luni, 24 iunie 2024
TIFF 2024 (IV)
Răzvan a avut o ediție cu număr record de vizionări: 32 de filme în nouă zile, adică o medie de aprox trei filme și jumătate pe zi (cam cât media golurilor pe meci de la Campionatul European de fotbal, după cum observă el), o experiență completă și sățioasă (o supradoză?) care îl va ține până la Ceau, Cinema! Urmează rândurile scrise din alergare despre ultimele titluri prinse la Cluj, câteva foarte așteptate. Mulțumim și noi, Răzvan pentru transmisie.
![]() |
vineri, 21 iunie 2024
TIFF 2024 (III)
Maratonul lui Răzvan continuă la Cluj cu alte șapte titluri.
![]() |
15. “Frate de-o vară” (de Joren Molter) Când o familie se destramă, de multe ori rolurile dintre părinți și copii se pot inversa. Aici avem un tată instabil și imatur, așa că unul dintre fii săi își asumă responabilități care îl depășesc, în special îngrijirea unui frate bolnav, semi-paralizat. Viața e cel mai bun profesor, așa că unde mai există intenții bune și candoare, parcă mai există și speranță. Relațiile dintre oamenii din film sunt la nivel de parc de rulote, dar în spatele aparențelor se ascund comori neșlefuite.
16. Mă uimește “Fata îndărătnică” a indianului Vinothraj Palani prin superbele cadre din India rurală, prin cutumele arhaice ținute în viață de comunități întregi, de superstiții și vrăjitorii, de naturalețea cu care majoritatea familiilor aranjează căsătoriile fiicelor cu bărbați din aceeași castă, chiar dacă aceștia dau dovadă de brutalitate și încăpățânare. Anna Ben, actrița din rolul principal, răspunde la întrebări după film și e destul de vorbăreață, contrastând cu personajul său din film, care are doar câteva replici.
17. „Râul”, de Junta Yamaguchi e un „Groundhog Day” japonez, plin de umor și filozofie de viață, însă mai light și ușor de urmărit, spre deosebire de fratele său mai mare. Secțiunea Focus Japan include curajos și astfel de titluri fantasy care fac deliciul unei săli pline cu amatori de cultură japoneză, lucru apreciat zilele trecute și de ambasadorul Japoniei în România.
18. Am continuat să explorez această cultură la “Concurentul” (de Clair Titley). Mai mult decât un documentar, e un film hibrid care reconstituie prima emisiune TV gen Big Brother dar o face în stilul lui “Truman Show”. Cu un impact năucitor în Japonia la sfârșit anilor ‘90, emisiunea naște un personaj aparte: comediantul Nasubi (vânătă) care trăiește într-o cameră (gol pușcă) doar din ce câștigă din premiile oferite de reviste timp de 15 luni și e filmat 24/24. Devine erou național în timpul cutremurului de la Fukushima din 2011 și unul universal după cutremurul din Nepal din 2015. Clair Titley, invitat la Cluj, ne face să înțelegem relația specială, aproape bolnăvicioasă dintre Nasubi și celebrul producător al show-ului TV, Toshio Tsuchiya.
19. “Piscina” (de Helena Stefánsdóttir) e ca un roman-thriller islandez la modă prin anii 2000, în care personajele ascund întotdeauna ceva. Secrete de familie sunt ascunse în pereții unei case fără vârstă, de lemn, care scârțaie la fiecare pas. Lilja are 18 ani și alege să locuiască o perioadă de timp cu bunicii și cu un unchi grav bolnav. În piscina de la subsol bunica face niște ritualuri la limita dintre religie și vrăjitorie, muzica sumbră și reflexia apei se propagă peste tot, dezvăluind treptat putregaiul anticipat.
20. “Day Tripper” (de Yanqi Chen) arată o societate chineză distopică inedită, în care oameni de rând se zbat într-o lume fără sens. Se zbat încet, resemnați, cu mișcări enervant de lente și de charaghioase. Un dulap nu intră pe ușă, oamenii concediați primesc ca amintire monitorul pe care au lucrat, un grup de adolescenți încearcă să asigure respectarea regulilor publice, iar alții așteaptă un autobuz care nu ajunge niciodată.
21. “Pelikan Blue” (de László Csáki), din secțiunea Ziua maghiară e delicios atât prin imaginile animate îmbinate cu imagini de arhivă, cât și prin subiectul său din istoria recentă a Ungariei. La sfârșitul anilor ‘80 granițele s-au deschis dar oamenii n-aveau bani să călătorească. Câțiva tineri pornesc o industrie de falsificare a biletelor de tren internaționale, folosind hârtia de indigo albastră de la firma Pelikan. Deviza grupului:“să furi de la privat e o fărădelege, dar să furi de la stat e o mândrie!”
(corespondență de Răzvan Băloi)
marți, 18 iunie 2024
Tiff 2024 (II)
Corespondența lui Răzvan continuă cu alte șapte cronicuțe la cald de la Cluj.
8. “Touché”, cu un titlu foarte potrivit, din secțiunea Game On a festivalului m-a “atins” mai mult decât credeam și am povestit cu mult interes după film cu regizoarea Martina Moor ca să înțeleg de unde a avut răbdarea să urmărească timp de peste 10 ani cariera sportivă a campioanei mondiale la scrimă, Nathalie Moehllhausen. Drumul n-a fost ușor, presărat cu renunțări, despărțiri, dar și cu multă tenacitate. Mi-a amintit că pentru a-ți împlini un vis trebuie să mergi până la capăt. Povestea însă continuă. Vara aceasta, Natalie merge la Jocurile Olimpice din Franța.
9. “Reprezentația” de Shira Piven, prezentă la Cluj și extrem de emoționată, atinge un subiect veșnic sensibil: cât de departe ești dispus să mergi pentru carieră atunci când totul în jurul tău urlă a renunțare, a abuz și, ca miza să fie și mai mare, a nazism? Deși e ficțiune, filmul pare desprins din realitatea anului 1937 din Berlin, când Hitler încă nu pornise apocalipsa, și avea timp de câte un spectacol. Harold May e evreu american, dar e și cel mai bun dansator de step. Are o dilemă existențială atunci când dansează pe scenă în fața Fuhrerului, iar când contractul i se prelungește va trebui să aleagă între bine și rău, între bani și prieteni, între viață și moarte. Amănunt interesant: Bucureștiul era prima opțiune pentru filmări, dar s-a ales Bratislava din rațiuni financiare, dar și prin asemănarea clădirilor cu vechiul Berlin.
10. Dragan Bjelogrlic, regizor și actor în “Păzitorii formulei” are curaj să sape în trecutul îngropat în tăcere și negare ale unei foste Yugoslavii comuniste și să scoată de acolo un personaj mai puțin cunoscut al istoriei, dar cu un impact major asupra vieții noastre din prezent: doctorul Georges Mathé, realizatorul cu succes al primului transplant de măduvă osoasă efectuat vreodată pe oameni. Și mai mult, transplantul respectiv are directă legătură cu proiectul abandonat al bombei atomice, care, privit în lumina evenimentelor actuale aprinde imaginația sălii arhipline. Regizorul e nevoit să răspundă la o șarjă de întrebări pertinente, inlcusiv să-mi lămurească întrebarea dacă proiectul spațial iugoslav, descris în mockumentarul “Huston, We Have a Problem” are sau nu un sâmbure de adevăr.
11. Tomas Vengris dă viață unui apartament din Vilnius pe cale de a se prăbuși, dar în care mai locuiesc cinci povești și jumătate de amor. “AirBnB în Vilnius” e despre dragoste, un pic de voyeurism, dar cel mai mult despre discreție. Vedem 5 turiști cazați de-a lungul timpului în apartament și pe măsură ce poveștile lor par din ce în ce mai dramatice, apartamentul e tot mai amenințat cu prăbușirea de un subsol fragil. Regizorul explică după proiecție jocul camerei de filmat care apare în cele mai ciudate unghiuri prin faptul că apartamentul-personaj e chiar al lui. Intimitatea este, deci, la ea acasă.
12. “Erecția lui Toribio Bardelli” (r. Adrian Saba) se vede în cinemaul de cartier modern, Dacia, din Mănăștur. O lume peruană plină de empatie și umanitate, dar și frustrarea personajului principal care află prea târziu -după moartea soției,- și ultimul, că a fost toată viața încornorat. Răzbunarea e singurul scop care i-a rămas în viață, chiar dacă prin aceasta îi va afecta pe cei trei copii ai săi, care la rândul lor își trăiesc pe fundal propriile drame, una mai intensă ca alta.
13. Vine timpul să mai și plângem, căci “Celălalt fiu” (din secțiunea Competiție), al argentinianului Sebastián Quebrada e de o tristețe fără margini. Deși începe într-o notă veselă - viața unei găști de adolescenți cu toate învolburările ei-, o moarte violentă face totul în jur să se prăbușească, inclusiv în sala de cinema. Simt cum publicul își ține răsuflarea și o senzație de vertij mă cuprinde. Și parcă ne învăluie pe toți din sală. Aflăm ulterior de la regizor că e inspirat dintr-o experiență personală, ceea ce explică și titlul. Totuși, plec confuz, iar reverberațiile tristeții persistă îndelung.
14. Închei ziua într-o notă optimistă, în aer liber, în Piața Unirii cu “Voy! Voy! Voy!” al egipteanului Omar Hilal. Încercările jovialului și amoralului Hassan de a evada din Egipt prin
căsătoria cu o nemțoaică bătrână “mor” din fașă, așa că oportunitatea de
a călători în Europa cu o echipă de fotbal de nevăzători nu trebuie
ratată. Plin de picanterii și fără stereotipuri locale. Oamenii beau
bere, merg la film, fură, înșeală și se prefac. Rețeta comediei e dusă
pâna la ultimele consecințe. Chiar și atunci când crezi că mai există
oameni corecți și morali, realitatea e alta. (corespondență de Răzvan Băloi)
duminică, 16 iunie 2024
Tiff 2024 (I)
CRONICI DE RĂZVAN BĂLOI
marți, 9 aprilie 2024
LA SOLUZIONE MIGLIORE
BEHIND THE SCENES
"La Soluzione Migliore" e un fel de anomalie sau pasăre rară pentru cinemaul românesc la începutul anilor 2000. O co-producție timișoreano-italiană care a cam fost ținută la sertar în tot acest timp. În cuvintele unuia din realizatori, "este un film de tip art house, cam dark, cam greu de descifrat, cu o poveste de producție total aparte și demnă, în sine, de un alt film, tragi-comic pe alocuri, care implică niște răsturnări de situație. Dar despre toate acestea aș putea povesti poate după proiecția specială de miercuri, 10 aprilie, in memoriam Christo Jivkov." Până atunci, am consemnat amintirile câtorva din membrii timișoreni ai echipei care a lucrat în urmă cu 15 ani la film.
PETRU DOROBANȚU – producător
Ca începător, în materie de producție cinematografică, nu am nimic ce ar putea să mă recomande. Doar pasiunea pentru film, pentru cinema - despre care tatăl meu spunea că “este mai mult decât un simplu fenomen cultural deoarece filmul, uneori, recompune viața și asta ține de sacralitate”.
Am ales deci să risc și n-am ales singur, ci am făcut-o în amintirea părinților și consătenilor mei dintr-un sat din regiunea istorică Banat, de pe râul Cerna, afluent al Dunării, care, în anii de după război, nu aveau altă bucurie decât să aștepte cu sufletul la gură și să consume producțiile filmice ale vremii, atunci când, odată pe săptămână, venea și la noi caravana cinematografică.
Lecturând mai apoi scenariul, am întrevăzut posibilitatea, dincolo de povestea în sine, ca Timișoara și tot ce înseamnă ea pentru mulți dintre noi să fie "văzută" și cunoscută la scara pe care o merită, cu splendoarea arhitecturii sale multiculturale, interconfesionale și profund umane.
Continui să cred că această peliculă reprezintă, dincolo de așteptările noastre, ale întregii echipe, un început pentru producția de film locală și în același timp reușește să demonstreze ce pot face împreună italienii, românii, maghiarii, bulgarii și sârbii, adică toți cei care l-au dus până la sfârșit, filmând în Italia, la Cividale del Friuli, în provincia Udine, și în România, la Timișoara, uneori la temperaturi de mult sub zero grade, dar entuziaști de împreuna lor lucrare.
A fost greu, au fost și multe contradicții și momente de impas, care însă, până la urmă, ne-au ajutat să ne cunoaștem mai bine și, sper, să ne respectăm mai mult. Le mulțumesc tuturor și mai ales copiilor mei care mi-au fost alături.
Dorotheea Petre & Christo Jivkov
Ovidiu Mihăiță
OVIDIU
MIHĂIȚĂ – ACTOR
luni, 19 februarie 2024
Cu ce rămânem după 2023 (III)
Anul 2023 încă nu s-a încheiat pentru unii. Lucrează încă la deconturi pentru că, și asta am auzit în cor, a fost un an cât trei. Alte voci spun că anul cultural 2024 încă nu a început -cel puțin la nivel de apeluri la proiecte (ceea ce amintește situația nesigură de dinainte). Așadar, nu e târziu să mai ascultăm două opinii pe marginea "țircularei 2023" din partea a doi oameni de teatru: Simona Donici și Otniel Floruț.
"dosztoievskij reTurn" - foto Cristi TzecuMarele Ecran: Când am vorbit (în urmă cu 1 an) ai semnalat șirul lung de rateuri până în 2023. Ce-am avut și cu ce rămânem? S-a recuperat din sensul comunitar al proiectului așa cum sperai? Ce urmează?
Cum am zis, oricine a avut o idee (cât de cât) culturală, și-a putut găsi în CCE 2023 loc pentru ea. Și resurse. Organizațiile mari, bine poziționate, au absorbit mult și ușor, cele mici au primit, prin comparație, infime finanțări din care s-au străduit să livreze cât mai mult. Altfel spus, Capitala Culturală i-a făcut pe cei mari și mai mari, pe cei bogați și mai bogați. Pe ceilalți, cei mici, i-a lăsat cam la fel, poate doar ceva mai obosiți și mult, mult mai antrenați să lupte pentru bucățica lor de oraș, capitală sau nu. Cum s-au decontat (încă se decontează) aceste resurse, asta e altă poveste, cu accente pe alocuri absurde și grotești, poate o s-o povestim cândva.
În ce mă privește, simt că am făcut mai mult decât am văzut. Aș fi vrut să fiu mai prezentă la evenimente, mai ales la cele ale prietenilor, cred că cine a inventat capitalele culturale ar fi trebuit să inventeze și ziua de 99 de ore. Am ratat, așadar, ca spectator mai multe decât în alți ani și regret asta.
La Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely a montat Tomi Janežič, a regizat spectacolul 1978, iar asta este un eveniment tangent la miracol, aproape că nici acum, când spectacolul său există și se joacă la Timișoara, nu-mi vine să cred că e posibil. Și îl puteați vedea în 17 și 18 februarie 2024, la Hala Hidro. Sunt sigură că 1978 nu ar fi fost posibil fără TM2023CCE. Janežič, ale cărui spectacole montate în Slovenia au fost văzute în Timișoara doar la TESZT Festival (Pescărușui, Moartea lui Ivan Ilici, No title yet) e pentru mine (și pentru alții ca mine) un Dumnezeu al teatrului contemporan. Și a venit la Teatrul Maghiar după Andrei Șerban, după Silviu Purcărete și după Kokan Mladenović, iar acum la Teatrul Maghiar lucrează regizorul Philip Parr, directorul Festivalului Shakespeare din York, montează Pericle.
Ce rămâne după Capitală? Un capital pe care bine-ar fi să-l înmulțim. Cred că flora spontanee a Capitalei culturale se va rări simțitor, vor dispărea, ca și cum n-ar fi fost, multe proiecte, iar organizațiile care le-au generat se vor orienta spre alte locuri, spre noi resurse. Cultura locală va redeveni motorul principal al vieții comunitare. Și aici, lucrurile se vor așeza previzibil: cei bine înșurubați în sferele (circumstanțiale) de influență își vor asigura acces direct și lejer la resurse, ceilalți vor concura iar în cursa nebună a ”call”-urilor. Unii, epuizați, vor renunța sau își vor rări acțiunile, alții, mai noi și ambițioși, vor crește. Cum ziceam, cei mari vor fi și mai mari, cei mici vor fi și mai mulți, și mai mici. Dar rămânem cu ceva important: mecanisme funcționale (perfectibile, dar esențiale) de finanțare, o relație reconstruită între public și artiști, un reflex sănătos de consum cultural, o atmosferă care colorează puternic Timișoara pe harta destinațiilor dezirabile, un oraș de orașe, în care e iar fain/cool/mișto să mergi la evenimente culturale. Și câteva tone de foi A4 arhivate pe care scrie, de mii de ori, ”conform cu originalul” și ”bun de plată”.
interviuri consemnate de Lucian Mircu
marți, 9 ianuarie 2024
Cu ce rămânem după 2023 (II)
VALUL DOI DE RĂSPUNSURI
Cercul se închide. Consemnăm încă o serie de răspunsuri din partea oamenilor care în 2023 și-au declarat în fața Marelui Ecran previziunile, temerile sau așteptările. Desigur, nimeni nu vine cu concluzii definitive. Toți știm că lucrurile mai au nevoie de timp pentru a se așeza, pentru a se decanta. Cum spune Florin Unguraș, "unii parametrii concreți vor putea fi cuantificați exact după un an". Până atunci, servim câteva impresii la cald.
apus de soare cu auroră boreală, Timișoara, ianuarie 2024
GORAN MRAKIĆ