miercuri, 18 martie 2026
The Bride! Neajunsul de a te fi (re)născut
Kinostetic revine, ca Frankenstein pe ecrane, într-o cronică all over the place. Fix ca filmul.
Oh boy, recesiunea chiar
există și este mai rea decât credeam. Știm că Hollywood-ul are un fetiș pentru remake-uri, mai ales acum, cu horrorur-ile clasice, dar in this economy
avem mitul lui Frankenstein muls până la epuizare pentru că e trendy și aduce
capital. Cu Poor Things în 2023, care reinterpreta ideea corpului reanimat
prin filtrul feminist și steampunk. Acum, fix două filme din „universul”
Frankenstein apărute la o mică diferență unul de altul fac ca
totul să pară mai degrabă suprasaturat decât o „coincidență fericită”.
Da, da, diferențele
dintre Frankensteinul lui del Toro și The Bride! nu sunt doar stilistice, ci țin și de modul în care se raportează la materialul originar: unul vrea să rămână
fidel fulgerului creator combinat cu daddy issues, celălalt vrea de fapt să
rescrie puterea dintre OG și remake și să provoace la duel toată ideea de a fi
o creație de sine stătătoare, nu „mireasa” cuiva (cu atât mai mult cu cât, în
filmul din ’35 care îți poartă numele, apari doar cinci minute să
fuck shit up). Aici măcar e all out, guns blazing, dar asistăm, din
păcate, nu la o fascinație a industriei pentru gotic, ci la monetizarea
anxietății propriei distrugeri.
Ca să simplific puțin povestea, The Bride! mizează pe o premisă universală, veche de când lumea și pământul: dorința disperată de a fi iubit. Aici, Frankenstein (Christian Bale) este lonely boy de mult prea multă vreme și întruchipează foamea după emoții, dar și incapacitatea de a accepta autonomia celuilalt. Încearcă să transforme iubirea mai mult în posesie decât în apropiere de celălalt - un bărbat clasic. Reînvierea Idei aka Mireasa (Jessie Buckley) este o formă violentă de posesie prin manipularea memoriei ei pierdute, la propriu.
Mireasa pentru fiul meu.
Bine, am făcut eu să pară că totul este așa simplu și direct. Nu
este. În teorie, filmul este un fel de coming-of-age: Ida nu se descoperă doar
pe ea, refuză și să accepte normele sociale care îi sunt impuse. Practic,
filmul este o combinație sinistră între rom-com, „50 First Dates”, Bonnie and
Clyde, puțin noir american și… „La La Land”. La bază stă dimensiunea feministă
pe care filmul o propune, dar care, din păcate, reușește prea puțin să fie articulată coerent.
Pentru o ciorbă de genul ăsta aș fi vrut să spun că este îndrăzneț și ambițios, dar ingredientele nu se amestecă bine și dau impresia mai mult de throw shit at the wall and see what sticks. Multe lucruri nu funcționează, tot atâtea nu au sens dacă sunt puse cap la cap și e păcat, pentru că unele încercări sunt naughty-fun, dar, în confuzia filmului, sunt diluate și adaugă doar un alt strat în plus pentru suprastimularea noastră. În căutarea unei forme libere, paradoxal, se constrânge mai tare în propriile încercări. Din cauza acestui try-hardness, regizoarea Maggie Gyllenhaal aruncă mult prea multe spre noi și totul devine foarte white-noise-ish și ajunge fix unde nu vrea: să te plictisească.
E un tandem interesant
între Ida și Franky, à la filmele buddy-cop, unde ambii protagoniști sunt la
poli diferiți în ceea ce privește personalitatea lor. Ida are foarte multă energie anarhică, punk as fuck, dar și wacky, care întruchipează o
formă de feminism unapologetic, în timp ce Franky este melancolic, lent, ceea
ce sugerează „the old ways”. Acest conflict dintre ei, din păcate, nu este
foarte exploatat, deși ar fi putut deveni o reprezentare tematică mai mult sau
mai puțin subtilă a ciocnirii dintre trecutul patriarhal și identitatea
feminină aflată într-o permanentă „reînviere”.
Totul este mult mai țintit, într-un mod leneș, unde Jessie joacă un personaj de tip
Harley Quinn, cu a cărui dinamică, din păcate, nici măcar filmul nu poate să țină pasul. În contrast cu viteza narativă normală a filmului, jocul ei este dinamic, șugubăț și vrea schimbare
continuă, ceea ce face totul obositor. Nu ne putem agăța emoțional de ea
sau de dorințele ei. Noroc cu Franky, care e sentimental, încet, a
lonely, lonely boy și cinefil, cu o obsesie pentru personajul din filmele mute
care este jucat de Jake Gyllenhaal… he’s like me, fr!!!
Un lucru care ar fi făcut filmul mai interesant (dacă se concentra pe asta, nu doar prezent), era jocul detectivilor (Penélope Cruz / Peter Sarsgaard) aflați pe urmele celor doi monștri. Dinamica dintre ei doi este (mult spus) o critică a normelor de gen ale anilor ’30: personajul Penélopei este, de fapt, detectiva și creierul, dar este obligată să „mimeze” subordonarea față de partenerul ei detectiv doar pentru că femeile nu puteau fi în roluri puternice sau emancipate. Mireasa, în oglindă, refuză rolul unei „doamne de societate” și navighează lumea fără a ține cont de normele care îi sunt puse în cârcă și de căsuța în care este înghesuită. Transversala între cele două personaje feminine - răzvrătirea Miresei față de ce ar trebui să fie și acceptarea Penélopei, până la un punct, a presiunilor sociale - trece discuția de la eliberare personală la un „fuck you” aruncat convențiilor sociale. Din păcate, tot ce am scris în paragraful ăsta nu se regăsește și în film sau nu este portretizat cu sens.
Here’s to the ones that
dream.
Dar stai, asta nu e tot!... însă nu știu cât merită să mai vorbim de numeroase
subploturi, scene de musical integrate la întâmplare, omagiu cinematografiei mute, o
conexiune ancestrală spațio-temporală între Mary Shelley și The Bride! și, colac
peste pupăză, nașterea unei revoluții feministe după ce Mireasa omoară niște ochi albaștri (polițiști), da, exact ca în Jokerul lui
Joaquin Phoenix, plus multe, multe altele. Toate sunt aruncate să fie, toate
încearcă să te distreze (fără succes) și multe dintre ele ori nu duc nicăieri,
ori sunt abandonate pe parcurs.
În final, oricât de mult ar vrea Maggie să spună ceva despre “life, man”, oricât de puternic încearcă să șuteze mingea, ratează mult. Are lucruri de spus, dar, asemeni corpului lui Frankenstein, totul este cusut din bucăți ciopârțite care, în final, dau viață la ceva... nici măcar grotesc, ci meh. Cred că, dacă își înjumătățea ideile, filmul ar fi funcționat narativ și structural mult mai bine și i-ar fi dat oportunitatea să fie și mai flamboiant stilistic și să țină pasul cu propria creație. Într-un fel e meta că creatorul dă naștere la ceva autodistructiv și care, în final, devine un clusterfuck. Survolând tema miturilor, ideile on-the-nose ale filmului și cringe-ul, Maggie a zburat prea aproape de soare și i s-au ars aripile… Tot într-un mod meta, și acest review e all over the place.
cronică de Kinostetic (când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)
marți, 10 martie 2026
După Revoluție... O dorință în ea
GUEST POST: PAULA DRĂGULESCU
După fiecare din cele două proiecții organizate în 2026 de noi la Cinema Studio, Paula Drăgulescu, spectatoare și cinefilă, a scris câte o cronică la cald. Am admirat claritatea observațiilor, scrise la nicio oră după eveniment, la ceas de seară, pe pagina ei de Letterboxd. Așa că am invitat-o pe Paula să punem cele două cronici și aici, dacă tot aniversăm anul ăsta și blogul. Marele Ecran a fost de la început deschis vocilor proaspete și pasionaților (ca noi) care scriu despre ce văd. Am invitat-o pe Paula să se prezinte, ceea ce a făcut la finalul acestor texte.
După Revoluție
1. Ion Rațiu = George Soros
2. Ion Iliescu = Călin Georgescu/George Simion
3. FSN = AUR/SOS/POT
4. Susținătorii FSN = „suveraniștii”
5. „V-au cumpărat cu 100 de lei și un pachet de Kent” = blugi și banane
6. “n-avem nevoie de alte partide, fiindcă noi, muncitorii, suntem opoziția” = “poporul”
7. Discuțiile aprinse din Piața Universității = comentariile înverșunate de pe Facebook
8. „Ați mințit poporul cu televizorul” = TikTok
9. Sloganuri pro-Iliescu = melodii dedicate lui CG, generate cu AI
10. Manipulare = manipulare, pentru că, după atâția ani, pare că nu am învățat nimic.
Iubirea mea pentru cinematografie a început din pruncie, de când tata se uita la Star Wars la televizor și se prefăcea că nu mă vede cum mai trăgeam și eu cu ochiul din când în când. Din fericire, curiozitatea pentru filme nu s-a oprit acolo, iar pasiunea pentru ele s-a concretizat odată cu prima vizită la cinematograf. Mi se pare fascinant cum majoritatea oamenilor își amintesc cu exactitate prima dată când au pășit într-o sală de cinema. E ceva magic să împărtășești emoția unui film, fie și pentru câteva ore, cu niște necunoscuți, chiar și atunci când poate nu înțelegi o iotă din ce spun personajele (primul film văzut de mine la cinema a fost Avatar dublat în spaniolă; spoiler: nu știu spaniolă).
joi, 5 martie 2026
Myrid Carten despre „O dorință în ea"
A Want in Her (2024) este un documentar foarte actual și relevant, într-o țară în care se vorbește de puțină vreme despre sănătate mintală iar despre alcoolism se vorbește mult prea puțin raportat la amploarea pe care o are în România. Dincolo de aceste teme, cineasta irlandeză Myrid Carten a făcut un film cu valoare universală pornind de la relațiile din familia ei. Mai jos am extras câteva idei ale regizoarei într-o conversație cu Savina Petkova, prezente în caietul de presă al filmului.
marți, 24 februarie 2026
După Revoluție, cu regizorul Laurențiu Calciu
Laurențiu Calciu era profesor de matematică în decembrie 1989, dar și pasionat de cinema. O lună mai târziu filma cu o cameră VHS protestele din piața Victoriei și discuțiile libere ale cetățenilor din stradă. "Oamenii obișnuiți sunt cel mai bun lucru întâmplat filmului românesc" spunea criticul A.O. Scott într-un dialog cu Alex Leo Șerban. Iar "După Revoluție" (2010) aș zice că e, în primul rând despre oamenii obișnuiți. Despre ce mai este filmul am început o discuție cu regizorul Laurențiu Calciu, invitatul nostru la Timișoara în 28 februarie, ocazie cu care vom continua conversația împreună cu publicul de la Studio.
Marele Ecran: Istoria nu se repetă dar uneori rimează, era un aforism celebru. Ai găsit ceva rime cu prezentul, legat de După Revoluție?
Laurențiu Calciu: Cum să nu, ușurința cu care lumea poate fi manipulată. Atunci era televiziunea (“Ați mințit poporul/ Cu televizorul!”), acum e TikTok (vezi alegerile de anul trecut).
Spuneai după o vizionare din 2019 la One World Romania că ai descoperit chiar tu lucruri noi în film. Ce descoperiri crezi că putem face ca spectatori?
Nu mai știu la ce mă refeream atunci, probabil la Mihaela Rădulescu care le zâmbea politicienilor după conferința de presă a lui Iliescu. Spectatorii ar putea sa descopere - cei maturi la vremea respectivă, prea târziu, din păcate - disimulările flagrante din viața politică de atunci. Un exemplu este răspunsul lui Iliescu la întrebarea în legătură cu punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. El se referă la membrii partidului comunist și ai familiilor lor, când de fapt era vorba de membrii nomenclaturii PCR.
Știu că ai mai povestit, dar pentru cei care nu știu, ar fi interesant să afle cum a ajuns un profesor de matematică să facă film. Poți intra puțin în contextul acelui început (de 1990) și ce a urmat pentru tine? Mai ales că, deși ai început cu filmările pentru După Revolutie, acesta a fost, cronologic, al patrulea tău film, cred. Apropo, de ce a apărut 20 de ani mai târziu?
Da, e o poveste mai lungă. Eram pasionat de film, ca de altfel și de matematică, numai că mi-aș fi dorit să fac cercetare, nu să fiu profesor de școală într-un sat din Bărăgan. Îmi petrecusem o mare parte din adolescență și prima tinerețe la Cinematecă, uneori văzând mai multe filme pe zi. Cum însă șansele de a studia regia la IATC erau minime (erau doar câteva locuri și se știe că se intra cu “pile”), singura posibilitate era să încerc să fac ceva independent; cum apăruseră camerele video pentru amatori și era tolerat să deții una, așa cum era să ai și un videocasetofon și să primești casete cu filme din străinătate, am strâns bani câțiva ani la rând, și prin noiembrie 1989, un prieten din Germania mi-a trimis un Panasonic M7.
Cred că mi-au ținut-o în vamă până în ianuarie 1990, pentru că nu era de dorit o cameră video în plus în România după căderea zidului Berlinului. Așa că am primit-o abia prin ianuarie ’90, când a reînceput să funcționeze Poșta Română. Pe 28 ianuarie, la mitingul din Piața Victoriei, a fost prima dată când am pus mâna pe o cameră video. De ce-am montat filmul abia dupa douăzeci ani? Pentru că erau prea multe lucruri de filmat în anii ăia, am plecat să studiez în Anglia, dar asta e altă poveste…
Criticul de film Andrei Gorzo spunea că "printre filmele indispensabile ale cinematografiei românești, După Revoluție se numără printre cele mai rareori recunoscute".
Poate pentru că documentarele sunt în general mai puțin cunoscute decât filmele de ficțiune. Nu prea rulează în cinematografe și sunt puțin difuzate de televiziuni, cele mai multe pot fi văzute doar la festivaluri. Singura ofertă pe care mi-a făcut-o o televiziune particulară, acum mai mulți ani, a fost pentru o versiune prescurtată, de 20 de minute.
Filmul surprinde perioada de tumult după Revoluție și dinainte de mineriada din iunie 1990. Acum încă se vorbește de acele prime alegeri care au marcat traiectoria României. Crezi că putea fi altfel sau așa cum eram atunci ca societate nu putea duce înspre altceva?
Sunt convins că putea fi altfel dacă manipularea se făcea în altă direcție, dacă nu era făcută de foști comuniști care aveau interesul să se pastreze status-quo-ul. Cred că dacă venea Regele Mihai cu primul avion cu care au venit ziariștii pe 12 ianuarie, când s-a deschis aeroportul, România ar fi fost cu totul alta azi. Poate că e o utopie.
De ce Ion Rațiu pe afiș?
Nu eu am ales imaginea de pe afiș, ci un tânăr designer. De fapt e un mozaic cu sute de imagini din film. Presupun că i s-a părut emblematică imaginea cu Ion Rațiu vorbind la portavoce și, mai ales, ceea ce spune: “sacrificiul de sânge al poporului român, care a uimit lumea întreagă, nu trebuie trădat”. Din păcate a fost.
Ai un mesaj pentru timișoreni? De ce să vină la film?
Pentru referirea la paragraful 8 al Proclamației de la Timișoara, care, dacă ar fi fost respectat, ar fi schimbat soarta României.
Laurențiu Calciu a urmat National Film and Television School în Marea Britanie, unde s-a specializat în film documentar. În 1997 a filmat viața din arhipelagul Dodecanez, apoi ruta maritimă urmată de Iason și Argonauți. În România a realizat documentarul "Mămăliga te așteaptă" (2004) și mai multe filme despre comunitatea Roma.
Interviu consemnat de Lucian Mircu. "După Revoluție" va avea premiera la Timișoara, sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20, la Cinema Studio, în prezența regizorului. Biletele se găsesc pe site-ul cinematografului.
luni, 23 februarie 2026
Marele Ecran prezintă seria aniversară de proiecții
COMUNICATUL "OFICIAL"
În 2026,
Asociația Marele Ecran marchează 15 ani pe scena culturală timișoreană independentă prin
lansarea seriei „Marele Ecran Prezintă” - un program de proiecții lunare, în
premieră locală, care debutează cu două filme importante la Cinema Studio.
Proiecțiile sunt
însoțite de dialoguri cu cineaști, cineaste și invitați speciali, în
intimitatea caldă a unei comunități cinefile alături de care Asociația Marele
Ecran a crescut timp de 15 ani. Biletele pot fi achiziţionate de pe site-ul Cinema Studio.
„După revoluție”, documentar din 2010 regizat de Laurențiu
Calciu, deschide seria sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20:00, la
Cinema Studio. Proiecția este urmată de o discuție cu regizorul Laurențiu
Calciu și moderată de Lucian Mircu.
Prezentat în premieră la Timișoara, filmul surprinde starea de tensiune
a cetățenilor în preajma primelor alegeri după revoluția din 1989 si
discursurile celor doi candidați la prezidențiale - Ion Rațiu și Ion Iliescu. O
perioadă de proteste spontane zilnice ale oamenilor îngrijoraţi de uşurinţa cu
care noii lideri s-au instalat la conducerea ţării și au organizat alegeri
grăbite (și puternic contestate).
Născut și crescut în București, Laurențiu Calciu era profesor de
matematică în decembrie 1989. Și-a urmat pasiunea pentru film iar în 1991 a
fost admis la National Film and Television School din Marea Britanie, apoi s-a
specializat în film documentar.
„După revoluție”
a fost distins cu Premiul Publicului la Festivalul Filmului European (2012) și
a circulat în festivaluri prestigioase precum Ji.hlava International
Documentary Film Festival sau One World Romania.
Duminică, 8 martie, de la ora 20:00, tot la Cinema Studio,
Marele Ecran prezintă, în premieră la Timișoara, documentarul „O dorință în
ea” / A Want in Her (2024), regizat de Myrid
Carten. Proiecția va fi urmată de o discuție pe temele deschise de film (dificultățile luptei cu dependența, dar și complexitățile relației mamă-fiică), împreună cu Maria Stoica (psiholog și psihoterapeut), din partea Asociației Echilibrat.
Când mama ei alcoolică dispare undeva în Irlanda, artista Myrid Carten
se întoarce din Londra să o găsească. Căutarea o aduce în mijlocul unei familii
în conflict, într-o casă contestată și un trecut care amenință să-i îngroape pe
toți, inclusiv pe ea.
„O dorință în ea” este o poveste imersivă, la persoana întâi, despre
costul iubirii și cât de dificil este să îi scapi.
Myrid Carten este o cineastă irlandeză ale cărei lucrări interoghează
atât lupta pentru intimitate cât și felurile în care suntem marcați de
trecuturile noastre. A fost distinsă cu premiul Next Generation Artist
(2018-19) din partea Consiliului Artei din Irlanda. „A Want in her” este
lungmetrajul ei de debut și a fost prezentat în competiția unor festivaluri
renumite precum IDFA (Amsterdam), Sheffield DocFest, ZagrebDox. La Dublin
International Film Festival (2025) a primit atât Premiul Publicului cât și Premiul
pentru cel mai bun documentar.
Programul organizat de Asociația Marele Ecran este susținut de Groupama
Asigurări, Vitas România și Cinema Studio Timișoara, cu sprijinul Asociației
Echilibrat și One World Romania.
„În 2026 vrem să ducem un pas mai departe programul de proiecții de film documentar dezvoltat de peste un an în parteneriat cu Cinema Studio. Aceste întâlniri oglindesc chiar punctul nostru de pornire din 2011: dorința simplă de a vedea filme pe marele ecran împreună cu alți oameni. Mai mult, primăvara aceasta vrem să dăm înapoi și din ce am învățat pe parcursul acestor 15 ani, sub forma unui atelier de film dedicat tinerilor”, declară reprezentanții Asociației.
Născută în 2011 din pasiunea unui blog de cinema colectiv și dezvoltată
de un grup de cine-activiști -
co-fondatori ai festivalului Ceau, Cinema! și realizatori de film
(„Superhombre”, „Apă și talpă”) -
Asociația Marele Ecran a devenit un reper al culturii cinematografice
locale. Organizația independentă este unul dintre partenerii inițiali ai proiectului de
reabilitare a Cinema Studio și contribuie în continuare la consolidarea unei
comunități cinefile vibrante la Timișoara.
sâmbătă, 21 februarie 2026
Wuthering Heights. La răscruce de soft-porn și mult penibil
Kinostetic a scris despre noua ecranizare „La răscruce de vânturi", intrat de curând în cinematografe, anunțnd, pe scurt, că e cel mai rău lucru care i s-a întâmplat lui Emily Brontë. Pe lung, citiți mai jos.
Uneori putem găsi răspunsuri la problemele
moderne în arta veche. Wuthering Heights
poartă în ea, la cote înfricoșătoare, o actualitate tristă. Nu este o poveste
gotică cu fantome, mister și doi oameni care se „iubesc” într-un mod fucked
up. E despre iubire toxică, rasism, clasism, traume transgeneraționale,
ciclul răului care se transmite ca o boală și sufocă generații etc.
În climatul socio-politic actual, unde
outsider-ul e din nou portretizat ca inamicul nostru, empatia e văzută ca o
slăbiciune și diferența de clasă e inimaginabil de mare, cartea devine
necesară.
Când am văzut că Emerald Fennell (Saltburn)
va ecraniza cartea, am fost mai mult decât dezamăgit, pentru că știam ce o să
primim. O gargară superficială, care se vrea edgy (dar nu e) și care o
să arate cu degetul spre cei mai săraci ca și „clasa superioară” din care se
trage ea - este nepo baby și contează asta, pentru că, odată ce citești filmul
cu ochelarii ei, totul capătă sens (economic). “Mare
mi-a fost mirarea” când fix asta am primit. Un film care pare satiric, campy
și cu un cringe asumat, dar care, spre oroarea mea, se ia în serios și,
de fapt, penibilul de pe ecran îmi este livrat drept „artă”.
Dacă tot capitalizăm iubirea și o
transformăm în consum, noul produs Wuthering Heights (La răscruce de vânturi) e fix numele
potrivit pentru ca marile studiouri să mulgă bani. Superficial, shiny,
marketabil, făcut să dea bine în trailer și pe TikTok - oamenii recunosc
titlul, deci o să vină la film, adaugi puțin XCX și doi protagoniști
arhicunoscuți și ai rețeta succesului ca să faci capital… dar cu o neînțelegere
profundă a ceea ce reprezintă cartea (chit că te eschivezi și zici că e
„adaptare modernă” sau cum și-a imaginat regizoarea cartea la 14 ani, când a
citit-o). Sorry, nu vreau să văd o adaptare după WH horny și fan-fictiony.
Dar o să vorbim ceva mai încolo și dacă rezistă ca film de sine stătător.
Romanul este vechi de aproape 200 de ani
și rămâne incredibil de actual prin temele lui. Filmul reușește performanța
uimitoare să arunce totul sub tren și să reducă scriptul la un joc sexual lame
între Cathy și
Heathcliff. Ba mai mult, filmul nici măcar nu e hot sau ceva nemaivăzut de pervers,
cum ne era promis. E plictisitor ca naiba, parcă scris de o bunică sau de o
adolescentă care isi face cruce și se rușinează când aude cuvântul cu „p”.
Cea mai mare greșeală e (cum se știe deja) reprezentarea lui Heathcliff. În carte, ambiguitatea rasei lui, statutul de outsider, excluderea socială sunt catalizatoarele furiei și întunericului lui și ceea ce dă naștere dorinței de răzbunare. El e produsul unui sistem care îl respinge și îl oprimă. În film, toată complexitatea asta socială și psihologică dispare. Rasismul e scos din ecuație, conflictul de clasă evaporat, iar Heathcliff e rezumat la “iubirea” lui pentru Cathy, la faptul că e sărac, nu are un dinte, dar are cercel și că, în vorbele lui Dennis Hopper în Blue Velvet, „baby wants to fuck”. Fără context, fără violența marginalizării și cu foarte mult împrumutat din Fifty Shades of Grey, așa se vrea noua adaptare. Măcar 50S era asumat campy și știa ce e.
Sexul este cel mai ușor de marketizat
pentru un film. WH promitea obsesie, bestialitate, pasiune dusă la
autodistrugere. Ce primim? Soft-porn, cadre foarte cuminți, penibil și extrem
de mult cringe. Nu știu care este viața sexuală a lui Emerald si nu
inteleg de ce ne torturează cu niste scene boring și demodate, de cel
mai soft sex ever, care pretinde ca e hardcore. Nimic nu poate fi mai
horror decât asta. Adică, sure, e un câștig cinematografic să-l ai pe BDSM Lord
Jacob Elordi ținând o femeie în lesă out of nowhere…
Peste tot e scuza că adaptarea este
„viziunea personală” a regizoarei. Bun. Să o separăm de carte. Chiar și așa,
filmul reușește o performanță olimpică să eșueze și de sine stătător. Personaje
reduse la stereotipuri, o iubire forțată și credința că poți păcăli cu un scenariu
prost dacă arăți ceva sex. Chit că se vrea „modern” și axat pe iubirea dintre
două personaje, să fim serioși: este iubirea cu noi în cinema? Că pe ecran
sigur nu se simte nimic. Nu are nici măcar decența să încerce să fie o
melodramă manipulatoare, să-ți smulgă o reacție - ba de tristețe, ba de șoc -
să încerce ceva, orice, dar nu livreaza nimic.
Dacă tot ține de viziunea regizoarei, o să fiu puțin obraznic și întreb: cum se face că personajele sărace din film sunt reduse doar la anumite caracteristici barbare și la depravare sexuală? Cum se face că Nelly e interpretată de Hong Chau, iar Linton de Shazad Latif? Problema e contextul. Heathcliff este whitewashed, dar servitoarea capătă în film origine asiatică, iar marele obstacol din calea iubirii epice dintre Cathy și Heathcliff este acum un britanic de origine pakistaneză. Hmmm, poate e coincidență, poate nu. Dar nu mă miră că regizoarea Saltburn, unde marea tematică a filmului este că vin ăștia de clasă mijlocie dom’le și iau locul bogaților - adevărat, the horror!!! - are o astfel de perspectivă. Ce vreau să zic este că regizoarea are o viziune disprețuitoare față de clasele sociale inferioare ei.
În final, capitalismul câștigă din nou. Numele unei cărți extrem de cunoscute a fost folosit mișelește pentru a aduce oameni în cinema. Cea mai în vogă artistă a momentului e pusă pe soundtrack, noul hunk al Hollywoodului apare dezbrăcat și tras la sală non-stop, iar Margot Robbie mănâncă dintr-o căpșună gigantică pentru o secundă, într-un cadru trecător. Peste aproximativ două săptămâni nu o să mai vorbească nimeni despre filmul ăsta. Ah, de fapt, deja nu mai vorbește nimeni.
Noapte bună.
cronică de Kinostetic ( când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)
duminică, 8 februarie 2026
Ping-pong în trei cu Marty Suprem
Mihai Dragolea: Finalul de Hollywood - în care trepidantul trepidat Chalamet câștigă una pentru SUA, pentru armată și pentru țară, ajunge acasă și totul e bine - face nedreptate nu doar filmografiei Safdie, dar mai ales personajului din film. Dacă în Uncut Gems și Good Time era o soluție venită din film pentru haosul generat, aici pune mâna regizorul care vrea în mainstream și rezolvă the American Way toată trebușoara. Cel mai slab film Safdie!
Kinostetic @mdragolea
Sunt de acord cu tine, dar, ca să fie fun, o să fiu avocatul diavolului. Nu mi se pare că, la final, Marty aduce mare respect drapelului și vulturului, ba din contră, a câștigat un joc fără miză, când la alea importante își ia bătaie de nu se vede. Clasica putere americană să facă din că**t bici. Mai mult, toată atitudinea de „AMERICAAA F**K YEAH” e ironică (mai ales că la zero personje le pasă că el e american), taxată aproape mereu și satiric, având în vedere ce jeg e Marty, de fapt, creat de propriul sistem american. Și, cum ai zis și tu, în celelalte filme la final toți sunt pedepsiți, aici antagonistul „câștigă”, ceea ce se mai întâmplă… mai ales dacă ești american. Deși tot sub o formă de critică, pentru că până la urmă nimeni nu ține cu Mauser și, dacă o faci… I got news for you (nu vorbesc de tine specific). De aia am făcut comparația cu American Psycho, Fight Club sau orice bro movie cu antagoniști care sunt simpatizați doar de oameni cucubau la cap.
Lucian @mdragolea
Finalul de aici e construit înspre un fel de salvare, care vine sub forma unei noi vieți (nu a lui Marty, evident, care poate rămâne un ticalos dar măcar primește o nouă șansă) și unora ni s-a părut credibilă, sau cum zic americanii, “am cumpărat-o”. Dintr-odată nu mai e totul despre ping pong ci despre bila aia fecundată la început. Legat de cat de tare respectă biografia omului Marty Mauser și cariera lui, e destul de clar de la început că… foarte puțin. ‘Loosely based’. N-am citit oricum acolo ca el câștiga pentru SUA, era doar despre el, tot despre el, dar de data asta cu o miză tocmai împotriva structurilor de putere. Și, sincer, nici n-am știut până acum de sportivul adevărat, putea să fie și fictiv și tot mi s-ar fi părut în continuare mișto experiența la cinema. Dar acum poate sunt curios să aflu mai mult.
PS și mie îmi plac mai mult celelalte două dinainte
Kinostetic @Lucian
Dacă e să intrăm în semantică, ca să fiu mai șugubăț, o să leg ce am de zis de cele două piese care leagă incipitul de final, ambele de la Tears for Fears. Eu aș zice că nici finalul nu e un „change”, în ciuda piesei, pentru că tot în ea se spune și „it’s all too late”. Plus că „noua viață” eu o văd mai mult ca un ciclu continuu al răului, cum tot piesa celor de la Tears for Fears - de data asta „Everybody Wants to Rule the World” - vorbește despre dorința de putere și corupție. E o nouă viață, dar în același sistem care te împinge nu spre a fi bun moral, ci spre „turn your back to mother nature”. O nouă viață care, ca valori, nu o să fie diferită de cea a lui Marty (iaix), ba mai mult, o să-l aibă fix pe el ca model… deci din lac în puț.
Lucian @kinostetic
Nu vom ști niciodată. Doar la Uncut Gems și la Good Time, cum zicea Mihai, finalurile sunt finaluri. Aici încă se joacă. Sau așa îmi place să cred. Iertați-mă, vine prea mult darkness dinspre US acum, poate am vrut eu prea tare să văd o luminiță. Dincolo de interpretări, tot a fost fun.
M.Dragolea
Eu sunt de acord și cu ziceți voi, așa e. Doar că uitați, dacă în Good Time Robert Pattison face tot haosul din dragoste nocivă pentru fratele său, chiar finalul în care e prins îl ajută pe frate și e un final care respectă lumea din film... aici Marty Chalamet este arătat tot filmul ca un mare pasionat de gloria ping-pong, fără nici o remușcare sau dorință de a se apropia de un om pe bune. Face totul pentru el, ca la final brusc, din pălărie, hocus pocus, să se căiască. Plânge, stă pentru prima dată lângă prietena/partnerea sa, e o suită de cadre în care face contact și cu mama sa, deci rezolvat și acolo. E absolvit de orice vină, he won big and the japs know it. Bleah. Bleah, Barf
