Se afișează postările cu eticheta Vedem noi un film prost in locul tau. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Vedem noi un film prost in locul tau. Afișați toate postările
marți, 13 ianuarie 2015
The Interview: A bad trip to Coreea
COMENTAT (APROAPE) MINUT CU MINUT
The Interview. Practic toată planeta a auzit de controversatul film (sau mai bine zis de scandalul din jurul lui). Ca de obicei, nu toată lumea l-a și văzut. Am fost avertizați să-l ocolim (nu doar de Kim Jong Un), ci și de critici. Cu toate astea, la Marele Ecran ne-am asumat misiunea să vedem filme proaste în locul tău. Așa că m-am instalat în fața ecranului, cu intenția de a comenta pe twitter, în timp real, ce văd (în caz că mă plictisesc).
INTERIOR, SEARĂ
Filmul începe acasă la James Franco ( o reședință de star holywoodian, așa cum am văzut în This is the end). Franco e în halat de casă, se admiră în oglindă. Soneria îi întrerupe exercițiul zilnic de auto-admirație. Intră prietenii lui canadieni, Seth Rogen și Evan Goldberg.
Dude, am făcut rost de marfă. Ceva nou, din Indonezia. Da shit.
Jointul Țigara trece repede de la unul la altul. Ca de obicei, băieții rîd cu spume și inventează tot felul de jocuri de puberi singuri acasă. Astăzi joacă: "Cu ce dictator ai putea avea un bro-mance?"
Evan Goldberg, evident evreu, ar fi fost camarad cu Dolphie Hitler, din cauza unui complex oedipian care îl împinge să se răzvrătească față de generația părinților. Franco ar fi fost tovarăș cu generalul Franco - coincidență de nume. Ajung cum-necum la Kim Jong Un, care ar fi BBF cu Rogen din cauza fizicului pufos asemănător și a slăbiciunii comune pentru thai food și thai massage.
Goldberg are o revelație:
Dude, dar tu chiar ai putea fi body cu Kim. Am auzit că-i place Pineapple Express.
Franco, nu vrea să-l lase singur pe Rogen:
Cum ar fi să mergem amîndoi în Coreea, bro? Ne dăm cu tancu. Jucăm baschet. Ne uităm la M.A.S.H. și la Asian și la Kardashian, împreună cu Kim. You know, men stuff. Ascultăm Katy Perry și bem margaritas. Dar crezi că ne-ar invita?
GOLDBERG Știu! Știu! Mergeți să-i luați un interviu.
Franco, desenează cu mîinile în aer:
Bro, this is huge: THE INTERVIEW. Sunt atît de excited.
Îl mîngîie pe Rogen: O să sun la Sony.
Și eu sunt excited. Rogen deschide frigiderul:
FRANCO Hai că tu o să te îndrăgostești de sora lui Kim.
GOLDBERG Nu, mai bine de una din gărzile lui de corp.
ROGEN Nu contează, coreeancă să fie.
FRANCO Băi, ce tare e marfa asta. Indonezia zici?
Rîd toți. Goldberg își dă seama că au lovit o mină de aur:
Suntem geniali. Everybody's gonna hate us
FRANCO They hate us cause they ain't us.
ROGEN Anus?
Acum nu se mai pot opri din rîs. Rogen se îneacă cu o brioșă. Franco strigă spre Goldberg:
Noteaz-o! Noteaz-o!
CUT TO...
Scena asta nu apare în film. Dar aproape sigur că de la ea a pornit ideea filmului. Pentru că ceea ce urmează nu poate fi decît rezultatul unui bad trip. Și acum #theinterviewminutcuminut
Franco: Adica sa-l udam?
Rogen: Sa-l stropim?
Franco: Imbatam?
Etcetc#TheInterview
Categoric DA. În fond, și filmul lor e o caricatură de film (deși s-ar impune mai multă auto-cenzură, din respect pentru public, nu pentru vreo autoritate seculară).
Categoric DA, pentru că în lumea liberă, nu te obligă nimeni să stai cîteva ore și să urmărești un spectacol plictisitor și de prost gust, cum se întîmplă pe stadioanele din Phenian. Nu vă leagă nimeni dacă vedeți sau nu vedeți The Interview.
Deși, aici sunt de acord cu Kim Jong Un: ar fi mai bine să NU îl vedeți.
Sau poate vă plac glumele cu anus.
The Interview. Practic toată planeta a auzit de controversatul film (sau mai bine zis de scandalul din jurul lui). Ca de obicei, nu toată lumea l-a și văzut. Am fost avertizați să-l ocolim (nu doar de Kim Jong Un), ci și de critici. Cu toate astea, la Marele Ecran ne-am asumat misiunea să vedem filme proaste în locul tău. Așa că m-am instalat în fața ecranului, cu intenția de a comenta pe twitter, în timp real, ce văd (în caz că mă plictisesc).
INTERIOR, SEARĂ
Filmul începe acasă la James Franco ( o reședință de star holywoodian, așa cum am văzut în This is the end). Franco e în halat de casă, se admiră în oglindă. Soneria îi întrerupe exercițiul zilnic de auto-admirație. Intră prietenii lui canadieni, Seth Rogen și Evan Goldberg.
Dude, am făcut rost de marfă. Ceva nou, din Indonezia. Da shit.
Evan Goldberg, evident evreu, ar fi fost camarad cu Dolphie Hitler, din cauza unui complex oedipian care îl împinge să se răzvrătească față de generația părinților. Franco ar fi fost tovarăș cu generalul Franco - coincidență de nume. Ajung cum-necum la Kim Jong Un, care ar fi BBF cu Rogen din cauza fizicului pufos asemănător și a slăbiciunii comune pentru thai food și thai massage.
Goldberg are o revelație:
Dude, dar tu chiar ai putea fi body cu Kim. Am auzit că-i place Pineapple Express.
Franco, nu vrea să-l lase singur pe Rogen:
Cum ar fi să mergem amîndoi în Coreea, bro? Ne dăm cu tancu. Jucăm baschet. Ne uităm la M.A.S.H. și la Asian și la Kardashian, împreună cu Kim. You know, men stuff. Ascultăm Katy Perry și bem margaritas. Dar crezi că ne-ar invita?
GOLDBERG Știu! Știu! Mergeți să-i luați un interviu.
Franco, desenează cu mîinile în aer:
Bro, this is huge: THE INTERVIEW. Sunt atît de excited.
Îl mîngîie pe Rogen: O să sun la Sony.
Și eu sunt excited. Rogen deschide frigiderul:
FRANCO Hai că tu o să te îndrăgostești de sora lui Kim.
GOLDBERG Nu, mai bine de una din gărzile lui de corp.
ROGEN Nu contează, coreeancă să fie.
FRANCO Băi, ce tare e marfa asta. Indonezia zici?
Rîd toți. Goldberg își dă seama că au lovit o mină de aur:
Suntem geniali. Everybody's gonna hate us
FRANCO They hate us cause they ain't us.
ROGEN Anus?
Acum nu se mai pot opri din rîs. Rogen se îneacă cu o brioșă. Franco strigă spre Goldberg:
Noteaz-o! Noteaz-o!
CUT TO...
Scena asta nu apare în film. Dar aproape sigur că de la ea a pornit ideea filmului. Pentru că ceea ce urmează nu poate fi decît rezultatul unui bad trip. Și acum #theinterviewminutcuminut
#theinterview incepe cu o fetita care canta un imn de preamarire liderului suprem si ca "USA sa explodeze si sa se inece in propriul poo" bad opener
CUT TO Interviu tv cu Eminem care recunoaste ca e de fapt gay. James Franco e un fel de Maruta
Scene încinse de bro-mance, desprinse din viața lor reală. Franco spre Rogen: "you are my Samwise Gamgee to my Frodo; my precious"
Bomb! Lui Kim Jong Un, avid consumator de entertainment american, ii plac The Big Bang Theory si The Skylark Tonight (show-ul lui Franco)
Enters Soon Yon Park. Ofiter-femeie. Ceea ce combina doua fantezii ale barbatilor albi: Asian + femeie in uniforma #TheInterview
Min. 19. Franco, in costumul lui Heath Ledger din Batman
Min. 20. Prima glumă cu urme de inteligență: "This is the biggest thing since the Frosty (sic!)/ Nixon interview"
Min. 21. Din nou referinte la LOTR. "Come with me to Mordor" Sau Nordoreea.
Min. 24 Franco apare în același cadru cu Jo Gordon-Levitt. Cu ocazia asta nu o sa-i mai confund. Are un merit și #TheInterview
Min. 25. Glume cu anus. De trei ori Anus. S-a strigat Bingo! Franco e ca prietenul ala beat caruia i-a iesit o gluma si apoi nu stie sa se mai opreasca
Mostra:
CIA: Trebuie sa-l lichidati pe Kim Jong Un. Franco: Adica sa-l udam?
Rogen: Sa-l stropim?
Franco: Imbatam?
Etcetc#TheInterview
Momentul Pineapple din #TheInterview Cei doi se drogheaza. Era..pffua...inevitabil
Apoi momentul Hangover, care se termina brusc. Enters CIA. Iar intriga ni se releva abia acum, in min. 25. Desi stia toata Terra despre ce e vorba
La 2 minute dupa glumele cu anus, acum sunt glume cu celelalte parti puturoase ale corpului. Nu e vorba de picioare. Sper ca Obama vede asta si ii e jena.
Momentul Hangover nu e totuși gata. Intră în scenă tigrul. "He has night vision goggles?!!" #TheInterview se vrea un fel de Austin Powers, cu umor ieftin asumat. Dar e doar prost gust.
Kim: Am primit tancul de la Stalin
Franco: In my country is pronounced Stallone
Kim: You're so funny
Franco: In my country is pronounced Stallone
Kim: You're so funny
Kim Joke One: You know what's more distructive than nuclear bombs?
Prima scena cu adevarat funny in #TheInterview vine de abia în minutul 62
Si un pic de adevar geo-politic:
"Kim must die. That's the American way" #TheInterview
Kim: Without loyalty a country is like a lawless joungle
Franco, fredoneaza: Welcome to the joungle, baby, Welcome to the joungle
Minutul 80. In care #TheInterview se transforma in "Frosty/Nixon". Franco e ptr Kim ce a fost Frost ptr Nixon. Si Rogen e Boromir...Whaaat?!
Franco: "We might die. I had a great live. Fucked more woman than Ellen DeGeneres" #TheInterview
În schimb, genericul de final e glorios. Combină ingenios imageria de propagandă cu cartoons. That's all folks. Much ado about nothing.
E clar. Ca să-ți placă Interviul, trebuie să fumezi ce au fumat creatorii poveștii (Franco, Rogen, Goldberg și Dan Sterling). Asta nu e "arta luata ostateca". Ar fi o jignire pentru marile creatii cenzurate de-a lungul timpului. E un triumf al prostului-gust, o demonstrație de aroganță adolescentină lipsită de creativitate, a unor "spoiled brats" de la Hollywood (apropo de Sony hacks). Acum, în contextul #charliehebdo al "luptei multilaterale" pentru libertatea de expresie, se pune întrebarea dacă merită să aperi dreptul lor de a arunca cu rahat, cu orice rahat, spre noi (people want shit, zice Franco).
Categoric DA. În fond, și filmul lor e o caricatură de film (deși s-ar impune mai multă auto-cenzură, din respect pentru public, nu pentru vreo autoritate seculară).
Categoric DA, pentru că în lumea liberă, nu te obligă nimeni să stai cîteva ore și să urmărești un spectacol plictisitor și de prost gust, cum se întîmplă pe stadioanele din Phenian. Nu vă leagă nimeni dacă vedeți sau nu vedeți The Interview.
Sau poate vă plac glumele cu anus.
miercuri, 7 mai 2014
Amazing Spider-man 2: Bune vs Rele
Pentru ca Amazing Spider-Man 2 ruleaza de cateva zile in cinematografe iar in SUA e lider de box-office ne facem putin timp pentru a grava electronic cateva informatii utile celor care nu sunt inca siguri daca sa-l vada ori ba. La fel ca acum doi ani, voi aprecia filmul sistematic, “cu bune si rele”, asa incat oricine sa poate judeca pentru sine daca se ridica sau nu la nivelul pretentiilor din titlu. Asa ca atentie, urmeaza o zona cu SPOILERE!.
Chestii bune:
1. Chimia naturala care exista intre Andrew Garfield si Emma Stone a fost apreciata si in filmul precedent si o putem pune pe seama faptului ca cei doi sunt un cuplu si in viata reala. Iar Mark Webb se descurca bine in a filma tineri in situatii jenante, comice, romantic-sentimentale cu tot bagajul de ticuri verbale si gesturi aferente. Singura problema e ca scenariul e atat de stufos incat povestea lor e sufocata si are o cursivitate indoielnica iar Peter Parker oscileaza intre un emoid, un tip super-cool si un stalker. In plus, joaca de-a indecizia vreme de 2 ore devine cam plictisitoare.
2. Scena introductiva a Omului Paianjen, penduland printre cladirile new-yorkeze in cautare de infractori. Pe ecranul de cinema imaginea e grozava, miscarile naturale, fluide, fizica realista cu mici detalii ca un falfait de costum care nu mai trimite direct la un spandex digitalizat. Senzatia de spatiu si aer liber e impresionanta, filmarea POV absolut captivanta. Si felul in care eroul ii captureaza pe talharii condusi de Paul Giamatti e inventiv, amuzant, putin verosimil dar total desprins din comics.
3. Probabil receptiv la criticile ca primului film i-au cam lipsit scenele epice de actiune, cel de-al doilea ofera cu varf si indesat momente de distrugere virtuala la scara grandioasa. Unul din cei trei dusmani pe care-i infrunta eroul este Electro (intruchipat de Jamie Foxx) iar lupta lor din Times Square e destul de spectaculoasa. Mai mult, Mark Webb reuseste sa foloseasca mai bine efectele pentru a exprima cum functioneaza ascutitul ‘simt paianjenului’ aplicand tehnica bullet-time si dand de inteles cum are de gand sa salveze Spider-Man o gramada de oameni pe cale de a fi electrocutati.
4. Moartea lui Gwen era indelung asteptata si imposibil de evitat. A fost prevestita atat de discursul ei de absolvire ceva cam funest (cineva il compara cu a scuipa sange intr-o batista la inceputul unei melodrame victoriene) cat si de faptul ca Peter incerca s-o indeparteze de el pentru a nu face din ea o tinta pentru dusmanii sai. In ciuda anticiparii ei am nutrit speranta ca poate va scapa in filmul asta iar atunci cand ea s-a produs a fost extrem de cruda, socanta chiar si dramatica. Felul in care Gwen cade dintr-un turn cu ceas si e prinsa cu o fractiune de secunda prea tarziu e artistic executat (cu pinza paianjenului deschizandu-se printre roti dintate si angrenaje dupa ea, in slow motion, intocmai ca o mana salvatoare intarziata si trupul ei ricosand in momentul impactului) dar nu mai putin brutal si eficient. E a doua oara cand Peter cauzeaza indirect moartea cuiva apropiat iar asta, teoretic, iar fi acentuat sentimentul de vinovatie din filmele urmatoare daca nu se insinua ca Gwen si-a facut-o cu mana ei.
Chestii nasoale:
1. Scenariul lui Roberto Orci si Alex Kurtzman e o aiureala, supra-incarcat de ploturi si sub-ploturi, determinate atat de nevoia de introdus indicii si premize, de construit universul pentru urmatoarele filme (doua Spider-Man si doua spin-off-uri) cat si de dorinta de a supra-compensa actiunea subtire din primul film. Firul principal ramane relatia de iubire dintre Peter si Gwen supusa in mod repetat ezitarilor lui Peter de lua o decizie: isi tine promisiunea facuta tatalui lui Gwen de a sta deoparte sau si-o incalca si spera sa fie totul bine. Apoi misterul nerezolvat al mortii parintilor lui Peter, al carui tata lucra pentru Oscorp inginerind genetic niste paianjeni radioactivi cu capacitati regeneratoare. Apoi angajatul obscur si frustrat Max ce va deveni in urma unui accident supervillain-ul Electro. Apoi introducerea lui Harry Osborn, preluarea corporatiei Oscorp si parcurgerea rapida si stupida a drumului catre spiridusul zburator. Multe lucruri aruncate la bataie dar tratate superficial si rapid, unele absolut ilogic cum ar fi degradarea rapida a sanatatii lui Harry Osborn, ‘febra sangelui’ si decizia lui de a folosi serul de paianjen indiferent de consecinte.
2. Natura lui Spider-man este total alterata in al doilea film. In toata istoria sa, Spidey a reprezentant un adolescent obisnuit, chiar tocilar, care in mod accidental capata puteri supra-umane si apoi decide sa le foloseasca in apararea binelui. In felul asta tanarul invata sa actioneze cu forta dar si cu responsabilitate, maturizandu-se fara puterile divine ale Kryptonului sau miliardele lui Bruce Wayne. In ultimul film se introduce ipoteza ca tatal sau, savant genial, a codificat parti din propriul ADN in paianjenul radioactiv care l-a muscat pe Peter si asa se explica de ce a fost transformat. Era compatibil. Era Ales. Era menit sa devina Spider-man, chestie care elimina potentialul de identificare a oricaui tocilar de 12 ani cu un astfel de super-erou. Doar Peter Parker putea deveni Spider-man! Sic!
3. Ticalosii din film sunt complet ridicoli. Dupa trilogia Dark Knight si ce se intampla in studiourile Marvel nu-ti mai permiti sa faci filme cu rai de teapa lui Mr. Freeze din Batman & Robin. Personajul Harry Osborn e ratat in ciuda unei distributii inspirate. Dane Dehaan e indeajuns de creepy pentru a convinge ca ascunde in interior un potential psihopat, detine intensitatea emotionala pentru a umaniza o scena dar prapastia de la pustiul cordit, isteric si cu daddy issues, pana la dementul ucigas cu frizura de lepricon e imposibila. Filmul face saltul doar pentru a-l aduce in scena pe Green Goblin cu o instalare mai devreme. Si cat de stupid e pentru seful unei corporatii lidera in genetica si aplicatii militare sa cerseasca sangele lui Spider-man de parca ar avea puteri magice.
4. Personajul Max/Electro e o caricatura care da bine pe sticla dar in momentul in care deschide gura orice urma de amenintare reala dispare. Inainte un angajat de geniu dar inadaptat social care vede in orice amabilitate o validare a propriei existente mizere, dupa accidentul voltaic Jamie Foxx dispare complet sub invelisul digital si vocea sintetizata ale unui razbunator scurt-circuitat. E un exemplu trist de potential irosit, intrucat Electro arata spectaculos (zici ca-i nepotul lui Dr. Manhattan din Watchmen), poseda o forta considerabila dar replicile rostite sunt caraghioase iar scenele de lupta, desi intense, nu par prea periculoase pentru erou. Chiar si sub acest aspect seria lui Sam Raimi iese mai bine: cand Spidey era lovit, fragilitatea lui se simtea. Nu era invulnerabil, ci rezistent si capabil de vindecare rapida. Iar dupa o lupta sangera si avea costumul ferfenita nu doar “putin murdar”.
5. Talent irosit. Paul Giamatti apare in 2 scene, cunoscute deja din trailer, striga niste replici penibile cu accent rusesc si asta-i tot! Felicity Jones, la fel, doua scene in care e ceva receptionista sau asistent manager la Oscorp. Nici macar nu face cafeaua sau altceva util. Insuficient exploatata e si Sally Field, matusa din primul film si singura ruda a lui Peter ramasa in viata. Foarte talentata, femeia ofera o reazam emotional si dramatic autentic unui film construit parca fara pasiune si pricepere, doar din nevoie. Dar chiar si ea devine enervanta din pricina replicilor de sertar si a grijei excesive care apare ca o sacaiala fara noima. In cazul sau, mai putina vorbarie era mai utila.
6. Lipsa unui ritm sau a unei structuri inchegate. Filmul apare doar ca o adunatura de scene, cateva bine executate, altele complet inutile (vezi prologul), cu tonalitate diferita si care nu se leaga nicicum.
7. Muzica. A observat cineva ca Hans Zimmer a facut coloana sonara? Bineinteles, in colaborare cu Pharell si chitaristul de la The Smiths, Johnny Marr. Eu am ratat complet acest aspect. Practic n-am retinut nimic special din soundtrack iar asta probabil pentru ca suna foarte mult cu ce-a facut Zimmer pentru Dark Knight si Man of Steel. Insa cumva mai diluat, mai ironic, mai de cartier.. Mai la misto, adica.
8. Lipsa de continuitate a unor fire din primul film. Ma intrebam la sfarsitul primului Amazing.. care a fost rostul indianului din limuzina (jucat de Irrfan Khan). Inca n-am aflat. Iar scena de dupa credits de acum doi ani trimitea catre un misterios personaj pe care inca nu l-au explicat (zvonurile tintesc catre The Gentleman, unui din super-villainii pregatiti pentru Sinister Six). E clar ca cei de la Sony Pictures se grabesc sa recupereze in lupta cu Marvel dar modul in care o fac e deprimant. Inca nu inteleg ca un film cu super-eroi bazat pe comics trebuie tratat cu aceeasi grija ca orice alta drama originala si ca nu e suficient sa atasezi un titlu ‘amazing’ si o distribuitie interesanta de actori ca sa produci o fundatie solida pentru o franciza de 15-20 de ani, cum au rivalii lor in minte.
marți, 2 iulie 2013
De ce e inutila mantia lui Superman (5 argumente)
PURURI TINAR INFASURAT IN MANTIA-I
Fanii eroului imi vor spune ca fara mantia rosie Kal-el Clark Kent ar fi incomplet. Ar fi ca Scufita Rosie fara scufita. In ciuda argumentelor sentimentale, biografice sau mitologice (ca asa era moda la el pe planeta, ca o poarta ca sa nu-l confundam cu Spiderman, ca e reminiscenta a mitului cavalerilor medievali), nu sunt convins de necesitatea accesoriului. Mantia lui Superman este inutila din motive de ordin practic si care tin, in mare, de legea gravitatiei:
1. I SE FALFAIE. In zbor, mantia ii flutura in aer. Si ca orice material care flutura este incontrolabil. Mai ales la zborul pe orizontala la viteza de croaziera, prin curenti puternici de aer. Nu cred ca vrei sa ti se lipeasca pe fata cand mergi cu Mach 2 prin spatiul aerian israelian. Venind din partea asa-zisului salvator al planetei, aceasta neglijenta mi se pare o dovada de iresponsabilitate. Si sa nu-mi spuneti ca poti controla miscarile unei pelerine, ca e superpelerina sau o pelerina "inteligenta". Poate ca kriptonianul e facut dintr-un aliaj special, dar o pelerina e o pelerina. Pericol de accident de munca.
2. AFECTEAZA VIZIBILITATEA. "Da, cateodata ma orbeste, da uite ce frumos atarna". Ratiunea paleste in fata factorului estetic. E usor sa ne imaginam ca Superman, cu vederea lui laser, poate sa vada daca ii vine ceva din spate, dar mantia mereu fluturanda ii reduce considerabil campul vizual. Ce faci, Superman, daca iti vine din unghiul mort un Wizzair sau, sa zicem, o barza? Nu te gandesti la fauna? Cu ce esti tu mai presus fata de beizadelele care intra cu bolidul pe plaja sa se dea mari? Pana la urma, si tu esti baiatu lu tata. Sa-ti fie rusine, Superman!
3. MAGNET PENTRU INSECTE. Ati mers vreodata vara cu bicicleta in viteza? Atunci sigur ati observat cum s-au lipit pe voi zeci de musculite. Imaginati-va cum trebuie sa arate capa lui Superman dupa o zi de munca. Ca o banda cu lipici pentru muste. Ceea ce sigur scade din prestanta eroului intr-o confruntare unu la unu. "Hey, Superman, vezi ca ai o buburuza pe tine! Mwuhahaha!"
4. TE STANJENESTE. Pe pamant, se poate impiedica oricand in ea, ca o mireasa intr-un voal prea lung. Orice instructor de lupte v-ar spune ca atunci cand faci miscare (iar omul de otel face miscare, nu gluma) un asemenea accesoriu te incetineste, te incurca. Dovada e chiar in film, cand in inclestarea finala cu Zod, generalul isi leapada capa lui neagra (o fi totusi portul popular de pe valea Kryptonului) si ramane intr-un splendid costum mulat de spandex. E ca si cum iti dai jos sacoul si iti sufleci manecile de la camasa inainte de o bataie in fata crasmei. Daca mantia ar fi doar pentru a face o prima impresie frumoasa, pentru o intrare spectaculoasa, pentru a da bine la jurnalistele cu apetit pentru senzational, as intelege. Dar cand incepe actiunea, trebuie lepadata, asa cum isi lasa Messi treningul la vestiare.
5. NU MAI E LA MODA. E datata din perspectiva fashion. In anii '70-'80 (cand a aparut Superman cu Christopher Reeves) se purtau chestiile evazate, largi, care atarnau. Am vazut ca restul costumului e adus la anul 2013. Fibre rezistente, sintetice, care arata bine. Genul de materiale pe care le vedeti la sportivii de performanta, de la F1 la maratonisti. Dar mantia arata tot ca o draperie improvizata dintr-o cortina mai veche de la teatrul din Barlad. Ca sa fie in ton cu vremurile, ar trebui micsorata si purtata ca o esarfa in jurul gatului. Nici nu stiu daca e mai bine pentru Kal-el sa arate ca un hipster sau ca un ratacit in timp.
Sunt doar cateva argumente in sprijinul ideii ca mantia e un deseu evolutionar. E ca o coada, un apendice sau o masea de minte. Ca sa evolueze, Superman trebuie sa scape de ea. Toate ideile astea mi-au venit in timp ce ma uitam la Man of Steel.
Am fost la film cu copilul. Cu copilul din mine. Superman 1978 a fost unul dintre primele filme pe care le-am vazut la cinematograf, la 6 ani. Mi-amintesc si acum socul pe care l-am trait atunci la cinema Parc (actualmente club Le Cinema). Superman m-a facut sa cred ca totul e posibil.
Superman 2013 ne-a dezamagit si pe copil si pe adult. Si nu e doar mantia aia. Nu e vorba nici de nostalgie, pentru ca nu mai tineam minte aproape nimic din primul (au trecut totusi 27 de ani). Filmul arata bine si are adancimea de 3D, dar in rest e plat si la fel de lipsit de gust ca un produs de fast-food. E pompos si deseori ridicol, ca atunci cand ClarKalel intra intr-o biserica si chiar deasupra lui, intr-un vitraliu, e Isus. Si el trimis de tatal sau sa ne salveze lumea. Ca metafora sa fie si mai evidenta, Isus din vitraliu are o...MANTIE rosie.
Intr-o discutie ulterioara cu Richie am inteles ce e de fapt Superman. O franciza exact ca McDonalds care se adapteaza la fiecare noua generatie. Man of Steel e de fapt un McPuishor in ambalaj nou. L-au tunat, l-au invesmantat cu o "mantie" vizuala si stilistica moderna, ca sa arate la fel de cool ca fratele Batman. E un update si atat.
luni, 19 noiembrie 2012
Twilight Finale
Sa ma ierte tovarasii de blog pentru digresiunea ce urmeaza dar premiera ultimului Twilight e un eveniment pe care, din pacate, nu l-am putut trece cu vederea. Pentru ca, daca ar fi sa alegem un film care sa exemplifice mai bine modelul de business predominant la Hollywood (adica francize de inspiratie supranaturala cu multiple personaje cartoonizate ale caror principii despre viata, iubire, moarte si rost individual par copiate din paginile unui jurnal de liceu, monetizand idei facile pe spatele unei audiente fixe usor isterice pana ce ultimii stropi de ‘branza’ lasa un gust amar) nu poti gasi un film mai potrivit ca Zori de Zi, partea II-a din cartea a 4-a din "Saga" Twilight. E intruchiparea consumerismului globalizat, caramelizat, invelit in guma de mestecat din care sa toot sugi la infinit pana te dor dintii.
E clar ca lumina zilei ca singurii spectatori cu reale asteptari de la acest film (si probabil de la intreaga serie) au fost fanii indarjiti ai cartilor Stephaniei Meyer, care in inocenta lor nu si-au dorit altceva decat sa-si vada personajele favorite luand viata pe marele ecran. O dorinta perfect justificata, dealtfel. In mod tragic insa nici asta nu s-a intamplat, desi se vor gasi multe voci care sa suspine in sens contrar. Un exemplu e scena de amor din ultimul film, unul din cele mai putin incitante momente intime la care am asistat, constand doar din prim-planuri cu buze, ochi si mangaieri in slow-motion care au stors mai putina caldura decat doua cadavre asezate unul peste altul.
Pentru noi ceilalti, lipsa unor asteptari sau formarea unora de sens opus s-a dovedit a fi un lucru intelept, intrucat Breaking Dawn part II a surprins pana la urma intr-un mod … vag placut(!?). Am constatat ca, pentru prima oara, filmele astea s-ar putea sa fie chiar mai bune decat cartile autoarei. Caci pentru intaia oara, Bill Condon, regizorul ultimei pelicule, a dat un semn de razvratire creativa, inserand intr-o naratiune extrem de plictisitoare un moment propriu - ca o palma cu rol de ‘what if?’ - desi la randul sau sacrificat de dragul conformitatii cu happy-end-ul original.
Nu mai facem retrospectiva intrucat cei care n-au vazut filmele anterioare nu sunt, evident, interesati, iar cei care le-au vazut se straduie sa le uite. Noul film continua povestea imediat dupa ce Bella si Edward au adus pe lume un copil hibrid iar Bella e transformata in vampir pentru a nu “muri”. Ok, a nu disparea din peisaj. Bella se adapteaza la vampirism, fiica-sa creste ca Fat-Frumos iar Jacob si Edward au ingropat securile in curtea familiei. Deci 70 de minute de trancaneala care are drept unic scop amanarea climaxului intregii tetralogii - adica a confruntarii dintre clanul Volturi, pastratorii legii vampiresti, si clanul Cullen, luati la ochi pentru repetatele lor afronturi ultimul fiind aceasta progenitura dragalasa om-vampir cu care Jacob far’ de tricou s-a ‘imprimat’ din primele clipe... Don’t ask, it’s a wolf thing... Aici insa se impune o explicatie: Volturii cred, in mod eronat, ca micuta Renesmee e un copil-vampir nemuritor, de genu “facut, nu nascut”, ceva abominatie prea instabila psihic pentru a fi lasata sa traiasca. Si, absolut normal, pornesc razboi pe chestia asta.
Razboi insa care in imaginatia autoarei de carti fantasy pentru adolescenti(!) e absent, facand ca finalul seriei sa fie cel mai anticlimactic epilog din istoria cartilor fantasy. Pentru ca, da, dupa ce consuma timp si cerneala pentru a aduce in scena cateva zeci de personaje vampiresti - toate dotate si cu puteri supranaturale de zici ca-s dintr-un univers alternativ Marvel - le pune fata in fata si are tupeul sa NU le dea frau liber instinctelor. Aberant! In cazul filmului, asta e singura secventa care merita vizionata: o aglomerare de zeci de personaje intr-o lupta corp-la-corp, smulgandu-si capetele reciproc fara pic de varsare de sange (PG-13, lol), cu momente obligatorii de sacrificiu personal si dramatism, episod unic in toata seria care sa justifice epitetul “epic” de pe afis. Pentru acest unic considerent ma declaram suprins. Daca stai putin si reflectezi nu poti sa nu realizezi cat de slaba e din punct de vedere al plotului aceasta “Saga” daca zece minute din final au mai multa actiune pe muchie de cutit decat toate cele 4 filme anterioare.
Dar, pentru a face toata tevatura asta si mai ridicola, se pretinde ca totul a fost un vis, sau, mai degraba, o previziune a unei vampirite pe nume Alice pentru a-i indeamna pe toti s-o dea la pace... Spoiler? Neah... e conform cu originalul!
Ps: o cronica ceva mai amuzanta gasiti la OviSirb, tovarasul traditional de vizionare la filmele Twilight. Impreuna am decis sa ne sacrificam timpul liber inca o data si sa vedem un film prost in locul vostru. Iar daca prin asta ne erijam in buni samariteni sau chiar niste eroi moderni, ei bine, luati aminte vorbele sirbului: ‘nu suntem eroii pe care-i vreti dar, la naiba, suntem cei pe care-i meritati.’
luni, 15 octombrie 2012
Hit & Run ş.a.
...FILME DE CARE AR TREBUI SĂ FUG
În ciuda a ceea ce ar putea crede cititorii fideli ai blogului nostru, încă mai văd filme. La cinema, mai mult proaste:
1. Hit & run (Loveşte şi fugi) e un film de la care ar fi trebuit să "run" după primele 10 minute.
Dar n-am făcut-o pentru că începe cu o scenă spumoasă de comedie şi am tot aşteptat ca magia să se repete. Gravă eroare. Filmul mai are o singură zvîcnire comică, în momentul intrării în scenă a lui Bradley Cooper, aici un interlop cu dredlocks. Din păcate, scenariul nu insistă pe acest personaj promiţător .
Se insistă în schimb pe activitatea romantică respectiv pălăvrăgeala fără emoţie şi umor dintre un tip intrat în programul de protecţie a martorilor şi noua lui gagică, doctorandă în rezolvarea conflictelor pe cale nonviolentă, superenervantă cu tonul ei didactic. Actorii, doi wanabees necunoscuţi (să-i lăsăm aşa), arată şi vorbesc ca nişte clone ale lui Brad Pitt şi Jenifer Aniston, dar fără un dram din farmecul sau talentul acestora.
Umorul e o chestiune de ritm. Lucru care lipseşte total din scenariul lui Dax Shepard (mai şi regizează şi joacă aici). Poate că aveţi genul ăla de amic care face o poantă bună şi apoi o tot repetă şi trage de ea, pînă distruge şi efectul amuzant al primei poante. Iar asta se întîmplă în momentele suportabile ale fimului. În rest, Dax a făcut un vax, poleit cu pasiunea americanilor pentru motoare, tuning şi urme de cauciuc pe asfaltul autostrăzii.
Nu ştiu dacă Hit and Run se vroia o comedie romantică, un action, un episod din Top Gear sau un spoof. Probabil că nu ştiu nici autorii. Dar trebuie să fii total neinspirat să bagi două milioane $ în aşa ceva ("producătorii Wedding Crashers"). Apoi, e aproape revoltător că abureala asta rulează de cîteva săptămîni la multiplex, iar filme cu adevărat bune nu ajung în playlist.
Pe scurt, faceţi cum zice titlul filmului şi fugiţi (regret că n-am scris mai repede avertismentul)
2. Premium Rush (Cursă fără frîne) e filmul de la care n-am vrut să plec, dar a trebuit.
Are o primă jumătate foarte bună, în care camera aleargă fără frîne pe urmele bicicliştilor-curieri-kamikaze din măreţul şi aglomeratul New York. După 30 de minute eram deja gata să-l botez "Crank cu pedale", ţinînd cont că goana e aproape fără oprire.
Simpaticul Joseph Gordon-Levitt e curierul cu facultate căruia nu-i place viaţa la costum, preferînd să primească bani pentru ceea ce-i place să facă, adică să pedaleze liber. Aşadar Wiley, poreclit Coyote după Wile-E Coyote din desenele Looney Tunes (deşi aici mai degrabă e pe post de Road Runner, la cît e de greu de prins) primeşte o comandă de livrare care îl va pune în conflict direct cu poliţistul jucat de Michael Shannon (în nici 15 minute vedem cum gamblingul îi complică enorm viaţa de copoi în Cartierul Chinezesc). Eroul şi antagonistul său sunt probabil printre cei mai talentaţi dintr-o generaţie care dealtfel, după cum am remarcat la inutilul Hit and Run, duce lipsă de actori.
Spre meritul său Premium Rush mai are, pe lîngă actori, acţiune bine filmată, un scenariu coerent (pînă la un punct), biciclete şi...străzile din NY. Premise bune, aţi zice. Aşa am zis şi eu cînd am primit un telefon urgent care m-a scos din cinema.
Am revenit în altă zi. Şi mi-a părut rău. E ca şi cum filmul are două jumătăţi: una bună, alta proastă. Tot ce mă ţinuse pînă atunci în tensiune, se năruie treptat, pe măsură ce povestea evoluează spre zone sentimental-duioase şi spre demonstraţii de trial bike. Conflictul, care părea serios, e rezolvat aproape caricatural. Poate că realizatorii filmului ar fi trebuit să ţină cont de legile mersului pe bicicletă: pe distanţe lungi, dacă vrei să avansezi eficient şi cu economie de resurse, e important să-ţi adaptezi viteza. Altfel, îţi sare lanţul.
Premisa foarte bună (bicicliştii reali care fac slalom sinucigaş în NY) de la care a plecat a eşuat în clişeu. M-ar tenta să văd un documentar despre aceşti frumoşi nebuni. Premium Rush s-a dovedit pînă în final o semi-dezamăgire, ţinînd cont că vroiam să-l recomand tuturor bicicliştilor. Mai adecvat era să-i zică Standard Rush.
3. End of Watch (Ultima razie) e filmul de la care n-am vrut să plec, n-am plecat, dar nici nu pot să zic că m-am simţit foarte cîştigat.
Începe ca "another found footage film", cu imagini filmate din maşina de patrulă, cu handycam-ul sau minicamerele pe care şi le instalează pe piept cei doi poliţişti (Jake Gylenhaal şi Michael Pena), care fireşte vor "să documenteze viaţa de poliţist de ghetou". La cît e de grea viaţa asta, nu prea înţelegi cînd mai au vreme şi stare să se joace de-a Blairwitch Project. Cea mai uşoară intervenţie a celor doi parteneri se termină cu un "interval" în stil de puşcăriaşi, cea mai grea, cu descoperirea unui masacru înfiorător semnat de Cartelul mexican.
Să mai zic că pînă şi gangsterii ăia mexicani au dorinţa educativă de a documenta viaţa bandei lor de tîlhari? Chiar dacă înţeleg ideea -scenele să pară mai brute, mai realiste (pe alocuri şi sunt)- efectul general este contrar. Din obsesia tuturor personajelor de a (se) filma, End of watch devine artificial.
Apoi, mai e senzaţia constantă de propagandă. Da, înţeleg că e grea viaţa poliţiştilor de ghetto şi e de apreciat curajul lor, dar nu pot empatiza cu ei. De ce? Pentru că filmul pare comandat de LAPD. Ca un fel de Reflector de pe vremuri, cu exemple demonstrative în care băieţii răi sunt nişte brute diabolice, iar poliţiştii sunt (în ciuda limbajului neîngrijit) nişte îngeri salvatori, nişte cavaleri care apără cetatea şi cetăţeanul cu orice preţ.
Dincolo de lupta contra criminalităţii, are greutate aici şi componenta de bromance. E într-adevăr încărcat cu ceva aerul dintre Gylenhaal şi Pena, deşi cei doi s-au cunoscut pe platou. Unele discuţii înregistrate în timpul rondului sunt chiar simpatice. Dar pentru că sunt filmate de camera din maşina de patrulă, îmi amintesc mereu că sunt, totuşi, artificiale.
La capătul acestor cronici pe ffw mi-am amintit o discuţie la care am luat parte recent într-un platou de televiziune. De ce să dedicăm atîtea vorbe şi energie unor filme neimportante, cînd sunt atîtea care merită discutate şi rediscutate? Un prim răspuns ar fi că acestea din urmă nu prea ajung la cinema. Păi numai în ultimele două săptămîni am văzut în tihna home-cinemaului: L'imbalsamatore (2002, Matteo Garrone), The Life and Death of Peter Sellers (2004, Stephen Hopkins), In the Loop (2009, Armando Ianucci), şi Moonrise Kingdom (2012, Wes Anderson). Aşa mai stăm de vorbă. În episodul viitor.
În ciuda a ceea ce ar putea crede cititorii fideli ai blogului nostru, încă mai văd filme. La cinema, mai mult proaste:
1. Hit & run (Loveşte şi fugi) e un film de la care ar fi trebuit să "run" după primele 10 minute.
Dar n-am făcut-o pentru că începe cu o scenă spumoasă de comedie şi am tot aşteptat ca magia să se repete. Gravă eroare. Filmul mai are o singură zvîcnire comică, în momentul intrării în scenă a lui Bradley Cooper, aici un interlop cu dredlocks. Din păcate, scenariul nu insistă pe acest personaj promiţător .
Se insistă în schimb pe activitatea romantică respectiv pălăvrăgeala fără emoţie şi umor dintre un tip intrat în programul de protecţie a martorilor şi noua lui gagică, doctorandă în rezolvarea conflictelor pe cale nonviolentă, superenervantă cu tonul ei didactic. Actorii, doi wanabees necunoscuţi (să-i lăsăm aşa), arată şi vorbesc ca nişte clone ale lui Brad Pitt şi Jenifer Aniston, dar fără un dram din farmecul sau talentul acestora.
Umorul e o chestiune de ritm. Lucru care lipseşte total din scenariul lui Dax Shepard (mai şi regizează şi joacă aici). Poate că aveţi genul ăla de amic care face o poantă bună şi apoi o tot repetă şi trage de ea, pînă distruge şi efectul amuzant al primei poante. Iar asta se întîmplă în momentele suportabile ale fimului. În rest, Dax a făcut un vax, poleit cu pasiunea americanilor pentru motoare, tuning şi urme de cauciuc pe asfaltul autostrăzii.
Nu ştiu dacă Hit and Run se vroia o comedie romantică, un action, un episod din Top Gear sau un spoof. Probabil că nu ştiu nici autorii. Dar trebuie să fii total neinspirat să bagi două milioane $ în aşa ceva ("producătorii Wedding Crashers"). Apoi, e aproape revoltător că abureala asta rulează de cîteva săptămîni la multiplex, iar filme cu adevărat bune nu ajung în playlist.
Pe scurt, faceţi cum zice titlul filmului şi fugiţi (regret că n-am scris mai repede avertismentul)
2. Premium Rush (Cursă fără frîne) e filmul de la care n-am vrut să plec, dar a trebuit.
Are o primă jumătate foarte bună, în care camera aleargă fără frîne pe urmele bicicliştilor-curieri-kamikaze din măreţul şi aglomeratul New York. După 30 de minute eram deja gata să-l botez "Crank cu pedale", ţinînd cont că goana e aproape fără oprire.
Simpaticul Joseph Gordon-Levitt e curierul cu facultate căruia nu-i place viaţa la costum, preferînd să primească bani pentru ceea ce-i place să facă, adică să pedaleze liber. Aşadar Wiley, poreclit Coyote după Wile-E Coyote din desenele Looney Tunes (deşi aici mai degrabă e pe post de Road Runner, la cît e de greu de prins) primeşte o comandă de livrare care îl va pune în conflict direct cu poliţistul jucat de Michael Shannon (în nici 15 minute vedem cum gamblingul îi complică enorm viaţa de copoi în Cartierul Chinezesc). Eroul şi antagonistul său sunt probabil printre cei mai talentaţi dintr-o generaţie care dealtfel, după cum am remarcat la inutilul Hit and Run, duce lipsă de actori.
Spre meritul său Premium Rush mai are, pe lîngă actori, acţiune bine filmată, un scenariu coerent (pînă la un punct), biciclete şi...străzile din NY. Premise bune, aţi zice. Aşa am zis şi eu cînd am primit un telefon urgent care m-a scos din cinema.
Am revenit în altă zi. Şi mi-a părut rău. E ca şi cum filmul are două jumătăţi: una bună, alta proastă. Tot ce mă ţinuse pînă atunci în tensiune, se năruie treptat, pe măsură ce povestea evoluează spre zone sentimental-duioase şi spre demonstraţii de trial bike. Conflictul, care părea serios, e rezolvat aproape caricatural. Poate că realizatorii filmului ar fi trebuit să ţină cont de legile mersului pe bicicletă: pe distanţe lungi, dacă vrei să avansezi eficient şi cu economie de resurse, e important să-ţi adaptezi viteza. Altfel, îţi sare lanţul.
Premisa foarte bună (bicicliştii reali care fac slalom sinucigaş în NY) de la care a plecat a eşuat în clişeu. M-ar tenta să văd un documentar despre aceşti frumoşi nebuni. Premium Rush s-a dovedit pînă în final o semi-dezamăgire, ţinînd cont că vroiam să-l recomand tuturor bicicliştilor. Mai adecvat era să-i zică Standard Rush.
3. End of Watch (Ultima razie) e filmul de la care n-am vrut să plec, n-am plecat, dar nici nu pot să zic că m-am simţit foarte cîştigat.
Începe ca "another found footage film", cu imagini filmate din maşina de patrulă, cu handycam-ul sau minicamerele pe care şi le instalează pe piept cei doi poliţişti (Jake Gylenhaal şi Michael Pena), care fireşte vor "să documenteze viaţa de poliţist de ghetou". La cît e de grea viaţa asta, nu prea înţelegi cînd mai au vreme şi stare să se joace de-a Blairwitch Project. Cea mai uşoară intervenţie a celor doi parteneri se termină cu un "interval" în stil de puşcăriaşi, cea mai grea, cu descoperirea unui masacru înfiorător semnat de Cartelul mexican.
Să mai zic că pînă şi gangsterii ăia mexicani au dorinţa educativă de a documenta viaţa bandei lor de tîlhari? Chiar dacă înţeleg ideea -scenele să pară mai brute, mai realiste (pe alocuri şi sunt)- efectul general este contrar. Din obsesia tuturor personajelor de a (se) filma, End of watch devine artificial.
Apoi, mai e senzaţia constantă de propagandă. Da, înţeleg că e grea viaţa poliţiştilor de ghetto şi e de apreciat curajul lor, dar nu pot empatiza cu ei. De ce? Pentru că filmul pare comandat de LAPD. Ca un fel de Reflector de pe vremuri, cu exemple demonstrative în care băieţii răi sunt nişte brute diabolice, iar poliţiştii sunt (în ciuda limbajului neîngrijit) nişte îngeri salvatori, nişte cavaleri care apără cetatea şi cetăţeanul cu orice preţ.
Dincolo de lupta contra criminalităţii, are greutate aici şi componenta de bromance. E într-adevăr încărcat cu ceva aerul dintre Gylenhaal şi Pena, deşi cei doi s-au cunoscut pe platou. Unele discuţii înregistrate în timpul rondului sunt chiar simpatice. Dar pentru că sunt filmate de camera din maşina de patrulă, îmi amintesc mereu că sunt, totuşi, artificiale.
*
La capătul acestor cronici pe ffw mi-am amintit o discuţie la care am luat parte recent într-un platou de televiziune. De ce să dedicăm atîtea vorbe şi energie unor filme neimportante, cînd sunt atîtea care merită discutate şi rediscutate? Un prim răspuns ar fi că acestea din urmă nu prea ajung la cinema. Păi numai în ultimele două săptămîni am văzut în tihna home-cinemaului: L'imbalsamatore (2002, Matteo Garrone), The Life and Death of Peter Sellers (2004, Stephen Hopkins), In the Loop (2009, Armando Ianucci), şi Moonrise Kingdom (2012, Wes Anderson). Aşa mai stăm de vorbă. În episodul viitor.
vineri, 13 iulie 2012
Sase pentru weekend
Sid and Nancy. Biografia relatiei vicioase a basistului de la Sex Pistols cu buretele emotional pe nume Nancy Spungeon. O poveste despre sex naspa, droguri naspa si muzica (interpretata) naspa incheiata un pic cam morbid. Singurul lucru bun e Gary Oldman in rolul lui Sid Vicious. A fost atat de bun incat a ajuns in spital dupa rol. Singurul dram de arta provine din felul in care regizorul Alex Cox prezinta relatia. E chiar mai ofensator decat punk-ul. No feelings.
Ice Age 4: Continente in deriva. Aceeasi familie de mamuti caraghiosi se pregateste de noi aventuri in momentul in care veverita si ghinda ei provoaca fragmentarea scoartei terestre si deriva francizei. Iceberg ahead! Condimente picante: o maimuta pirat, o tigroaica sexy si o batranica artagoasa. Continut de rasete tridimensionale: medium rare.
Murder in the First. Alcatraz, anii ‘40. Henri (Kevin Bacon) e un evadat capturat si torturat in mod exemplar de catre directorul adjunct (Gary Oldman). Tinut 3 ani la carcera, cand iese ucide pe primul intalnit astfel ca avocatul Christian Slater vine sa-l reprezinte in fata scaunului electric. Din fericire pentru noi povestea ia o turnura procedurala cand dreptul omului de a fi tinut 3 ani in bezna se dovedeste a fi o incalcare a libertatii. Verdict: Kevin Bacon e un caz clar de nebunie artistica in libertate.
Abraham Lincoln: Vampire Hunter. Unionisti, confederati si vampiri inseamna ultima gaselnita in materie de combinatii trasnite. Si nici macar nu-i Hollywood-ul de vina ci un tip pe nume Seth Graham Smith care a scris o carte despre cum proprietarii de bumbac sugeau pe bune sangele sclavilor pana sa apara un tanar avocat dispus sa-i apere pe negri cu toporul in mana. Cu alte cuvinte, inainte de a fi presedinte, nobilul Abe Lincoln spinteca nosferati si-i ingropa in padure. Abia apoi si-a dat seama ca un asemenea razboi se poarta mai bine in sfera politica. Restul e slo-motion kung-fu. Si 3D.
Lockout. Toti cei dezamagiti de prestatia lui Guy Pearce din Prometheus ar putea sa-si spele amarul cu filmul Lockout. Un viitor apropiat, o puscarie spatiala, un anti-erou glumet gata sa fie depozitat in ea si o fiica de presedinte american care risca sa fie violata pentru drepturile puscariasilor. Ce-ar putea merge gresit? Totul, doar e scris de Luc Besson. Future noir cu multe arme, explozii si glume retarde. Inimitabil.
Hell. Post-apocaliptic german in maniera lui The Road doar ca ceva mai luminos si mai putin filozofic. Activitatea solara intensa, uscaciune, radiatii, societate faramitata, nevoia de supravietuire. Putinele personaje trebuie sa colaboreze sau sa se ucida pentru a trai. Canibalismul - salvarea si condamnarea civilizatiei deopotriva - pandeste insa din umbra. Exercitiu de stil pe o tema deja erodata dar ii dam nota de trecere pentru tehnica.
marți, 3 iulie 2012
What to Expect When You're Expecting
rating: Brainwash
M-am trezit
săptămâna trecută la cinemaul din mall în faţa unui şir de afişe cam la fel de
insipid ca oferta de junk-food de la Mac. Am stat, am studiat, poate-poate îmi
face cu ochiul ceva. Nu mă omor după thriller-uri, horror-uri şi SF-uri (scuze
în gând către restul colegilor de blog), deci chestii gen Prometheus, Piranha
sau Chernobyl Diaries nu îmi produc niciun frison. Iar Madagascar 3 am văzut
deja şi la The Dictator am hotărât să nu merg după ce am citit cronica lui
Lucian. Aşa că inevitabilul s-a produs – am intrat la Pregăteşte-te că vine (What
to Expect When You’re Expecting).
Titlul cam zice
totul de unul singur. Filmul e despre cinci cupluri americane care se pregătesc
să aibă un copil. Cele zece personaje (da, 10!) în discuţie acoperă o arie
largă de preferinţe. De la tipul și tipa de 20 de ani care „rămân gravizi” după
prima întâlnire, la cei peste 35 care se decid să adopte un copil din Africa
după ani de încercări eşuate. Ce-i drept, lipseşte cuplul gay, însă în rest sunt toate tipurile prezente. Şi adevărul e că trebuie să fii foarte atent ca
să ţii minte toate cele 10 personaje, plus pe cele secundare care gravitează în jurul lor. Eu am încercat să fiu şi m-au distrat stereotipurile
folosite. Deci uite lista de cupluri:
#1 El şi ea sunt
staruri de reality show, proaspăt câştigători ai unui concurs gen Dansez pentru
tine. Ea află că e însărcinată când vomită (live) în cupa oferită drept premiu. (Aplauze! Reflectoare!.. Oops!) Cameron Diaz joacă rolul ”femeii de succes în carieră” – capricioasă, impulsivă, egoistă, cu aere veșnice de șefă ş.a.
#2 Cuplul care nu poate face copii şi adoptă unul din Africa. Jennifer Lopez se ocupă cu fotografiatul bebeluşilor, dar nu poate avea unul al ei. Ea e ”tipa sterilă, de vârstă mijlocie”, cu care se identifică o halcă tot mai groasă din audiența feminină americană, din câte citesc.
#3 El + ea, amândoi de vreo de 19-20 de ani, îşi încheie prima întâlnire îmbrăţişaţi fierbinte pe capota unei maşini. În cadrul următor, ea apare cu un test de sarcină. ”Tinereii fără minte” sunt pedepsiți fără milă de scenarist. Nu vă zic cum, că sunt destule spoiler-e în postarea asta oricum, dar o pățesc cu vârf și îndesat, vă asigur.
#4 Isterica + dentistul docil, care încearcă să aibă copii de nu ştiu când, şi reuşesc tocmai când nu mai aveau nicio speranţă. Adică ”nevasta-șefă și soțul pămpălău”.
#5 Sexagenarul un pic alcoolic (Dennis Quaid), dar foarte bogat, ex-campion la curse de maşini + un supermodel de vreo 20 de ani, cu picioare interminabile. Familia Trump în toată regula.
Toţi cu danturi
perfecte, toţi uşor isterizaţi de perspectiva de a avea copii. Dacă reuşeşti să
te descurci prin jungla de personaje şi să urmăreşti ce i se întâmplă fiecărui
cuplu, filmul devine entertaining. Multe glume reuşite, dar şi destul de
previzibile, de duzină. Adică da, cele de clasa a 2-a, cu pârțuri, râgâituri și schimonoseli. Chris Rock, ca de obicei, piperează fain scenariul,
deşi într-un rol mic aici. Filmul e OK de văzut într-o duminică în care te
plictiseşti, cu o vadră de popcorn la îndemână. Sau pur şi simplu dacă vrei să
te tratezi emoţional după ce ai văzut We Need to Talk About Kevin :). Acolo găseşti toate motivele pentru care nu vrei să ai un copil, aici le găseşti exact pe cele contrarii.
luni, 20 februarie 2012
Ultimul Corupt din Romania (2012)
Într-o discuţie recentă cu Marian Rădulescu, îmi spunea că nu merită să vorbeşti despre filmele proaste, îndoielnice. Orice pomenire a lor nu face decît să le valideze impostura. Reclama negativă e totuşi reclamă (vezi povestea cu pseudo-vedetele de la noi). Vorbind, rîzînd de ele, văzîndu-le, nu faci decît să fii părtaş, să te împotmoleşti în noroiul lor. Pe scurt, Marian crede că se impune să ignorăm cu desăvîrşire aceste "creaţii", să nu ne apropiem de ele. Ca şi cum n-ar fi. În esenţă, sunt de acord. Numai că noi ne-am asumat aici pe blog rolul de a avertiza, de a păzi, de a spune "hic sunt leones". Şi dacă vrem să avertizăm, trebuie "să vedem" pericolul, în spiritul motto-ului blogului: "scrie ce vezi, dar vezi ce scrii" (varianta propusă de Marian: "scrie ce vezi, dar ai grijă ce vezi"). În legătură cu ultima emanaţie marca Nicolaescu a trebuit să facem un compromis. N-am vrut să mă apropii de film, dar ar trebui să ştie şi ceilalţi de ce NU (deşi, dacă citiţi acest blog, cu siguranţă că ştiţi deja de ce). Aşa că l-am întrebat pe Nachos, posesorul unui stomac mai tare, dacă nu vrea el să vadă în locul nostru Ultimul Corupt din România.
Ultimul cadru din Ultimul corupt...prezintă patru boşorogi care bat palma, îşi lovesc vesel bucile, apoi se întorc spre cameră şi ne arată pumnul, în timp ce îşi petrec celălalt pumn în îndoitura cotului, ceea ce în limbaj universal înseamnă "să ţi-o trag". Cadrul îngheaţă pe rînjetul lor. E tot ce trebuie să vezi ca să prinzi şpilul filmului (vorba vine, film...). Mesajul ar fi ăsta: noi facem jocurile. Şi nici nu trebuie să ne ascundem. Vă sfidăm pe faţă. Vă cacialmim cum vrem noi. Şi vouă, dragi români cretini, vă place. Vi se pare că noi suntem perverşi şi meschini? Ei bine, noi suntem oglinda voastră.
Asta e primul nivel, superficial al mesajului, pe care au dorit probabil să-l transmită. Nu e departe de adevărul ţării în care trăim. Dar felul în care e împachetat de Nicolaescu e o dublă sfidare. El îi face pe toţi afaceriştii ăştia securisto-mogulo-politruci-pişcotari să pară simpatici. Iar asta este imoral. Pe Nicolaescu săracu poţi să-l înţelegi pînă la urmă: el de 20 de ani a trăit printre ei (şi înainte de asta, alţi 40). Normal că senatorului i se par simpatici, că doar s-a scăldat în aceleaşi zoaie. E unul de-al lor. Şi în felul ăsta apare şi el în film, chiar dacă aparent nu joacă. Dar ceilalţi actori sunt vinovaţi de prostituţie ( şi aici mă refer chiar la actorii de meserie, nu la Jojo).
A doua cheie în care trebuie citit filmul este departe de voinţa producătorilor (între care se numără şi Media Pro). Să ne întoarcem la portretul de grup: Mălăele, Diaconu, George Mihăiţă şi alţii (de exemplu Cristi Iacob) care credeam că sunt actori onorabili. Unii iubiţi de public. Nicolaescu îi arată aşa cum se pare că sunt în realitate. Fripturişti. Meschini. Să accepţi să joci în aşa ceva trebuie să fii ori curvă, ori prost. Niciuna din variante nu e scuzabilă.
Nu fac decît să se compromită, dacă n-au făcut-o deja (vezi Diaconu). Dacă nu mi-ar fi scîrbă de ei, mi-ar fi milă. Actorii, ei sunt din păcate, ultimii corupţi din România. Dacă pînă şi ei, atunci...
Nicolaescu ne arată, fără să vrea, că procesul s-a încheiat. Comunismul a învins. Omul Nou e complet. Putred complet. Dacă ajungi din greşeală în sală, bagă-ţi degetele în urechi ca să nu auzi vorbele (oricum sunt goale), studiază actorii şi ai să înţelegi că sunt canceroşi pe dinăuntru.
Apoi ar mai fi un mesaj, tot involuntar. Întreg filmul e un mare "să ţi-o trag" transmis spectatorului. Nicolaescu ne zice cu fiecare cadru "eu nu ştiu să fac filme". Cu ultimu cadru zice: "da' cu toate astea ţi-am tras-o din nou". De două ori. Odată că e făcut şi cu bani de la CNC (adică de la tine, spectatorule) şi apoi pentru că ai plătit bilet. Şi dacă îţi place asta, atunci chiar ţi-o meriţi (apropo, băieţii de la Marele Ecran, v-aţi prins că îmi decontaţi biletul; io nu dau bani pe aşa ceva).
Pe scurt Ultimul corupt... "miroase a labă tristă", ca să cităm o replică din film. Hai să dăm şi nişte exemple. Deci începe ca în Godfather, cu micul întreprinzător Ghiocel Trandafir (observaţi simbolistica numelor) care cere un favor de la mogulu Mălăele. Ghiocel e Nae Lăzărescu, deci în cadru trebuia să apară şi Vasile Murariu, sub forma unui popă cu epoleţi pe sub sutană. Glumele care se schimbă cu această ocazie, sunt exact de nivelul Lăzărescu-Murariu ("-Domnul lucrează la negru" "-Asta-i discriminare") . Şi chiar mai jos, la nivelul altui cuplu celebru, Ţociu şi Palade, singurii actori de prost-gust care nu apar în film: "-La banii ăştia nu pot să vă bag decît la pomeni" "-Băgaţi-mă unde doriţi!".
min. 5 încep să-mi iau notiţe pe hîrtie ca să nu fie o completă pierdere de timp
min. 10 Apare Busu de la meteo, care poartă de data asta un sacou normal (probabil toţi actorii sub contract cu MediaPro au fost obligaţi să treacă prin cadru la un moment dat)
min. 11 Vine madam ministru Jojo, o combinaţie de Elena Udrea, Iulia Timoscenko (freză), Ana Lesko (accent moldovenesc şi cîntec) şi Monica Ridzi. Intriga se bazează chiar pe scandalul Ridzi, ăla cu scena, în contextul în care pentru a primi clauza de justiţie de la "varza de Bruxel" trebuie arestat un corupt gras. Nu ştiu de ce, dar cele doua personaje feminine din film, moldoveanca si unguroaica, vorbesc cu nişte accente îngroşate dincolo de caricatură.
min. 15 Mda, în umbră se află, normal, un general securist.
min. 16 Apare şi musul din Toate Pînzele Sus (agentu popete sau ionete). El se materializează la comanda generalului ca în Star Trek (asta ar trebui să fie o metaforă amuzantă pentru omniprezenţa serviciilor).
min. 18 Cristi Iacob deschide o uşă. Chiar nu înţeleg cum te poţi umili în halul ăsta ca actor. Nu e nimic umilitor să vii la o filmare ca să deschizi o uşă, dar motivul pentru care apare aici mă depăşeşte. Nu înţeleg cu ce îl au la mînă. Or fi serviciile?
min. 21 partida de poker (inevitabil, fiind sequelul nemuritorului Poker)
min. 22 inevitabil, gluma cu 2 perechi de aşi
min. 23 încep să mă întreb cînd o să apară CRBL
min 24 sau Andi Moisescu, poate Măruţă?
min. 25 primul moment în care Nicolaescu vrea să depăşească stadiul de filmare de scheci de tv:
de la un tablou pe perete care arată o masă, camera se depărtează şi ne arată altă masă
(o Cina cea de Taină a corupţilor)
min. 26 blasfemia continuă în limbaj biblic ("unul din voi mă va trăda") cu mogulul Mălăele pe post de mîntuitor. Dacă tot blasfemiaţi, măcar să fie amuzant.
min. 30 se vorbeşte de DNA, stenograme,"toţi avem dosare"
min. 34 glumă autoreferenţială: "-Cît (parandărăt) ţi-ai tras?" "-Un fleac"
min. 34 mi-am scăpat pixul din mînă
min. 36 gluma lui Nicolaescu cu care le dă peste nas mucoşilor din "Noul Val": "E filmat minimalist" se scuză agentul Popete cînd o înregistrare video e filmată tremurat printre crengile unui copac
min. 37 gluma Perversului de pe Rahova "păi ori suntem profesionişti, ori nu mai suntem?". Da, sunteţi
min. 40 cineva i se adresează generalului de secu cu "Arhitectule". Deci Sergiu a văzut Matrix. Da, probabil ca să vadă cadrele pe care le-au furat americanii din Mihai Viteazu
min. 42 se fredonează "puşca şi cureaua lată, ce şpioni eram odată"
min 43 moment în care îmi dau seama că porţia mea de nachos era lucrul cel mai puţin toxic pe care îl consumam în sala de cinema
Am înţeles în sfîrşit la ce mă uit: la Ghidul Corupţiei Povestit de Idioţi pentru Idioţi. Maniera se vrea a la Caragiale. Numai că, ce să vezi, neicusorule? În loc de satira socială a ieşit un porno-politic ( prin asta vă rog să înţelegeţi că jignesc filmele porno). Un porno-politic care se vrea ironic. Care are pretenţii de subtilitate stilistică. Şi, mai grav, de umor. La scenaristul Adrian Lustig umorul iese, tot ca la Caragiale, din alegerea numelor: Viţelaru aka Bivolaru, Agîrbiceanu aka Sadoveanu (clanul) , o republică din spaţiul ex-sovietic se cheamă Demokratistan etc etc.
Apar atîtea personaje ca la un Revelion TVR din 74, dar fără Toma Caragiu sau Amza. Şi tot ca atunci se aruncă "şopîrle", aluzii...Un spectator străin s-ar bloca după 30 de minute. Pentru unul care a crescut cu filmele "comisarului", poate fi cel mult un concurs de a recunoaşte cît mai multe figuri. A, uite-l şi pe Dichiseanu!
Portretul grosier şi grotesc făcut de Nicolaescu e de fapt, o pictură naivă şi pe alocuri foarte jignitoare. E un State de România fără ţigani. Ultimul Corupt...e un film care corupe. Prin bagatelizare cruntă şi kitchoşenie sumbră. Mesajul subliminal e că "ei" au cîştigat şi nu mai are sens să ne opunem. În Demokratistan nu mai putem decît să ne "rîdem". Şi să plătim bilet. Lui Nicolaescu & co
Bugetul filmului a fost de 1.561.841 RON din partea CNC. Din partea noastră, adică. Vreo 370.000 euro. Onorariul regizorului să fie vreo 10.000, aşa rotund. Vă propun să dăm mînă de la mînă un euro şi să-l rugăm pe maestru să stea pe viitor acasă şi să-şi cureţe pistoalele. Ce e un euro? Un fleac. Nu ne găsim noi 10.000 de cinefili în toată ţara asta? Fraţilor, hai să-l pensionăm pe Nicolaescu!
Sau nu?
Ştiu ce o să ziceţi. Că ăsta e ca Cidul. Vrea să moară călare şi cu camera în mînă. Să mori tu
Problema e că atîta vreme cît nu dispar corupţia mare (din CNC) şi corupţia mică (spectatorii corupţi de mici cu convingerea că Sergiu e regizor), nu va dispărea nici Nicolaescu. "Nicolaescu n-a murit/Ne veghează îndîrjit/Nicolaescu e o şcoală/ Nicolaescu e o boală". (Nachos)
rating: 0 (zero) Nachos
sâmbătă, 18 februarie 2012
Star Wars Episodul 1: (Re)Amenintarea Fantomei 3D
Parte din rolul de cronicar pe Marele Ecran inseamna sa va si avertizam in privinta filmelor care nu ne satisfac. Marturisesc ca eram cel putin curios de relansarea seriei Star Wars in 3D ca si de oportunitatea vizionarii ei in cinema insa odata intrat intr-o sala minuscula de mall, impreuna cu vreo cativa parinti nostalgici cu copii, m-am simtit cam stingher. Iar filmul nu m-a scapat de starea aia ca daca ma straduiam doar un pic gaseam ceva mai bun de facut. In definitiv, saga lui Lucas mi-e oricum suficient de familiara...
Prin urmare in caz ca nu va incadrati in noua generatie (a 3-a) careia se adreseaza aceasta remasterizare a primului episod (sau al patrulea daca o luam cronologic pe ani de nastere) e indicat s-o evitati intrucat nu e cu nimic mai spectaculoasa decat varianta "bidimensionala" din 1999. Amenintarea Fantomei 3D e exact asa cum se recomanda singura - o simpla amenintare. 3D-ul nu e o revelatie decat in primele minute ale intro-ului cu rol de semnatura tehnica. Zidul de text auriu chiar se pierde in spatiu iar senzatia e misto. Altfel, nici un alt moment de mare angajament stilistic nu te absoarbe mai mult decat ar fi facut-o versiunea originala vizionata pe acelasi ecran de cinema. Dar daca aveti bani de cheltuit, n-aveti decat.
Primul episod al noii trilogii n-a fost nici in 1999 prea bine primit de critica si vazandu-l acum, dupa 13 ani, imi pare si mai aiurit. Nu pot scapa de senzatia ca Lucas l-a facut doar cu gandul la o noua generatie de copii sacrificand pasiunile fanilor care i-au oferit primei serii statutul de cult. Apreciez insa creativitatea designului din epoca de glorie a Republicii, detaliile savuroase de pe Coruscant si Naboo, pe frageda Natalie Portman intolita in haine regesti si pe junele McGregor luand lectii despre Forta. Sunt binevenite chiar si reinventarea "originilor" celor doi androizi: R2D2 si C-3PO ori explicarea stiintifica a Fortei. Inchid ochii si la paralela bibilica Anakin-Iisus sugerata de conceptia lor "imaculata". In schimb am ajuns sa detest personajul Jar Jar Binks si sa-l consider retard si enervant. Cursa de pod-uri ramane acelasi moment de suspans animat iar confruntarea finala cu ucenicul Sith, Darth Maul, are putin din emotia unei inclestari personale, probabil si datorita mortii lui Qui-Gon (Liam Neeson).
In concluzie, nu e cu nimic mai spectaculoasa editia 3D a lui Star Wars Episode I decat cea originala iar singura ei justificare, dincolo de discutabile (franciza a strans deja 4 miliarde $) ratiuni financiare, ar fi ceea ce declara George Lucas: Star Wars e unul din acele filme vechi care a fost din start conceput pentru marele ecran. E o mare diferenta sa-l vezi pe ecran, cu sunet si imagine impunatoare, iar acum in 3D. Pentru copiii ce nu l-au vazut, face sens.
rating: Eroare
joi, 19 ianuarie 2012
The Darkest Hour
rating: eroare
Am fost întrebat în repetate rînduri ce caut la filme proaste. Cu ocazia The Darkest Hour am început să mă întreb şi eu. A fost într-adevăr o oră întunecată pentru cinema. Dacă ar exista o agenţie de rating şi pentru filme, cu siguranţă l-ar fi retrogradat pe loc la categoria B, sau chiar B-.
Pe scurt, doi progamatori americani ajung la Moscova chiar în timpul unei invazii extraterestre. Ceea ce e nou la această invazie e că intruşii sunt invizibili (cel puţin în prima parte). În rest sunt foarte vizibile toate clişeele genului: grupul de victime care sunt decimate pe rînd ca într-un slasher (aici dispar carbonizate într-o jerbă de scîntei şi resturi de tenişi), cîteva gagici ataşate grupului pentru a adăuga niţică tensiune sexuală, tipul nesuferit care bineînţeles o încasează printre primii şi cîteva personaje exotice care ar trebui să fie amuzante. Numai că nu sunt (amuzantă e poate doar mitraliera aia cu microunde).
Scenariul e subţire iar replicile sunt cînd plate, cînd bombastice. Ca în scena cu luptătorii ruşi care refuză să părăsească oraşul cu ultimul convoi de salvare, declarînd că rămîn în oraşul ocupat de invadatori în numele unui patriotism moscovit de tipul "aici m-am născut, aici mor" (patriotism explicabil dacă ne gîndim că filmul e produs de Timur Bekmanbetov, autorul succesului Night Watch). Sinceră mi s-a părut expresia de frustrare "Asta e Rusia"(în traducere, nimic nu merge), o expresie comună ţărilor ortodoxe, ex-comuniste (am auzit-o şi în Belgrad).
Cetăţeanul rus care insistă cu declaraţii de genul ăsta chiar avea potenţial de umor. Dar se pare că realizatorii filmului au vrut să dezintegreze orice urmă de culoare şi energie pozitivă, exact ca alienşii care se dovedesc pînă la urmă a fi nişte mineri din cosmos. Ei au venit în capitalele noastre nu pentru a bate studenţi, ci pentru a extrage cupru şi alte minereuri din astea care se găsesc fireşte în centrul Moscovei.
Şi tot centrul Moscovei e cam singurul lucru de interes (turistic) din film. Dacă îşi propunea să fie un fel de documentar de călătorie cu ochelari 3D, tot ar fi avut o calitate. Doar că 3D-ul e ca şi cum n-ar fi, cu o singură excepţie cînd m-am surprins că-mi mişc capul "să văd" după o maşină, exact ca Emile Hirsch. Starul american e motivul care m-a atras în sală pentru că l-am iubit în Into the wild. După doi ani de pauză voluntară, nu cred că e cea mai bună revenire posibilă pentru actorul de 26 de ani. Din păcate, nici personajul său nu reuşeşte să scurtcircuiteze platitudinea generală.
Singurul personaj amuzant e pomenit frecvent în traducerea românească cu ocazia fiecărei înjurături mai deochiate: Sfîntul Sisoe! Se pare că şi Sisoe e invizibil, pentru că nu apare în film, deşi toată lumea îl strigă. Din cîte înţeleg, misiunea acestui sfînt e să preia asupra sa toate înjurăturile din filmele americane. M-am decis să-i fac dreptate, odată pentru totdeauna, şi să aflu ce-i cu el.
Sfîntul Sisoe a fost ucenicul Sfîntului Antonie. Un ascet plin de smerenie, Sisoe a stat timp de 72 de ani în pustia Egiptului pînă la moartea sa în anul 429. În calendarul ortodox e sărbătorit pe 6 iulie, în aceeaşi zi cu Sfînta Lucia (iată, nu ştiam, dar onomastica mea e în aceeaşi zi cu Sfîntul Sisoe, atît de pomenit de traducătorii noştri de film, începînd cu întîistătătoarea Irina Margareta Nistor).
Revenind la această coproducţie (apropo, se simte o atmosferă, inexplicabilă din punct de vedere geopolitic, de prietenie ruso-americană), mă îndoiesc că va mulţumi vreun fan de horror SF. Nu te face să tremuri în fotoliu, nici să rîzi. Nu prea ai de ce să strigi "Sfinte Sisoe!". Eventual să-l rogi să te scoată din sală şi prin nu ştiu ce miracol să îţi primeşti banii înapoi.
vineri, 6 ianuarie 2012
Mission Impossible: Ghost Protocol
rating: oroare
Hei, oameni buni, stiti care ar fi o misiune intr-adevar imposibila? Sa scriu un review serios despre ultima misiune imposibila a lui Tom Cruise, Mission Impossible - Ghost Protocol. Adica, serios acum. Cum zicea un tovaras de vizionare, filmul asta are acuratetea stiintifica a unui desen animat. Si nici macar nu glumea pentru ca, surpriza, regizorul Brad Bird e raspunzator pentru animatii superbe ca Ratatouille si The Incredibles. Te face sa te intrebi de ce n-au facut Ghost Protocol un desen animat lansat direct pe dvd. Ar fi rupt la generatia de prichindei si ar fi dublat vanzarile de iphoane. Mai ales din cele care te ajuta sa-ti gasesti masina intr-o furtuna de nisip.
Ultima (deocamdata) instalare a francizei pe marile ecrane probabil s-a produs in felul urmator. J.J. Abrams, care de altfel e un regizor respectabil si un producator de succes, in timpul liber e si manager spion si in aceasta calitate a patruns neautorizat in seifurile prafuite ale celor de la Paramount unde a dat peste un scenariu neutilizat din seria tv cu acelasi nume a anilor 60. L-a scuturat de praf si l-a filmat. Nu conteaza ca era din vremea razboiului rece si ca punctul culminant implica o racheta balistica modesta lansata de un submarin sovietic, important e ca i-a permis sa arunce in aer Kremlinul si sa-l urce pe Tomcat in varful Burj Khalif-ului din Dubai.
Cred ca cel mai bine rezuma experienta acestui film insasi eticheta de promovare: No Plan. No Backup. No Choice. Exact asa m-am simtit eu in sala. E cel mai nerusinat vehicul de promovare a produselor Apple si a masinilor BMW. Ca si cum intregul film ar fi iesit direct din laboratoarele uneia din cele doua companii. Te face sa te intrebi daca nu cumva in viitor gigantul american de gadgeturi nu va lansa niste aplicatii destepte care sa-ti permita “rechizitionarea” unor focoase nucleare si controlarea lor cu degetu. Pentru 1,99 $ s-ajunga la toata lumea. Trimite ca cadou.
Probabil v-ati dat seama ca in materie de scenariu MI4 e la fel de previzibil ca un B movie cu Dolph Lundgren. Din 80, nu astea noi. Povestea zice ca Ethan Hunt (batranul Tom) e scos de tovarasii sai, Benji (Simon Pegg, sarea si piperul) si Carter (Paula Patton), dintr-o inchisoare ruseasca pentru a se infiltra in arhivele Kremlinului cu putin timp inainte ca marele zid rusesc sa fie pus la pamant de un maniac suedez cu IQ de 190 (Michael Nyqvist deplorabil de caricatural). Oamenii astia chiar vor sa ne faca sa credem ca poti intra in Casa Rosie sa-i strecori o geanta de dinamita sub cur lui Putin si-apoi sa iesi salutand militareste.
Dupa obisnuita tragere in teapa “imposibila” Ethan Hunt e sters oficial de pe lista FMI (probabil Federatia Misiunilor Imposibile prentru ca Fondul Monetar International joaca in filme... mai europene!) si devine agent ronin, fara stapan, dar cu misiune neoficiala de a afla ce dracu se intampla-n Rusia. Nasul de spion il poarta insa in Dubai, apoi in India, pe urmele suedezului maniac care are de gand sa-si procure kitul de baza al oricarui distrugator de lumi: servieta cu buton rosu, codurile de comanda si un satelit. Asadar, alte misiuni imposibile intre care una implica o escalada pe falusul arab, evident, cu manusi lipicioase, iar alta, o plimbare in zale magnetice prin sanul unui calculator cat o uzina. Right... ce mai urmeaza, o gluma cu Uranus? (drums) Exact!
Stiu ca sunt foarte acid cu filmul asta dar am motive, zic eu, de bun simt. In primul rand iubesc primele 3 misiuni. In al doilea rand MI4 e sinistru de cliseica, zgomotoasa si falsa. In al treilea, se bucura de cronici halucinant de favorabile din partea unor critici respectabili. Total Film, Hollywood Reporter, Roger Ebert, Filmcritic.com, toti sunt pe aceeasi pagina...de 4 stele. Ma intreb cand s-a mai intamplat asa ceva? In tot indexul metacritic nu exista o singura cronica negativa. Parca am vazut filme diferite. De fapt, chiar am vazut: ei au servit versiunea IMAX si au ramas interzisi la scena din Burj Khalifa, unde merita mentionat ca batranul Tom si-a facut singur cascadoria, suspendat de cabluri pe peretii de sticla ai imensei cladiri. Bravo lui, dar un scientolog fara frica de inaltime nu face un film mai bun. Doar unul mai scump din cauza asigurarilor de accident.
O sa inchei aceasta cronica neserioasa cu vorbele lui Peter Travers(Rolling Stone): It's damn hard to enjoy a thriller when you don't, won't, can't believe a word of it. Din nefericire el se referea acum doi ani la The Next Three Days, un film, de altfel, serios. Despre MI4 spune “It's implausible as hell, but no less fun for that.” Ce brainwash ironic, as adauga... la mine e exact invers.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)