joi, 5 martie 2026
Myrid Carten despre „O dorință în ea"
A Want in Her (2024) este un documentar foarte actual și relevant, într-o țară în care se vorbește de puțină vreme despre sănătate mintală iar despre alcoolism se vorbește mult prea puțin raportat la amploarea pe care o are în România. Dincolo de aceste teme, cineasta irlandeză Myrid Carten a făcut un film cu valoare universală pornind de la relațiile din familia ei. Mai jos am extras câteva idei ale regizoarei într-o conversație cu Savina Petkova, prezente în caietul de presă al filmului.
marți, 24 februarie 2026
După Revoluție, cu regizorul Laurențiu Calciu
Laurențiu Calciu era profesor de matematică în decembrie 1989, dar și pasionat de cinema. O lună mai târziu filma cu o cameră VHS protestele din piața Victoriei și discuțiile libere ale cetățenilor din stradă. "Oamenii obișnuiți sunt cel mai bun lucru întâmplat filmului românesc" spunea criticul A.O. Scott într-un dialog cu Alex Leo Șerban. Iar "După Revoluție" (2010) aș zice că e, în primul rând despre oamenii obișnuiți. Despre ce mai este filmul am început o discuție cu regizorul Laurențiu Calciu, invitatul nostru la Timișoara în 28 februarie, ocazie cu care vom continua conversația împreună cu publicul de la Studio.
Marele Ecran: Istoria nu se repetă dar uneori rimează, era un aforism celebru. Ai găsit ceva rime cu prezentul, legat de După Revoluție?
Laurențiu Calciu: Cum să nu, ușurința cu care lumea poate fi manipulată. Atunci era televiziunea (“Ați mințit poporul/ Cu televizorul!”), acum e TikTok (vezi alegerile de anul trecut).
Spuneai după o vizionare din 2019 la One World Romania că ai descoperit chiar tu lucruri noi în film. Ce descoperiri crezi că putem face ca spectatori?
Nu mai știu la ce mă refeream atunci, probabil la Mihaela Rădulescu care le zâmbea politicienilor după conferința de presă a lui Iliescu. Spectatorii ar putea sa descopere - cei maturi la vremea respectivă, prea târziu, din păcate - disimulările flagrante din viața politică de atunci. Un exemplu este răspunsul lui Iliescu la întrebarea în legătură cu punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. El se referă la membrii partidului comunist și ai familiilor lor, când de fapt era vorba de membrii nomenclaturii PCR.
Știu că ai mai povestit, dar pentru cei care nu știu, ar fi interesant să afle cum a ajuns un profesor de matematică să facă film. Poți intra puțin în contextul acelui început (de 1990) și ce a urmat pentru tine? Mai ales că, deși ai început cu filmările pentru După Revolutie, acesta a fost, cronologic, al patrulea tău film, cred. Apropo, de ce a apărut 20 de ani mai târziu?
Da, e o poveste mai lungă. Eram pasionat de film, ca de altfel și de matematică, numai că mi-aș fi dorit să fac cercetare, nu să fiu profesor de școală într-un sat din Bărăgan. Îmi petrecusem o mare parte din adolescență și prima tinerețe la Cinematecă, uneori văzând mai multe filme pe zi. Cum însă șansele de a studia regia la IATC erau minime (erau doar câteva locuri și se știe că se intra cu “pile”), singura posibilitate era să încerc să fac ceva independent; cum apăruseră camerele video pentru amatori și era tolerat să deții una, așa cum era să ai și un videocasetofon și să primești casete cu filme din străinătate, am strâns bani câțiva ani la rând, și prin noiembrie 1989, un prieten din Germania mi-a trimis un Panasonic M7.
Cred că mi-au ținut-o în vamă până în ianuarie 1990, pentru că nu era de dorit o cameră video în plus în România după căderea zidului Berlinului. Așa că am primit-o abia prin ianuarie ’90, când a reînceput să funcționeze Poșta Română. Pe 28 ianuarie, la mitingul din Piața Victoriei, a fost prima dată când am pus mâna pe o cameră video. De ce-am montat filmul abia dupa douăzeci ani? Pentru că erau prea multe lucruri de filmat în anii ăia, am plecat să studiez în Anglia, dar asta e altă poveste…
Criticul de film Andrei Gorzo spunea că "printre filmele indispensabile ale cinematografiei românești, După Revoluție se numără printre cele mai rareori recunoscute".
Poate pentru că documentarele sunt în general mai puțin cunoscute decât filmele de ficțiune. Nu prea rulează în cinematografe și sunt puțin difuzate de televiziuni, cele mai multe pot fi văzute doar la festivaluri. Singura ofertă pe care mi-a făcut-o o televiziune particulară, acum mai mulți ani, a fost pentru o versiune prescurtată, de 20 de minute.
Filmul surprinde perioada de tumult după Revoluție și dinainte de mineriada din iunie 1990. Acum încă se vorbește de acele prime alegeri care au marcat traiectoria României. Crezi că putea fi altfel sau așa cum eram atunci ca societate nu putea duce înspre altceva?
Sunt convins că putea fi altfel dacă manipularea se făcea în altă direcție, dacă nu era făcută de foști comuniști care aveau interesul să se pastreze status-quo-ul. Cred că dacă venea Regele Mihai cu primul avion cu care au venit ziariștii pe 12 ianuarie, când s-a deschis aeroportul, România ar fi fost cu totul alta azi. Poate că e o utopie.
De ce Ion Rațiu pe afiș?
Nu eu am ales imaginea de pe afiș, ci un tânăr designer. De fapt e un mozaic cu sute de imagini din film. Presupun că i s-a părut emblematică imaginea cu Ion Rațiu vorbind la portavoce și, mai ales, ceea ce spune: “sacrificiul de sânge al poporului român, care a uimit lumea întreagă, nu trebuie trădat”. Din păcate a fost.
Ai un mesaj pentru timișoreni? De ce să vină la film?
Pentru referirea la paragraful 8 al Proclamației de la Timișoara, care, dacă ar fi fost respectat, ar fi schimbat soarta României.
Laurențiu Calciu a urmat National Film and Television School în Marea Britanie, unde s-a specializat în film documentar. În 1997 a filmat viața din arhipelagul Dodecanez, apoi ruta maritimă urmată de Iason și Argonauți. În România a realizat documentarul "Mămăliga te așteaptă" (2004) și mai multe filme despre comunitatea Roma.
Interviu consemnat de Lucian Mircu. "După Revoluție" va avea premiera la Timișoara, sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20, la Cinema Studio, în prezența regizorului. Biletele se găsesc pe site-ul cinematografului.
luni, 23 februarie 2026
Marele Ecran prezintă seria aniversară de proiecții
COMUNICATUL "OFICIAL"
În 2026,
Asociația Marele Ecran marchează 15 ani pe scena culturală timișoreană independentă prin
lansarea seriei „Marele Ecran Prezintă” - un program de proiecții lunare, în
premieră locală, care debutează cu două filme importante la Cinema Studio.
Proiecțiile sunt
însoțite de dialoguri cu cineaști, cineaste și invitați speciali, în
intimitatea caldă a unei comunități cinefile alături de care Asociația Marele
Ecran a crescut timp de 15 ani. Biletele pot fi achiziţionate de pe site-ul Cinema Studio.
„După revoluție”, documentar din 2010 regizat de Laurențiu
Calciu, deschide seria sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20:00, la
Cinema Studio. Proiecția este urmată de o discuție cu regizorul Laurențiu
Calciu și moderată de Lucian Mircu.
Prezentat în premieră la Timișoara, filmul surprinde starea de tensiune
a cetățenilor în preajma primelor alegeri după revoluția din 1989 si
discursurile celor doi candidați la prezidențiale - Ion Rațiu și Ion Iliescu. O
perioadă de proteste spontane zilnice ale oamenilor îngrijoraţi de uşurinţa cu
care noii lideri s-au instalat la conducerea ţării și au organizat alegeri
grăbite (și puternic contestate).
Născut și crescut în București, Laurențiu Calciu era profesor de
matematică în decembrie 1989. Și-a urmat pasiunea pentru film iar în 1991 a
fost admis la National Film and Television School din Marea Britanie, apoi s-a
specializat în film documentar.
„După revoluție”
a fost distins cu Premiul Publicului la Festivalul Filmului European (2012) și
a circulat în festivaluri prestigioase precum Ji.hlava International
Documentary Film Festival sau One World Romania.
Duminică, 8 martie, de la ora 20:00, tot la Cinema Studio,
Marele Ecran prezintă, în premieră la Timișoara, documentarul „O dorință în
ea” / A Want in Her (2024), regizat de Myrid
Carten. Proiecția va fi urmată de o discuție pe temele deschise de film (dificultățile luptei cu dependența, dar și complexitățile relației mamă-fiică), împreună cu Maria Stoica (psiholog și psihoterapeut), din partea Asociației Echilibrat.
Când mama ei alcoolică dispare undeva în Irlanda, artista Myrid Carten
se întoarce din Londra să o găsească. Căutarea o aduce în mijlocul unei familii
în conflict, într-o casă contestată și un trecut care amenință să-i îngroape pe
toți, inclusiv pe ea.
„O dorință în ea” este o poveste imersivă, la persoana întâi, despre
costul iubirii și cât de dificil este să îi scapi.
Myrid Carten este o cineastă irlandeză ale cărei lucrări interoghează
atât lupta pentru intimitate cât și felurile în care suntem marcați de
trecuturile noastre. A fost distinsă cu premiul Next Generation Artist
(2018-19) din partea Consiliului Artei din Irlanda. „A Want in her” este
lungmetrajul ei de debut și a fost prezentat în competiția unor festivaluri
renumite precum IDFA (Amsterdam), Sheffield DocFest, ZagrebDox. La Dublin
International Film Festival (2025) a primit atât Premiul Publicului cât și Premiul
pentru cel mai bun documentar.
Programul organizat de Asociația Marele Ecran este susținut de Groupama
Asigurări, Vitas România și Cinema Studio Timișoara, cu sprijinul Asociației
Echilibrat și One World Romania.
„În 2026 vrem să ducem un pas mai departe programul de proiecții de film documentar dezvoltat de peste un an în parteneriat cu Cinema Studio. Aceste întâlniri oglindesc chiar punctul nostru de pornire din 2011: dorința simplă de a vedea filme pe marele ecran împreună cu alți oameni. Mai mult, primăvara aceasta vrem să dăm înapoi și din ce am învățat pe parcursul acestor 15 ani, sub forma unui atelier de film dedicat tinerilor”, declară reprezentanții Asociației.
Născută în 2011 din pasiunea unui blog de cinema colectiv și dezvoltată
de un grup de cine-activiști -
co-fondatori ai festivalului Ceau, Cinema! și realizatori de film
(„Superhombre”, „Apă și talpă”) -
Asociația Marele Ecran a devenit un reper al culturii cinematografice
locale. Organizația independentă este unul dintre partenerii inițiali ai proiectului de
reabilitare a Cinema Studio și contribuie în continuare la consolidarea unei
comunități cinefile vibrante la Timișoara.
sâmbătă, 21 februarie 2026
Wuthering Heights. La răscruce de soft-porn și mult penibil
Kinostetic a scris despre noua ecranizare „La răscruce de vânturi", intrat de curând în cinematografe, anunțnd, pe scurt, că e cel mai rău lucru care i s-a întâmplat lui Emily Brontë. Pe lung, citiți mai jos.
Uneori putem găsi răspunsuri la problemele
moderne în arta veche. Wuthering Heights
poartă în ea, la cote înfricoșătoare, o actualitate tristă. Nu este o poveste
gotică cu fantome, mister și doi oameni care se „iubesc” într-un mod fucked
up. E despre iubire toxică, rasism, clasism, traume transgeneraționale,
ciclul răului care se transmite ca o boală și sufocă generații etc.
În climatul socio-politic actual, unde
outsider-ul e din nou portretizat ca inamicul nostru, empatia e văzută ca o
slăbiciune și diferența de clasă e inimaginabil de mare, cartea devine
necesară.
Când am văzut că Emerald Fennell (Saltburn)
va ecraniza cartea, am fost mai mult decât dezamăgit, pentru că știam ce o să
primim. O gargară superficială, care se vrea edgy (dar nu e) și care o
să arate cu degetul spre cei mai săraci ca și „clasa superioară” din care se
trage ea - este nepo baby și contează asta, pentru că, odată ce citești filmul
cu ochelarii ei, totul capătă sens (economic). “Mare
mi-a fost mirarea” când fix asta am primit. Un film care pare satiric, campy
și cu un cringe asumat, dar care, spre oroarea mea, se ia în serios și,
de fapt, penibilul de pe ecran îmi este livrat drept „artă”.
Dacă tot capitalizăm iubirea și o
transformăm în consum, noul produs Wuthering Heights (La răscruce de vânturi) e fix numele
potrivit pentru ca marile studiouri să mulgă bani. Superficial, shiny,
marketabil, făcut să dea bine în trailer și pe TikTok - oamenii recunosc
titlul, deci o să vină la film, adaugi puțin XCX și doi protagoniști
arhicunoscuți și ai rețeta succesului ca să faci capital… dar cu o neînțelegere
profundă a ceea ce reprezintă cartea (chit că te eschivezi și zici că e
„adaptare modernă” sau cum și-a imaginat regizoarea cartea la 14 ani, când a
citit-o). Sorry, nu vreau să văd o adaptare după WH horny și fan-fictiony.
Dar o să vorbim ceva mai încolo și dacă rezistă ca film de sine stătător.
Romanul este vechi de aproape 200 de ani
și rămâne incredibil de actual prin temele lui. Filmul reușește performanța
uimitoare să arunce totul sub tren și să reducă scriptul la un joc sexual lame
între Cathy și
Heathcliff. Ba mai mult, filmul nici măcar nu e hot sau ceva nemaivăzut de pervers,
cum ne era promis. E plictisitor ca naiba, parcă scris de o bunică sau de o
adolescentă care isi face cruce și se rușinează când aude cuvântul cu „p”.
Cea mai mare greșeală e (cum se știe deja) reprezentarea lui Heathcliff. În carte, ambiguitatea rasei lui, statutul de outsider, excluderea socială sunt catalizatoarele furiei și întunericului lui și ceea ce dă naștere dorinței de răzbunare. El e produsul unui sistem care îl respinge și îl oprimă. În film, toată complexitatea asta socială și psihologică dispare. Rasismul e scos din ecuație, conflictul de clasă evaporat, iar Heathcliff e rezumat la “iubirea” lui pentru Cathy, la faptul că e sărac, nu are un dinte, dar are cercel și că, în vorbele lui Dennis Hopper în Blue Velvet, „baby wants to fuck”. Fără context, fără violența marginalizării și cu foarte mult împrumutat din Fifty Shades of Grey, așa se vrea noua adaptare. Măcar 50S era asumat campy și știa ce e.
Sexul este cel mai ușor de marketizat
pentru un film. WH promitea obsesie, bestialitate, pasiune dusă la
autodistrugere. Ce primim? Soft-porn, cadre foarte cuminți, penibil și extrem
de mult cringe. Nu știu care este viața sexuală a lui Emerald si nu
inteleg de ce ne torturează cu niste scene boring și demodate, de cel
mai soft sex ever, care pretinde ca e hardcore. Nimic nu poate fi mai
horror decât asta. Adică, sure, e un câștig cinematografic să-l ai pe BDSM Lord
Jacob Elordi ținând o femeie în lesă out of nowhere…
Peste tot e scuza că adaptarea este
„viziunea personală” a regizoarei. Bun. Să o separăm de carte. Chiar și așa,
filmul reușește o performanță olimpică să eșueze și de sine stătător. Personaje
reduse la stereotipuri, o iubire forțată și credința că poți păcăli cu un scenariu
prost dacă arăți ceva sex. Chit că se vrea „modern” și axat pe iubirea dintre
două personaje, să fim serioși: este iubirea cu noi în cinema? Că pe ecran
sigur nu se simte nimic. Nu are nici măcar decența să încerce să fie o
melodramă manipulatoare, să-ți smulgă o reacție - ba de tristețe, ba de șoc -
să încerce ceva, orice, dar nu livreaza nimic.
Dacă tot ține de viziunea regizoarei, o să fiu puțin obraznic și întreb: cum se face că personajele sărace din film sunt reduse doar la anumite caracteristici barbare și la depravare sexuală? Cum se face că Nelly e interpretată de Hong Chau, iar Linton de Shazad Latif? Problema e contextul. Heathcliff este whitewashed, dar servitoarea capătă în film origine asiatică, iar marele obstacol din calea iubirii epice dintre Cathy și Heathcliff este acum un britanic de origine pakistaneză. Hmmm, poate e coincidență, poate nu. Dar nu mă miră că regizoarea Saltburn, unde marea tematică a filmului este că vin ăștia de clasă mijlocie dom’le și iau locul bogaților - adevărat, the horror!!! - are o astfel de perspectivă. Ce vreau să zic este că regizoarea are o viziune disprețuitoare față de clasele sociale inferioare ei.
În final, capitalismul câștigă din nou. Numele unei cărți extrem de cunoscute a fost folosit mișelește pentru a aduce oameni în cinema. Cea mai în vogă artistă a momentului e pusă pe soundtrack, noul hunk al Hollywoodului apare dezbrăcat și tras la sală non-stop, iar Margot Robbie mănâncă dintr-o căpșună gigantică pentru o secundă, într-un cadru trecător. Peste aproximativ două săptămâni nu o să mai vorbească nimeni despre filmul ăsta. Ah, de fapt, deja nu mai vorbește nimeni.
Noapte bună.
cronică de Kinostetic ( când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)
duminică, 8 februarie 2026
Ping-pong în trei cu Marty Suprem
Mihai Dragolea: Finalul de Hollywood - în care trepidantul trepidat Chalamet câștigă una pentru SUA, pentru armată și pentru țară, ajunge acasă și totul e bine - face nedreptate nu doar filmografiei Safdie, dar mai ales personajului din film. Dacă în Uncut Gems și Good Time era o soluție venită din film pentru haosul generat, aici pune mâna regizorul care vrea în mainstream și rezolvă the American Way toată trebușoara. Cel mai slab film Safdie!
Kinostetic @mdragolea
Sunt de acord cu tine, dar, ca să fie fun, o să fiu avocatul diavolului. Nu mi se pare că, la final, Marty aduce mare respect drapelului și vulturului, ba din contră, a câștigat un joc fără miză, când la alea importante își ia bătaie de nu se vede. Clasica putere americană să facă din că**t bici. Mai mult, toată atitudinea de „AMERICAAA F**K YEAH” e ironică (mai ales că la zero personje le pasă că el e american), taxată aproape mereu și satiric, având în vedere ce jeg e Marty, de fapt, creat de propriul sistem american. Și, cum ai zis și tu, în celelalte filme la final toți sunt pedepsiți, aici antagonistul „câștigă”, ceea ce se mai întâmplă… mai ales dacă ești american. Deși tot sub o formă de critică, pentru că până la urmă nimeni nu ține cu Mauser și, dacă o faci… I got news for you (nu vorbesc de tine specific). De aia am făcut comparația cu American Psycho, Fight Club sau orice bro movie cu antagoniști care sunt simpatizați doar de oameni cucubau la cap.
Lucian @mdragolea
Finalul de aici e construit înspre un fel de salvare, care vine sub forma unei noi vieți (nu a lui Marty, evident, care poate rămâne un ticalos dar măcar primește o nouă șansă) și unora ni s-a părut credibilă, sau cum zic americanii, “am cumpărat-o”. Dintr-odată nu mai e totul despre ping pong ci despre bila aia fecundată la început. Legat de cat de tare respectă biografia omului Marty Mauser și cariera lui, e destul de clar de la început că… foarte puțin. ‘Loosely based’. N-am citit oricum acolo ca el câștiga pentru SUA, era doar despre el, tot despre el, dar de data asta cu o miză tocmai împotriva structurilor de putere. Și, sincer, nici n-am știut până acum de sportivul adevărat, putea să fie și fictiv și tot mi s-ar fi părut în continuare mișto experiența la cinema. Dar acum poate sunt curios să aflu mai mult.
PS și mie îmi plac mai mult celelalte două dinainte
Kinostetic @Lucian
Dacă e să intrăm în semantică, ca să fiu mai șugubăț, o să leg ce am de zis de cele două piese care leagă incipitul de final, ambele de la Tears for Fears. Eu aș zice că nici finalul nu e un „change”, în ciuda piesei, pentru că tot în ea se spune și „it’s all too late”. Plus că „noua viață” eu o văd mai mult ca un ciclu continuu al răului, cum tot piesa celor de la Tears for Fears - de data asta „Everybody Wants to Rule the World” - vorbește despre dorința de putere și corupție. E o nouă viață, dar în același sistem care te împinge nu spre a fi bun moral, ci spre „turn your back to mother nature”. O nouă viață care, ca valori, nu o să fie diferită de cea a lui Marty (iaix), ba mai mult, o să-l aibă fix pe el ca model… deci din lac în puț.
Lucian @kinostetic
Nu vom ști niciodată. Doar la Uncut Gems și la Good Time, cum zicea Mihai, finalurile sunt finaluri. Aici încă se joacă. Sau așa îmi place să cred. Iertați-mă, vine prea mult darkness dinspre US acum, poate am vrut eu prea tare să văd o luminiță. Dincolo de interpretări, tot a fost fun.
M.Dragolea
Eu sunt de acord și cu ziceți voi, așa e. Doar că uitați, dacă în Good Time Robert Pattison face tot haosul din dragoste nocivă pentru fratele său, chiar finalul în care e prins îl ajută pe frate și e un final care respectă lumea din film... aici Marty Chalamet este arătat tot filmul ca un mare pasionat de gloria ping-pong, fără nici o remușcare sau dorință de a se apropia de un om pe bune. Face totul pentru el, ca la final brusc, din pălărie, hocus pocus, să se căiască. Plânge, stă pentru prima dată lângă prietena/partnerea sa, e o suită de cadre în care face contact și cu mama sa, deci rezolvat și acolo. E absolvit de orice vină, he won big and the japs know it. Bleah. Bleah, Barf
miercuri, 4 februarie 2026
Hamnet. Îndrăgostit de mitul bărbatului genial
A fi sau a nu fi Paul Mescal, cu un slutty earring și un mullet cut, aceasta e întrebarea pentru a aduce oameni în cinema?
Hamnet promitea un film cu mai puțin
Shakespeare (Paul Mescal) și cu mai mult Agnes/Anne Hathaway (Jessie Buckley),
soția lui. Într-un fel, ambele sunt adevărate, dar și mincinoase în același
timp. Ce am primit este un film în care, într-adevăr, stăm mai mult cu Agnes,
dar nu o cunoaștem deloc sau doar superficial și, cu toate că Will este mai
absent tot filmul, la final totul este despre el.
Premisa
este simplă și foarte fan-fiction. Agnes este „the odd one out” al
satului. Ea își petrece timpul singură, în pădure, cu vulturul ei, neînțeleasă
de nimeni, făcând poțiuni - practic living her best life - iar tânărul vlăjgan Will pune ochii pe ea și, evident, vine să o perturbe. De aici începe povestea
lor focoasă de dragoste, clișeică și plastică, care arde atât de tare încât
doar o picătură de apă ar putea să o stingă.
Firul
narativ este un du-te-vino între viața lor de cuplu și chemarea universală a
lui Will de a scrie, dar de a nu putea. Perspectiva feminină tratată aici este
mai degrabă de formă. Agnes este construită ca un mister, dar filmul nu are
niciodată curajul să o portretizeze mai mult decât stereotipic. Ironic și
dezamăgitor, având în vedere promisiunea de a-i reda vocea și perspectiva.
Promisiunea
filmului că se va concentra pe Agnes este smoke and mirrors. Cu toate că
Will dispare și apare mai ceva ca fantoma bătrânului rege Hamlet, ne dă șansa
să petrecem mai mult timp cu personajul lui Jessie Buckley, lucru deloc
fructificat. Chiar și atunci când bărbatul nu este în cadru, cumva tot despre
el e vorba.
Cu un soț mai tot timpul plecat în delegații la Londra, cu un tată absent, în mod normal ar fi trebuit să vedem lupta lui Agnes cu singurătatea, povara de a crește copiii singură sau incertitudinea fidelității. Dar filmul nu pare interesat să ne deschidă ușa minții ei.
Ce este
cel mai grav e că nici măcar trauma - nucleul emoțional al poveștii - nu este
tratată cu profunzime, ci cu răceală și superficialitate. Doliul nu schimbă
nimic în dinamica personajelor și nu „pătează” emoțional nici pe Will, nici pe
Agnes. Este folosit strict ca instrument de manipulare emoțională, pentru a
stoarce o lacrimă la momentul potrivit.
Ok, sigur,
Will dispare opt luni din viața lui Agnes fără să dea un semn de viață - lucru
care, dacă nu ni s-ar spune explicit, nici nu l-am simți în starea ei
interioară. Pare că a trecut o zi, hai două. Nu există conflict, nu există
tensiune. Agnes e puțin supărată, DAR STAȚI LINIȘTIȚI, pentru că totul se
șterge cu buretele atunci când Will își transformă absența într-o trăsătură de
geniu și creează artă nemuritoare. Ceea ce îmi întărește ideea că filmul nu
spune o poveste despre Agnes, ci despre cum suferința unei femei validează
destinul unui bărbat.
Este
interesant (și ironic) că în cinematografe rulează simultan Hamnet, Sentimental
Value și Marty Supreme. Toate au - mai mult sau mai puțin - aceeași
premisă: bărbatul alb, destrăbălat - care taie prin foc și sabie, justificat de
o chemare superioară. Nu contează familia, nu contează persoana iubită, atâta
timp cât îți urmezi „menirea”. #hustlerlife
Să revenim
puțin la plâns. Îmi place să plâng, mai ales la filme. Dar urăsc filmele care
vor cu orice preț să te facă să plângi. Este ceva pervers în a construi un
scenariu gândit exclusiv pentru a smulge lacrimi, nu pentru a emoționa prin
profunzime. Iar Hamnet este exemplul perfect al unui astfel de film
manipulativ.
Ca
paranteză: este mult prea „perfect” vizual. Cadre frumoase, lumină caldă, nimic
care să deranjeze sau să incomodeze, deși vorbim de o perioadă deloc idilică
din punct de vedere social, economic-politic sau moral (să nu mai vorbim de
ciumă). În film, însă, totul este... lovely. Plasticul vizual, dublat de
jocul extrem de melodramatic și teatral, dă un aer artificial maxim. Știu,
știu, „teatral” pentru că... Hamlet și Willy Shakespeare, dar această
dimensiune meta nu este niciodată explorată.
În final, Hamnet este prea îndrăgostit de mitul bărbatului genial ca să fie cu adevărat interesat de femeia de lângă el. Iar ceea ce e surprinzător și trist este că, dacă nu aș ști că filmul este regizat și scris de Chloé Zhao - o regizoare foarte bună, când nu face ceva Marvel - împreună cu Maggie O’Farrell, autoarea romanului, aș fi jurat că este făcut de un bărbat.
cronică de Kinostetic ( vedeți ce mai face când se plictisește și scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)
joi, 29 ianuarie 2026
MARELE ECRAN PREZ15TĂ
Deși pare că 2026 a început deja de mult, ne pregătim să începem și noi activitatea la cinema. De fapt continuăm cu unele dorințe rămase de anul trecut. Suntem într-un flux, oricum.
2026 e special pentru Marele Ecran. Peste câteva luni împlinim 15 ani de la înființarea asociației. Și tot anul ăsta facem 18 de când am început să scriem pe blogul Marele Ecran (de aici a început totul). Majorat sau dublă aniversare, orice-ar fi, nu e cazul să rămânem în admirație pentru trecut. Din 2011 încoace s-au schimbat atâtea. Am pornit într-o vreme când internetul și social media ne dădeau motive de optimism și încredere în viitor și... știm toți acum cât de departe suntem de acea lume.
Minți mai luminate spun că atunci când te simți copleșit sau deznădăjduit e important să faci ceva, cât poți. Din nou și din nou. Și, mai important, împreună cu alții.
E ceva ce ne stă în putere să facem și anul acesta. Știm că se vorbește mult despre noțiunea de comunitate până riscă să-și tocească sensul. Noi chiar am simțit-o în acțiune, în sensul indicat de autorul David Brooks: “o comunitate este un grup cu un proiect comun”.
“Prin vulnerabilitate, empatie și comunitate chiar suntem mai puternici”, spunea cineva aseară, fix după un film documentar.
Întâlnirile sub umbrela Doc-minică ne-au dat șansa, împreună cu publicul și ceilalți parteneri, să cultivăm un schimb, un dialog, cu sentimentul că lumea e deschisă. Vorba poetului: "orice lustruim cu atenția noastră va deveni o oglindă".
Sau vorba istoricului (Timothy Snyder): “Avem nevoie de artă pentru că ne dă voie să vedem lucrurile așa cum sunt, prin faptul că ne tulbură un pic, forțându-ne să ne folosim simțurile în mod diferit”.
Dincolo de toate vorbele de duh rămâne, ca întotdeauna, acțiunea. În 2026 vrem să ducem un pas mai departe micile revelații de anul trecut fără a ne limita doar la proiecții de film documentar (sau doar la ziua de duminică) și să prezentăm -de ce nu?- descoperiri și din zona de ficțiune. Continuăm așadar parteneriatul cu Cinema Studio și Marele Ecran Prezintă un prim film chiar din perioada când ne-am grupat ca Asociație. Abia așteptăm să îl anunțăm zilele următoare.
Am reînceput să fim activi și pe pagina asta, prin cronici de film ca altădată și prin colaborări noi. Vrem să dăm înapoi și din cele învățate pe parcursul acestor 15 ani, sub forma unui atelier (despre asta, ceva mai târziu).
Încheiem acest text cu un gând către toți oamenii care ne-au încurajat și ne-au fost alături în acești ani. Iar întâlnirile de anul trecut oglindesc chiar punctul de pornire din 2011: simpla dorință de a vedea filme pe marele ecran "împreună cu alții".
Participarea publicului în 2025 e frumos exemplificată de o mamă și o fiică, prezente -cu o singură excepție- la toate proiecțiile noastre. La final de an ne-au scris un fel de felicitare/ urare de Sărbători, pe care o luăm ca motivație de a privi și dincolo de acești 15 ani:
