sub apă, escaladarea a foarte multe trepte de către doi bătrânei și în mod special omagiul adus celui mai important cântăreț francex de după război, Georges Brassens, prin melodia Les Amoureux des Bancs Publics care se pliază perfect pe acțiunea filmului: o despărțire din dragoste și o poveste romantică la un congres de arhitectură peisagistică, unde băncile dintr-un parc public sunt triste, de o singură persoană, cu câte o clepsidră atașată. O nuntă în stil african, unde o pătură înfășurată în jurul mirilor, simbolizând unirea dintre ei leagă povestea unui Brussel înfrigurat de o Mallorca cu apusuri dramatice, unde o altă pătură leagă doi oameni care nu ar trebui să fie neapărat împreună.


Numele Quentin te obligă să fii prolific și un pic nebun, căci atât Tarantino, cât și Dupieux posedă ambele calități. Dupieux scoate mai nou două filme pe an, iar The Piano Accident (Original title: L'accident de piano, 2025) nici măcar nu e ultimul său film, ci antepenultimul. Magaloche (Adèle Exarchopoulos din Blue is the Warmest Colour -2013), o influenceriță extrem de bogată care exploatează prin video-uri scurte și șocante boala sa rară (incapacitatea de a simți durere) își produce atât ei, cât și celor din jur răni care, în mintea ei, ar trebui să se trateze. Satiric, răutăcios, comic, șocant și dramatic, filmul nu sare din tiparul lui Dupieux și se chinuie să ne predea o lecție de supraviețuire printre oamenii excentrici, egocentrici, putrezi de bogați și răutăcioși.


Sâmbătă, a doua zi, am luat trei pastile:

Prima a revelat un film documentar, personal, Dacă porumbeii s-ar face aur (If Pigeons Turned to Gold, 2026), al cehoaicei Pepa Lubojacki, nominalizat la Berlinale. O comparație interesantă între porumbei și oamenii străzii, din care fac parte chiar fratele și doi verișori ai regizoarei, filmul ne întristează și ne dă în același timp speranțe. Ce-ar fi dacă porumbeii, la fel ca oamenii străzii ar fi din aur? I-ai lua probabil acasă și i-ai purta, nu? I-ai salva astfel, dar cu ce preț? Construit din poze personale animate cu IA și footage-uri cu telefonul mobil, filmul e o analiză consistentă a dependenței de alcool și a întrebării: „Ai purtat vreodată doliu pentru cineva care nu a murit?”. Unde se sfârșește dragostea și unde începe controlul e o altă întrebare la care ar trebui să răspundem noi toți.


În Reconstituirea (Re-creation, 2025), regizorii Jim Sheridan și David Merriman îi aduc un omagiu lui Sidney Lumet și filmului său cult 12 Angry Men (1957). Folosindu-l pe irlandezul Colm Meaney (Miles O'Brien din Star Trek – Next Generation) în rolul jurnalistului Ian Bailey, care fusese acuzat și condamnat pentru o crimă pasională în urmă cu 30 de ani, filmul este făcut după un caz real și încearcă să reconstituie un proces care nu a convins pe nimeni. Cei 12 jurați dezbat și votează de câte ori e nevoie pentru a lua o decizie unanimă. Însă e nevoie de o singură îndoială pentru a prelungi angoasa unei decizii grele, care la început părea fără echivoc.


Termin ziua cu o nouă dilemă morală: Regina și marea (Queen at Sea, 2026) câștigătorul a doi Urși de Argint la Berlinale pe care ne-o propune cu măiestrie regizorul amercian Lance Hammer, dar și interpretarea măiastră a Juliettei Binoche. Dilema e cea legată de capacitatea persoanelor cu demență de a-și da consințământul pentru a face sex, dar și pentru alte decizii de viață, viață care nu pare că mai e a lor. Construit cu migală, cu filmări din unghiuri care incomodează, între pereții unei case claustrofobe și plină de trepte abrupte din Londra, filmul ne expune imperfecțiunile sistemului social englez, dar și cum lucrurile o pot lua razna de la o banală reclamație la poliție.



Duminică m-am pastilat ceva mai tare:

La matineu, văd Ca-n povești (De idylle, 2025) și mă simt ca atare, adică într-o poveste, ușor suprarealistă. Filmul începe cu statuia imensă a unui struț, suspendată de un elicopter, precum statuia lui Isus a lui Fellini din La Dolce Vita și ne dă un prim clue al poveștii. La fel ca și struții, majoritatea personajelor din film își ascund și își neagă golurile din viață, relațiile eșuate și mortalitatea iminentă. Mă captivează pe măsură ce mă intrigă dedublarea Annikăi (Hadewych Minis), personajul principal care își vede la tot pasul sosia dintr-un univers paralel, cu care până la urmă se conectează. Mă pune pe gânduri sfatul pe care îl dă soțul acesteia, profesorul pesimist Musa (Nabil Mallat), fiului lor Timo, care crede că va muri peste o săptămână: „Nu ești special, ține minte asta. Îți va face viața mult mai ușoară.”. Mai rămân să mă frapeze fratele Annikăi, Victor (Eelco Smits) care după o căsătorie de 18 ani, „iese din dulap” și începe să-și caute un iubit pe internet, dar și Joke (Beppie Melissen), o bunică urâcioasă și scandaloasă care dă vina pe Dumnezeu că o ține prea mult în viață. Comicul împreună cu absurdul se împletesc armonios și în loc de o poveste sumbră, grotească și pesismistă, reiese un film la fel de ușor, pe cât de șlefuit și însorit, de la care ies ca după o ploaie lejeră de vară din Cluj.

Continui tratamentul cu Tabăra de slăbit (Weightless, Original title: Vægtløs, 2025), câștigător prin regizoarea Emilie Thalund al premiului New Directors Award de la San Sebastian, unde Lea, o adolescentă plinuță de 15 ani își petrece vara cu speranța că va dezvolta relații mai sănătoasă cu mâncarea și sportul. Însă relațiile pe care le dezvoltă în tabără țin mai mult de vârstă și mai puțin de complexe. O adoră pe cuceritoara și lejera Sasha, colega ei de cameră și are primele fioruri amoroase pentru Rune, instructorul taberei, care tinde să răspundă sentimentelor ei. Cel puțin până la un punct...


În următorul film, aparent un fel Ghostbusters adaptat, O fantomă utilă (A Useful Ghost, Original title: Pee chai dai ka, 2025), regizorul thailandez Ratchapoom Boonbunchachoke, se folosește de fantome ca și cum ar fi ... aspiratoare. Și nu întâmplător! O problemă acută în Thailanda, praful - inutil, de la care se mai și moare, încearcă să fie aspirat. Însă ce ar mai fi inutil și ar trebui curățat? Pentru a răspunde la întrebare încercăm să urmărim firul poveștii. Aflăm astfel că Nat, logodnica lui March, moare, devine fantomă și „posedă” un aspirator. Dragostea dintre cei doi continuă și sub această formă, nefirească, spre disperarea familiei lui. Pentru a deveni utilă și acceptată, fantoma lui Nat, trebuie să “curețe” fabrica familiei de toate celelalte fantome, inutile, care bântuie mașinăriile acesteia și stopează producția. Însă aceasta e doar un pretext, „praf” în ochi, căci pe măsură ce filmul devine tot mai absurd și mai fantomatic, realizăm ca toate celelalte fantome sunt de fapt sufletele celor care s-au sacrificat timp de 70 de ani în încercarea de a democratiza o țară. Și astfel înțelegem de fapt adevărata întrebare a filmului. Și primim și răspunsul: țara care în afară de ladyboys și de plaje superbe se pare că abundă și în fantome (in)utile!


Butterfly (2026), primul film cu Q&A, cu regizoarea Itonje Søimer Guttormsen văzut la ediția de față a Tiff-ului încearcă să fie un exercițiu spiritual. Din discuția de după, surprind că acest exercițiu ezoteric este atât pentru cele două surori norvegiene din film, Lily și Diana, care își pierd mama înstrăinată, inițiatoarea unui curent spiritual după o viața petrecută pe insula Gran Canare, cât și pentru regizoare, care recunoaște că a cochetat în trecut cu lillithismul (“cadrul filosofic, spiritual sau ideologic centrat pe figura lui Lilith, o figură primordială din mitologia evreiască”) și căreia i-au trebuit nu mai puțin de 18 ani pentru a găsi o Lily perfectă. Aceasta se pare că e Renate Reinsve (Sentimental Value,The Worst Person in the World, Backrooms și mult așteptatul Fjord) care în film e excentrică (sprâncene decolorate, piercing în nas, garderobă plină de latex), narcisistă și egoistă, spre deosebire de sora ei Diana (Helene Bjørneby, Karianne din The Worst Person in the World), care e cuminte, rigidă și în banca ei. O reevaluare a trecutului, dar și o poziționare graduală în prezent, ne arată o transformare a celor două surori spre o spiritualitate din care au doar de câștigat.


Publicat de Richard M. Ilie la 21:06 0 comentarii
Categorii: ,

marți, 26 mai 2026

"Avem o datorie față de Alice să îi spunem povestea"

IRINA MALCEA-CÂNDEA, DESPRE ALICE ON & OFF

Actrița Jessie Buckley a vorbit recent pe scena Oscarurilor despre "haosul frumos din inima unei mame". Irina Malcea-Cândea, mamă a trei copii și mamă a mai multe filme -în calitate de producătoare independentă și autoare în pregătire-  a vorbit despre cât este de greu și de frumos să încerci a gestiona acest haos. Interviul de mai jos a fost consemnat de Lucian Mircu cu ocazia proiecției speciale Alice On & Off, duminica asta la Timișoara, în prezența regizoarei Isabela Tent.

Fondatoare a companiei de producție Luna Film, Irina a produs mai multe filme românești: Alice On & Off, Apropierea, Profu', Pământul de care aparținem, Eu sunt Hercule, Charleston (producător executiv), Ultima Zi (producător asociat), dar și internaționale, precum dramă bosniacă Fiul (The Son) sau filmul bulgăresc Palat pentru popor (Palace for the People). Chiar zilele acestea este premiera la SWSX London unui alt lungmetraj de ficțiune pe care l-a coprodus, tot fără sprijin din partea CNC - The Boy with the Light Blue Eyes de Thanasis Neofotistos. Irina Malcea-Cândea este membră a Academiei Europene de Film și a absolvit EAVE Producers Workshop, Berlinale Talents, EWA Network, PUENTES și Emerging Producers.


                                                          Foto: Vlad Braga


Marele Ecran: Cum e să pornești, abia ieșită din școala de film, pe un drum împărțit timp de 7 ani cu o tânără cineastă? Ce ai nevoie ca să duci la capăt un proiect de asemenea anduranță?

Irina Malcea-Cândea: Aici cred că e o mică confuzie. Când am întâlnit-o prima dată pe Isabela și mi-a prezentat ideea de a lucra împreună la lungmetraj, aveam 31 de ani. Așadar, nu eram chiar «abia ieșită» din școală. Plus ca eu nu am făcut școală de film, motiv pentru care uneori am suferit de sindromul impostorului. 

Însă, dacă te referi la Isa, ea avea pe atunci 23 de ani și dacă nu mă înșel, încă studia, da. În perioada în care ne-am cunoscut, tocmai luase Gopo pentru cel mai bun scurtmetraj documentar  (categorie care, din păcate, nu mai există) cu Chat with Alice, de la care am început să dezvoltăm lungmetrajul.

E drept ca ne-a luat cam mult, 8 ani până când am lansat Alice On & Off, însă privind retrospectiv, cred ca lucrurile s-au așezat exact așa cum a fost necesar pentru film și pentru poveste. 

Întorcându-mă la prima parte a întrebării, nu m-am gândit niciodată că pornesc la drum cu o tânără cineastă de-abia ieșită de pe băncile școlii. Adică nu mi-am pus problema asta, nu m-a speriat în vreun fel.

Atunci când iau decizia de a intra într-un proiect, pentru mine cel mai important lucru este relația pe care o dezvolt și o construiesc în timp cu regizorul/ regizoarea. Prima întâlnire cu Isa a fost love at first sight. Îmi aduc aminte și acum, a fost pur și simplu o întâlnire de bucurie și niciuna dintre noi nu bănuiam ca vom împărți același drum vreme de 8-10 ani.

Am crescut mult împreună și, evident, separat. Pentru mine a fost un mare privilegiu să fiu martoră transformării Isabelei din tânăra de 23 de ani, în femeia și cineasta de acum.

În afară de această latură personală și profund umană, cred ca anduranța proiectului a fost dată la modul subtil, de forța lui Alice. 

M-am îndrăgostit de personajul Alice de la prima vizionare a scurtmetrajului Chat with Alice. M-a fermecat complexitatea ei, frumusețea, inteligența ei, năzuințele ei, visele ei neîmplinite, zâmbetele, privirile de căldură către Aristo, relația complexă și, până la un moment dat, plină de dragoste cu Dorian. De fiecare dată când ne gândeam ca nu vom reuși să facem acest film și să îl ducem la bun sfârșit, mereu simțeam ca avem o datorie față de Alice și ca e necesar să îi spunem povestea.

Alice și-a dorit mereu să lase ceva în urma. Și cred că acest film este moștenirea ei.


                                                                                     Foto: Adi Marineci


M.E.: Ai mai lucrat la documentare sociale -tot cu editoarea Letiția Ștefănescu la Profu’- și, în afară de cateva proiecte de ficțiune, pare ca te-ai specializat sau ai cautat filme documentare îndrăznețe. Cum răzbești și de unde îți iei energie ca producătoare independentă într-un mediu destul de vitreg pentru filmul documentar de autor, mai ales la noi?

I.M.: E o întrebare foarte bună la care mi-ar plăcea să pot răspunde clar, doar ca nu știu cum.

În afară de ultimul lungmetraj, documentar la care lucrez acum, toate celelalte proiecte au venit către mine, luând ulterior decizia de a le produce, așadar nu le-am căutat neapărat. Pe unele le-am descoperit dinainte, într-adevăr, însă tot ele au venit către mine.

Acum câțiva ani, Hanka Kastelicova de la HBO mi-a spus că s-a obișnuit ca eu să fac doar documentare «grele» și cu subiecte greu de abordat sau difuzat (abuzul de droguri sau abuzul sexual la copii, ca să amintesc doar două. 

Atunci când aleg un proiect nu o fac doar pe baza subiectului. De fiecare dată a fost ceva din mine sau din experiența mea care a rezonat cu cea a protagonistului sau a subiectului pe care voiam să îl expunem. Și pur și simplu simțeam nevoia să fiu și eu parte din Vocea care spune această poveste. În speranța ca ea îi poate inspira pe ceilalți și schimba ceva în mai bine.

Așadar, dacă analizez mai profund, cred că energia despre care mă întrebai o găsesc întotdeauna atât în mine  -legată de motivația de a face acest film-, cât și în personaje. Trebuie să mă îndrăgostesc cumva de ele și să mă inspire, la rându-mi, și pe mine.

Altfel, la modul practic și pragmatic, este înca foarte greu să faci film documentar în România.

Cu Alice On& Off am obținut finanțare la CNC de-abia la a patra încercare. Și acesta e un exemplu «fericit», alte filme le-am făcut fără CNC.

În afară de CNC - unde, dacă se organizează concurs, zic dacă pentru că momentan totul este blocat de un an și jumătate iar competiția este acerbă pentru că banii sunt puțini - nu există o altă oportunitate concretă de finanțare. Nu avem «fonduri regionale» sau forme de finanțare dedicate filmului documentar. Televiziunile naționale nu finanțează documentare de autor, drept urmare, recunosc că mi-am spus de multe ori că nu mai fac niciodată film documentar. Însă, cum viața bate filmul, mai întâlnesc câte un personaj care mă face să îmi schimb părerea. 


                                           Irina Malcea-Cândea & Isabela Tent


M.E.: Ai un mesaj, o invitație pentru timișoreni: de ce să vină să o cunoască pe Alice și, implicit, pe Isabela?

I.M.: Pentru ca își vor aminti  -cu toate că e posibil să nu fi uitat vreodată- că nu există doar alb sau negru, doar frumos sau urât. Viața noastră, cea adevărată, se trăiește mereu prin nuanțele de gri.

M.E.: În final, o întrebare mai personală. Spuneai că ai empatizat cu Alice ca și copil neiubit. Ești la rândul tău mamă a trei copii. Cum împaci viața plină de provocări a unei producătoare de film cu viața de familie la rândul ei plină de provocări zilnice? E ceva ce ai învățat despre ce înseamnă să fii mamă  în anii lucrați la acest proiect?

I.M.: M-am întrebat mereu care ar fi fost viața lui Alice dacă ar fi fost un copil iubit. Cred sincer că ar fi fost una diferită și mult mai bună. Tocmai de aceea, dacă am învățat ceva în acești, deja, 9 ani, este să îmi iubesc mereu copiii, orice s-ar întâmpla.

Întorcându-mă la prima parte a întrebării, n-o să te mint - e greu. Dar am ajuns și eu la vârsta la care să îmi dau seama că nimic bun nu vine ușor și că totul trebuie menținut, dezvoltat, construit, renovat, etc, ca să poată dura. Cred că pur și simplu m-am obișnuit cu haosul frumos din viața mea, așa că încerc să iau tot ce e mai bun din asta.


Marele Ecran Prezintă „Alice On & Off”, duminică, 31 mai (de la ora 17), la Cinema Studio Timișoara. Proiecția este urmată de Q & A cu regizoarea Isabela Tent.

Publicat de Lucian Mircu la 18:52 0 comentarii
Categorii:

luni, 25 mai 2026

Letiția Ștefănescu, despre "Alice On & Off"

Letiția Ștefănescu este una dintre cele mai active editoare de film din România. În afară de ficțiune, lucrează și mult film documentar. Am invitat-o la Timișoara, alături de regizoarea Isabela Tent, la proiecția specială Alice On & Off, film la care lucrase timp de trei ani. Și-a dorit și Letiția să ajungă dar, pentru că nu se aliniază stelele să vină, măcar ne-am consolat cu o discuție prin telefon în dimineața de vineri, 22 mai. 

Alice On & Off (2024) este despre o fată captivă în existența unei mame tinere. La 16 ani se îndrăgostește de Dorian, care a sărit de 50. Deși se căsătoresc și au un fiu, Aristo, ecourile propriei sale copilării dificile ies din nou la iveală. O imagine fără compromisuri a modului în care trauma se repetă de la o generație la alta, în timp ce Alice încearcă să rămână prezentă în viața fiului ei și să se regăsească. Un film realizat de trei femei: Isabela Tent (regie), Irina Malcea (producție), Letiția Ștefănescu (editoare). 

Am admirat mereu la Letiția stilul direct și onest, adesea cu umor și mereu fără menajamente (în primul rând față de sine). Full disclosure: am lucrat cu Letiția la editarea Apă și talpă (unde a fost a treia pereche de ochi, în trioul completat de Mircea Gherase). Pe parcursul colaborării am avut o grămadă de învățat de la ea. Cum o poate dovedi și acest interviu, consemnat și editat pentru claritate (de Lucian Mircu).


                                                                Foto: Vlad Braga

Marele Ecran: Alice On & Off are o istorie întinsă pe aproximativ 10 ani. Tu când ai intrat în proces?

Letiția Ștefănescu: Într-adevăr, a trecut mult timp de când a fost filmată prima dată familia aceasta, dar primii ani au fost dedicați unui scurtmetraj, apoi s-au rostogolit într-un alt scurtmetraj. A durat ceva până Isabela Tent s-a întâlnit cu Irina Malcea (producătoarea filmului, nota noastră) care a impulsionat-o să facă un lungmetraj. Irina m-a cooptat și pe mine în ecuație destul de rapid, prin 2021.

M.E.: Ce te-a prins în poveste? Care a fost motivația ta să intri într-un asemenea proiect de anduranță?

L.Ș.: Am empatizat foarte mult cu Alice. Pur și simplu a fost o curiozitate și o nevoie de a explora povestea asta. Simțeam că există niște puncte comune între noi și m-a fascinat destinul ei foarte intens.

M.E.: Nu că ar conta foarte mult cantitatea, dar bănuiesc că ai avut de structurat un volum destul de mare de filmări.

L.Ș.: În ciuda perioadei lungi pe care s-a întins proiectul, Isabela n-a filmat în fiecare zi sau în fiecare săptămână. S-a dus punctual în niște momente care i s-au părut importante. Cred că erau sub 100 de ore de material, nu chiar cu sutele cum se strâng de obicei la documentar observațional.

Oricum e mult, dar s-au cernut destul de ușor momentele-cheie. După care a trebuit doar să ne dăm seama cum construim restul filmului din ce a rămas, în afara secvențelor-bombă.


                  Matei Stratan (compozitor), Letiția Ștefănescu (editor), Irina Malcea (producătoare) & Isabela Tent (regizoare)


M.E.: Ați avut un fir roșu sau după ce v-ați ghidat?

L.Ș.: Am muncit destul de mult până să ajungem la o structură, până să ne găsim calea. Cred că singurul fir roșu care ne-a ghidat a fost responsabilitatea noastră față de ei ca familie, față de fiecare și mai ales față de Aristo. Genul ăsta de responsabilitate, pe care o ai vizavi de cum reprezinți o persoană, a modelat foarte mult filmul.

Filmul s-a format în raport cu găsirea unui punct de echilibru: cum să te facem ca spectator să-i iubești și să-i urăști deopotrivă, așa cum simțeam și noi față de personaje și față de alegerile lor de viață.

Cam asta a fost steaua călăuzitoare: să ajungem în punctul în care putem să îi rotunjim 3D ca personaje. Să nu te poziționezi în extremis, ca spectator, față de nicicare. Aveam mereu în minte cum își va privi acest copil familia când va crește.

A durat mult până am găsit la montaj legătura între felul în care a crescut Alice și felul în care își gestionează familia ei. Apoi am așezat materialul pe această idee. Sigur, e și un subiect la modă. Apar la generația noastră atâtea filme despre cum copilăria ne-a influențat viețile actuale.

M.E.: De curând ai intrat și tu în rolul de părinte. A rămas ceva cu tine după proiectul Alice On & Off  și la care te-ai gândit recent din perspectiva de părinte?

L.Ș.: Da. E ceva ce n-am conștientizat pe moment -  încă nu eram părinte pe vremea când lucram la film - ceva care a fost foarte dureros pentru noi de privit. Și cred că e în general dureros de privit. Din afară e mult mai ușor să observi abuzuri sau alte lucruri care nu sunt conform cu busola ta internă de valori. E mai greu să le observi când faci tu lucrurile respective.

Privind din afară dinamicile de familie i-am judecat destul de aspru și am fost supărată pe cei doi ca părinți și pe felul în care își folosesc copilul ca să-și plătească polițe personale. Am internalizat supărarea asta. Așa cum facem și cu lucrurile care ne nemulțumesc la părinții noștri și pe care zicem că n-o să le facem niciodată.

Dar cred că am învățat și altceva: să fiu prezentă în viața copilului, nu doar să dau din gură și să bifez niște lucruri. Le-am simțit în felul în care Dorian și-a înțeles rolul de părinte în ciuda tuturor celorlalte aspecte care îl fac greu de digerat pe el ca om și ca personaj. E ceva extraordinar de înduioșător în felul în care el nu a fugit de responsabilitate și a rămas acolo, ca prezență fizică, zi după zi. Dacă mă gândesc la viața mea, mi se pare că semăn mai mult cu Alice. În sensul în care mi se pare că foarte des aleg cariera și lucrurile care îmi plac, care existau în mine înainte de a avea copil.

Mi se pare că petrec din ce în ce mai puțin timp cu copilul și că sunt doar ceva pasager în viața lui, când de fapt ar trebui să fiu un pilon central. Un stâlp mult mai prezent, nu doar care bifează tangențial seri, weekend-uri, dimineți și atât.

Nu știu dacă ți-am răspuns la întrebare, dar o oarecare paralelă există. Mi-e foarte vie în minte o secvență în care Alice spune: „dacă ai nevoie, poți să vii oricând la mine”. Ca părinte nu ar trebui să pasezi responsabilitatea asta copilului. E important să fii acolo, lângă el. Adică nu aștepți să-ți trimită o carte poștală când nu se simte bine.

                                                               Foto: Vlad Braga

M.E.: Cum ai lucrat cu Isabela Tent?

L.Ș.: Oh, cred că e una dintre cele mai plăcute colaborări ale mele. Odată pentru că a fost un om foarte prezent, pentru care terminarea acestui proiect a fost foarte importantă. Iar pentru că a fost foarte conștiincioasă, am reușit să punem împreună cărămidă după cărămidă.

Nici n-au prea existat conflicte între noi, deși multă vreme am fost destul de pierdute sau eram într-o căutare. Ne uitam la material, dar nu prea știam în ce direcție să o luăm. În ciuda acestei derive pe care o întâlnești destul de des, adică aproape la fiecare proiect, apreciez retrospectiv grația cu care Isabela a navigat aceste momente.

Foarte mulți oameni, prinși în malaxorul temerilor -mai ales regizorii debutanți- se transformă în mici harpii. Le e foarte greu să stea cu anxietatea de a nu găsi direcția proiectului și cred că din acest punct de vedere I was blessed cu Isabela.

A fost una dintre cele mai calme colaborări, deși a fost un proiect dificil. Adică am navigat ușor, steady, această corabie în port. De cele mai multe ori, când căpitanul vede că nava se scufundă, se panichează, începe să urle la toată lumea. Oricât încerci tu, matelotul, să-i spui șefului: „stai puțin că trece furtuna, trece și ne vom găsi pe partea cealaltă”, el n-a mai trecut prin furtună, așa că izbește în stânga, în dreapta. Durează până când chiar trece furtuna și vă regăsiți amândoi răniți, când ați fi putut doar să vă țineți de un mâner și să așteptați să treacă.



M.E.: Tu ai lucrat și ficțiune, dar ai o atracție pentru documentare din astea grele, pe teme sociale, cum a fost și Profu’ (2019). Genul de filme care cer la fel de mult timp, poate chiar mai mult timp decât proiectele mai bine finanțate sau mai clare din punct de vedere al direcției. Întrebarea e: ce anume te atrage în zona asta?

L.Ș.: Acum continui s-o fac pentru că am gustat din ambrozie. Am început cu documentar din pur ego. Toată lumea spunea că e cel mai greu să faci documentar și nu înțelegeam de ce. Când intrasem în școala de film, noțiunea mea de documentar se rezuma la National Geographic și Teleenciclopedia. Eram habarnistă în ceea ce privește filmul documentar. Dar din greșeală, sau din greșeala pe care a făcut-o Oana Giurgiu, am ajuns să lucrez la Aliyah DaDa (2015 n.n.) și am prins gustul. A fost primul meu proiect adevărat, un documentar destul de amplu și dificil, în același timp trăznit și aparte.

Munca la documentar îmi satisface și o altă pasiune a mea: de a scrie, de a compune povești. Îți dă o mai mare libertate în a construi povestea. Pentru mine e mai atrăgător fiindcă aportul pe care îl ai în a modela povestea la montaj e mult mai mare.

M.E.: La ce filme lucrezi acum sau care se vor lansa curând?

L.Ș.: În ultima vreme, mai mult ficțiune. Astă toamnă am lucrat la ultimul film al lui Cătălin Mitulescu, Vara Indiană. Acum sper să finalizez cu Alina Șerban - Eu contez - și cu Cristian Pascariu - A Flower is not a flower (O floare nu e o floare). Ficțiuni, toate trei.

Dar muncesc și la două documentare care cred că ies la anul, amândouă pe tema educației. Dacă am depășit traumele transgeneraționale și copilăria mică, acum ajungem la școală și vedem cum ne-au stricat profesorii. (râde)

Cu Irina Malcea fac din nou echipă la documentarul ei de debut, un portret inspirațional al unei femei care și-a suflecat mânecile și s-a apucat să facă lumea din jurul ei mai bună. Cu Eliza Zdru lucrez la Marş acasă, un proiect foarte mișto, combinat cu animație. Abia aștept să îi dăm o formă, va fi bombă când iese. Dar mai trebuie să fac și o pauză, că am un copil de crescut. Ne-am întors de unde am plecat.

M.E.: Ești legată și tu de zona asta vestică a țării. Ai un mesaj pentru timișoreni?

L.Ș.: Cred că timișorenii sunt momentan cei mai privilegiați orășeni din România. Îi invidiez din toți rărunchii pentru toate aceste cinematografe superbe. Mi-aș dori să le aprecieze, adică să înțeleagă cât sunt de privilegiați că s-au aliniat toate stelele astfel încât aceste cinematografe să fie renovate. Nu pot decât să le urez să le populeze. Sunt sigură că în programarea lor, găsesc lucruri pe gusturile lor. Să se bucure deci că pot merge să vadă film în cinema, nu acasă, pe streaming.


Marele Ecran Prezintă „Alice On & Off”, duminică, 31 mai (de la ora 17), la Cinema Studio Timișoara. Proiecția este urmată de Q & A cu regizoarea Isabela Tent.
Publicat de Lucian Mircu la 14:51 0 comentarii
Categorii:

duminică, 24 mai 2026

Cannes 2026 (3)

În a patra zi la Cannes, cu câte patru filme topite unul după celălalt, era inevitabil ca experiența de "prea mult" să îl ajungă pe Kinostetic, așa cum și recunoaște în relatarea de mai jos. A apucat totuși să scrie și despre Minotaur, câștigătorul Grand Prix la ceremonia de aseară. Sigur, pentru noi, marea știre este legată de Fjord. Iar corespondentul nostru va putea să își treacă în palmares că a văzut premiera mondială a filmului recompensat cu al doilea Palme D'Or pentru Cristian Mungiu, care intră astfel într-un club foarte select alături de Coppola, Haneke, Loach, Ostlund și frații Dardenne.


Minotaur

Noul film al lui Andrey Zvyagintsev, funcționează ca un soft remake contemporan al filmului The Unfaithful Wife al lui Claude Chabrol, dar reinterpretat într-o cheie mult mai rece, mai modernă și cu un twist care schimbă sensul întregii povești.

Când Gleb, un director de companie de succes, se trezește asediat de presiunile corporatiste, de instabilitatea unei lumi aflate în derivă și de descoperirea aventurii soției sale, prăbușirea vieții sale atent ordonate accelerează inevitabil spre violență.

Minotaur încearcă, cu o atenție aproape jurnalistică, să „documenteze” ruptura unei familii rusești contemporane. Scenariul inspirat din filmul lui Chabrol este adus în prezent, însă punctele esențiale ale originalului rămân intacte, ca niște checkpointuri narative inevitabile către tragedie. Totuși, adevărata forță a filmului - și motivul pentru care devine atât de relevant - nu stă în povestea de adulter, ci în contextul în care aceasta se desfășoară: o Rusie modernă, aflată în plin război cu Ucraina.

Adulterul funcționează mai degrabă ca un paravan narativ, o scuză pentru ca filmul să exploreze ceva mult mai amplu: anxietatea colectivă și degradarea morală produse de război. De la „Z”-urile desenate aleatoriu pe mașini, veteranii mutilați întorși de pe front, graffiti-urile anti-război șterse rapid de autorități sau presiunea constantă exercitată de sistem asupra oamenilor obișnuiți pentru a-i transforma, direct sau indirect, în complici ai invaziei, Minotaur construiește imaginea unei societăți fragmentate atât politic, cât și moral.

Deși tema războiului rămâne extrem de relevantă din punct de vedere socio-politic, din păcate, modul în care filmul o integrează, riscă să cadă în desuet. Dinamica geopolitică actuală se schimbă cu o viteză tot mai mare, iar succesiunea constantă de crize transformă prezentul într-un spațiu instabil, unde anxietățile vechi sunt rapid înlocuite de altele noi. În acest context, există riscul ca Minotaur să rămână puternic ancorat într-un moment istoric foarte precis, iar componenta sa politică să capete, odată cu trecerea timpului, un caracter mai degrabă contextual decât universal.




Amarga Navidad

Viața bate filmul! Pedro Almodóvar s-a întors cu probabil cel mai „almodovarian” film pe care-l putea face. Inspirat dintr-un short story scris pentru ultima sa carte, filmul are toate elementele unui clasic Pedro: o poveste în mai multe straturi meta, centrată pe un regizor cu mommy issues dar și pe o solidaritate feminină construită în jurul unor tristeți colective.

După moartea mamei sale, în decembrie, regizoarea de publicitate Elsa se cufundă în muncă pentru a face față durerii. Când un atac de panică o obligă să ia o pauză, decide să călătorească în Lanzarote împreună cu prietena ei, Patricia. Povestea acestor femei merge în paralel cu cea a unui scenarist și regizor de film, explorând felul în care viața și ficțiunea devin inseparabile - uneori dureros de mult.

Filmul este, practic, unul cu vampiri fără să existe vreun vampir propriu-zis. Se concentrează pe tortura interioară a regizorului, aflat în căutarea unui nou subiect de adaptare, pentru a-și demonstra lui însuși - și celorlalți - că încă mai poate crea ceva relevant. Subiectul trebuie, bineînțeles, să fie la îndemână, iar astfel regizorul începe să se inspire din poveștile intime pe care oamenii din jurul lui i le destăinuie. De aici pornește o discuție foarte interesantă: unde se termină „inspirat din fapte reale” și unde începe exploatarea experiențelor personale ale celor apropiați? Care este linia etică dintre artă și încălcarea confidențialității?

Mi-aș fi dorit ca Almodóvar să mai aibă foamea aceea de a scrie și regiza pe care o avea în tinerețe sau măcar în Pain and Glory (ultimul lui film cu adevărat mare și, hot take, preferatul meu). Tot autobiografic lucra și acolo, în aceeași direcție cu Amarga Navidad, așa că cele două ar putea funcționa ca un double feature. Diferența este că aici parcă nu mai există suficienți „cărbuni” care să țină motorul pornit.

În anumite momente, filmul pare o auto-satiră a propriei sale cariere: „ți-ai făcut deja capodoperele, acum doar trăiești din ele”. Aici cred că Almodóvar ar fi putut merge mult mai agresiv cu autocritica. Pentru că, la fel ca personajul care îl reprezintă în primul strat meta - scriitorul - îi este teamă să recunoască, să conștientizeze sau să-și asume anumite defecte mai profunde. Pedro își permite mici înțepături la adresa propriei stagnări, dar evită lucrurile cu adevărat incomode, cele care chiar l-ar putea răni sau destabiliza artistic.



Kokurojo

Când am văzut că maestrul horror thriller-elor japoneze Kioshy Kurosawa va avea premiera la Cannes, am făcut tot posibilul să-l prind. Am primit cu plăcere exact ce așteptam: un slow burn bizar, polițienesc mascat într-un “film cu samurai” din Japonia secolului al XVI-lea.

Asediat în castelul său, lordul Murashige Araki, se confruntă cu crime misterioase și se aliază cu strategul încarcerat Kanbei Kuroda pentru a descoperi adevărul.

Filmul vorbește despre putere și despre ce înseamnă să o deții într-o perioadă istorică violentă și instabilă. Toți oamenii din castel știu că sunt condamnați, iar tensiunea vine tocmai din felul în care fiecare încearcă să-și conserve onoarea, influența sau supraviețuirea înainte de inevitabilul dezastru. Kurosawa transformă castelul într-un labirint paranoic, fiecare conversație pare să ascundă o trădare și fiecare personaj pare deja bântuit de propria moarte.

Din păcate, acesta a fost al patrulea film văzut back-to-back, începând de la 8:40 dimineața. Kokurojo îți cere răbdare și concentrare totală, iar în starea în care eram nu cred că am reușit să intru complet pe frecvența lui. Nu m-ar mira ca, la o revizionare, să ajung la concluzia că este cel mai bun film pe care l-am văzut la Cannes.

Aici apare și una dintre problemele filmului. Deși atmosfera este excelent construită, ritmul devine uneori atât de reținut încât misterul începe să scadă din tensiune. Secvențe întregi repetă aceeași idee emoțională sau tematică fără să adauge suficient combustibil dramatic.

Corespondență de Kinostetic - Festivalul de la Cannes, 23 mai 2026


Publicat de Lucian Mircu la 10:55 0 comentarii
Categorii: ,
Abonați-vă la: Postări (Atom)