Marele Ecran: octombrie 2024

duminică, 27 octombrie 2024

ASTRA 2024: Concluzii și câștigători

CORESPONDENTA DE RAZVAN BALOI

Nu pot să nu remarc o anumită maturitate a festivalului, care parcă nu mai are nevoie de prea multă reclamă, cel puțin nu online, căci filmele (pe care le-am văzut) sunt bine alese, foarte asumate și au un conținut mai bogat, având o lungime mai mare decât de obicei (media a fost undeva la 80-90 minute), parcă concurându-le pe cele de ficțiune care au început în ultima vreme să depășească 2 ore și în unele cazuri chiar și 3. Anul acesta au fost puțin peste 100 de filme, au existat câteva calupuri de filme la Sala Thalia, sub umbrela a șase DocTalk-uri, s-au ținut 4 Masterclass-uri DocTank valoroase la Forumul Democratic German, au fost două expoziții și 3 concerte și o gală de premiere.

Dar remarc și o anumită micșorare a festivalului, căci din păcate, sălile rămase pentru filme sunt destul de improprii pentru o vizionare adecvată (au mai rămas doar 2 din cele vechi: Astra Film și Sala Filarmonicii, Thalia + Domul din Piața Mare), poate cu excepția sălilor de la Promenada Mall, care deși sunt confortabile, sunt totuși săli aflate într-un cadru destul de comercial. Se discuta anul trecut de un cadou din partea primăriei Sibiu sub forma unei săli dedicată festivalului, care din păcate se pare că nu s-a materializat.

Concluzionez că s-a găsit o rețetă ceva mai restrânsă, însă mai coerentă și mai concentrată pentru cel mai vechi festival de film încă în viață din România, ajuns la cea de-a 31 ediție! Felicitări pentru calitate și continuitate!

În sfârșit, aflu din programul de pe site-ul oficial că Astra Film Festival și-a desemnat câștigătorii și mă mândresc cu faptul că am avut plăcerea și onoarea de a le viziona pe primele trei din lista de mai jos:

 Voci emergente - Cel mai bun film - Răzvrătire nocturnă

 Voci emergente - Cea mai bună regie - Planeta mea furată

 România - Cel mai bun film - Alice On & Off

 România - Cea mai bună regie - Maia - Portret cu mâini

 România - Mențiune specială - Moartea lui Iosif Zagor

 Europa Centrală și de Est - Cel mai bun film – Pădurea

 Europa Centrală și de Est - Cea mai bună regie – TATA

 Studenți - Cea mai bună regie - Omagiu pentru un apartament

 Studenți - Cel mai bun film - Visându-l pe Putin

 Studenți - Mențiune specială - Toată ziua-i noapte

ASTRA 2024 - Partea a III-a

CRONICI DE RAZVAN BALOI

Alice On & Off (Isabela Tent • Romania • 2024) (premiul pentru Cel mai bun film, secțiunea România) e un film greu de dus dis-de-dimineață. O mamă de 16 ani, având un partener cu 35 de ani mai în vârstă și cu un trecut dureros peste care nu poate trece, se luptă în prezentul celor 10 ani de filmări să asigure un viitor pentru fiul ei care crește într-un mediu instabil, dăunător, dar nu lipsit de iubire. Alice e când „On”, când “Off” și o judecăm în permanență în funcție de deciziile pe care le ia. Consumul de substanțe, videochatul, absența îndelungată de acasă par să egalizeze moral strădaniile ei de a-și întreține familia din punct de vedere financiar, însă deficitul ei emoțional ne duce spre un final deschis, dureros al filmului, care se vrea continuat pentru a înțelege pe deplin această dramă, din păcate nu singulară.

Fotografii(le) însângerate (Copel Moscu • Romania • 2024 • Premieră mondială) ale Pogromului de la Iași din 29 iunie 1941 reprezintă cea mai completă documentare fotografică a unui episod al Holocaustului. Alături de mărturii cutremurătoare ale supraviețuitorilor, prezentarea în mod repetitiv, obsesiv, editate, 3D sau în negativ, a unor fotografii ale cadavrelor din curtea Prefecturii și de pe străzile din Iași, dar și cu “trenurile morții” fac din acest film un document devastator și incisiv și ne rămâne senzația că oricât de mult ar vrea statul român să repare greșelile trecutului, urmele petelor de sânge rămân. Atât pe fotografii, cât și pe sufletele noastre!

Cum să fiu mort, dacă-s viu? (Ilinca Călugăreanu • Romania, Marea Britanie • 2023) pare la prima vedere o parodie, care ne aduce oarecum aminte de filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu (când un bolnav e plimbat de la un spital la altul până când încetează din viață - bazat pe un fapt real) prin absurdul unor situații de viață (și de moarte). Ilinca (Chuck Norris vs. Communism) ne prezintă din nou un caz ieșit din comun, al lui Constantin Reliu, declarat decedat de autoritățile române după dispariția și absența de aproape 20 de ani din țară. În prima parte, kafkiană, a filmului empatizăm puternic cu personajul și îi deplângem situația bizară și precară, de mort-viu, însă de-abia atunci când avem contact și cu alte personaje din viața lui, care ne expun și cealaltă versiune a adevărului, îi înțelegem puțin mai bine drama și nu ne mai încăpățânăm să-l scuzăm pentru o situație pe care el a ales-o și creat-o, de a dispărea fără a da niciun semn de viață timp de 20 de ani, de a se victimiza și de a se chinui să comită o răzbunare, pe cât de neînțeleasă, pe atât de absurdă.

Vis.Viață (Ruxandra Gubernat • Romania • 2024) îmi amintește de Amar, al Dianei Gavra, care m-a impresionat anul trecut pentru felul în care regizoarea s-a implicat în viața celor pe care îi filma, întocmai ca și Ruxandra, prezentă la sesiunea Q&A, în filmul de față. Poate nu le fel de dur, însă desprins (parțial) din aceeași realitate, a „ferentariului” bucureștean, filmul urmărește timp de 4 ani povestea a trei adolescenți din Generația Z: Una, care vrea să devină actriță, Habet, cântăreț de hip-hop/trapp și Ștefania, activistă de mediu. Pandemia de Coronavirus îi surprinde în ultimul an al liceului, în acea perioadă de luare de decizii, de prematuritate, dar și de o trăire a vieții la cote maxime. Cum suntem curioși de continuarea poveștii, ne bucurăm că îl avem în sală, la discuția cu publicul pe Habet, în prezent muncitor în construcții în Germania, cu școala neterminată, dar cu 13 piese muzicale scrise și cu gânduri mari, simple și optimiste de viitor.

Planeta mea furată (Farahnaz Sharifi • Germania, Iran • Premieră națională) (câștigător, la ora la care scriu articolul, al premiului Cea mai bună regie – secțiunea Voci emergente) cutremură sala, dezvăluind cum e viața de dincolo de cortina regimului de le Teheran, în mod special pentru femei, care începând cu Revoluția din 1979 sunt obligate de o lege draconică să poarte în public jihabul musulman. Vedem prin imaginile recuperate de regizoare de la magazinele foto/video din Iran cum femeile trăiesc în paralel, divizate în două lumi: în cea de pe stradă, gri, cu capul acoperit și supus și în cea din casă, cu părul la vedere, vesele, ascultând muzică și dansând.Vedem cum din când în când cele două lumi se întrepătrund, conducând la proteste sângeroase, urmate de drame, șocuri și dorința de a emigra. “Am plecat, dar nu am părăsit niciodată Iranul” îi spune o prietenă care trăiește în America, nebănuind că același lucru îl va spune și ea câțiva ani mai târziu când e nevoită să rămână în Germania după o vizită de studii.

sâmbătă, 26 octombrie 2024

ASTRA 2024 – Partea a II-a

CRONICI DE RAZVAN BALOI

Răzvrătire nocturnă sau Tongo Saa (Nelson Makengo • Republica Democrată Congo, Belgia, Germania, Burkina Faso, Qatar • 2024 • premieră națională) e despre un sistem corupt din care până mai ieri făceam parte și noi și care într-o oarecare măsură mai există și astăzi în România. Un proiect de 14 miliarde de dolari, construirea celei mai mari hidrocentrale din Africa, situată în Republica Democratică Congo (fosta Zair), a doua țară ca mărime de pe continentul african, întâmpină probleme de derulare, de natură geopolitică. Locuitorii unor cartiere din capitala țării, Kinshasa, sunt surpinși în mizerie, în clarobscur, noaptea, suferind din cauza lipsei electrictății și a inundațiilor catastrofale care durează de luni de zile. E în discuție demnitatea lor, integritatea fetelor din comunitate, dar și dreptul și posibilitatea copiilor de a merge la școală, de a se spăla, de a bea apă curată, de a se uita la televizor, de a face sport, iar discursurile și slujbele religioase pentru alungarea sărăciei și a inundațiiilor sunt hipnotice, desprinse dintr-o Africă a naivității, a corupției, a înjosirii și a lipsei unui trai decent, dar plină de resurse naturale neexplotate (parcă sună cunoscut, nu?).

Noi îi spunem Hanka, (Grit Lemke • Germania • 2023 • Premieră națională) conține o cronică fabuloasă, estetic ireproșabilă, a unui popor din regiunea germană Lusacia care la un moment dat era să dispară, înghițit de o Germanie cu un trecut nu tocmai favorabil existenței unei astfel de culturi infiltrate în cea ariană. Filmul ne poartă pe urmele ultimilor vorbitori de venda (sau sorabă), o limbă slavă veche, cu tradiții foarte frumoase și cu haine pe măsură. Urmărim fascinați demersurile unui grup de sorabi (orig: serby/serbia, germ: sorben) de a-și păstra tradițiile și limba printr-o recunoaștere la Bruxelles, dar și prin purtarea costumelor populare la diverse aniversări și a altor abordări culturale, iar discursul Hankăi: “Uneori înveți o limbă ca să-l înțelegi pe celălalt, iar alteori ca să te înțelegi pe tine” surprinde esența unei manifestări etnice, unice, culturale, valoroase, pe care nu ne permitem să o pierdem.

Filmul zilei, Pelicule de familie (Dan Curean • Romania • 2024) clădit ca un film de investigație, mă pune printr-o coincidență (cum altfel decât ciudată?) în postura emoționantă a unui continuator al acestei povești. Regizorul, Dan Curean, aflat în sală pe scaunul din fața mea, găsește în podul unei case de pe o stradă veche din Cluj o cutie plină de pelicule de 8 mm care surprind pe parcursul a câtorva zeci de ani istoria unei familii maghiare, probabil tipice, din oraș. Cine e această familie, ce s-a ales din ea, în ce casă a locuit, dar mai ales cine e în spatele acestor filmări de o calitate impecabilă sunt întrebări pe care regizorul și le pune și la care răspunde pe parcursul a 6-7 ani de filmări. Întâmplarea face ca eu să am un prieten foarte bun care locuiește de vreo 40 de ani în acceași casă, pe strada George Coșbuc și eu să il vizitez anual de vreo 15 ani, fiind locul unde stau câte o săptămână când merg la TIFF. Astfel că îmi ia doar câteva minute să aflu amănunte inedite despre cei menționați mai sus, pe care prietenul meu i-a cunoscut și pe care apoi, după film, le împărtășesc, înfășurate în emoții, celor prezenți.

Cine e bărbatul în casă? (Kristine Nrecaj, Birthe Templin • Germania • 2024) ne întrebăm și noi, spectatorii, aflați într-o sală arhiplină și puțin incomodă când descoperim poveștile unor femei din Albania zilelor noastre care au ales să fie bărbați, însă nu datorită orientării lor sexuale, ci conform unor legi străvechi ale codului Kanun, valabile și azi, care stipulează că în anumite condiții, o femeie își poate asuma rolul social de bărbat. Ea devine Burrnesha, iar după depunerea jurământului nu se mai poate întoarce niciodată la viața de dinainte, de femeie. Suntem curioși și puțin bulversați și îi punem mai multe întrebări regizoarei la sesiunea de Q&A și aflăm că în Albania (și nu numai) femeia e considerată inegală bărbatului, iar moștenirea familiei nu se duce la fete, căci familia lor este în casa viitorului soț și câteodată nici măcar la acești „bărbați” asumați, Burrnesha.

vineri, 25 octombrie 2024

ASTRA 2024 – partea I

CRONICI DE RĂZVAN BĂLOI

Între tăcere și păcat (Diana Nicolae • Romania, SUA • 2024) mă simt și eu când (re)trăiesc prin ecran alături de poeta-activistă-multi-premiată-și-tradusă-în-mai-toate-limbile, Ana Blandiana o parte din istoria zbuciumată a ultimilor 30 de ani din România și mă emoționez când realizez că au existat și altfel de oameni, care au spus lucrurilor pe nume atunci când au putut sau le-au ascuns “la vedere” în opera lor înainte de 1989. Vocea melodioasă a poetei (și aflu acum că Blandiana e un pseudonim, fiind de fapt numele satului mamei sale) ne însoțește prin istorie: suntem la Paris la protestele din 1968, la București la cutremurul din 1977 și apoi în perioada Revoluției Române suntem în studioul TVRL și la ședințele Frontului Salvarii Naționale, când Ana refuză postul de vicepreședinte al țării și suntem alături de ea când vorbește motivațional în fața oamenilor în Piața Universității la “golaniadă” și în Piața Victoriei la #Rezist. Îi dă viață motanului “Arpagic”, carte care îl persifla pe Ceaușescu, vândută în anii 80 in librării în doar jumătate de oră, dar și celui mai important proiect la său: înființarea alături de soțul său a “Muzeului Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei” din Sighetul Marmației. Filmul e magic, emoționant și un adevărat manual de istorie necenzurată și extrem de realistă!

E Interzis (Anelise Sălan • Romania • 2024 • 99 min • Premieră mondială) deocamdată în România să te căsătorești cu o persoană de același sex, dar asta nu înseamnă că nu te poți lupta cu un întreg sistem și să mergi până la capăt pentru drepturile tale. Astfel că, prin Asociația Accept, 21 de cupluri de același gen merg la CEDO și după patru ani de demersuri, în 2023 obțin o sentință favorabilă prin care România trebuie să adopte o formă juridică de recunoaștere a familiilor formate din persoane de același sex. Astfel că optimismul ar trebui să primeze, însă cum timp de un an de zile, statul român nu a făcut niciun demers pentru punerea în aplicarea a acestei decizii, o vedem în sală pe Anelise Sălan, producătoarea filmului și una dintre inițiatoarele procesului, tristă, resemnată și pesimistă, afirmând că doar un șantaj politic (intrarea in Shengen, o amendă usturătoare sau o procedură de infringement) ar putea pune lucrurile la punct. Nu pot să nu remarc că filmul are două părți, prima, înainte de prima decizie CEDO, cu cadre lungi, frumoase, în natură, relativ optimistă, despre aceptare și zbuciumul cuplurilor gay în România și a doua cu cadre fixe, gri, apatică, despre o luptă istovitoare și aparent fără speranță, de recunoaștere juridică și protecție socială.

Leo Records: Doar pentru prietenii noștri, (Ioana Grigore • Romania • 2024 • 70 min) îl aduce în prim plan pe Leo Feigin (Aleksei Leonidov), un dizident rus, în prezent de 86 de ani, care în anii 70 a emigrat în U.K. și a început o emisiune la postul de radio BBC, prin care hrănea milioane de cetățeni sovietici cu muzică nepermisă la ei, de jazz american. Se poate ca emisiunea lui să fi avut o oarecare influență asupra apariției surprinzătoare pe piața muzicală a unor formații atipice de jazz, avangardiste, în fostul U.R.S.S., dintre care se remarcă Ganelin Trio și Pop Mechanics, formații care devin universale și care sunt lăsate până la urmă să concerteze în afara spațiului sovietic. De teamă ca această muzică să nu dispară, Leo înființează o casa de discuri, Leo Records și începe să promoveze diferite formații de muzică avangardistă, semi-ilegale, dar unice (doar pentru prietenii noștri!) pe o piață muzicală copleșită de mainstream. Cu răbdare, fengshui și preseverență, Leo a scris istorie și cu toate că a scos sute de mii de discuri, vedem că povestea lui nu e de succes, căci discurile lui nu se vând, nici măcar acum când sunt considerate vintage. Această dilemă încearcă să ne-o lămurească după film regizoarea româncă Ioana Grigore, care ne dezvăluie că la cei 86 de ani ai săi, Leo încă mai lansează albume și prin urmare povestea nu s-a terminat, iar succesul e de așteptat!

Pagini