marți, 9 aprilie 2024
LA SOLUZIONE MIGLIORE
BEHIND THE SCENES
"La Soluzione Migliore" e un fel de anomalie sau pasăre rară pentru cinemaul românesc la începutul anilor 2000. O co-producție timișoreano-italiană care a cam fost ținută la sertar în tot acest timp. În cuvintele unuia din realizatori, "este un film de tip art house, cam dark, cam greu de descifrat, cu o poveste de producție total aparte și demnă, în sine, de un alt film, tragi-comic pe alocuri, care implică niște răsturnări de situație. Dar despre toate acestea aș putea povesti poate după proiecția specială de miercuri, 10 aprilie, in memoriam Christo Jivkov." Până atunci, am consemnat amintirile câtorva din membrii timișoreni ai echipei care a lucrat în urmă cu 15 ani la film.
PETRU DOROBANȚU – producător
Ca începător, în materie de producție cinematografică, nu am nimic ce ar putea să mă recomande. Doar pasiunea pentru film, pentru cinema - despre care tatăl meu spunea că “este mai mult decât un simplu fenomen cultural deoarece filmul, uneori, recompune viața și asta ține de sacralitate”.
Am ales deci să risc și n-am ales singur, ci am făcut-o în amintirea părinților și consătenilor mei dintr-un sat din regiunea istorică Banat, de pe râul Cerna, afluent al Dunării, care, în anii de după război, nu aveau altă bucurie decât să aștepte cu sufletul la gură și să consume producțiile filmice ale vremii, atunci când, odată pe săptămână, venea și la noi caravana cinematografică.
Lecturând mai apoi scenariul, am întrevăzut posibilitatea, dincolo de povestea în sine, ca Timișoara și tot ce înseamnă ea pentru mulți dintre noi să fie "văzută" și cunoscută la scara pe care o merită, cu splendoarea arhitecturii sale multiculturale, interconfesionale și profund umane.
Continui să cred că această peliculă reprezintă, dincolo de așteptările noastre, ale întregii echipe, un început pentru producția de film locală și în același timp reușește să demonstreze ce pot face împreună italienii, românii, maghiarii, bulgarii și sârbii, adică toți cei care l-au dus până la sfârșit, filmând în Italia, la Cividale del Friuli, în provincia Udine, și în România, la Timișoara, uneori la temperaturi de mult sub zero grade, dar entuziaști de împreuna lor lucrare.
A fost greu, au fost și multe contradicții și momente de impas, care însă, până la urmă, ne-au ajutat să ne cunoaștem mai bine și, sper, să ne respectăm mai mult. Le mulțumesc tuturor și mai ales copiilor mei care mi-au fost alături.
Dorotheea Petre & Christo Jivkov
Ovidiu Mihăiță
OVIDIU
MIHĂIȚĂ – ACTOR
luni, 19 februarie 2024
Cu ce rămânem după 2023 (III)
Anul 2023 încă nu s-a încheiat pentru unii. Lucrează încă la deconturi pentru că, și asta am auzit în cor, a fost un an cât trei. Alte voci spun că anul cultural 2024 încă nu a început -cel puțin la nivel de apeluri la proiecte (ceea ce amintește situația nesigură de dinainte). Așadar, nu e târziu să mai ascultăm două opinii pe marginea "țircularei 2023" din partea a doi oameni de teatru: Simona Donici și Otniel Floruț.
"dosztoievskij reTurn" - foto Cristi TzecuMarele Ecran: Când am vorbit (în urmă cu 1 an) ai semnalat șirul lung de rateuri până în 2023. Ce-am avut și cu ce rămânem? S-a recuperat din sensul comunitar al proiectului așa cum sperai? Ce urmează?
Cum am zis, oricine a avut o idee (cât de cât) culturală, și-a putut găsi în CCE 2023 loc pentru ea. Și resurse. Organizațiile mari, bine poziționate, au absorbit mult și ușor, cele mici au primit, prin comparație, infime finanțări din care s-au străduit să livreze cât mai mult. Altfel spus, Capitala Culturală i-a făcut pe cei mari și mai mari, pe cei bogați și mai bogați. Pe ceilalți, cei mici, i-a lăsat cam la fel, poate doar ceva mai obosiți și mult, mult mai antrenați să lupte pentru bucățica lor de oraș, capitală sau nu. Cum s-au decontat (încă se decontează) aceste resurse, asta e altă poveste, cu accente pe alocuri absurde și grotești, poate o s-o povestim cândva.
În ce mă privește, simt că am făcut mai mult decât am văzut. Aș fi vrut să fiu mai prezentă la evenimente, mai ales la cele ale prietenilor, cred că cine a inventat capitalele culturale ar fi trebuit să inventeze și ziua de 99 de ore. Am ratat, așadar, ca spectator mai multe decât în alți ani și regret asta.
La Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely a montat Tomi Janežič, a regizat spectacolul 1978, iar asta este un eveniment tangent la miracol, aproape că nici acum, când spectacolul său există și se joacă la Timișoara, nu-mi vine să cred că e posibil. Și îl puteați vedea în 17 și 18 februarie 2024, la Hala Hidro. Sunt sigură că 1978 nu ar fi fost posibil fără TM2023CCE. Janežič, ale cărui spectacole montate în Slovenia au fost văzute în Timișoara doar la TESZT Festival (Pescărușui, Moartea lui Ivan Ilici, No title yet) e pentru mine (și pentru alții ca mine) un Dumnezeu al teatrului contemporan. Și a venit la Teatrul Maghiar după Andrei Șerban, după Silviu Purcărete și după Kokan Mladenović, iar acum la Teatrul Maghiar lucrează regizorul Philip Parr, directorul Festivalului Shakespeare din York, montează Pericle.
Ce rămâne după Capitală? Un capital pe care bine-ar fi să-l înmulțim. Cred că flora spontanee a Capitalei culturale se va rări simțitor, vor dispărea, ca și cum n-ar fi fost, multe proiecte, iar organizațiile care le-au generat se vor orienta spre alte locuri, spre noi resurse. Cultura locală va redeveni motorul principal al vieții comunitare. Și aici, lucrurile se vor așeza previzibil: cei bine înșurubați în sferele (circumstanțiale) de influență își vor asigura acces direct și lejer la resurse, ceilalți vor concura iar în cursa nebună a ”call”-urilor. Unii, epuizați, vor renunța sau își vor rări acțiunile, alții, mai noi și ambițioși, vor crește. Cum ziceam, cei mari vor fi și mai mari, cei mici vor fi și mai mulți, și mai mici. Dar rămânem cu ceva important: mecanisme funcționale (perfectibile, dar esențiale) de finanțare, o relație reconstruită între public și artiști, un reflex sănătos de consum cultural, o atmosferă care colorează puternic Timișoara pe harta destinațiilor dezirabile, un oraș de orașe, în care e iar fain/cool/mișto să mergi la evenimente culturale. Și câteva tone de foi A4 arhivate pe care scrie, de mii de ori, ”conform cu originalul” și ”bun de plată”.
interviuri consemnate de Lucian Mircu
marți, 9 ianuarie 2024
Cu ce rămânem după 2023 (II)
VALUL DOI DE RĂSPUNSURI
Cercul se închide. Consemnăm încă o serie de răspunsuri din partea oamenilor care în 2023 și-au declarat în fața Marelui Ecran previziunile, temerile sau așteptările. Desigur, nimeni nu vine cu concluzii definitive. Toți știm că lucrurile mai au nevoie de timp pentru a se așeza, pentru a se decanta. Cum spune Florin Unguraș, "unii parametrii concreți vor putea fi cuantificați exact după un an". Până atunci, servim câteva impresii la cald.
apus de soare cu auroră boreală, Timișoara, ianuarie 2024
GORAN MRAKIĆ
joi, 4 ianuarie 2024
Cu ce rămânem după 2023
PRIMUL VAL DE RĂSPUNSURI
Exact în urmă cu un an am început aici o serie de interviuri cu peste douăzeci de oameni reprezentativi din sfera culturală locală, de la graficieni la manageri culturali. Am promis că revin la final să vedem ce profeții și idei s-au adeverit, ce surprize au apărut și, în general, cu ce am rămas după anul de Capitală Europeană a Culturii. Luminile abia s-au stins, neoanele sunt călduțe încă, poate e devreme să avem o imagine clară. Dar trebuie să începem undeva să închidem paranteza deschisă la începutul lui 2023. Așadar, iată prima serie de oameni care s-au trezit la început de an puși față în față cu declarațiile lor vechi dar și cu impresii noi, la cald. Va urma.
ANABELLA COSTACHE
Marele Ecran: "E drept că trebuie să încercăm să scoatem ce e mai bun din oportunitatea asta, dar, înainte de toate, organizațiilor culturale și artiștilor ar fi trebuit să li dea șansa să evolueze în mod organic, (...) tocmai pentru că pătura asta independentă de activiști și de creativi e atât de fragilă și pentru că nu avem exercițiul lucrului împreună, în echipă, al solidarității, al identității comune, al sentimentului de apartenență la ceva care ne unește." Cum vezi spusele tale un an mai târziu? Am învățat să construim împreună?
Anabella Costache: Mi-e destul de greu să trag concluzii. Nu toată lumea a terminat deconturile și oamenii epuizați abia acum încep să se resimtă. Așa la cald, cred că Timișoara 2023, în 2023, a fost o surpriză plăcută pentru multă lume. Ne-a făcut să ne simțim mândri și parte dintr-o comunitate pe mai toți cei care locuim în Timișoara. Am avut posibilitatea să facem lucrurile altfel, să încercăm produse culturale noi, colaborări mai inedite. Ne-a forțat să mergem și către cei care nu vin singuri la evenimentele culturale din centrul orașului și, sper eu, să ne dorim să continuăm munca și în direcția asta.
Am reușit să lucrăm mai mult împreună și asta mă bucură. De învățat, s-a învățat mult, asta e clar. Mi-e ciudă, însă, că s-a lucrat haotic, că n-am avut timp să sistematizăm și asimilăm așezat ce am învățat nou. Iar acum suntem istoviți și mulți dintre noi deja a trebuit să trecem la proiecte noi. Cred în continuare că avem nevoie de obiective comune și de direcții clare, iar aici Centrul de Proiecte va avea în continuare o misiune importantă. S-au dat deja niște direcții sănătoase prin apelurile de finanțare, prin felul în care s-a lucrat, dar e nevoie de consecvență și de continuitate. Cred că e un moment bun să ne gândim ce a mers cel mai bine, ce merită continuat și dezvoltat, și poate să ne luăm de-acum încolo timpul să investim mai structurat și în operatorii culturali.
M. E.: Ce provocări vezi începând de anul ăsta? Am câștigat public nou? Cu ce rămânem?
A. C.: Am primit des întrebarea „Și mai țineți deschis și după 2023?” sau afirmația apăsată, ușor ironică, „Să vedem ce-o să mai fie de la anul”. Bineînțeles, din partea beneficiarilor, a publicului. Eu cred că Timișoara a arătat că are public. Un public mult mai numeros și curios decât cel cu care eram obișnuiți. Dar e un public care nu se lasă ușor, pe care trebuie să învățăm să-l cunoaștem mai bine și pe care va trebui să ne străduim să-l provocăm constant. Iar asta e greu, costisitor, necesită timp, perseverență și loc în agenda publică. Numai că vin alegerile. Eu sper din tot sufletul că entuziasmul ăsta pe care l-am urnit cu atâta efort să nu se risipească pe scandal electoral. Să ne păstrăm un pic din energia pozitivă, din încrederea pe care am dobândit-o în lunile astea pentru a continua ce am început. Asta e cel mai important.
La evenimentul de închidere am auzit de la mai mulți dintre oamenii cu care am lucrat anul ăsta, artiști și educatori, că le-am oferit speranță. Speranță că se poate. De câte ori auzim în România cuvântul ăsta? Cel mai trist ar fi să irosim speranța asta. Și o mai spun încă o dată, cu riscul de a părea naivă: nu fondurile ne lipsesc cel mai tare, ci viziunea, obiectivele clare și țintite către binele comun. Și aici mă refer la întreaga țară.
Interviuri consemnate de Lucian Mircu