marți, 30 noiembrie 2010
Enter the Void
Am asteptat 2 ani sa vad filmul lui Gaspar Noe in cinema, pentru ca stiam ca numai pe marele ecran experienta ar fi completa. Curiozitatea a castigat lupta cu constiinta si l-am vazut zilele astea pe un monitor de computer. Sa zicem ca l-am vazut la un prieten.Mai trebuie sa treaca timp pana voi putea decanta in cuvinte ceea ce am vazut/simtit/experimentat. Un lucru va pot spune: Noe exploreaza noi teritorii in cinema. Noi perspective narative si noi moduri de filmare. Si un avertisment: daca nu v-a placut Irreversible sunt mari sanse sa nu va placa nici caruselul asta ametitor de imagini ce tine aproape 3 ore.
Pe mine m-a luat asa un "high" in timpul vizionarii, incat fara sa consum nimic halucingen am inceput sa compun haiku-uri (actiunea se intampla in orasul luminilor din neon, Tokio). Iata doua, care pot cuprinde esenta Enter the Void, asa cum l-am vazut eu:
Death is the ultimate "trip"
of a poor brother that could not RIP
You'll see life different after this
journey of a boy who adores his sis'
of a poor brother that could not RIP
You'll see life different after this
journey of a boy who adores his sis'
luni, 29 noiembrie 2010
duminică, 28 noiembrie 2010
Cele mai reusite 12 filme wuxia
Filmele wuxia sunt una din placerile mele vinovate si tind sa cred ca nu sunt prea multi cinefili straini de lumea "chinezilor zburatori". Filmele asiatice de acest gen au trezit si vor trezi in continuare interesul meu atat prin intensitatea scenelor de actiune coregrafiate si jucate de maestri ai artelor martiale cat si prin bogatia vizuala a cadrelor, adevarate oaze de desfatare a privirilor insetate de frumuseti orientale. Wuxia nu inseamna nici mai mult nici mai putin decat arte martiale cavaleresti, in sensul ca tema filmelor abunda in arte martiale cu tot ce deriva din ele iar persoanjele sunt de regula aventurieri, spadasini, justitiari sau "cavaleri" orientali cu o profunda inclinatie spre sacrificiu si dreptate. Specific ar fi ca toti acesti eroi vin din paturile sociale joase ale societatii si poseda un cod propriu de conduita "cavalereasca" care le cere sa lupte impotriva raului si nedreptatii. Adaugand la asta un strop de magie si supranatural - doar vorbim de chinezi zburatori - wuxia poate fi considerat un fel de "chinese sword and sorcery". Si cand vorbim de vrajitorie avem in vedere calitatile lor superumane de a se misca foarte rapid, de a avea greutatea unui elf, pasind pe ape sau varfuri de brazi, de a concentra energii interioare, controla elementele primordiale sau folosi punctele de presopunctura pentru a-si scoate din lupta adversarii. Si desigur de a manui cu usurinta orice arma din panoplia artelor martiale. In zbor!
Bun, acum ca am introdus domeniul, sa mentionez cele mai reusite, in opinia mea, filme wuxia produse in ultimii 15 ani.
1. Crounching Tiger, Hidden Dragon (2000) e filmul unanim acceptat ca ambasador al genului in occident, fiind recompensat si cu 4 Oscaruri si lansand carierele unor staruri HK in cinema-ul international: Chow Yun Fat, Michele Yeoh sau Zhang Zi Yi. Poveste superba, un plot in mai multe straturi, scene de actiune ubercool, mister, romantism, drama, muzica superba, costume, filosofie budista si interpretari remarcabile sub mana mesterului Ang Lee. Un film wuxia perfect. Trailer.
2. Hero (2002) e replica unui alt trio de actori remarcabili: Jet Li, Tony Leung si Maggie Cheung care indrumati de Zhang Yimou repeta succesul lui Tigru si Dragon. Cred ca nu ma insel daca spun ca e cel mai bun film de arte martiale facut de chinezi. E pur si simplu de o frumusete poetica, o splendoare vizuala si o extravaganta a luptelor cu sabia. Povestea spadasinului fara nume ce are de infruntat 3 asasini care au incercat sa-l ucida pe viitorul unificator al Chinei, regele Qin, e un spectacol total, frumos si melodramatic, plin de idealism romantic si spirit de sacrificiu. Trailer.
3. House of the Flying Daggers (2004) reprezinta a doua reusita a lui Zhang Yimou in domeniul filmelor wuxia superspectaculoase. Imi amintesc ca la data cand l-am vazut am ramas interzis la cateva scene de o suplete vizuala fascinanta. Story-ul are de-a face cu 2 aparatori ai legii care incearca sa dea de urma unei organizatii secrete (Casa Pumnalelor Zburatoare) prin intermediul unei tinere dansatoare jucate de Zhang ZiYi. Reteta tipica: costume fabuloase, peisaje de tablou, culori ireale si slo-mo artistic. Trailer.
4. The Banquet (2006) e o adaptare orientala a Hamlet-ului shakespearian, cu Zhang ZiYi in rolul feminin principal al reginei/mamei infidele. Am scris pe larg aici.
5. The Promise (2005) contine intreaga lista de ingrediente mitologice chinezesti: regate, warlorzi, printese, o zeita si-un razboinic neinfricat, ce mai, un adevarat basm chinezesc. Povestea unei fetite in saracie care face o intelegere cu Zeita si primeste frumusete neasemuita dar si blestemul de a pierde orice barbat de care se indragosteste pana ce afla cum sa dea timpul inapoi. Film nominalizat la Golden Globe si posesor de mari doze de lirism epic(!). Trailerul e must.
6. Seven Swords (2005) e adaptarea chineza a celor 7 samurai si viziunea lui Tsui Hark, unul din taticii filmelor wuxia, in ce priveste apararea unui satuc nevinovat in fata hoardelor cotropitoare. Intr-o perioada in care artele martiale erau interzise, un fost calau s-a reprofilat pe salvat nefericitii dintr-o fortareata aflata in calea unui dusman nemilos si isi aduna amicii spadasini posesori de sabii nemaivazute ca sa-l ajute. Fata de titlurile anterioare, Seven Swords se remarca printr-o abordare diferita si mai putina extravaganta vizuala sau poezie in miscare. E mai dur, mai intunecat, mai realist si mai plin de actiune frenetica in dauna slo-mo. Trailer.
7. Curse of the Golden Flower (2006) inseamna al treilea rasfat vizual oferit fanilor wuxia de Zhang Yimou si cel care-l consfiinteste pe regizor drept unul din cei mai importanti cineasti asiatici in viata. Blestemul Crizantemei de Aur inseamna un plonjon artistic in istoria si cultura chineza, o explorare a Orasului de Aur si a Dinastiei Tang dintr-o perspectiva melodramatica usor morbida. Desi foarte bogat vizual si cu niste confruntari de proportii epice in final, filmul se axeaza in principal pe cateva personaje, familia imperiala, si relatiile dintre ele. Iubire, drama, infidelitate si tradare, toate sunt prezente in egala masura. Trailer.
8. An Empress and the Warriors (2008) e o combinatie de wuxia si film istoric de razboi, cu armate si regate in conflict. Regele unuia din cele 10 regate din China preunificata moare si lasa tara pe mana fiicei sale care trebuie sa lupte cu rivalii si sa dovedeasca capacitati de monarh autoritar. Gaseste sprijin in mainile unui general de incredere si in viziunea unui pustnic care-i salveaza viata. Mai putin impresionant ca imagistica dar destul de reusit dpdv al plotului si coregrafiei luptelor. Trailer.
9. Legend of the Shadowless Sword (2005) desi e de productie coreeana e o mostra pura de wuxia ticsit de arte martiale excelent coregrafiate (si inventiv pe deasupra), visuals de-ti curg ochii si o poveste interesanta despre un print in exil cautat de o formidabila luptatoare posesoare de sabie indestructibila pentru a fi pus pe tronul fratelui sau asasinat de o armata rivala. Trailer.
10. Reign of Assassins (2010) o readuce in scena pe Michelle Yeoh ca unul din membrii unui clan de asasini care pornesc o lupta interna pentru posesia ramasitelor unui calugar budist ce se spune ca ar oferi puteri absolute in kung fu(!). Nu radeti, e chiar teribil de distractiv si pe alocuri amintieste de Tigru si Dragon. Trailer.
11. 14 Blades (2010). Unul din cele mai bune roluri ale lui Donnie Yen este personajul din 14 Blades, un mebru al 'politiei secrete' din timpul dinastiei Ming care este implicat fara stirea sa intr-un complot organizat de eunuci impotriva suveranului, trebuind asfel sa fuga si sa-si planuiasca reabilitarea. Treaba usoara intrucat are la indemana cutia 'magica' cu 14 Lame, cea mai de temut arma a unui maestru spadasin ca el. Un rol ca o manusa pentru Donnie (artist martial implinit) si un thriller excelent pentru acest gen. Trailer.
12. Ashes of Time (1994). Am lasat la urma o capodopera a genului intrucat ii apartine unui regizor de alta factura decat filmele cu arte martiale. In 1994 Wong Kar Wai a incercat marea cu degetul si a dat genului wuxia o replica de la o inaltime comparabila cu cea in care se afla Sergio Leone cand remesteca westernul american. WKW a preluat temele si elementele wuxia amestecandu-le in stilul sau propriu, de naratiune sincopata si flashbackuita, facand mai degraba un film despre personaje si conflictele lor interioare decat unul despre arte martiale. Chiar daca nici astea din urma nu lipsesc. Un film cu o cinematografie superba, cu intrebari existentiale si frustrari rezolvate in tais de sabie pe un fundal desertic in care 6 personaje nu contenesc sa se intretaie in cele mai interesante moduri. De vazut versiune Redux (re-editata, re-sonorizata si re-lansata recent). Trailer.
FFF
In mod oficial, sezonul festiv incepe (pentru cinefilii cuminti) joi, 2 decembrie. Centrul Cultural Francez se incapataneaza sa ne daruiasca si anul acesta Festivalul Filmului Francez (un eveniment cu care suntem onorati sa fim asociati). E luna cadourilor - adica a Filmelor Foarte Faine. Revenim cu descrierea en detail.
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Cinema Voyeur
Am vazut zilele astea doua filme mai iesite din comun, doua piese de cinema experimental ce-ar putea reprezenta directii noi de a face film sau, in orice caz, sensibil diferite. Ambele filme, desi din zone diferite si folosind metode diferite de redare, au drept subiect aceeasi idee a voyeurismului, a urmaririi cu privirea, a contemplarii ca arta. Si, dincolo de asta, a efectului pe care urmaritul il produce asupra privitorului.
1. Shirin (2008). Abbas Kiarostami e probabil cel mai reprezentativ regizor iranian sau macar unul din cineastii valului persan aclamati de critici. Shirin e primul film al sau pe care il vad, asa ca nu il pot judeca din perspectiva celorlalte titluri. Dar experienta mea personala imi spune ca asa ceva nu am mai vazut iar cei in cunostinta apreciaza lucrarea ca fiind o schimbare de registru pentru iranian. Ca sa intelegeti mai bine e indeajuns de spus ca in cazul lui Shirin nu ajungi sa urmaresti actiunea povestii ci reactia celor care o "vad" (mai corect ar fi asculta) intrucat obiectivul camerei este permanent fixat pe chipurile a 115 femei, spectatori muti intr-o sala de cinema. Femeile sunt actrite din lumea filmului iranian plus Juliette Binoche, o prezenta recurenta in filmele lui Kiarostami, iar povestea pe care ele o asculta/vad e poemul persan din sec XII - Khosrow si Shirin. Personal nu ma asteptam sa fiu atat de captivat de un asemenea film dar dramatica poveste de iubire, care rivalizeaza cu Romeo si Julieta sau Tristan si Isolda la orice ora, e fascinanta. Regina Shirin povesteste surorilor ei in flashback o istorie dureroasa de dragoste si razboi in care ea, o printesa armeanca, si Koshrun, un print iranian, au fost aruncati de soarta. Filmul e de o tristete imensa iar lucrul asta transpare de pe chipurile celor 115 femei care se succed in prim plan: ele zambesc, ofteaza, se incrunta sau plang, iar asta timp de 1 ora jumate. Efectul e comparabil cu ascultarea unei piese de teatru cu ochii inchisi, concentrandu-te pe sunete si voci, la care adaugi emotiile transmise prin empatie de femeile spectator. In mod clar ceva unicat.
2. En la ciudad de Sylvia (2007) are de-a face cu un alt tip de voyeurism, unul in care victimele nu cunosc faptul ca sunt contemplate. Orasul Silviei e un caz tipic de film european. Coproductie franco-spaniola, regizat de un spaniol, vorbit in franceza si filmat in Strassbourg (capitala europeana, sediul PE) e un manifest pentru libera renuntare la identitate si pierderea in peisaj. Un El asteapta pe terasa unei cafenele ore in sir. Nu stii ce anume sau pe cine. Pare artist intrucat deseneaza ceva intr-un caiet. Majoritatea timpului insa studiaza "fauna si flora" locala, femeile din jur. La un timp pare sa recunoasca o Ea si chipul i se schimba. Pleaca in urmarirea ei pe stradute pietruite si ulite labirintice intocmai ca un tip cu intentii dubioase. O pierde, o regaseste si in cele din urma ii adreseaza unul din putinele cuvinte ale filmului: Sylvie? Dar dansa, dupa ce initial pare sa confirme, ulterior neaga cu aparenta dezamagire. A doua zi tipul e din nou in postura de privitor: orasul, oamenii, forfota de pe strada, cladirile, micile detalii care stabilesc identitatea unui oras. In fapt, filmul asta e mai putin despre Sylvie cat despre oras. Privindu-l descoperi in tine sentimentul ala de turist anonim intr-un oras strain si-ti spui ce mult ti-ai dori sa te mai pierzi pe-o ulita dinaia ori sa sezi boem la o terasa. Daca vreti sa-l urmariti aveti grija sa nu fiti intrerupti. Filmul ruleaza destul de molcom si e probabil sa pierdeti interesul.
vineri, 26 noiembrie 2010
Pacate capitale, in viziunea ShortsUp
Dragi cinefili timisoreni, sambata seara de la ora 20 aveti ocazia de a participa la inca o editie a proiectului ShortsUp (de promovare a scurt-metrajelor valoroase si realizare a unei experiente cinematografice [mai] interactive) intrucat se proiecteaza cateva 'piese' de valoare (3 din ele nominalizate la Oscar) in mansarda Facultatii de Arte de pe strada Oituz. Mai exact 8 filmulete "pacatoase" avand drept eroi personaje avare, lenese, desfranate, furioase, lacome sau trufase, urmarind o "reinterpretare a păcatelor capitale în societatea actuală".
Playlist-ul serii:
- Four - r. Erin White, Australia, 2008
- Cashback - r. Sean Ellis, Marea Britanie, 2004
- Na Wewe - r. Ivan Goldschmidt, Belgia, 2010
- Brainstorming - r. David Freymond, Franta, 2009
- Il Supplente - r. Andrea Jublin, Italia, 2006
- Even Pigeons Go To Heaven - r. Samuel Tourneux, Franta, 2007
- What About The Bodies - r. Simon Ellis, Marea Britanie, 2002
- L'Homme a la Gordini - r. Jean - Christophe Lie, Franta, 2009
joi, 25 noiembrie 2010
Lumea vazuta de Ion I. Ion
Rating: Colectabil
A trebuit sa merg la Bucuresti ca sa vad filmul asta. Orasul era decorat cu afise uriase in care Iliescu ii prinde o medalie in piept lui Victor Rebengiuc. Un truc bun de marketing. Actorul a fost un opozant notoriu al fostului presedinte. Apoi, lumea va dori sa vada debutul lui Nea Nelu as himself.Cu aceste ganduri m-am indreptat spre Studio de pe Magheru. Mi-am dat seama ca am nimerit la premiera de gala* cand i-am recunoscut in fata cinematografului pe cativa politicieni din vechea garda. La intrare stateau regizorul (Calin Peter Netzer) si insusi Rebengiuc. Actorul parea usor incomodat. Atitudinea sa stinghera era aceeasi cu a personajului din film (cu deosebirea ca Victor Rebengiuc e tot ce nu este Ion I. Ion).
Un pensionar care nu a facut nimic semnificativ in viata primeste o "recunoastere" tarzie printr-o medalie comemorativa de la Cotroceni. Ion I. Ion se agata de acea tinichea ca si cum ar putea repara tot ce nu functiona in viata lui: relatia cu familia, cu vecinii si...reteaua de termoficare din bloc (suntem in 1995, dar in ciuda bancnotelor si poate a hainelor, atmosfera e cam aceeasi).
Dialogurile mute cu sotia (Camelia Zorlescu) mi-au amintit ca cei doi veterani sunt, in primul rand, actori de teatru. Doamna Nina e suparata de 6 ani pe Ion Ion (sa observam alegerea ironica a prenumelor, identice cu ale cuplului prezidential) pentru ca acesta l-a turnat pe fiu-sau la militie, inainte de '89, ca sa nu plece in strainatate.Eroii principali sunt cel mai bine descrisi in scena scurta a interactiunii cu postasul care le aduce pensia. Doamna - delicata si generoasa (ii lasa bacsisul traditional), Domnul - egocentric si indaratnic (nu vrea sa-i ofere nici macar maruntis). La fel din interactiunea cu administratorul blocului de pe "bulevardul Biruintei" jucat de Mircea Andreescu (fantastic, ca in rolul lui Piscoci din A fost sau n-a fost), care vroia sa puna un afis in scara cu indemnul: "Vecine, nu uita sa-ti platesti datoriile" impreuna cu poza veteranului de razboi pe post de model (desi Ion I. Ion era un restantier notoriu). Medalia de Onoare e presarata cu asemenea mici detalii, neimportante si suculente (cinste scenaristului Tudor Voican, care s-a remarcat prin fapte scriitoricesti deosebite si pentru California Dreamin' sau scurtmetajele regretatului Cristi Nemescu).
Momentele de maxim haz (si necaz) sunt ocazionate de intalnirile lui dubluIon cu camarazi de razboi, cu alti veterani, cu functionari, cu copiii din curtea blocului (etc in cautarile febrile ale (anti)eroului de a da un sens ratarii sale. Octogenarul Ion Lucian si (mai ales) nonagenarul Radu Beligan au cateva scene nemuritoare. Parca am vazut-o si pe Anca Pandrea cu nelipsitul ei decolteu (dar fara Iura). Scena cu Gheorghe Dinica va aparea doar pe DVD. Aparitia ultra -comercializata a lui Ion Iliescu e atat de scurta, incat poate fi numita cameo. Ea ii permite insa lui Rebengiuc un moment care va figura in toate antologiile atunci cand va fi rememorata cariera lui, cu adevarat exceptionala. De data asta Ion I. Ion vrea sa ofere bacsis chiar presedintelui "sarac si cinstit" ("am strans si noi ceva pentru dumneavoastra din fondul de rulment, o sa va placa"). Ca sa va dau un exemplu de cat de coplesitoare este prestatia actorului de 77 de ani, vreau sa le evoc pe cele doua cucoane/dudui (nu pot sa le zic doamne pentru ca au vorbit tot filmul) care au stat langa mine si au exclamat in permanenta: "Du-te, ma, ce fata are!,"Incredibil", "Uita-te la el cum face!" etc.Medalia de Onoare arata si cum se fabrica/cosmetizeaza istoria (personala) pentru a face un esec mai suportabil. De la niste flacai in al doilea razboi mondial care au gasit intamplator un tun nemtesc si au tras cu el in joaca o salva "dupa hitleristi", dupa care au sters-o englezeste, se ajunge la versiunea oficiala: "am distrus comandamentul fascist , cu ce-am avut la indemana, cu tunul lor".
Am inregistrat insa, ca un minus, senzatia acuta de deja-vu pe care mi-au creat-o anumite scene. Parca le-am mai vazut in filmele romanesti de succes din ultima vreme. Nu spun ca sunt copiate. Dar e acolo un mod de a incadra personajele, de a tine camera, de a monta cadrele, ma rog, un aer cinematografic pe care l-am respirat si inainte. Un exemplu: cadrul final cu personajele in jurul mesei foloseste aceeasi perspectiva ca Mungiu in 432. Ca si cum Netzer ar fi urmat o reteta romaneasca "traditionala" care a avut succes pe dincolo in ultimii ani (a avut si el la Torino, Arras, Miami, Zagreb si Salonic).
Dar indiferent ce a facut regizorul, Medalia de Onoare ii apartine in mare masura lui Victor Rebengiuc, mai ales in conditiile in care personajul nu prea e simpatic (cel mult patetic). Maestrul a declarat ca este "cantecul sau de lebada". Un cantec care merita ascultat si reascultat.
*N-am reusit sa intru la premiera de gala pentru ca, bineinteles, nu eram pe lista invitatilor (am vazut filmul a doua zi). Ce pot sa va spun e ca nici Nea Nelu n-a aparut in acea seara.
miercuri, 24 noiembrie 2010
Lumea vazuta de Ion B a vazut un Emmy
Documentarul realizat anul trecut de Alexander Nanau pentru HBO, in care era prezentata povestea fabuloasa a lui Ion Barladeanu, a fost premiat in cadrul galei Premiilor Emmy cu un trofeu pentru Arts Programming. Transformarea lui Ion B. dintr-un vagabont intr-un artist international e inca una din realitatile absurde ale natiei noastre si unul din cele mai bune lucruri ce se putea intampla culturii noastre. Un artist original intr-un gen care, traditional, nu ne apartine...pop-art-ul.
marți, 23 noiembrie 2010
luni, 22 noiembrie 2010
Trailerul zilei: Source Code
Cu debutul Moon, Duncan Jones a lasat o impresie puternica asupra cinefililor, filmul, deopotriva tributar conceptiei de SF in spatiu formulata de Kubrick cat si tendintelor indie de filme experimentale cu putine personaje, a avut un succes nemaipomenit. Cu totii cred ca asteptam urmatorul pas al britanicului asa ca interesul fata de Source Code e just. Din proapspat lansatul trailer se observa o total alta abordare a subiectului filmic, Jones tinand fraiele unui thriller dinamic si cu insertii SF care insa poseda o mica idee ce poate rula genial daca nimereste directia buna: bucla temporala. Concret, Jack Gyllenhaal joaca un soldat ce retraieste in mod repetat ultimele 8 minute din viata unui pasager al unui tren explodat intr-un atentat din nevoia de a recupera orice frantura de informatie ce ar permite evitarea unui alt cataclism de acelasi tip. Suna ieftin dar, hey, Duncan Jones nu e Tony Scott. Ceva asi in maneca tre sa fie ca sa iasa ceva meritoriu din povestea asta. Check out new stuff:
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
BD in salon
Cine e din Bucuresti sau doar in trecere, musai trebuie sa treaca pe la Salonul European de Banda Desenata (Galeria Etaj 3/4 in cladirea Teatrului National Bucuresti). Daca nu pentru expozitii, atunci macar pentru cartile astea doua care s-au lansat in Salon: Istoria Benzii Desenate Romanesti (Dodo Nita si Alexandru Ciubotariu) si Broderii de Marjane Satrapi (Persepolis). Maine e ultima zi. Piua! Cine nu-i gata, il iau cu lopataaa!
Strigoi (2009)
rating: Colectabil
Ca sa fiu drept nici eu nu stiu prea multe despre traditiile si miturile romanesti. Dar cetatenii din satul Podoleni stiu destule ca sa putem face un film. Strigoi, trebuie sa spunem de la inceput, e un film britanic. Si in maniera filmelor britanice independente are o buna doza de omor negru. Totodata e vorbit in engleza, scris si regizat de o englezoaica pe nume Faye Jackson. Dar subiectul, actorii si locul de desfasurare mustesc de sange local. Poate parea dubios ca un strain sa vina si sa faca un film despre o traditie puternic ingropata in satele romanesti dar, in acelasi timp, o vedere de outsider a dat sansa nasterii unui film 'diferit'. Tema "sangelui supt" a transcens cadrul literal al povestilor cu vampiri/strigoi incorporand o intreaga comunitate si devenind o poveste despre lacomie si coruptie. Din acest punct de vedere Strigoi e un film atat de original pe care regret ca nu l-am facut noi, romanii. Facandu-l insa britanicii filmul a avut parte de o publicitate excelenta in comunitatea filmelor horror si drept urmare a castigat niste premii pe profil: Best Independent Feature la Toronto After Dark Film Festival plus o serie intrega de premii la alte festivaluri de acest tip din lume. Adica a devenit un crowd pleaser si a fost gustat de o masa de straini in vreme ce noi habar n-aveam de el. Ei bine mi-as dori sa se schimbe lucrul asta. Incepem aici.
Strigoi e din capul locului un mystery thriller. Primul cadru din film e cu un taran mort in camp iar acest lucru naste intrebarea si ideea filmului: cine l-a omorat pe nea Florin? Apoi, intr-o scurta dar tulburatoare digresiune stilistica, in care 'satul' trimite la groapa pe doi din membrii comunitatii (familia Tirescu), sunt oferite cele cateva momente de eliberare comica ce vor stabili definitiv genul filmului - dark comedy. Acesta intra pe fagasul normal destinat oferirii raspunsurilor odata cu introduce in prim plan a lui Vlad (Catalin Paraschiv), un tanar intors de la munca din Italia. Gasindu-si vecinii la priveghiul mosului (3 zile si 3 nopti, cum cere traditia) descopera semne rigor mortis pe gatul lui Florin si semnatura sa falsificata pe actul de deces. Mirosind ceva 'conspiratie' se apuca detectivistic sa cerceteze prin casa bunicilor, pe la biserica, pe la primarie, intrand in vorba cu stalpii comunitatii: politistul, preotul, omul de la consiliu si descopera ca totul se invarta in jurul pamantului. Furat de comunisti, retrocedat, recumparat, vandut si din nou furat. Primim si primele indicii despre strigoi, mortii care se intorc din groapa in puterea noptii din varii motive, moarte violenta sau sufletul ingreunat de rautate.
Lucrul care place din start e autenticitatea. Actorii romani se vede ca sunt romani si asta conteaza. Chiar regizoarea marturisea intr-un interviu ca nu ar fi reusit sa faca filmul cu actori britanici. Cat despre replici ele pot parea initial greu de priceput, fiind o engleza cu accent puternic romanesc, dar odata obisnuit nu mai zgarie la urechi. Lipsa subtitrarii poate fi o problema insa ce impact ar mai avea sfatul Marei: "Vlad, you're a good boy; now cut out it's heart!" in romana. Sunt cateva scene parca rupte din panoplia absurda a filmelor parodie dar felul in care sunt jucate indeamna la seriozitate: Mara (Camelia Maxim) se trezeste in bucatarie cu strigoaica Ileana ravasind oala cu sarmale si primul ei strigat e: No, not the sarmalute! I have to make them again!!. Grija omului simplu pentru pomana de a doua zi.
Asta e un film care mixeaza multe genuri fara sa fie fidel unuia singur. Are destul gore incat sa intoarca stomacurile sensibile (o scena de autopsie dinaia cu scos maruntaie) sau momente sinistre prin case intunecoase, dar si scene de familie naturale. Puncte valoroase la capitolul machiaje insa artificialitatea sangelui e cam evidenta, desi poate fi doar in scop stilistic. Personajele sunt total lipsite de emotie, contrar situatiei impuse de subiectul filmului, caci desi e o ingropare in plan nimeni nu pare afectat. E vorba insa de o anume dezumanizare a comunitatii (unii comploteaza marsav iar altii intretin mistificarea) precum si de modul de a oferi amuzament prin reactii absurde la o fapta in mod normal rascolitoare. Muzica din Strigoi inseamna un amestec eterogen de cantece traditionale romanesti, tiganesti, Shantel, Taraf de Haiduks si, surprinzator, atmosfericii Beirut(!). Desi n-am nimic de reprosat regiei totusi filmul mi s-a parut nitel cam lung (cu vreo 10 min) si cu un ritm prea moale. As fi apreciat din plin o mai mare cadenta in pasii lui Vlad. Tipul pare mai pierdut de sine decat cere intriga si putinele franturi ce le afli despre el nu sunt lamuritoare pentru atitudinea de "pussy". Asta-i tot. Vedeti filmul! Va roaga Richie :).
Site oficial
Trailer
Atac ilariant
Pentru ca nu stam cu capul doar in filme ci mai aruncam ocheade si prin blogosfera a fost imposibil sa ratam lansarea originala a ilariant.ro prin filmuletul de super-actiune Sa moara ilariantii. Partea 1. In regia lui Ionut Turda. Asadar blogosfera ii vaneaza, gloantele suiera, sufletul se tine la gura ardeleneasca si tensiunea urca la 220. Plus efecte speciale bullettime. Asteptam super-bataia din partea a 2-a. Prin urmare Marele Ecran saluta ilariantii, TvDece-ii (Zicule tu meriti un film al tau), pe Groparu, Crivat si Mishu si asteapta si alte initiative de felul asta. Sau si mai bune.
vineri, 19 noiembrie 2010
Padurea Spanzuratilor (1964)
Era posibil sa nu moara Bologa?Ce tip de rationament l-ar fi scos viu pe Bologa din incercuirea propriei constiinte? Exista in personajele din Padurea Spanzuratilor un amestec de trasaturi, daca nu opuse cel putin disonante. Il vedem pe capitanul Kapkla, avocat ceh, sensibil, educat, sincer, dar las, duplicitar, cu dorinta staruitoare de a ramane in viata, sovaitor, posedand un acut spirit de autoconservare (vezi comentariile despre hrana, acoperisul improvizat sub care scria scrisori familiei). Muller, anticarul german, vizionar, rafinat, 'muzicant', dar lovit de slabiciune, biruit de apropierea fizica a mortii. Inaltimii ideilor lui i se opune grotesc imaginea unui om lipsit de vitalitate, lipsit de putinta actiunii concrete. Preotul atins de o usoara ipocrizie, medicul aproape absent psihic si sufleteste intr-un teritoriu al suferintei , Roza, prizoniera intr-o stricaciune originara, dar patrunzatoare, imprevizibila, capitanul Cervenko, cu chipul spiritualizat, propovaduitor al iubirii, amintind de Hristos, umbland asemenea Lui cu un toiag in mana in loc de arma, dar totusi, asa cum remarca ofiterul Varga, facand parte din sistemul perfectionat de ucidere care este razboiul. Cervenko invoca iubirea si suferinta dar, surprinzator, nu invoca Invierea. Insasi pozitia lui fizica, surprinsa in secventa de la popota ofiterilor este una retrasa fata de grup, ascultand 'din spate' discutiile purtate acolo. (In afara de acest cadru mai exista in film inca un moment in care lucrurile sunt privite din 'spate' : in debutul filmului cand ostasii sunt priviti in miscare. Acest din 'spate' este conditia obligatorie a razboiului. Privindu-se din 'fata', oamenii ar putea greu sa se mai ucida. 'Adevarul trebuie privit din fata' este propozitia fundamentala a noului Bologa si inseamna iesirea lui din sistemul de razboi, iesire sugerata vizual de stop-cadrul soldatului care isi intoarce privirea spre aparatul de filmat la inceputul filmului). Insa contradictia majora este cea a lui Bologa-cel de la inceputul filmului, in care coexista 'copilul' si partasul la crima.
Toate aceste personaje sufera de o dizarmonie interioara, sunt disonante la fel ca sunetele stridente care insotesc filmul sau ca lumina reflectorului, care orbeste. Ce naste prapastia dintre ei si ei-insisi? Sa fie razboiul?, cum Kapkla motiveaza in film. In fapt nu ai certitudinea daca secventele apartin unui film de razboi autentic sau ale unui razboi inchipuit, interior. Acestor personaje ale 'luminilor', ale ratiunii, ale gandirii, care se razboiesc cu propriul lor eu, lipsite de sensul suprem, filmul le opune personajele armonice, ale 'pamantului-noroi' , noroiul omniprezent in film.
Este vorba de oameni precum Petre, Ilona, paznicul din final al locotenetului sau taranii care au plecat la arat, care isi ofera viata nu pentru o 'idee' sau pentru linistirea propriei gandiri, sau chiar constiinte, ci din omenie, in sensul tare al cuvantului (Petre se ofera sa moara in locul fiului sau, Ilona ameninta ca se omoara daca nu e lasata sa il intalneasca pe Bologa). Acesta este omul 'greu de zile', nesfasiat de contradictii ci egal cu el insusi, raportandu-se senin dar nu nesimtitor, la instanta divina care ii da totul si ia totul.
Respectarea intocmai a propriilor valori nu da singura modelul suprem de vietuire (ar fi tipul generalului), ci doar vietuirea intru comuniunea iubitoare. 'Pamantul-noroi', impaca, domoleste, atenueaza disonantele si suferintele. In 'pamantul-noroi' trebuie sa se coboare ratiunea, si accentul se pune pe coborare, pentru a se putea ridica intr-un gest autentic al jertfei cu sens. Nu lumina si intunericul sunt cele doua notiuni antagonice ale filmului ci lumina si 'pamantul-noroi', notiuni care in fapt se intregesc reciproc in chipul integral al omului, care este deodata pamant si lumina divina. Prin iubire, noul Bologa traieste recastigarea acestui chip integral de om : ' Suntem tot ce-i mai frumos pe lumea asta', ii spune lui Kapkla.
Era posibil sa ramana in viata Bologa? Am putea spune ca da, daca ar fi decis sa isi jertfeasca moartea si nu viata si, daca ar fi recunoascut o Constiinta suprema eliberatoare, care sa ii preia din apasarea de a fi fiinta umana. Este posibil ca privirea stranie a condamnatului din finalul filmului sa fie reflectarea unei asemenea recunoasteri ultime, izbavitoare.
(Carmen Stepan)
vizionare online aici
joi, 18 noiembrie 2010
Trailerul zilei: Cowboys & Aliens
Westernul SF e, cred, singurul mix de genuri de pe care se mai poate inca manca o paine cinstita, in sensul ca nu s-a spus tot ce era de spus si mai raman niste directii de explorat. Cum ne-au obisnuit deja granzii de la Hollywood, in ultimii zece ani reteta blockbusterelor porneste intai si-ntai cu un comicbook deja testat, evitand astfel riscul de a fi prea original si acumuland o baza de fani necesara crearii unui hype publicitar autentic. Cowboys & Aliens dateaza de prin 2006 iar in 2011 se lanseaza adaptarea cinematografica. De ce e treaba asta interesanta? Pai unu la mana e un film SF cu Harison Ford in el. Pentru mine ar fi de-ajuns :) dar hai sa mai spunem ca rolul titular apartine lui Daniel Craig, a carui fata aspra de britanic serios ce nu zambeste aiurea e numai potrivita pentru un western, chiar si atipic. Regia e pe mainile taticului Jon 'the Iron Man' Favreau, scenariul de la omniprezentul Alex Kurtzman iar la productie sade artileria grea: Ron Howard si Steven Spielberg. Se poate spune orice dar nu ca e tratat superficial. Subiectul: invazie extraterestra, desigur... Verifica trailer:
Si daca aveati impresia ca e singura 'invazie' ce ne asteapta ia dati click pe trailerul Battle: Los Angeles. Pure awesomness. De trailer vorbesc. Filmul lui Jonathan Liebesman se poate sa dezamageasca.. ramane de vazut.
miercuri, 17 noiembrie 2010
O camera pentru doi
Jason Schwartzman, Natalie Portman in Hotel Chevalier (r. Wes Anderson, 2007)
via cinesseur
Scrieti, numa scrieti (ca sa aveti ce citi)
Nunta de piatră (1972)
Poezia unei lumi tragice
Dublul debut în lung-metrajul de ficţiune al regizorilor Mircea Veroiu (segmentul Fefeleaga) şi Dan Piţa (segmentul La o nuntă), avea să propună „un cinematograf de substanţă, de esenţă şi de ţinută” (Eva Sârbu). Naraţiunea, cu puţine personaje, surprinde lumea locuitorilor din zona auriferă a Ţării Moţilor de la începutul secolului XX. Mult trâmbiţata identitate culturală românească pe care o căutăm în muzică, în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj ni se dezvăluie acum printr-un demers aproape ritualic lipsit de emfază sau reconstituiri artizanale, sub forma poeziei unei lumi tragice.
În mod neaşteptat, scria Romulus Rusan, povestirile „bătrâneşti” şi „tradiţionaliste” ale lui Ion Agârbiceanu aveau să le inspire celor doi reprezentanţi străluciţi ai generaţiei 70 un film de cea mai modernă expresie: „Nici că se putea concepe ceva mai cinematografic decât sisificul drum al femeii cu calul între casă şi mină, între prispă şi cimitir, între chinul vieţii şi sfâşierea morţii. Nici că se putea închipui ceva mai filmic decât spectacolul nunţii, asocierea vioristului cu dobaşul, fuga miresei de mirele bătrân şi nedorit. Nici că se putea imagina ceva mai plastic şi mai tentant imagistic decât priveliştile Munţilor Apuseni, cârciuma şi străzile bolovănoase ale Roşiei Montane.”
Nunta de piatră este în primul rând un film de imagine. Sobră până la austeritate, gândită în alb-negru, gri – toate tonurile de alb, negru şi gri – imaginea lui Iosif Demian este o pledoarie pentru un „cinematograf al ochiului”. Limbajul hieratic al discursului filmic (din Fefeleaga) şi frenezia profundă şi gravă (din La o nuntă) conferă unitate stilistică acestei opera prima din filmografia lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu şi totodată anunţă două sensibilităţi creatoare complementare. Peste ani, amândoi cineaştii se vor întoarce la universul baladesc, Veroiu prin Semnul şarpelui şi Piţa prin Dreptate în lanţuri. De o rară putere de sugestie sunt, pe lângă imagini, şi decorurile (Radu Boruzescu şi Helmuth Stürmer) şi costumele (Marilena Şerbănescu) – elemente esenţiale în construcţia filmului, ce demonstrează un gust ales şi un rafinament de zile mari.
Interpreţii (în frunte cu Leopoldina Bălănuţă, despre al cărei chip s-a spus că pare desprins din icoanele bizantine) - Radu Boruzescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, George Calboreanu jr., Ursula Nussbacher, Ferencz Bencze, Elisabeta Jar, Nina Domiga - dovedesc o forţă de interiorizare ieşită din comun, iar compoziţiile şi orchestraţia lui Dan Andrei Aldea (cu Dorin Liviu Zaharia – voce şi fluier) au dat naştere la o muzică simplă, cu un mare impact audio-vizual.
Ceea ce se trece prea des cu vederea sau pur şi simplu nu se cunoaşte în legătură cu acest film (pe care astăzi, critici şi cinefili din România îl situează în top ten-ul preferinţelor) este selecţionarea sa pentru Săptămâna Criticii de la Cannes. Împreună cu Duhul aurului (realizat în aceeaşi manieră de aceeaşi echipă şi ajuns pe ecrane cu o întârziere de doi ani), Nunta de piatră a fost adesea prezent la numeroase festivaluri internaţionale, precum şi în diverse retrospective ale filmului românesc. Catalogat drept „film de artă”, adresat unui public „elitist”, dipticul lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu a trebuit să fie vizionat de nenumărate ori până să i se dea aprobarea de difuzare şi, atunci când, după câţiva ani de tergiversări a primit undă verde, a avut parte doar de o umilitoare distribuţie, limitată la câteva cinematografe periferice. În ţară, factorii de decizie i-au dat un calificativ de calitate mediocru, iar realizatorii au fost sancţionaţi „pentru atitudini estetizante”, fiind puşi să plătească pelicula.
(Marian Radulescu, Pseudokinematikos, Theosis, Oradea, 2010)
marți, 16 noiembrie 2010
De doua ori Kurosawa
1. Rashomon (1950) merita vazut pentru ca s-ar putea sa fie primul film ce trateaza ideea de multiperspectiva sau puncte de vedere diferite asupra aceleiasi intamplari. Adica ceea ce ulterior a copiat Hollywood-ul cu mai mare sau mai mic succes (The Usual Suspects ar fi cea mai reusita tratare a acestui subiect). Tot Rashomon e filmul care i-a facilitat lui Kurosawa recunoasterea internationala, fiind premiat la Venetia si nominalizat la Oscar. Povestea inspirata din doua romane japoneze are de-a face cu o crima si un viol repovestite din 4 puncte diferite de vedere, toate incercand sa ofere o lumina asupra adevarului. Care adevar e unul singur: "It's human to lie. Most of the time we can't even be honest with ourselves." Asa ca mintim pentru ca adevarul ne e cateodata peste putinta de acceptat. Intr-o zi ploioasa, un taietor de lemne si un preot se adapostesc sub poarta Rashomon. Acolo ii gaseste un trecator care, vazandu-i abatuti, ii trage de limba si afla povestea samuraiului ucis si a sotiei sale violate de banditul Tajomaru (Toshiro Mifune). Scena crimei e povestita apoi in flashback din punctul de vedere al banditului, al femeii violate si al mortului (prin vocea unei femei-saman) iar lucrul surprinzator e ca fiecare din cei 3 isi asuma din varii motive raspunderea de a fi dat lovitura ucigasa. Toate 3 versiunile se contrazic in motivatii si executie iar a 4-a, a taietorului de lemne (martor ocular) le contrazice pe toate si ofera o perspectiva noua care explica intr-un fel starea abatuta a celor 2 povestitori (martori la proces): josnicia umana e chiar mai inspaimantatoare decat orice crima. Minunat film, plin de substanta alegorica si simbolism in ciuda decorului minimalist si a numarului redus de personaje. Atentie la modul de folosire a luminii si la prim-planurile din unghiuri diferite, aceeasi scena fiind filmata cu mai multe camere deodata.
2. Yojimbo (1961) e ceea ce ar putea trece drept western japonez sau comedie neagra cu samurai si totodata filmul pe care Sergio Leone l-a refacut cadru cu cadru intr-un spaghetti numit Pentru cativa dolari in plus. Avandu-l pe eternul Toshiro Mifune in prim plan, Yojimbo e povestea unui samurai ratacitor (Sanjuro) care soseste intr-un orasel sfasiat de rivalitatea intre doi seniori: Seibei, patron de bordel si Ushitora, fabricant de sake. Amandoi angajasera batausi si tineau orasul in sah in asteptarea confruntarii finale, fiind insa prea lasi pentru a da startul. Sosirea roninului cu nume inventat, maestru spadasin, strica echilibrul precar asa ca fiecare face tot posibilul sa-l atraga in gasca sa. Doar ca Sanjuro e un om onorabil care decide ca pentru binele orasului toti batausii trebuie sa moara. Asa ca, aliat cu crasmarul si groparul, improvizeaza cu abilitate o tactica de joc la doua capete, facandu-i pe rivali sa-si mai epuizeze din efective. Numai ca soseste in orasel fratele unuia dintre ei care pare rupt din westernurile americane, aducand un pistol intr-o lupta de sabii. Impasul va cere niste sacrificii pe masura. Filmul e deopotriva amuzant si cool, oferind cand scenele alea faimoase de plan larg cu un singur erou in asteptare, cand atacuri de tip mareic ale unor gasti de batausi fricosi. Clar merita atentia noastra.
luni, 15 noiembrie 2010
Stone (2010)
Cine arunca primul piatra?
rating: Eroare
O arunc eu. Ce naiba o fost filmul asta? Care a fost de fapt ideea? De ce nu m-a convins? Poate ca am avut asteptari prea mari de la cuplul Ed Norton - de Niro. N-ar fi prima oara. Dar nu e vorba de interpretare, amandoua personajele fiind sufcient de convingatoare incat sa le inteleg tensiunea din interior. Stone (Ed Norton) e un detinut condamnat pentru complicitate la uciderea bunicilor sai ce asteapta eliberarea pentru buna purtare dupa 7 ani de puscarie. Jack (de Niro) e ofiterul insarcinat cu analizarea dosarului sau si cel care detine cheia libertatii. In prima parte filmul vrea sa te convinga ca Stone, un individ siret si inteligent, schiteaza un plan care sa-l determine pe Jack sa-i aprope eliberarea conditionata. Armele lui sunt atitudinea de reabilitat care cere dreptul la a doua sansa, critica sistemului care nu da doi bani pe el si, desigur, frumoasa sa nevasta Lucetta (Milla Jovovich), o nimfomana pe care Stone o aseaza cu coada ridicata in fata lui Jack. Luati-va gandul de la santaj.. Refuzand categoric la inceput Jack cedeaza apoi surprinzator de repede avansurilor Lucettei si consecvent dictonului quid pro quo abordeaza o pozitie mai toleranta fata de Stone. Pare ca planul functioneaza dar cu niste costuri de logica.
Cand Stone devine spiritual iar m-a lovit confuzia. Citeste carti religioase, mediteaza, isi pune intrebari privind vina si iertarea, cauta starea gratie in care zgomotol de fond dispare si un zumzet placut il invadeaza. Apoi e martor la o crima dupa gratii pe care e probabil ca tot el s-o fi pus la cale, discutabil, moment in care rezoneaza direct cu planul metafizic si ceva se schimba in el. N-am inteles daca filmul e despre transformarea personajelor sau despre un plan 'ingenios' de a scapa de pedeapsa. Desigur ca substratul e religios - numele Stone (piatra, Petru) nevasta habotnica a lui Jack si tranfigurarea detinutului prin cunoastere si meditatie - dar nu mi s-a parut convingatoare si mai mult, e putin ilogica. Adica tipul are deja biletul de iesire de ce ar mai insista pe latura spirituala. Ca sa nu mai zic ca Stone nu pare deloc sa aibe remuscari sincere, fiind o versiune noua a sociopatului jucat de Norton in Primal Fear care incearca sa convinga audienta ca nu e un lup in blana de miel.
Filmul are un parcurs molcom, alternand cele doua personaje in mod egal astfel ca mi-e neclar daca un film pe nume Stone e despre Stone sau despre Jack, despre Jack influentat de Stone sau despre amandoi. Ambii au parte de tot atata expunere si tranformare doar ca acea tensiune care inevitabil se aduna intr-un asemenea film nu era o supapa pe masura.. Nimic nu explodeaza la final desi Jack ajunge sa doarma cu pistolul in mana. Nici dupa ce casa ii este incendiata in mod suspect. Iar Jack e un tip violent, este sugerat chiar din debutul filmului. El si-a canalizat agresivitatea intr-o rezolvarea perfectionista a dosarelor de lucru, inchizandu-se intr-un cocon fara fisuri. Iar cand fisurile apar, cauzate de iluminarea pe care o pretinde Stone, reactia sa e dezumflata. N-am priceput. Si, ultima gaselenita, eliberarea lui Stone aduce o noua uimire pe chipul meu cand acesta ii reproseaza lui Jack ceva de genul "you fucked my wife". Pai nu despre asta a fost vorba tot filmul?
Cred ca filmul avea potential dar modul in care a fost construit l-a faultat grav. Avea premizele unui thriller destept dar apoi s-a intors 180 de grade spre o drama existentialist-filozofica. Nu convinge in nicicare. Iar interpretarile bunicele nu scuza o poveste deficitara. Nici chiar Norton, pe care ne-am obisnuit sa-l gratulam dupa fiecare film, nu face ceva memorabil aici. Transofrmarea pretinsa de scenariu e neconvingatoare. Postura lui din debutul filmului e interesanta si bine schitata, un puscarias cu suvite impletite ce arunga replici explicite in jargon de mahala, dar apoi cateva plete si o privire "largita" - ce parca sugereaza o deschidere a orizonturilor sale - nu sunt destule pentru transfigurarea intr-un om ce l-a descoperit pe D-zeu. Profund dezamagitor. Mai vine revad 25th Hour.
duminică, 14 noiembrie 2010
Doi ani pe Marele Ecran
Pfiu ce trece timpul... Uite ca azi se fac doi ani de cand rulam filme pe Marele Ecran. Anul asta, cel putin, am fost mai activi decat in celalalt an povestind in felul nostru vreo 120 de filme, mai bune sau mai rele, dezamagitoare sau pur si simplu geniale. Ritmul se vede si in numarul de articole publicate, exact 350 (cu tot cu asta) deci aproape 1 pe zi. Asta in conditiile in care tovarasu' Luci, jumatatea cu profil mai inalt a Marelui Ecran, e un mandru posesor de prunc care-i controleaza multe din aspectele vietii, mai ales divertismentul cinematic.
Despre inceputuri am mentionat acum un an, nu mai repet. In cel de-al doilea an am fost ceva mai dinamici, mai implicati si cred ca si mai sustinuti de cei din jur. Am avut cateva guest-post-uri reusite, am avut-o pe Anda drept corespondenta de la Tiff, am descoperit o implicare mai mare in concursul nostru traditional cu previziunile Oscar ca si in ineditul concurs de scenarii "scurte" (premiat cu o camera video de buzunar). Luci a contnuat seria de interviuri chestionandu-i pe regretatul Toni Tecuceanu (cu putin inainte de sfarsit), pe Mihai Fulger (selectionerul Timishort) si pe Dezbracatu, scotand la iveala omul din spatele personajului. Si, bineinteles, am urmarit multe filme, incercand pe cat posibil sa fim mai selectivi, mai critici si mai grijulii cu timpul nostru. (Bine, eu nu prea am reusit, Luci in schimb e consecvent).
Planuri de viitor? Oh da. Macar o vizita la un festival de film de prin tara (pentru inceput) si materializarea unor ganduri legate de nevoie de a avea niste nopti cinefile pe aici. Si desigur sporirea cititorilor de Marele Ecran (acum vreo 200 la numar) ne-ar multumi peste masura. Asadar tuturor celor ce au viziteaza sistematic locul asta, multam fain si, intrucat nu putem da de baut in mod fizic, le recomandam un film special: Sideways (2004). Pentru ca in vino veritas.
joi, 11 noiembrie 2010
I don't like Facebook
THE SOCIAL NETWORK (2010)
rating: aproape ColectabilEu nu sunt pe Facebook. Daca stau sa numar, am vazut de trei ori cum arata o pagina (o data cu ocazia filmului). Nu am refuzat Facebook din fronda. Ii recunosc functia de selector in fluxul urias de informatie care ne loveste zilnic. Refuzul meu nu e antisistem sau antiglobalizare. Pur si simplu m-am decis intr-o zi (satul de invitatiile in diverse retele sociale) ca nu vreau sa imi mai cheltui timpul cu un nou simulacru de viata reala (apropo, am convingerea ca Facebook este un factor care accentueaza izolarea individului si nu o combate asa cum declara). Petrec deja destul timp online, pe mail ori pe blog. In plus mi-este imposibil fizic sa am 1000 de prieteni noi, pentru ca ar trebui sa consum cu fiecare traditionalul pahar de vorba si probabil n-as supravietui nici primului rand.
Sociologul Desmond Morris explica in Zoomenirea (Editura Art, 2010) de ce, in zorii civilizatiei, omului i-a picat bine sa traiasca in triburi mici, in care fiecare se cunoaste cu fiecare si participa activ si vizibil la viata comunitatii. Odata cu aparitia aglomerarilor urbane si statale s-au nascut "supertriburile" in care individul s-a pierdut, dar tanjeste in continuare dupa caldurica unui trib mic si de treaba (reminiscente ale acestei nevoi primordiale sunt cluburile, galeriile, fratiile, partidele si, desigur, retelele sociale). Facebook a plecat tocmai de la aceasta idee a reunirii intr-un singur loc a membrilor unui 'trib' (studentii de la Harvard). Astazi insa, desi pare o platforma de interactiune pentru milioane de 'triburi' unice, pana la urma este tot un 'supertrib'. Al treilea ca „populatie” din lume (jumatate de miliard de utilizatori).
Nici „filmul despre Facebook” nu m-a convins sa-i umflu rindurile, dar nici nu a incercat sa ma seduca in acest sens. Reteaua sociala (The social network) descrie inceputurile neclare (asa cum sunt de obicei in jurul marilor inventii) ale Facebook in 2003, imprejurari (incalcite juridic) care au creat cel mai tanar miliardar din istorie. Mark Zuckerberg /I’m CEO, bitch! e un computer geek rece, compulsiv si opac ( la fel ca Sheldon din The Big Bang Theory, Zuckerberg nu pare sa inteleaga ce inseamna "prieten" in ciuda faptului ca afacerea lui tocmai pe asta se bazeaza) jucat cu precizie de Jesse Eisenberg (Zombieland). Mark se considera "un hacker" care vrea sa ajute oamenii sa "imparta ceea ce e important pentru ei: revolutii, fluxuri de informatii" (conform profilului sau de Facebook) . El si co-fondatorul Eduardo Saverin ( cameleonicul Andrew Garfield - noul Spider Man) stiau din clipa in care au avut primele groopies ca au pornit o chestie misto (sau in cuvintele Rolling Stone "au ajutat tehnologia sa castige batalia impotriva contactului uman real"), dar nu stiau in ce directie sa o dezvolte. Si aici apare fermecatorul Sean Parker ( o ironie ca cel mai hulit personaj de catre industria muzicala, prin crearea Napster, e jucat de „cantautorul” Justin Timberlake).
La baza obsesiei lui Mark de a initia o retea de socializare nu stau banii, ci respingerea lui de catre o femeie (Rooney Mara a fost distribuita de Fincher si in remake-ul The Girl with the Dragon Tatoo), conform clasicului dicton "cherchez la femme!". Rafala de replici destepte intre cei doi din prologul filmului, schimb acid cu care abia poti tine pasul, nu este singulara in cele doua ore (scenariu: Andrew Sorkin). Pregatiti-va pentru un real challange intelectual, lucru inconfortabil pentru cei dezinteresati de subiect. Un challange intrucatva diferit fata de ce te-ai astepta cand auzi numele regizorului.
Nu stiu daca e de bine sau de rau, dar pana in final l-am recunoscut pe David Fincher numai in doua scene injectate cu adrenalina (secularul concurs de canotaj intre universitatile alea scortoase si petrecerile din campus in fratiile alea 'alpha omega' scortoase). De abia in scena finala, cand insusi fondatorul miliardar da in continuu refresh sa vada daca i-a fost acceptata o cerere de prietenie, mi-am dat seama ce urmarisem de fapt. Un studiu antropologic despre cum functioneaza rasa umana si despre obsesiile ei (lucruri pe care Fincher le discutase, e drept, pe alt ton, si in Fight Club sau Zodiac).
In esenta, Reteaua Sociala vorbeste despre nevoia noastra primordiala de acceptare. Adaugati la asta trasatura patologica a indivizilor din generatia noastra, de a fi in permanenta conectati, vazuti, placuti. O generatie care nu suporta, sub nicio forma, sa se plictiseasca (si nici nu mai e lasata). Si aici ar fi marele merit al filmului, ca surprinde spiritul unei generatii.
Revin la scena finala, cu Zuckerberg/Eisenberg butonand la laptop, si realizez de ce nu vreau sa intru pe Facebook. De frica. Sunt constient ca va deveni un obicei adictiv si imi va accentua si mai mult latura narcisista. Voi incepe sa imi contabilizez zilnic „prietenii” si voi suferi daca voi fi refuzat. Si va voi ruga din suflet sa imi dati like la articol.
miercuri, 10 noiembrie 2010
Provincia asteapta...
Medalia de Onoare (cu voia dumneavoastra, Ion Iliescu in rol secundar). Pentru cine isi aminteste ca Victor Rebengiuc a venit la tvr in decembrie '89 cu hartie igienica (pentru cei care au mancat cacat) e interesant sa-l vezi in acest rol (in care declara ca "s-a lafait") gudurandu-se pe langa presedintele Iliescu.
Despre alte mame nu stiu nimic. Decat ca e bazat pe ce i s-a intamplat lui Kieslowski in 1981, cand filma intr-o gara pentru Statia: a surprins accidental pe pelicula o crima.
Ma indoiesc insa ca aceste filme vor ajunge la Cinema City Timisoara. Vor fi probabil ignorate, la fel cum a fost si Autobiografia lui Nicolae Ceausescu (inexplicabil, in conditiile in care ruleaza la Cinema City Bucuresti). Cineva acolo sus nu inghite filmul romanesc. Nu-i de mirare ca Puiu amana pentru la anul (sau pentru niciodata) premiera romaneasca a filmului sau (programata pentru sfarsitul lui noiembrie). Se pare ca vrea sa mai lucreze la un final director's cut pentru Aurora. Coming (not very) soon.
marți, 9 noiembrie 2010
Cami+Leo
Am o perioada creativa sub zero, asa ca o sa va trimit cateva clipuri care sa demonstreze doar calitatile micutei Toshiba Camileo S10. Primul e un wide-shot.
Al doilea e un close-up - putin stabilizat post-filmare, deoarece am uitat sa activez functia de stabilizare cand am filmat. Da, imi tremura mainile foarte tare de obicei.
Si al treilea ... doar pentru ca nu poti da gres cu animale. Sunt prea dragute. In cazul de fata catelusa mea si una dintre pisici.
Toate au fost filmate in 1080p. Nu am umblat deloc la culoare sau alte setari. Totul e redat exact cum a fost filmat. Dupa cum observati, toate sunt filmate ziua. Daca nu e lumina buna, din pacate, calitatea scade drastic. Si cum nu ma pricep la a seta lumini artificiale, am preferat sa va arat ce poate face camera in conditii de lumina naturala. Are flash dar nu ajuta prea mult. Are digital zoom x4 (x2 in caz de 1080p) - util in unele cazuri. Sincer habar nu am cat tine bateria... dar tine muuult! Programul de editare care insoteste camera e mult prea simplist.
Despre pret nu pot comenta deoarece am castigat-o ( le multumesc inca o data organizatorilor si sponsorului 3e). Ideea principala e ca Toshiba Camileo S10 e camera perfecta "de buzunar", sa-i zic asa. E optima pentru cazurile uai-ce-tare-ar-fi-acuma-sa-am-o-camera-de-filmat-la-mine. Nu gasesc un atribut mai potrivit. Aaa...da. Si pozele arata cam asa.
Am rugat-o pe Mira sa spuna cate ceva si despre ea:
Nu stiti ce spune si Don Draper? Nu e politicos sa vorbesti despre propria persoana :) Cel putin asta sustine el ca a fost invatat crescand in Midwest. La fel si eu, crescuta aici in vestul Romaniei. Ce pot sa spun este ca am terminat o facultate "ne-inginereasca" in Timisoara; ca nu imi pare rau, dar ca imi este dor de matematica si de programare uneori. Nu am fost un student bun si asa am ramas. Prin urmare acum sunt la master, dar mai bine n-as fi. Ce vreau este sa vad lumea si sa ma intorc acasa :) Cred ca deja ati aflat cam multe despre mine.
Va salut, oameni pentru care vizionarea unui film inseamna mai mult decat o modalitate de petrecere a timpului in surplus!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)