miercuri, 4 februarie 2026
Hamnet. Îndrăgostit de mitul bărbatului genial
A fi sau a nu fi Paul Mescal, cu un slutty earring și un mullet cut, aceasta e întrebarea pentru a aduce oameni în cinema?
Hamnet promitea un film cu mai puțin
Shakespeare (Paul Mescal) și cu mai mult Agnes/Anne Hathaway (Jessie Buckley),
soția lui. Într-un fel, ambele sunt adevărate, dar și mincinoase în același
timp. Ce am primit este un film în care, într-adevăr, stăm mai mult cu Agnes,
dar nu o cunoaștem deloc sau doar superficial și, cu toate că Will este mai
absent tot filmul, la final totul este despre el.
Premisa
este simplă și foarte fan-fiction. Agnes este „the odd one out” al
satului. Ea își petrece timpul singură, în pădure, cu vulturul ei, neînțeleasă
de nimeni, făcând poțiuni - practic living her best life - iar tânărul vlăjgan Will pune ochii pe ea și, evident, vine să o perturbe. De aici începe povestea
lor focoasă de dragoste, clișeică și plastică, care arde atât de tare încât
doar o picătură de apă ar putea să o stingă.
Firul
narativ este un du-te-vino între viața lor de cuplu și chemarea universală a
lui Will de a scrie, dar de a nu putea. Perspectiva feminină tratată aici este
mai degrabă de formă. Agnes este construită ca un mister, dar filmul nu are
niciodată curajul să o portretizeze mai mult decât stereotipic. Ironic și
dezamăgitor, având în vedere promisiunea de a-i reda vocea și perspectiva.
Promisiunea
filmului că se va concentra pe Agnes este smoke and mirrors. Cu toate că
Will dispare și apare mai ceva ca fantoma bătrânului rege Hamlet, ne dă șansa
să petrecem mai mult timp cu personajul lui Jessie Buckley, lucru deloc
fructificat. Chiar și atunci când bărbatul nu este în cadru, cumva tot despre
el e vorba.
Cu un soț mai tot timpul plecat în delegații la Londra, cu un tată absent, în mod normal ar fi trebuit să vedem lupta lui Agnes cu singurătatea, povara de a crește copiii singură sau incertitudinea fidelității. Dar filmul nu pare interesat să ne deschidă ușa minții ei.
Ce este
cel mai grav e că nici măcar trauma - nucleul emoțional al poveștii - nu este
tratată cu profunzime, ci cu răceală și superficialitate. Doliul nu schimbă
nimic în dinamica personajelor și nu „pătează” emoțional nici pe Will, nici pe
Agnes. Este folosit strict ca instrument de manipulare emoțională, pentru a
stoarce o lacrimă la momentul potrivit.
Ok, sigur,
Will dispare opt luni din viața lui Agnes fără să dea un semn de viață - lucru
care, dacă nu ni s-ar spune explicit, nici nu l-am simți în starea ei
interioară. Pare că a trecut o zi, hai două. Nu există conflict, nu există
tensiune. Agnes e puțin supărată, DAR STAȚI LINIȘTIȚI, pentru că totul se
șterge cu buretele atunci când Will își transformă absența într-o trăsătură de
geniu și creează artă nemuritoare. Ceea ce îmi întărește ideea că filmul nu
spune o poveste despre Agnes, ci despre cum suferința unei femei validează
destinul unui bărbat.
Este
interesant (și ironic) că în cinematografe rulează simultan Hamnet, Sentimental
Value și Marty Supreme. Toate au - mai mult sau mai puțin - aceeași
premisă: bărbatul alb, destrăbălat - care taie prin foc și sabie, justificat de
o chemare superioară. Nu contează familia, nu contează persoana iubită, atâta
timp cât îți urmezi „menirea”. #hustlerlife
Să revenim
puțin la plâns. Îmi place să plâng, mai ales la filme. Dar urăsc filmele care
vor cu orice preț să te facă să plângi. Este ceva pervers în a construi un
scenariu gândit exclusiv pentru a smulge lacrimi, nu pentru a emoționa prin
profunzime. Iar Hamnet este exemplul perfect al unui astfel de film
manipulativ.
Ca
paranteză: este mult prea „perfect” vizual. Cadre frumoase, lumină caldă, nimic
care să deranjeze sau să incomodeze, deși vorbim de o perioadă deloc idilică
din punct de vedere social, economic-politic sau moral (să nu mai vorbim de
ciumă). În film, însă, totul este... lovely. Plasticul vizual, dublat de
jocul extrem de melodramatic și teatral, dă un aer artificial maxim. Știu,
știu, „teatral” pentru că... Hamlet și Willy Shakespeare, dar această
dimensiune meta nu este niciodată explorată.
În final, Hamnet este prea îndrăgostit de mitul bărbatului genial ca să fie cu adevărat interesat de femeia de lângă el. Iar ceea ce e surprinzător și trist este că, dacă nu aș ști că filmul este regizat și scris de Chloé Zhao - o regizoare foarte bună, când nu face ceva Marvel - împreună cu Maggie O’Farrell, autoarea romanului, aș fi jurat că este făcut de un bărbat.
cronică de Kinostetic ( vedeți ce mai face când se plictisește și scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)
joi, 29 ianuarie 2026
MARELE ECRAN PREZ15TĂ
Deși pare că 2026 a început deja de mult, ne pregătim să începem și noi activitatea la cinema. De fapt continuăm cu unele dorințe rămase de anul trecut. Suntem într-un flux, oricum.
2026 e special pentru Marele Ecran. Peste câteva luni împlinim 15 ani de la înființarea asociației. Și tot anul ăsta facem 18 de când am început să scriem pe blogul Marele Ecran (de aici a început totul). Majorat sau dublă aniversare, orice-ar fi, nu e cazul să rămânem în admirație pentru trecut. Din 2011 încoace s-au schimbat atâtea. Am pornit într-o vreme când internetul și social media ne dădeau motive de optimism și încredere în viitor și... știm toți acum cât de departe suntem de acea lume.
Minți mai luminate spun că atunci când te simți copleșit sau deznădăjduit e important să faci ceva, cât poți. Din nou și din nou. Și, mai important, împreună cu alții.
E ceva ce ne stă în putere să facem și anul acesta. Știm că se vorbește mult despre noțiunea de comunitate până riscă să-și tocească sensul. Noi chiar am simțit-o în acțiune, în sensul indicat de autorul David Brooks: “o comunitate este un grup cu un proiect comun”.
“Prin vulnerabilitate, empatie și comunitate chiar suntem mai puternici”, spunea cineva aseară, fix după un film documentar.
Întâlnirile sub umbrela Doc-minică ne-au dat șansa, împreună cu publicul și ceilalți parteneri, să cultivăm un schimb, un dialog, cu sentimentul că lumea e deschisă. Vorba poetului: "orice lustruim cu atenția noastră va deveni o oglindă".
Sau vorba istoricului (Timothy Snyder): “Avem nevoie de artă pentru că ne dă voie să vedem lucrurile așa cum sunt, prin faptul că ne tulbură un pic, forțându-ne să ne folosim simțurile în mod diferit”.
Dincolo de toate vorbele de duh rămâne, ca întotdeauna, acțiunea. În 2026 vrem să ducem un pas mai departe micile revelații de anul trecut fără a ne limita doar la proiecții de film documentar (sau doar la ziua de duminică) și să prezentăm -de ce nu?- descoperiri și din zona de ficțiune. Continuăm așadar parteneriatul cu Cinema Studio și Marele Ecran Prezintă un prim film chiar din perioada când ne-am grupat ca Asociație. Abia așteptăm să îl anunțăm zilele următoare.
Am reînceput să fim activi și pe pagina asta, prin cronici de film ca altădată și prin colaborări noi. Vrem să dăm înapoi și din cele învățate pe parcursul acestor 15 ani, sub forma unui atelier (despre asta, ceva mai târziu).
Încheiem acest text cu un gând către toți oamenii care ne-au încurajat și ne-au fost alături în acești ani. Iar întâlnirile de anul trecut oglindesc chiar punctul de pornire din 2011: simpla dorință de a vedea filme pe marele ecran "împreună cu alții".
Participarea publicului în 2025 e frumos exemplificată de o mamă și o fiică, prezente -cu o singură excepție- la toate proiecțiile noastre. La final de an ne-au scris un fel de felicitare/ urare de Sărbători, pe care o luăm ca motivație de a privi și dincolo de acești 15 ani:
luni, 26 ianuarie 2026
Ping-Pong: Marty Supreme
Unii au fost atrași de campania de marketing agresivă, în ton cu personajul din Marty Supreme (2025) bazat imprecis pe viața lui Marty Reisman, campion american la tenis de masă (detalii pe care le-am aflat după film, putea la fel de bine să fie un personaj fictiv). În cazul nostru am fost atrași din secunda când am aflat că Josh Safdie face un film despre un jucător legendar. L-am văzut în weekend și ne-am decis să continuăm partida aici: Kinostetic vs. Lucian Mircu (cu avantajul gazdei). Poate părea o partidă aranjată, ca în 1952 la Tokio, dar servele, contrele și eschivele sunt reale, chiar dacă ne-am situat de multe ori de aceeși parte a fileului, ca la un dublu. Mai jos, comentariul meciului, minge cu minge.
Lucian: Servesc primul? Cum ți s-a părut începutul, cu scena de sex printre rafturi și cutii de pantofi?
Kinostetic: Foarte strong, poate chiar cea mai electrizantă parte din film. Adică, pentru un synth-pop anii ’80 kinda guy cum sunt, să dai blast la Tears for Fears în timp ce îl cunoști încet-încet pe protagonist și mindset-ul lui de mini-hustler mi se pare un mod foarte bun de a prinde ochii publicului. Evident, și sexul ajută mereu să rămâi cu ochii pe ecran. Ție ce impresie ți-a lăsat? Și ce părere ai de montajul și secvența title card-ului?
Lucian:
Ah, așteptam cu reverul pregătit să zic de genericul de început. În primă fază îmi
părea o copie după intro-ul unui film celebru în anii ’90, Look who’s talking too. Doar că goana spermatozoizilor spre ovul se transformă aici în altceva. E doar un preview
pentru surprizele pe care o să le ai pe parcurs. O să mai fie tot felul de
lovituri cu efect, topspinuri, lufturi...
Foarte
bună observația cu muzica, cu totul din alta epocă față de momentul acțiunii
(anii ’50) și asta setează tonul de freestyle și al
libertăților pe care și le ia față de viața sportivului din care se inspiră. Și
față de genul biografic, în general.
Kinostetic:
Fix aici mi se pare că e smash și punct pentru Marty Supreme, pentru că
face ceva atât de fresh și liber cu două genuri care, în opinia mea, sunt cam
moarte. Adică și filmele sportive și mai ales biopic-urile nu au tupeul sau
curajul să încerce ceva nou și să rupă formula.
Lucian: Da, și în același timp ceva atât de specific fraților Safdie. Chiar dacă în 2025 Josh și Benny (cu Smashing Machine) și-au făcut fiecare filmul sportiv, ambele sunt tributare -în sens bun- universului cinematic cu care s-au jucat până acum. Mă refer în primul rând la ritmul ăsta care nu te lasă decât rareori să respiri, ca un schimb extrem de rapid la ping-pong unde, dacă încerci să rupi ritmul cu o minge mai lentă, riști să pierzi punctul.
Au făcut
asta și la Good Time, filmul care i-a pus pe radarul mare și apoi goana
aia continuă, nevrotică a protagonistului din Uncut Gems, din belea în
belea (avem și aici un wink wink în scena de la bijutier). Altă marcă a
fraților, muzica. Soundtrack-ul deloc reținut al lui Daniel Lopatin, e ba straniu-contemplativ, ba feeric-energizant. N-am apucat să mă uit la ceas, să nu
pierd nicio minge, deși are 150 de minute.
Kinostetic:
Chiar glumeam după film că e Uncut Gems în altă haină. Doar că, acolo,
lumea personajului jucat de Adam Sandler m-a prins mult mai mult și cred că
filmul a și funcționat mai bine. Crescendo-ul (la fel ca în Good Time)
pornește de la 0 și ajunge la 100 pe tot parcursul filmului, într-un mod
constant. Iar asta a ajutat ca atunci când se întâmplă finalul din Uncut
Gems să rămân cu gura deschisă.
Dar când
începi un meci în forță, agresiv la serviciu, nereținut, e normal că nu o să
poți continua în ritmul ăsta toată partida și că vei fi prins, pe alocuri, în defensivă sau cu niște mingi în plasă. Mi se pare că ritmul filmului,
cu toate că încearcă să te țină tot timpul „acolo”, nu e mereu ce trebuie. Odată
pentru că, după ce ține accelerația apăsată în blană pentru o scenă, inevitabil
construcția următoarei scene începe de mai jos, mai chill, iar apoi trebuie din
nou accelerată.
Nu este
foarte fluid - sau cel puțin așa am simțit eu - mai ales la jumătatea filmului,
unde se întâmplă o multitudine de random shit și nu pare să meargă
într-o direcție clar simțită. Am avut chiar un moment în care era fun toată
nebunia care se întâmpla pe ecran, dar m-am întrebat: „de ce?”. Am simțit că mă
uit un pic ca pe TikTok, unde se întâmplă chestii insane în fața ochilor
și nu mă pot opri din doomscrolling, dar fără niciun mic aport cognitiv.
După
aceea își revine iar și se îndreaptă frumos spre setul final. Recunosc însă
că, la jumătatea filmului, când era puțin lipsit de direcție - la fel ca Marty
- eu m-am uitat la ceas. Pentru că deja se întâmplaseră o grămadă de chestii, iar
mintea mea era puțin epuizată.
100% de acord cu tine că filmul se oglindește bine în ritm și că se potrivește cu un meci de tenis de masă, cu toate surprizele sau freestyle-ul pe care le are. Dar când apare poate prea mult „random shit”, ași sub mânecă sau cu serve foarte surprinzătoare, nu te desensibilizezi și începi să citești puțin adversarul?
Nu te-ai
simțit suprastimulat în timpul filmului, mai mult decât probabil ar fi trebuit
să te simți?
Lucian: În
cazul meu, m-am lăsat dus de euforie, de beția aia de imagini și senzații. Poate e adevărat ce spui, însă mi se pare
că e meseriaș controlată partida din scenariu. Tocmai când crezi că jucătorul dă în sfârșit
lovitura, ajunge și mai tare cu spatele la zid sau aiurea prin tribune, după o minge
ridicată prea sus de adversar (sau, mai des, greșeli neforțate și autosabotaj). Când crezi că are în
sfârșit culoarul liber (ca în filmele alea de sport previzibile) se întâmplă
ceva... and then... o lovitură de
niciunde, de sub masă 😊
Dar stai! O nouă răsturnare and then... dacă tot are un cameo și David Mamet, maestrul acestui gen de scriitură. Apropo de cameo, parcă am zărit-o fugitiv și pe Emma Stone (doar poate), vocea de crainic la British Open sigur e lui Robert Pattinson, iar pe lista de personaje ciudate și înfricoșătoare apare și Abel Ferrara (!!). Până și Gwyneth Paltrow vine mai degrabă din zona naturalistă, ușor slinoasă, cam ca personajul lui Chalamet.
În afară
de experiența asta trippy, ce crezi că e în miezul mingii (sferei) Marty
Supreme? Pentru mine e Rocky pe psihedelice. În sala de cinema am zis că
e filmul sportiv cu cel mai puțin sport în el (deși e mult drag de
ping-pong în scenele în care chiar se joacă).
În esență
e și despre raportul cu puterea (de la „1601” încoace) al outsider-ului, e cultura
hustling-ului ca strategie de supraviețuire și de aici deciziile lui Marty
& iubitei lui, Rachel (excelentă Odessa A'zion), născuți și crescuți în zeama asta, că n-aveai cum altfel în
cartierul newyorkez, dar care îi afundă și mai tare în scaunul pierzătorului.
Cei doi se merită unul pe altul, doar că Marty abia mai încolo se îndreaptă spre acceptare. „Victoria” nu mai e atât sportivă cât desprea asumarea responsabilității, de care a fugit tot filmul. Cred că Safdie vorbește aici despre America în mare, de ieri și de azi. Pentru tine despre ce e filmul?
Kinostetic: E clar că filmul vorbește despre America și despre felul în care se vede pe sine. Marty are mândria aia de „American player”, ideea că „nu poți face asta” unei țări care are vulturul ca animal reprezentativ. Și da, cum ai spus și tu, totul e foarte specific acelui oraș - nu întâmplător au ales New York și nu, să zicem, Albuquerque. E și tema clasică Bonnie and Clyde, unde nu mai contează ce faci ca să ajungi în punctul X, ci doar să ajungi acolo.
Dar cum îl
percepem pe Marty? E erou, antagonist sau undeva la mijloc? Pentru mine e clar
în zona de mijloc. Aș zice chiar că e personajul „literally me” al generației
Alpha, așa cum au fost, în alte epoci, Travis Bickle din Taxi Driver,
Patrick Bateman din American Psycho sau, dacă vrei, Ryan Gosling în Drive.
Toate personajele astea trăiesc într-o zonă gri a istoriei filmului, dar - și
aici e un „dar” mare - ele sunt, într-un fel sau altul, pedepsite pentru ceea
ce fac sau pentru ceea ce sunt. Aici, însă, asta nu se mai întâmplă. Ce crezi
despre asta și despre scuza eternă a bărbatului alb că poate face ce vrea atâta
timp cât urmărește nemurirea?
Lucian: Să nu uităm totuși că Marty este un evreu american după al doilea război mondial, care își permite să facă glume obraznice despre neamul său și e un defavorizat al istoriei, măcar din perspectiva clasei din care provine. Chiar dacă el visează la apartamentul de la Ritz (și se infiltrează acolo), nu uităm o clipă că vine dintr-un bloc supra-aglomerat unde stă cu mama. N-am fost la 4DX, dar tot simt mirosul de varză și de igrasie sau, mai rău, al cămăruței din spatele sălii insalubre unde se antrenează.
Vin
aproape de tine când zici că e antieroul acestei generații de twentysomethings,
genul fake it till you make it, dream big, take no prisoners, n-are mamă (și
chiar) n-are tată, contează doar percepția nu cine ești cu adevărat și totuși... minciunile lui sunt uneori atât de străvezii că sunt rapid ginite de hustleri mai
înrăiți în ale vieții.
Se arată și un deget mijlociu către establishment-ul de la tribuna oficială, ceea ce până la urmă așteptăm
de la orice rebel fără cauză, indiferent de generație.
Kinostetic:
Ca să fac o comparație nedreaptă, dar îmi permit obraznicia: One Battle
After Another. Chiar dacă de la marele ecran negru de început până la
ecranul negru de final totul se desfășoară într-o goană nebună, tot nu poți să conștientizezi ce se întâmplă exact sau vrei să ai și
momente chill ca să poți aprofunda personajele și povestea. Aceleași critici și
aici, dar acolo am fost mult mai engage-uit.
Lucian: Bună
comparația cu One Battle... din punctul de vedere al goanei. Pentru mine
a funcționat mai mult personajul lui Marty. Poate și pentru că la PTA n-am
putut uita că Leo e Leo. Aici, lui Chalamet îi iese transformarea. Am uitat pe
alocuri de marele și delicatul Atreides și am văzut un antipatic wannabe
cu acnee și ciupit de vărsat de vânt, pe cât de încrezător în el, pe atât mai mare dezastrul lăsat în urmă.
Kinostetic:
Referitor la personaje, clar, DiCaprio e mult prea mare ca nume ca să-l credem
pilonul revoluției de care avem nevoie. Aici, Timothée, chiar dacă și el e mare
- poate chiar „DiCaprio-ul” generației lui, atât ca joc, cât și ca „the pretty
boy” - este credibil și oferă pentru mine primul său rol cu adevărat bun.
Până acum era doar misteriosul francez care nu prea vorbește, cu ochi visători, pe care nu îl poți citi. Dar aici este și distractiv să observi nuanța meta pe care Timmy o aduce filmului, pe care eu o consider cea mai exciting parte. După cum îl știm pe Chamalet, cu roluri foarte bine alese pentru a-i aduce recunoaștere în nișe sau la Oscaruri și cu interviuri de-a lungul anilor unde mereu zice că vrea să ajungă „one of the greats”. Această dorință arzătoare, unapologetic, de „eu o să fiu un actor mare” se potrivește perfect cu personajul pe care îl joacă. De asta cred că jocul lui este atât de rewarding, pentru că el chiar trăiește ideea de hustler și de a demonstra că poate și că va ajunge acolo unde își propune.
Lucian: Pentru
mine e altceva foarte rewarding la tipul ăsta de cinema. Micile surprize
de care ziceam la început, deloc coșer, ca un smash de niciunde, o lovitură
care sfidează regulile jocului. Exemplu: chiar când credeam că am auzit toate
poveștile despre Holocaust, tatuatorul, moașa de la Auschwitz etc, vine acea
poveste din film, n-o să spoiler-im, deliciu!
Kinostetic: Da, insane povestea cu mierea. Nu vreau să mă înțelegi greșit: personajul și tipologia mi-au plăcut la
maxim. Adică, chiar avem nevoie, în anul Domnului 2026, de astfel de
reprezentări, unde protagonistul „negativ” este așa cum este datorită situației
politico-social-economice în care se află și care, nu întâmplător, reflectă și
ne vorbește direct despre ceea ce trăim noi azi. El trăia într-o lume rasistă
și inegală, unde bogații puteau efectiv să te plesnească la curul gol doar
pentru că puteau - se simte foarte close to home ceea ce trăim noi azi.
Dorința
lui de a reuși nu este doar pentru el, ci și pentru întreaga clasă muncitoare,
care trebuie să se zbată în „dead-end” jobs și nu își poate urmări visele,
pentru că nu are timp de asta; oameni care nu au luxul să se bucure de viață, fiind
preocupați să se gândească dacă vor avea ce să mănânce în seara aceea.
Lucian: Bine punctat, ceea ce cred că ne apropie de finalul partidei. Apropo, dacă în loc de stele i-am acorda mingi de ping-pong (captivante trucurile astea cu mingile din setul Marty Supreme și ce bijuterie vizuală, că tot n-am zis până acum de imaginea texturată a lui Darius Khondji), io i-aș da 4 din 5 mingi.
Mai ai ceva de
declarat pe final?
Kinostetic:
După această minge de meci, nu mai am nimic de adăugat. Am trecut în mare prin
gândurile care m-au lovit la cald și sper să ținem și spectatorii în priză. Dar
vreau să te întreb totuși ceva, așa, de încheiere: cine ar câștiga într-un
meci, Marty sau Forrest Gump?
Lucian: Hahaha!
Ca să parez pe măsură, zic că nu știu cine ar ajunge în finală, dar de câștigat
ar câștiga foca aceea ce apărea în show-ul din pauza între reprize.
Kinostetic: Legat de rating, aș spune că aș da… hmmm, 3 palete de ping-pong și jumătate, dar cu o inimă în loc de minge! Cu finalul ăsta apoteotic, te invit să mergem și noi să dăm cu mingea-n niște tigăi!
marți, 20 ianuarie 2026
Back to back: Sentimental Value
N-am mai scris aici de mult două cronici la același film, simultan. Acum ne-am luat de la Valoare Sentimentală (2025), noul film al norvegianului Joachim Trier, Grand Prix la Cannes în 2025 și cel mai bun al anului la recenta gală de la Berlin a Academiei Europene de Film (EFA), unde a ras cam tot ce era important, de la regie și scenariu la actori și muzică. A intrat zilele astea în cinematografe.
KINOSTETIC: PATTERN-URI PATERNE
Fantomele există! Da, ele chiar sunt mai mult decât niște povești de speriat copiii, dar nu chema încă preotul. Nu îți aruncă cărțile din bibliotecă, nu arată de parcă ar purta un cearșaf cu găuri, nu eliberează ectoplasmă și nu te pot poseda. Fantomele despre care vorbesc sunt mult mai tăcute și mai greu de alungat: sunt traumele transgeneraționale ale familiilor dintr-o casă. Sunt pattern-uri emoționale pe care le însușim fără să ne dăm seama în copilărie și pe care le ducem cu noi în viața adultă. Sunt așteptările, frustrările și golurile afective care se transmit din generație în generație.
Sentimental Value este
plin de fantome - sau crăpături în pereți - care se manifestă prin nevoia
constantă a personajelor de validare, prin felul în care căutăm aprobarea
celorlalți mai târziu în viață, prin incapacitatea de a comunica sau de a iubi.
Ele sunt scuturile de protecție pe care ni le construim în jurul nostru.
Mecanisme de apărare care ne ajută să supraviețuim, dar care, paradoxal, ne
izolează. Traumele sunt adevăratele fantome.
Introducerea asta, parcă scoasă din show-urile de după
ora 00 de pe Discovery Channel, este strâns legată de tema noului film de
Joachim Trier. Premisa este simplă: surorile Nora (Renate Reinsve) și Agnes
(Inga Ibsdotter Lilleaas) se reunesc cu tatăl lor înstrăinat, carismaticul
Gustav (Stellan Skarsgard), un regizor cândva celebru, care îi oferă Norei,
actriță de teatru, un rol în filmul pe care speră să-l transforme într-o
revenire.
Trier își propune multe cu acest film intim, bine
înrădăcinat în psihologie, care ne poartă într-o odisee a trei personaje venite
dintr-o casă cu o crăpătură în mijloc, asemenea unei răni deschise - un cămin
rupt în două.
Ca simple filme narative, adânc scufundate în
psihologie, lui Trier îi iese șiretlicul. Fie că vorbim de Oslo, 31
August, The Worst Person in the World sau acum Sentimental Value,
iepurele din pălărie este că fiecare decizie a personajelor este un substitut
al dialogului. Astfel, o alegere anxioasă, un refuz de a ieși din zona de
confort sau tăcerea a două personaje spun mult mai multe decât ar putea el să
scrie într-o scenă de confruntare. Toate acestea, combinate cu plasarea
perfectă a unor replici spuse în cel mai oportun moment, fac ca filmele lui să
fie tăioase.
La fel ca în The Worst Person in the World,
Trier încearcă să te bage în pantofii personajelor, să te facă să simți ce simt
ele, pentru ca mai apoi să mute miza narativă de la micro la macro: de la o
poveste intimă, particulară, la una care vorbește despre noi toți. Dacă The Worst
Person... apăsa exact acolo unde doare - anxietatea alegerii, incertitudinea
viitorului, fie el romantic sau profesional, frica de asumare și neîncrederea
de sine - Sentimental Value încearcă același lucru pornind de la trauma
casei familiale. Discursul este mutat de la nivel psihologic la unul universal.
Plecarea timpurie a lui Gustav a lăsat răni adânci
asupra fiicelor sale, iar revenirea funcționează ca un declanșator pentru
conflictele rămase în urma lui. Se deschid rănile niciodată procesate: stresul,
sentimentul de abandon și clasicele traume ale copiilor care au crescut fără
rolul patern în familie. Nora și Agnes, cu toate că au trăit aceeași traumă, o
interiorizează diferit. Un cămin disfuncțional nu produce copii identici
emoțional, ci reacții divergente la aceeași sursă de durere. Agnes este mai
înțelegătoare cu tatăl ei și vrea să fie „bine”, în timp ce Nora se distanțează
și rămâne dezamăgită.
Relația dintre cei trei capătă astfel o formă
triunghiulară, în care iubirea, resentimentul și nevoia de validare se
suprapun. Tatăl, incapabil să-și asume rolul afectiv, continuă să provoace
daune nu prin violență, ci prin răceala emoțională cu care îi tratează pe cei
din jur - un bărbat care confundă atenția cu iubirea și arta cu o formă de scuză.
Tot aici este exemplificat perfect și modul în care unor bărbați le este destul
de ușor să înlocuiască femeile din viața lor: fie soții, fie, în cazul acesta,
și fiicele, atâta timp cât acel substitut le oferă atenție și le hrănește
ego-ul.
Problema este că, de data asta, măiestria lui Trier nu mai este la fel de isteață. Filmul alunecă adesea în clișee sau se oprește la nivelul de suprafață al subiectelor pe care le propune. Da, toate temele sunt acolo, coerente, dar prea sunt tratate cu mănuși. De la jumătatea filmului încolo, ajung să se sprijine excesiv pe partea de plot, care cade în banalitate.
Deși filmul avea potențial, regizorul încearcă un mic
joc șugubăț, chiar obraznic, pentru viața regizorului Gustav, când vrea să o
folosească pe Rachel (Elle Fanning) ca substitut nu doar de actriță, ci și de
fiică - practic, o înlocuiește fizic și metafizic. Intriga funcționează perfect
atât tematic, cât și structural, dar, din păcate, nu este exploatată cu
adevărat. Această încercare meta ar fi avut nevoie poate de un dialog nuanțat
sau o abordare mai abstractă. Mai ales că până acum nu i-a fost frică să pună suprarealism în filmele lui.
Deși set-up-ul este ușor absurd, nu se aruncă
niciodată complet în el. Trier nu forțează nota,
alege să rămână cuminte și să înoate în ape dulci. Această lipsă de risc dă
impresia că spune lucruri cu jumătate de gura sau niciodată până la capăt. Filmul ar
fi avut nevoie de un conflict, de o eliberare - mai bine spus, de o forță
agresivă, cathartică, iar confruntarea dintre Nora și Gustav să ajungă la
paroxism.
Mai mult, atât la vizionarea din cinema (shout-out
Films de Cannes a Timișoara!), cât și a doua oară, acasă, am simțit că filmul
este bântuit de fantoma lui Ingmar Bergman. Sigur,
amândoi sunt nordici iar în capul meu legătura cu Autumn Sonata este
inevitabilă.
Ambele filme explorează relații de familie marcate de
absență emoțională, de părinți incapabili să ofere afecțiune și de copii care
cresc cu un deficit de validare. Ambele vorbesc despre consecințele casei
părintești. Diferența dintre cele două este că, pe cât de cuminte este Sentimental
Value - optimist și lipsit de conflicte verbale sau ciocniri între
personaje - pe atât de opus este filmul lui Bergman, care are probabil cea mai
puternică scenă de confruntare fiică-mamă sau copil-părinte pusă pe peliculă.
Autumn Sonata este nemilos, dur și nu vindecă.
Sigur, este puțin nedrept să compari orice regizor cu maestrul Bergman, dar
cele două filme sunt mult prea apropiate tematic pentru a nu aduce în discuție
această paralelă și diferența dintre ele. Unde Trier încearcă să manevreze
trauma cu mănuși de bucătărie, Bergman taie fără anestezie.
Ca o scurtă concluzie a acestui eseu argumentativ de
bac, ambele dăți când am văzut filmul am ieșit surprinzător de distanțat
emoțional față de subiect. Am vrut să îl revăd tocmai pentru că am considerat
că, la prima vizionare, așteptările mele ar fi putut influența ceva. Chiar și
după a doua vizionare, am simțit în multe momente că Joachim Trier întrerupe
intenționat scenele și te lasă „puțin în pom”. Că o face din dorința de a crea
suspans, din reținere artistică sau din teama de a forța conflictul, pentru
mine efectul este unul de distanțare.
La fel ca personajele sale, filmul lasă impresia că evită confruntarea directă cu trauma și, precum mâncarea de tip fast-food, încearcă să ofere o experiență plăcută tuturor. Simpla lipsă a explorării nu înseamnă subtilitate, iar faptul că toate deciziile narative sunt coerente nu înseamnă automat că reușesc să susțină un impact. În final, Sentimental Value rămâne un film cinstit și corect, dar care, cel puțin pentru mine, nu reușește să transmită ceea ce își propune, tocmai pentru că nu își asumă riscuri. (Kinostetic)
LUCIAN: CASA FILMULUI
În Aici/ Here,
o carte-fenomen de bandă desenată din 2014 (adaptată într-un film din 2024 de
Robert Zemeckis), este urmărit pe o durată mare de timp același spațiu, aceeași
casă și viața dinăuntrul ei.
Timpul
zboară, da, și felul în care o face în interiorul aceleiași case și familii
norvegiene e unul dintre laitmotivele noului film de Joachim Trier, Sentimental
Value. Amenajările, design-ul, mobila, obiectele,
și mai ales dramele oamenilor care o locuiesc încarcă locuința cu o anumită greutate,
fiind când „mai ușoară”, când goală de tot.
N-ar fi
prima oară când Trier observă viața unui loc anume (a făcut-o în trei filme,
cunoscuta trilogie Oslo, deși ștafeta pare că a fost preluată, stilistic
cel puțin, de Dag Johan Haugerud, cu Oslo Stories Trilogy).
Dacă nuvela grafică a lui Richard McGuire se întinde pe ere geologice, din trecutul dinozaurilor până în viitor, aici arcul temporal acoperă „doar” patru generații din aceeași familie. Traumele provocate de război și de regimul nazist asupra unei femei, se întind până în relația din prezent dintre un tată (regizor de film, suficient de important să aibă o retrospectivă la festivalul de la Deauville) și fiica lui (actriță de teatru care dezvoltă angoasa de a mai apărea pe scenă). Toate acestea sunt, cumva, legate între ele.
Blocajele
celor doi în raport cu trecutul și unul față de celălalt, rănile adânci ale
familiei se reflectă și în rănile fizice ale căminului (care uneori vorbește la
propriu, chiar „la gura sobei”). La traumele transgeneraționale se adaugă și costurile
unei vieți artistice. Deja-vu? Uneori chiar pare că Trier evită clișeele la mustață (de
exemplu, boala ca prilej de re-evaluare a vieții și împăcare cu lumea).
Marile revelații vin tocmai din elipse, din cele nespuse. Emoția și momentele de adevăr se găsesc mai ales în pauzele dintre note (că tot avem un soundtrack mai jazzy).
În ciuda
unei camere din casă în care soția regizorului/ mama actriței conducea ședințe de
terapie, vindecarea nu vine stând pe canapea. Vine tot în casa cinemaului și cu mijloacele specifice. În
fond, tatăl încearcă să se reapropie de fiică scriind un scenariu special
pentru ea, acel „ultim film” pe care vrea musai să îl facă. Scena mea favorită e când bunicul îi aduce
cadou nepotului la aniversarea de 9 ani dvd-uri cu Irreversible („Monica
Belluci, la naiba”) și Piano Teacher („ca să înțelegi femeile și
relațiile maternale”).
Sentimental
Value e și un film
despre puterea cinemaului de a ne apropia (păstrând proporțiile, că nu e chiar o superputere). „Când
lumea e ciudată, înfricoșătoare și greu de înțeles (...) filmele le pot spune
oamenilor de ce e așa”.
Asta spunea zilele trecute celebra actriță Liv Ullmann (tot norvegiancă) în
discursul de acceptare a premiului pentru întreaga carieră din partea Academiei Europene de Film.
La același
eveniment au fost recompensați pentru interpretarea din Sentimental Value,
Stellan Stellan Skarsgård și Renate Reinsve. Dacă de cei doi (care se numără și
între producători) știam deja cât sunt de buni, cele două partituri secundare
feminine au fost revelații: Elle Fanning și, mai ales, Inga Ibsdotter Lilleas în rolul surorii întregi, care a scăpat mai puțin afectată de crăpăturile casei. E cea care echilibrează lumea prin iubirea ei, când totul pare
să se năruie.
Sentimental
Value e așezat,
melancolic și elegiac, însă doar în aparență un film cuminte. Timpul, acest
element fundamental și în cinema, ne va spune dacă este între alea bune ale lui
Joachim Trier sau e... prea sentimental. (Lucian Mircu)
luni, 19 ianuarie 2026
„Începe să îmi placă mai mult decât să joc"
JASMINA MITRICI DESPRE DEBUTUL ÎN REGIE CU YASMINA REZA
Jasmina Mitrici: Cred că e una dintre cele mai dificile poziții în care m-am plasat vreodată, pentru că la bază sunt actriță, nu regizoare. Chiar dacă mi-am dorit asta mai mult decât actoria. Sunt conștientă că am nenumărate lacune, iar când ești într-o poziție de coordonator - că, practic, un regizor asta e - responsabilitatea se simte mult mai acut. Din punctul ăsta de vedere, da, am fost tentată să joc, pentru că m-ar fi scutit de o doză mare de presiune ce vine la pachet cu terenurile neexplorate. Mi-aș fi dorit să joc și pentru că mă regăsesc în anumite personaje.
Citisem „Zeul Măcelului” prima dată în facultate, apoi am văzut filmul și mi s-a părut în ambele cazuri că îl înțeleg. Relațiile, subiectul, tot ce bolborosește sub aparențe. „Zeul Măcelului” nu a fost chiar prima mea opțiune dar, după un brainstorming alături de colega mea Elena Nistor legat de cine ar putea fi în distribuție, mi-am dat seama că trebuie să fie acest text pentru simplul fapt că aveam distribuția perfectă.
Marele Ecran: Vâzând înainte filmul, nu m-am așteptat la atâtea surprize de la piesă. V-a ieșit foarte antrenant și, bineînțeles, amuzant. Stă bine pe picioare în română chiar dacă personajele sunt franceze. Am simțit și niște adaptări locale, mai mult sau mai puțin subtile. Trece-mă un pic prin proces, cu ce gânduri ai atacat textul?
Tot ce a venit după, mă depășește că sunt greu de întreținut, cu câteva excepții post și ante: Barfly, When Harry met Sally, Interstellar, A promising young woman, Captain Fantastic, seria Years and Years. La seriale trebuie să trag linie mai drastic că nu mai încheiem acest interviu!
