duminică, 23 februarie 2025
Jurnal de Berlinale
Timișoreanul Cosmin Mihai merge de mulți ani la festivaluri de film din țară și străinătate. Evident, e nelipsit de la Ceau, Cinema! și de la proiecțiile organizate de-a lungul anilor de Marele Ecran. În primul an de pandemie, când nu era sigur dacă festivalul se poate organiza, s-a oferit să contribuie cu o sumă din buzunarul său. Amintim asta ca să înțelegeți ce fel de cinefil este. Zilele acestea s-a întors la Berlinale și a ținut un jurnal de festival, în primul rând pentru el. Ne-am oferit să îl publicăm aici, nu doar pentru premierele mondiale văzute de Cosmin (între care și un 'Urs' de Argint), ci și pentru că e o plimbare prin mai multe secțiuni și mai ales un tur kino-arhitectonic al Berlinului, cu spațiile sale de proiecție (de mii de locuri), strategii de a pune mâna pe bilete și alte tips & tricks de la un veritabil festivalier.
Fusesem la Berlinale și în 2019, într-un februarie
neașteptat de blând, cu soare și temperaturi de peste 10 grade. Încă mai am
fotografiile de la acea ediție, purtând doar un sacou. Anul acesta, însă, am
ajuns pe 14 februarie, imediat după o ninsoare zdravănă. Cerul senin și
temperaturile negative m-au însoțit pe toată durata festivalului.
Am ales să stau în vestul Berlinului, în Charlottenburg, la doar zece minute de mers pe jos de Zoo Palast – cinematograful care, până în anul 2000, găzduia inclusiv proiecția de deschidere a Berlinalei. De 25 de ani, însă, festivitatea inaugurală s-a mutat în Potsdamer Platz, la Berlinale Palast.
Program
În weekendul dinaintea festivalului, am studiat programul și mi-am marcat filmele favorite. Am ales, în mare parte, producții non-europene, cu prioritate pentru cele asiatice, concentrându-mă pe secțiunile Competition, Berlinale Special și Perspectives.
Spre deosebire de TIFF-ul nostru de la Cluj, Berlinale,
ajuns la a 75-a ediție, nu are o aplicație de smartphone dedicată, lucru surprinzător
pentru un festival de asemenea anvergură. În schimb, site-ul oficial încearcă
să compenseze acest lucru, dar e greoi și contraintuitiv. Încă o dovadă că
Germania, și odată cu ea întreaga Europă, rămâne în urmă la capitolul
digitalizare.
Bilete
Biletele se pun în vânzare cu trei zile înaintea
proiecțiilor, la ora 11:00 (ora României). Pentru 14 februarie, am decis să le
cumpăr direct la fața locului, în funcție de cum decurgea transferul Timișoara
– Berlin.
Pe 12 februarie, urma să țin o prezentare la serviciu exact la ora lansării biletelor. După ce mi-am încheiat treaba, erau deja epuizate 95% dintre biletele disponibile pe site-ul festivalului pentru cele 90 de spectacole din prima zi. Așa că, a doua zi la 10:50, eram deja logat pe site și pe Eventim, pregătit să dau refresh continuu. Am repetat procesul până la ora 11:00, moment în care sistemul s-a blocat. Când și-a revenit, pe la 11:10, aproape toate biletele pentru cele 120 de spectacole din ziua de 14 erau din nou vândute.
M-a surprins cererea uriașă, mai ales având în vedere că
exista o limită de două bilete per persoană. Singura mea speranță era să găsesc
bilete la fața locului. La primul cinema unde am ajuns, însă, am aflat că
vânzarea se făcea exclusiv online.
În mod neașteptat, în ziua dinaintea proiecțiilor au început să apară bilete la filme care fuseseră sold-out. Nu știu dacă au schimbat sălile sau dacă s-au eliberat locuri, dar am fost bucuros să prind bilete chiar și la filmele pe care mi le propusesem să le văd.
Spații de proiecție
Unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la
Festivalul de Film de la Berlin este că, pentru a ajunge la proiecțiile dorite,
trebuie să explorezi orașul dincolo de traseele turistice obișnuite. Așa ajungi
să-l cunoști într-un mod mai autentic.
Anul acesta, am descoperit Uber Platz - cunoscut până în
2024 drept Mercedes Platz - o zonă modernă, construită în 2018 în stil industrial. Aici se află hoteluri, restaurante, cinematografe și Uber Arena, o sală
de 17.000 de locuri destinată concertelor și evenimentelor sportive de
anvergură.
Spațiul de care m-am atașat, însă, a fost Uber Eats Music
Hall. Am urmărit patru proiecții aici, într-o sală multifuncțională care poate
găzdui 2.200 de spectatori pe scaune sau 4.500 în picioare. Obișnuit cu săli de
maxim 500 de locuri, mă temeam că voi pierde atmosfera intimă specifică
cinematografelor dedicate proiecției de film. Însă, în ciuda dimensiunilor,
toate cele patru spectacole au rulat cu sala plină, iar atmosfera a fost
surprinzător de liniștită - fără foșnete, ronțăieli sau șușoteli. Doar câte un
strănut rătăcit de sezon și aplauzele de la început și sfârșit.
Într-o dimineață, am avut o discuție cu o cinefilă născută
în Rusia, dar stabilită în Praga de la 16 ani, care a venit la Berlin special
pentru festival. M-a abordat inițial în germană și mi-a dezvăluit strategia ei:
preferă să cumpere bilete pentru trei-patru filme consecutive, însă toate în
aceeași sală. Această abordare comodă din punct de vedere logistic lasă însă selecția
filmelor în mâinile organizatorilor. Oricum, spunea ea, la Berlinale nu
riști să dai peste vreun film prost.
Un detaliu important despre Berlinale: deși este un festival
german, subtitrările sunt aproape exclusiv în limba engleză. Doar o mică parte
dintre filme beneficiază și de traducere în germană. La o proiecție matinală,
am asistat la un film cu traducere live prin difuzoarele din sală, ceea ce mi-a
amintit de sistemul de la Teatrul German din Timișoara - doar că acolo măcar
puteai să-ți scoți căștile.
Filme
vineri, 14 februarie
Das Licht
Primul film vizionat a fost Das Licht.
Parte a secțiunii Berlinale Special, pelicula a fost prezentată în deschiderea
festivalului, la Berlinale Palast, și surprinde drama unei familii moderne
aflate în proces de dezintegrare. În introducerea făcută publicului înainte de
proiecție s-a vorbit despre familia germană, însă subiectul poate fir ușor extins
la societatea modernă. Cei patru membri ai familiei Engels duc vieți separate
sub același acoperiș, iar interacțiunile dintre ei sunt limitate și
întâmplătoare. Moartea menajerei o aduce în casă pe Farrah, iar prezența ei schimbă
dinamica familiei. Filmarea se desfășoară în Berlin, sub o ploaie continuă, fapt
care amplifică sentimentul de izolare și tensiune dintre membri. A fost o
bucurie să-l revăd pe Lars Eidinger, un actor care mi-a atras atenția în filmul
Sterben, premiat cu Ursul de Argint la ediția de anul trecut.
sâmbătă, 15 februarie
The Botanist
A doua zi, m-am trezit devreme pentru a viziona Botanistul,
un film din Republica Populară Chineză, programat la ora 9:30 la emblematicul
Zoo Palast 1, parte a secțiunii Generation K Plus. Acest cinematograf, situat
lângă parcul Tiergarten, păstrează tradiția, însă a fost renovat la cele mai
înalte standarde. Interiorul său elegant, cu mochetă groasă și scaune care se
rabatează generos, transformându-se în adevărate fotolii, contribuie la o
experiență de vizionare deosebită.
Povestea filmului se desfășoară în Xinjiang, aproape de
granița cu Kazahstanul, și îi are ca protagoniști pe Arsin, un băiat de origine
cazahă, și pe Meiju, o tânără chinezoaică han. Împreună, ei explorează natura,
parcurgând colinele aride ale unui sat izolat din vestul extrem al regiunii.
Filmul creează o experiență aproape senzorială, combinând cu măiestrie imaginea
și sunetul pentru a reda frumusețea tactilă a peisajului.
Pe fundalul acestei atmosfere poetice, Arsin asistă
neputincios la suferința fratelui său, care s-a întors acasă după mai mulți ani
petrecuți la Beijing și care încearcă să rămână conectat la realitatea urbană –
deși, în sat, semnalul telefonic este prezent doar în vârful celui mai înalt
deal. Această imagine m-a făcut să-mi amintesc de filmul The Wind Will Carry
Us al lui Kiarostami, adăugând un plus de profunzime momentului.
În cele din urmă, Arsin se confruntă cu vestea plecării lui
Meiju, care urmează să se mute la peste 4.500 km distanță, în Shanghai. Acest
contrast puternic între lumea rurală din vestul Chinei și expansiunea
industrială a estului subliniază o dramă tăcută, dar tot mai actuală, a satelor
aflate în umbra modernizării.
Filmul a câștigat The grand prix of the international
jury for the best film în sectiunea sa.
Living the Land
Aceeași temă a tranziției de la tradiție la modernitate este
explorată și în Living the Land, tot din China, proiectat în fața a peste 2.200 de spectatori la Uber Eats Music Hall, în competiția principală.
Dacă filmul de dimineață avea o abordare lirică, acesta
surprinde în mod direct tradițiile satului chinezesc. Ne poartă prin
ritualurile funerare -înmormântare și deshumare- dar și prin obiceiurile de
nuntă. În paralel, aduce în prim-plan aspecte problematice ale societății
tradiționale, precum alcoolismul, căsătoriile aranjate de părinți și politica
unicului copil, abandonată în 2015. În contrast, filmul explorează și
realitatea orașelor chinezești de azi, unde stresul și munca excesivă definesc
viața cotidiană.
Filmul a caștigat Ursul de Argint pentru cel mai bun
regizor.
The Best Mother in the World
La prânz, am descoperit un nou spațiu dedicat proiecțiilor:
Haus der Berliner Festspiele. Situată în vestul Berlinului, această clădire
modernă găzduiește o sală impresionantă, cu peste 1.200 de locuri. Și, cum era
de așteptat, la proiecția The Best Mother in the World din
secțiunea Berlinale Special, sala a fost plină.
Regizoarea braziliană Anna Muylaert, cunoscută pentru The
Second Mother, filmul care i-a adus premiul cel mare în secțiunea Panorama
în 2015, revine cu o poveste puternică despre condiția femeii în Brazilia - o
temă ușor de extrapolat nu doar la societățile tradiționale, ci și la cele
moderne.
Pentru a scăpa dintr-o relație abuzivă, Gal își ia cei doi
copii, Rihanna și Benin, îi urcă într-un cărucior și pornește într-o călătorie prin
Sao Paolo care se sfârșește la un meci al lui Corinthians. Filmul oferă o
perspectivă dură asupra dificultății de a rupe astfel de cicluri abuzive, dar
și asupra sistemului precar de reciclare - aici, atât la propriu, cât și în sens
metaforic.
Shirley Cruz face un rol excepțional, iar prezența ei la
sesiunea de Q&A de la final a meritat fiecare minut.
duminică, 16 februarie
Ari, un tânăr învățător, încă locuiește împreună cu tatăl său la 27 de ani. În timpul
unei lecții pe care o predă la clasele primare, sub privirile
inspectorului, suferă un atac de panică fiind incapabil să continue lecția.
Momentul pune în lumină fragilitatea sa emoțională și îl determină să renunțe
la job. Decizia generează un conflict major cu tatăl său, care îl
alungă din casă.
Ari, interpretat de Andraic Manet, alege să vorbească
copiilor de 6 ani despre Robert Desnos, un poet suprarealist, menționându-le
acestora despre relația sa cu André Breton și dependența de opiu, elemente care reflectă starea de alienare
profundă în care se află personajul la acel moment.
Rămas fără un loc stabil, Ari pornește într-o călătorie în care se reconectează cu vechii săi prieteni. Din dialogurile lungi și intense, adesea greu de urmărit de către privitor, reiese un caracter profund emoțional și nesigur, aflat într-o continuă reflecție asupra prezentului și viitorului său. Un suflet blând ce parca traversează viața într-o stare de somnolență. Această atitudine poate fi explicată prin suferința provocată de pierderea mamei, cu care avea o legătură profundă, aspect evidențiat încă din prima scenă, în care ambele personaje apar într-un close-up intim. Cu toate că Ari își exprimă frustrarea la fiecare interacțiune, tânărul rămâne un suflet bun, mereu plin de admirație față de viață.
Holding Liat
Ari s-a terminat la 19:30, așa că trebuia să traversez
Berlinul, din est spre Charlottenburg, în vest, pentru a ajunge la documentarul
Holding Liat, proiectat la cinema Delphi. Am
ajuns cu 20 de minute înainte de începerea proiecției, ceea ce spune totul
despre cât de bine interconectate sunt diversele zone ale capitalei germane.
În aceeași zi, aflasem că urma o grevă generală a BVG pe 20
și 21 februarie și nu-mi puteam imagina ce-aș fi făcut într-o astfel de
situație.
Revenind la film: Liat Beinin Atzili, o femeie cu origini israeliano-americane, și soțul ei, Aviv, sunt răpiți pe 7 octombrie 2023, în timpul masacrului organizat de Hamas într-un kibbutz din sudul Israelului, aproape de granița cu Fâșia Gaza. Documentarul urmărește lupta tatălui ei, Yehuda Beinin, de a convinge autoritățile americane să intervină pentru eliberarea celor peste 250 de ostatici. Prin implicarea directă a președintelui Joe Biden, Liat este eliberată după 54 de zile de captivitate.
La finalul proiecției, atât Liat, cât și tatăl ei au urcat
pe scenă pentru un dialog cu publicul. În ciuda momentelor teribile prin care
au trecut, discursul lor a fost unul echilibrat, lucid, empatic, dar și critic
față de modul dezastruos în care Israelul a gestionat conflictul în zilele
următoare atacului.
Holding Liat a câștigat Berlinale documentary award precum și Prize of ecumenical jury la sectiunea Forum.
luni, 17 februarie
Parental Leave
Little Trouble Girls (Cinema Colosseum)
Debutul în lungmetraj al slovenei Urska Djukic se evidențiază prin abordarea delicată și profundă a universului adolescentin. Filmul o urmărește pe Lucia, o elevă introvertită de 16 ani, care, alăturându-se corului de fete al unei școli catolice, se confruntă cu provocări neașteptate și transformări interioare.
Djukic trateaza cu sensibilitate subiecte complexe precum identitatea, sexualitatea și tensiunile generate de convențiile rigide ale mediului religios. Întâlnirea dintre Lucia și Ana-Maria, o figură enigmatică și mai matură, adaugă filmului o dimensiune suplimentară, provocând-o pe Lucia să iasă din zona ei de confort și să exploreze noi orizonturi emoționale.
Secvențele în care Lucia dezvoltă o pasiune discretă pentru unul dintre constructorii implicați în restaurarea mănăstirii – locul ales pentru repetiții intense ale corului – sunt realizate cu o delicatețe care subliniază contrastul dintre inocența ei și dorința de a descoperi lumea dincolo de limitele impuse de educația strictă.
Finalul mistic al filmului lasă spectatorul cu întrebări deschise și cu senzația unei călătorii nesfârșite spre autocunoaștere. Little Trouble Girls nu doar că explorează universul emoțional al adolescenței, dar pune și sub semnul întrebării normele sociale, invitând la reflecție asupra modului în care convențiile pot influența identitatea personală.
În cadrul secțiunii Perspective, Festivalul de la Berlin oferă o platformă pentru tinerii regizori debutanți, permițându-le să-și expună viziunea cinematografică. Înainte de acest lungmetraj, Urska Djukic a regizat trei scurtmetraje, cel mai recent fiind Granny's Sexual Life, care a adunat numeroase premii internaționale, inclusiv Premiul Cesar pentru cel mai bun scurtmetraj de animație în 2023.
Little Trouble Girls a câștigat Premiul Juriului Fipresci la sectiunea Perspective.
*o corespondență de Cosmin Mihai de la ediția cu numărul 75 a Berlinalei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.