sâmbătă, 21 octombrie 2023
Astra Film 30: Recoltă de iubire
CORESPONDENȚĂ DE LA SIBIU (I)
Noi n-am ajuns anul ăsta la Astra Film Festival, și e păcat, fiind cu adevărat o sărbătoare a filmului documentar. Noroc că e acolo Răzvan Băloi și ne trimite, ca de obicei, câteva rânduri despe filmele văzute.
Ca în fiecare an, la Sibiu, rodul lunii octombrie e filmul documentar. Și cum Astra a ajuns la incredibilul număr rotund 30 îmi propun să surprind emoțiile ultimelor două zile ale acestei ediții deosebite. Tot ce am văzut vineri sunt filme solide despre iubire. Recolta primei mele zile la Sibiu e bine legată și „aromată”. Emoțiile și empatia ei au fost amplificate de discuțiile cu echipele.
Nu puteam începe mai bine “degustarea” anuală de antropologie vizuală. "Doar aici ne putem iubi" (de Suzana Dinevski, Macedonia, 2022) părea, după titlu, că îmi vorbește despre Sibiu, despre dragostea dintre spectatori și cinema. Este despre altfel de dragoste, plasată în interiorul celei mai cunoscute închisori din Macedonia (de Nord). Două cupluri despărțite de gardurile de sârmă și beton ale acestei instituții, care dă totuși dovezi de umanitate. Acțiunea se axează pe relațiile de familie a celor doi încarcerați și mai puțin pe motivul pentru care sunt ei acolo. Camera se focusează pe detalii: de la iahnia de fasole din gamele, la părul de pe spatele celor doi bărbați atunci când fac duș și tutunul pe care-l rulează îndelung. Treptat, grătarele iau locul terciului, vizitele conjugale iau locul celor de familie și speranța ia locul resemnării. În ciuda mediului, lipsește violența, ceea ce induce așteptarea unui final dezvăluitor, măcar în privința faptelor comise de cei doi protagoniști.
Amânasem să culeg "Playback" (de Iulia Rugină, Romania, 2023), știind că îl voi prinde la Sibiu, însă nu știam că avea să-mi gâdile așa tare coarda emoțională. Cine nu a fost în Ring în anii ‘80 sau ’90 probabil nu va suferi de nostalgie. E o lume pe care o uitasem, o pusesem la naftalină, cam ca materialele și sculele din arhiva lui Sorin Lupașcu, unul dintre cei mai populari DJ ai acelor vremuri (popularitate care nu l-a ferit de un conflict cu Nicu Ceaușescu). Muzica importată de el direct din RDG furniza vise și trăiri intense tinerilor socialiști și, mai apoi, unei țări libere și naive. Iulia Rugină învie amintirea acestui fenomen, al culturalizării prin muzică în vremea când aproape nimic altceva nu era la îndemână.
Iubirea dintre tată și fiu e miezul din "Gâlceava ateului cu lumea" (de Bartłomiej Zmuda, Polonia, 2022), multi-premiat în Polonia. Credinciosul Pawel Józwiak-Rodan (pe scenă, la final) este producătorul filmului și fiul ateului în cauză, un celebru scriitor de cărți anti-creștine sau mai degrabă anti-habotnice. Road-movie-ul pornește pe două planuri: unul din trecut, când tatăl își filmează fiul într-o călătorie inițiatică prin toată Polonia, dintr-un parc de distracții într-altul; în planul din prezent, fiul încearcă să își ducă tatăl pe un drum mai periculos, de convertire religioasă. O traducere mai exactă a titlului internațional (“God & Lunaparks Warriors”) ar fi reflectat mai bine dinamica antrenantă a filmului. Tatăl e încăpățânat, dificil, violent verbal și morocănos, dar și luptător. Situațiile în care e pus uneori sunt absurde și au stârnit multe chicote în sală. Discuția de după film cu Pawel (uneori incomodă) a adâncit povestea pentru spectatori, oferind detalii despre cum a evoluat relația dintre cei doi și sugestia că inclusiv filmul e un fel de terapie pentru fiu.
O altă întâlnire relevantă a fost cu regizorul filmului “Dragoste tăcută” (Germania & Polonia, 2022). Marek Kozakiewicz a surprins iubirea dintre două femei, ascunsă la început. Contrar prejudecăților, vedem cum o situație de viață (dispariția unui părinte) poate duce la coagularea și emanciparea fericită a ce a mai rămas din familie și a relației cu iubita care trăiește peste granițe. Proiectul s-a întins pe mulți ani (și pentru că un personaj trebuia să împlinească 18 ani pentru a-și putea da consimțământul apariției în film). Regizorul e invizibil pe parcursul filmărilor, însă unghiul intim al camerei relevă că a devenit parte din familie. Reușește să aducă o gură de aer și acceptare pentru o lume contestată de biserică și societate. E o fereastră măcar puțin crăpată, cu speranța ca alții să o deschidă complet.
(Corespondență de la Sibiu de Răzvan Băloi)
luni, 16 octombrie 2023
Războiul, prin ochii unui băiat și ai cailor săi
INTERVIU CU REGIZORUL MARIAN CRIȘAN DESPRE "WARBOY"
Am stat de vorbă cu Marian Crișan despre “Warboy”, cel mai recent film al său, care va avea peste două zile prima proiecție cu public chiar la Timișoara, cu o lună înainte de lansarea în cinematografe. Discuția este ilustrată cu fotografii de la filmări și completată cu note regizorale puse la dispoziție de autor.
Marian Crișan: Să faci un film e o construcție care durează doi-trei ani, dar care se face cu un fel de obsesie pentru un subiect. O flacără care arde într-un proiect și care te ține. Dacă nu vrei să zici ceva anume, dacă nu te doare ceva, greu reziști să îl duci la bun sfârșit.
Lucian Mircu: Ce a durut aici? Ce a alimentat flacăra?
M.C. Fascinația pentru amintirile bunicului meu care în anii 1944-1945 era adolescent. În ultimii ani de viață a tot revenit la perioada aceea când era slugă la un stăpân și avea în grijă caii acestuia, undeva în pădurile din munții Vrancei. De multe ori era nevoit să stea zile și chiar săptămâni izolat în pădure, într-o colibă. Singurii lui prieteni erau acei cai pe care îi îngrijea, ținându-i ascunși pentru a nu fi luați de armată. Prin pădurile acelea treceau soldați ruși, germani, români. Eram curios cum simțea el războiul la 13-14 ani, când nu înțelegi mare lucru din ce se întâmplă în jurul tău. Pentru Warboy am pornit de la imaginea asta simplă a unui adolescent care e nevoit să stea singur în pădure și să lucreze cu caii, sub cerul liber.
Cum arată sfârșitul războiului prin ochii unui băiat? Nu prin ochii unui soldat sau ai altui om matur. Bunicul își amintea că din satul lui, în 1942, a plecat un contingent de 70 de tineri. Flăcăi de 18 ani. Nu s-a întors nici unul. La noi nu prea se discută cu adevărat primii patru ani din al doilea război mondial, când am luptat alături de nemți până la Marea Azov. Nici în literatură, nici în film.
M-a interesat fața nevăzută a războiului. Ce se întâmplă cu copiii și animalele în război? Toți soldații din film, că erau români, americani, ruși sau nemți, toți vor caii băiatului. În al doilea război mondial au fost folosiți activ peste 6 milioane de cai. Caii țăranilor români erau rechiziționați pentru front sau țăranii erau luați pe front cu tot cu căruțe și cai.
Warboy e un film de epocă, cu un casting întins pe doi ani, cu actori care vorbesc limbi diferite și o punere în scenă în natură. L-am produs în pandemie, dar am amânat filmările până în 2022.
Septembrie 1944, trupele germane încep să se retragă împinse din Est de Armata Roșie alături de Armata Română (care tocmai ”întorsese armele”). M-a interesat să fac un film de război fără eroism, fără bătălii în tranșee, ci văzut din perspectiva unui copil. Războaiele de pretutindeni și din toate timpurile afectează pe toată lumea, inclusiv copii și animalele (notă regizorală).
L.M. Era un aforism încă de la începuturile cinematografiei: “Nu lucra niciodată cu animale și copii”. Cum a fost în cazul vostru?
M.C. Evident că nu e simplu nici cu copii nici cu animalele și noi le-am avut pe amândouă, tot timpul. Pentru rolul copilului, am început să căutam un băiat de 12-14 ani care să știe călări destul de bine deja. Un ”băiat de la grajduri”, să zic așa, bătut de vânt și de soare, nu ținut la calculator. Nu doream un actor pe care să îl învățăm să călărească, ci am procedat invers. Am găsit călărețul și apoi am făcut actoria să funcționeze. Așa l-am găsit pe Daniel Bâliș care vine de la un club de echitație din Bacău. Avea vreo 13 ani cănd l-am descoperit și am filmat când avea 15 ani, deoarece trebuia să aibă și forța fizică necesară pentru a struni și călări cei doi cai timp de 25 de zile cât au durat filmările.
Virag și Blondy au făcut echipă perfectă cu Daniel fiindcă se cunoșteau deja și au funcționat ca un grup. Cei doi cai sunt în în realitate foarte apropiați și comunică foarte bine între ei. Noi am folosit asta în filmare împreună cu wranglerul, Ionuț Bâliș, cu Daniel și întreaga echipă.
Dacă treci de frica inițială, e foarte plăcut și incitant să lucrezi cu animalele. Caii au o sensibilitate emoțională specială. Îți simt imediat dispoziția. Evident, comunică non-verbal, dar această comunicare există și la oameni. Trebuie doar să simți, să observi și atunci lucrul cu ei devine posibil. După câteva zile de filmare nu mai aveam trac să fim pe lângă cai. Se plimbau liberi printre noi și înțelegeau că facem ceva împreună.
L.M. Zonele sălbătice în care ați filmat sunt mai rar văzute la noi în filme de ficțiune.
M.C. Băiatul vrea să traverseze munții spre est către un unchi pe care nu știe exact cum să-l găsească. Pleacă din zona Arieșeni, Gârda de Sus peste munte, spre Roșia Montană. Am urmărit să respectăm acest traseu geografic, prin munți, păduri și văi. Călătoria m-a interesat și din perspectiva supraviețuirii unui copil în sălbăticie, într-o epocă în care nu existau nici telefoane mobile, nici GPS. Filmul e și un fel de meditație la cum natura e martoră tacită la istorie. Prin pădurile în care am filmat au trecut soldați în timpul celui de-al doilea război mondial, poate și în primul. Aceiași copaci, aceleași peisaje. Au trecut epoci întregi și munții au rămas neschimbați.
Sunt legat de zona Apusenilor, de când eram copil. Când am scris scenariul am imaginat situații în peisajul pe care-l știam deja. Am căutat cu directorul de imagine unghiuri pentru a filma peste creste de munte, prin păduri, prin văi sau peșteri. Timp de trei ani am căutat și stabilit locațiile, mergând în fiecare vară în cercetare, până am găsit toate unghiurile care să apară. Au fost locuri unde se ajungea foarte greu cu echipa de filmare. Pe culmi de munte trebuia să duci echipamentul pe jos. A fost o aventură și filmarea, ceea ce cred că se transmite și în film.
L.M. Ai avut influențe? „Copilăria lui...
M.C. “Copilăria lui Ivan”? (de Andrei Tarkovski, n.n.) Cum să nu? Și “Come and See” (de Elem Klimov, n.n.). Le-am revăzut recent, dar nu le-aș compara, pentru că sunt mult mai pline de violență și război. Perspectiva Warboy nu e militară. Băiatul nostru nu vrea să fie în armată, vrea să salveze caii.
L.M. De ce să vină timișorenii miercuri seara la film?
M.C. Vor intra într-un timp și spațiu speciale, care n-are nicio legătură cu ce-i acum. În niște vremuri când oamenii erau plătiți în mălai, nu în bani. Spectatorii vor experimenta un film românesc cum n-au mai văzut. Cu siguranță, nu în ultimii ani. Pe lângă asta, Warboy își asumă un gen, e un mix de film de război, western și coming of age. A fost o construcție mult mai complexă decât tot ce am făcut. Cred că merită văzut în sală, mai ales pentru cadrele cinemascop, peisajele maiestuoase.
Proiecția de la Timișoara e și un test pentru noi. Fiind prima cu public, e important să vedem reacții. La discuția cu publicul vor fi prezenți și Daniel Bâliș (actorul copil) și actorul american Reginald Ammons, care locuiește în București. E la origini texan, adică un cowboy adevărat, călărește de când era mic și trage și cu pistolul. Nu puteam să iau un actor român care vorbește engleză. În film, fiecare vorbește în limba lui. Și ca în "Morgen" (2010, r. Marian Crișan, n.n.), personajele nu se înțeleg. O altă chestie din războaie pe care nu prea o vezi în filme, unde toată lumea vorbește engleză indiferent dacă e italian sau rus. În războaie, oamenii nu se înțeleg, în primul rând, verbal.
Miercuri, 18 octombrie, 20.30, prima proiecție cu public a filmului "Warboy" la Cinema Victoria Timișoara, urmată de o discuție cu echipa. Interviu consemnat de Lucian Mircu.
sâmbătă, 24 iunie 2023
Ceau, Cinema! Din spatele scenelor
Ceau, Cinema! m-a ars, a dat cu mine de pâmânt, mi-a luat foarte multe și mi-a dat înapoi enorm. În primul rând, o direcție. Un teren de joacă fantastic. Mi-a dat ocazia să trăiesc mai multe vieți. Să fiu un soldat al cinemaului, vorba lui Werner Herzog. Iar anul acesta mi-a dat ocazia să scriu și povestea celor nouă ani care au trecut, incluzând bineînțeles și vocea colegilor, a invitaților și a unor spectatori fideli. La început trebuia să fie o cărticică-album cu fotografii și postere de festival care să însoțească expoziția noastră aniversară (6-16 iulie). M-am întins la povești, ca de obicei. Una din ele, mai jos, de la ediția a șaptea, în primul an de pandemie, când cele mai multe festivaluri au închis taraba.
*
Ploaia trebuia să ne ocolească. Cel puțin
asta ziceau patru aplicații meteo, radare și specialiști consultați. La ediția
a șaptea nu aveam plan B, planul mutăm la
interior. De aceea sfătuisem oamenii să își ia pelerine și umbrele în caz
că vine doar o ploicică trecătoare.
Când plecam de la Arta așa arăta. Picura timid. Dar cerul nu avea vești bune. Nori grei, apropiați de sol, se deplasau rapid ca într-un film cu tornade. N-aveam timp să-i studiez. Între momentul în care porneam mașina și, opt minute mai târziu, când parcam lângă Catedrală - se dezlănțuise potopul.
Tocmai atunci îmi suna telefonul. Bănuiam că nu poate fi decât omul care de cinci ani stă loial în umbra proiectorului: Aici plouă rău. Ce fac?, m-a întrebat Toma. Literalmente țin de cort și arunc apa de pe el.
Am fost măcar prevăzători să împrumutăm un cort de protecție pentru echipamentul de proiecție.
La intrare, m-am intersectat cu oameni care treceau prin fluxul de ieșire, marcat regulamentar. La cât de hotărât ploua, eram convins că lumea va pleca. Dar au rămas mulți, în jur de o sută. Ploua semi-torențial, dar cei cu umbrele și pelerine rămâneau pe scaune. Iar spectatorii neechipați de ploaie s-au strâns sub copertina fostului bar. Câțiva, sub copacii din stânga amfiteatrului.
Publicul rămânea pe poziții, văzând că nici noi nu stingeam proiectorul. Curios lucru, puteai simți în spațiu un fel de energie care ne leagă. Ne uitam unii la alții și știam că suntem parte din ceva mai mare. Câtă vreme nu ajungea apa la echipament eram înțeleși tacit că rămânem.
Ajuta și hotărârea echipei tehnice. Toma scutură periodic cortul de apa adunată. Frații Bogdan și Radu Racz și-au acoperit difuzoarele cu prelate și se bucură și ei de film, la adăpostul iluzoriu al copacilor.
Ajuta desigur și filmul (Enorme, de Sophie Letourneur). Începutul comediei e burlesc, treptat se transformă în ceva foarte delicat. O mărturie deloc pompoasă despre triumful vieții, în momente de caznă. Imposibil să nu te atingă.
Spectatorii s-au strâns într-un grup mai compact de umbrele colorate. Ploaia ba se intensifica, ba scădea, dar nu se oprea aproape deloc.
În ciuda condițiilor mai adverse ca de obicei, simțeam că această experiență completează istoria festivalului. Prima proiecție pe ploaie. Ne amintea că suntem acolo ca să ne dăm curaj unii altora. În cele mai întunecate momente, suntem refugiu unii pentru ceilalți. Nu acesta e rolul artei? În anul distanțării, iată, nu suntem complet singuri. Rămâneam în jur de 60-70 până la capăt.
Momentul l-a impresionat și pe tânărul coleg Oti: Uneori satisfacțiile festivalului sunt enorme. N-am văzut în cei 23 de ani de viață atâția oameni care să stea la un eveniment sub umbrele, mai ales la o proiecție de film și cred că imaginile de atunci spun totul.
Da, hai să punem stop-cadru pe imagine:
Suntem murați până la piele, cu tot cu pelerine. Suntem plouați - doar pe dinafară. Pe dinăuntru suntem calzi. Pentru moment uităm de criza sanitară, de frici, ne bucurăm de viață. La final aplaudăm. Aplaudăm nu doar filmul, ci și spectatorii. Devotamentul lor incredibil față de cinema.
Era una din cele mai încurajatoare experiențe din acel an crunt. Uneori, filmul ne poate salva viața, nu-i așa?
Fragment din cartea în curs de apariție "Ceau, Cinema! Din spatele scenelor"
duminică, 18 iunie 2023
Parfumuri de TIFF
miercuri, 17 mai 2023
10 ani: Ceau, Vesna!
Vesna nu vorbește mult, probabil e cea mai tăcută persoană din echipa Ceau, Cinema! (a nu se înțelege timidă: Vesna îți va zice întotdeauna exact ce gândește). Dar dacă spune că face ceva, poți conta că așa va fi. Chiar dacă vine ruperea de nori. Vesna Stepanov-Roșca lucrează la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” din Timișoara și e multitasking ninja la Festivalul TESZT. A venit prima dată la Ceau, Cinema! convinsă de soț și a rămas. A tăiat lubeniță, a șters scaune, a gestionat situații de tot felul, și în prezent se ocupă de Departamentul Guests.
Care e ediția ta preferată? Sau poate ai un moment preferat?
Vesna Roșca- Stepanov: De fiecare dată când începe festivalul am certitudinea că asta va fi cea mai faină. Țin minte cu drag proiecțiile sold-out „Planeta Petrila” și „Superhombre” de la Grădina de vară.
Care a fost cea mai grea clipă pentru tine în acești (aproape) zece ani?
Vesna: A fost greu când am avut o rupere de nori în curtea fostului cinema Arta și a trebuit să adunăm foarte repede toată aparatura după lăsarea întunericului (în condițiile în care exista o singură sursă de lumină și un singur loc de depozitare), iar a doua zi am stat efectiv lângă vidanjă să aspire bălțile pentru următoarea proiecție. Mă bucur că am depășit etapa de locații improvizate, unde trebuia făcut totul de la zero în lipsa unui cinema adevărat.
Care e momentul pe care l-ai ratat în festival dar ai fi vrut să-l trăiești?
Vesna: De fiecare dată ratăm multe filme din cauza programului încărcat - încerc să le recuperez cumva ulterior. Am ratat Testimonial de Răzvan Georgescu.
Eșecul (greșeala) din care ai învățat cel mai mult?
Vesna: Nu te baza 100% pe nimeni, always have a back-up plan - asta e o lecție pentru toți organizatorii care lucrează cu finanțatori, prestatori și voluntari. Adică și cea mai perfectă planificare se duce dracului din cauza unui detaliu. Ceau! mi-a perfectat abilitatea de a găsi soluții ingenioase rapid pe plan profesional, dar schimbarea cea mai importantă este că mi-a sporit (și îmi întreține) entuziasmul și încrederea pe care o am în timișoreni de a face lucruri valoroase.
Care au fost marile obstacole dar și marile recompense din acești ani?
Vesna: Lipsa spațiilor potrivite, lipsa finanțării previzibile și constante, numărul redus al colaboratori stabili și de încredere pe termen lung - acestea sunt obstacolele cu care ne întâlnim constant, la fel ca și alți organizatori de evenimente. Însă bucuria principală e spiritul de echipă și atmosfera bună creată de Ceau! - care este, foarte important, un eveniment creat local, „de la firul tulpinii de lubeniță”. A pornit dintr-un entuziasm al câtorva oameni și din nevoia existentă printre timișoreni de a avea acces la mai multe filme non-mainstream, cum e și normal într-un oraș care nu mai avea cinematografe de stat. Ar trebui să continue pentru că Timișoara merită să aibă Ceau! - un festival cu o identitate clară, cu o linie curatorială excepțională și o aplecare evidentă spre climatul creativ local.
Ce înseamnă pentru tine, personal?
Vesna: E întâmplarea din an care îmi oferă un imbold să keep going în sfera culturală. E o idee în care cred și pentru care fac echipă cu soțul meu și prietenii noștri – care, deși au personalități diferite și meserii diferite (și uneori păreri foarte diferite) – își pun la bătaie timpul și entuziasmul pentru festival.
consemnat de Lucian Mircu
miercuri, 10 mai 2023
10 ani: Ceau, Anca!
La prima vedere, poate părea bizar ca soțul să îi ia interviu soției. Dar soția e și (co)fondatoare a Asociației Marele Ecran. Anca Mircu s-a alăturat cot la cot, din al doilea an, nebuniei începute în 2014 și treptat a devenit o piesă de bază în mecanismul din culisele Ceau, Cinema! Practic s-a îmbolnăvit și ea de festival, vrând nevrând. De-a lungul anilor, a tradus texte, a comunicat cu invitați și sponsori, a book-uit avioane, a gestionat cineshop-ul, a cărat, a măturat sau, mai elegant spus, „logistică”. Din 2017 a ghidat echipa de voluntari. Și s-a lăsat ghidată, în tot acest timp, de prietenie.
.jpg)
consemnat de Lucian Mircu
miercuri, 3 mai 2023
10 ani: Ceau, Ionuț!
Ionuț Mareș s-a alăturat echipei Ceau, Cinema! de la ediția a doua. Adică de când avem secțiune competițională, prima lui responsabilitate. Însă numele său nu e legat doar de selecţie. Treptat, a preluat și el tot mai multe sarcini, de la Q&A-uri şi până la aproape tot ce are legătură cu textele: comunicate, sinopsisuri, caietele-program. Iar anul trecut a preluat și coordonarea departamentului tehnic. Nu e chiar fișa postului de selecționer. Așa e când ți se bagă Ceau, Cinema! pe sub piele. Ionuț e exemplul cel mai clar a ceea ce înseamnă să te îmbolnăvești de acest festival, cu bune și rele. Scrie în mai multe locuri (mai ales pentru Ziarul Metropolis și Films in Frame) și colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. Implicat până peste cap e doar la Ceau, Cinema!
consemnat de Lucian Mircu
