miercuri, 31 iulie 2024
O doamnă a trecutului - “Doamna din Constantinopol” şi retrospectiva Judit Elek
.jpg)
text de Bianca Ivan
Judit Elek, o cineastă maghiară recunoscută internaţional pentru munca sa, a fost centrul retrospectivei organizate în cadrul ediţiei 2024 a Festivalului Ceau, Cinema! de Asociaţia Pelicula Culturală în parteneriat cu Institutul Liszt – Centrul Cultural Maghiar din București şi Arhiva de Filme din Ungaria.
Născută în Budapesta în 1937, Judit Elek a studiat la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din Budapesta (numele actual), iar în 1961 a fondat împreună cu colegii săi studioul Balázs Béla, care avea ca scop exprimarea artistică nemărginită. În cadrul acestui Nou Cinema, cineasta a realizat memorabile demersuri, arătând într-o natură directă realitatea maghiară sub regimul comunist şi modul în care se formează, se susţin şi se destramă relaţiile interpersonale, opera lui Judit Elek fiind o frescă a societăţii maghiare.
Această temă este abordată şi în Doamna din Constantinopol (Sziget a szárazföldön, titlul original, s-ar traduce Insulă pe uscat). După spusele cineastei, este vorba de o zicală maghiară care în orice altă limbă e intraductibilă, semnificând o persoană foarte singură. Debutul cinematografic în lungmetraj al regizoarei este, precum ne destăinuie titlul, un film despre o bătrână solitară care încearcă să îşi depăşească condiţia singurătăţii, dorindu-şi compania celorlalţi cu orice preţ. Astfel, încearcă să facă parte din comunitatea de locatari a blocului său. Ea e, în fond, o doamnă a trecutului, fiecare pas făcut fiind unul în spate, în negura timpului. Fiecare element nou din viaţa ei, fiecare nouă persoană este declanşatorul unor reminiscenţe a tinereţii sale; niciuna dintre aceste figuri nu este de sine stătătoare, aducând cu ea molima amintirii. Fantomatic, persoanele intră şi ies din viaţa ei, precum şi din cadru. Deşi caută conexiunea şi bucuria oamenilor noi, protagonista noastră ajunge să fie blocată în urmărirea unui nou care de fapt se transpune în trecut.
Un moment de cotitură este moartea locatarului care unea întreaga comunitate prin boala sa, prin nevoia sa de asistență. După înmormântarea ce a avut loc simbolic pe acoperişul blocului şi la care au fost prezenţi toţi vecinii, sensul comunitar al blocului se pierde. Aceștia, sătui de prezenţa celorlalţi, îşi doreau ceea ce ea detesta atât de mult, solitudinea. Astfel, suntem aruncaţi în înverşunata căutare a protagonistei de-a îşi da la schimb apartamentul – obicei complet nefamiliar nouă – prea mare pentru ea, cu unul mai mic care să fie potrivit pentru o doamnă aşa în vârstă şi singură ca dânsa. Locuinţa ei, plină de talismane ale trecutului, este o cutie a Pandorei, care aduce cu sine amintirea plină de viaţă a tatălui său marinar, dar în ale cărei adâncuri se ascunde rutina monotoniei care îi este de fapt realitate, un vinyl vechi care abia se mai învârte, doina unor timpuri de mult apuse, nenumăratele mese gătite şi servite singură, cărţile de joc pe care le înşiră mecanic, neavând cui să i le împartă, o rutină de care nu poate scăpa şi care îi dezvăluie adevărata natură a prezentului său.
Căutarea unui apartament ne plimbă prin diferite spaţii, inclusiv locuinţe din blocul în care aceasta trăieşte. Ne ciocnim de o aglomerare de oameni care convieţuiesc într-un spaţiu claustrofobic, băile care sunt împărţite între locatari pe ore sau zile, camerele de o persoană care sunt uneori delimitate doar de o perdea. Spaţii unde te poţi aştepta să trăiască peste zece persoane. Apogeul sufocării, al agitaţiei, al spaimei de necunoscut, al singurătăţii este atins în momentul în care apartamentul rămâne fără aer, copleşit de marea de oameni veniţi să îi inspecteze fiecare colţişor şi pânză de păianjen. Locuința ei se metamorfozează într-un spaţiu de dans, printre naufragiile trecutului se nasc noi relaţii între aceşti străini, dar niciodată cu bătrâna, care rămâne ca un far menit să dăinuie asupra lor, observând, incapabil să se apropie.
Schimbul de case nu aduce de la sine leacul la singurătate. Mutată într-o nouă locuință, singurătatea ei capătă o altă formă, mulându-se pe noile suprafeţe ale casei. Este înconjurată din nou de trecutul său, acelaşi cântec vechi, auzit înfundat, acelaşi joc de cărţi împotriva ei însăşi, aceeaşi rutină. După ce entuziasmul mutării se disipă, în aer pluteşte acelaşi miros îmbâcsit de vechi, aceeaşi singurătate rece de care protagonista noastră nu mai poate fugi, rămânând doar să se aline cu amintirea unor clipe petrecute de mult în Constantinopol.
Doamna din Constantinopol este un mozaic al amintirilor, al unui trecut perpetuu prezent. Un film al reminiscenței tinereţii, aduse la lumina prin prisma unor întâlnire fugitive.
Prezentarea austeră a spaţiilor este una dintre caracteristicile distincte ale operei semnate de Judit Elek, întâlnită atât în Poate mâine/Majd holnap (1980), cât şi în ultimul film din retrospectiva dedicată cineastei, Ziua Mariei/Mária-nap (1984).
Cronică scrisă ca parte a atelierului de critică de film, coordonat de Victor Morozov, în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Ceau, Cinema!
Motanul încălțat, într-un “Inception” franțuzesc
text de Ioana Satmari
Normal că semnătura se pune la sfârșit. Filmul Daaaaaali! (r. Quentin Dupieux), un motan încălțat care se preface că merge pe un drum drept, dar ajunge să fie panglica lui Möbius, a semnat (precum în afișul ediției a 11-a a Festivalului de Film Ceau, Cinema!) și a încheiat festivalul.
Structura ierarhică a personajelor este aceeași și în Extrasezon, și în Daaaaaali!: personajul principal, masculin, este scos în evidență, dar printr-o ușoară comparație, de actorul „de suport”, feminin. Povestea lui Daaaaaali! se întinde pe un hol lung în care totul este despre vanitate. Poate nu totul, e un cuvânt puternic, dar mare parte din personalitatea și amprenta lui de artist, cum nu s-a mai văzut pe lumea asta.
Dacă în filmul de deschidere atmosfera este rece-ordonat și complicat de atins, Daaaaaali!, oscilant, prețios și boem, se învârte, pe „planeta” iridescentă cu același nume, în care personajele se transfigurează (Dali este jucat de 6 actori diferiți, de unde vin a-urile din titlu). Ridicolul are nuanțe diferite în cele două filme: de la unul tocit și tăcut, la unul exuberant și explicit.
Pe planeta(blol) lui Dali, timpul, în loc să se topească, precum în poate cea mai cunoscută pictură a lui, pare că se încolăcește, asemănător cu mustățile protagonistului (protagoniștilor?).
E vară. Arid ușor feeric, un loc îndepărtat de lume, opus față de nisipiul-lăptos din Extrasezon. Aceleași trăsături se răsfrâng și în personaje. Mathieu se lasă dus de ce ar putea fi un ideal, umple găurile emoționale cu ceva ce este doar în mintea lui. Dali și-a creat propria realitate. Niciunul dintre ei nu vede mai departe de reușitele personale și de ego-ul tăbăcit. Oricât de personaj satelit, aproape umil, prezentate în cele două lungmetraje, sunt Alice (Extrasezon) și Judith (Daaaaaali!), oricât și-ar dori și încerca (Alice chiar a încercat), nu pot schimba ceva în cineva care nu-și dă seama ce e greșit. Nu poți completa ceva în cineva, dacă acea persoană nu știe ce-i lipsește.
Judith (Anaïs Demoustier), proaspăt devenită jurnalistă, vrea să facă un interviu cu ilustrul Dali (Edouard Baer, Jonathan Cohen, Gilles Lellouche, Pio Marmaï, Didier Flamand, Boris Gillot). Apa trebuie să fie la temperatura ideală și cu bulele de CO2 numărate, ca măcar să aibă șansa de a propune interviul. Povestea se răsucește într-o fugă după acesta. Se fac promisiuni despre grandoarea lui, pornind de la un interviu de 10 minute, dar se ajunge la un lungmetraj biografic care implică o întreagă echipă de producție. Nu cred că sunt în măsură să spun unde începe, unde e realitate și unde e vis sau dacă se vrea un final. Nu cred că toate lucrurile trebuie explicate, oricum trăim cu impresia că ce înțelegem este ce s-a transmis.
Structura lungmetrajului prezintă și reprezintă modul în care sunt picturile sale: abstract de vagi și totuși explicite, ușor voluptoase, dar nimic nu e mai profund decât poți duce. Întorcându-mă din nou la Alice în țara minunilor, lucrurile pot fi pe cât de sufocante, pe atât de imaginare.
Dali în țara minciunilor cred că trebuie privit cu o doză de scepticism. Poți să nu-l crezi, poți să-l crezi sau să-l condamni, dar reușește să te facă să te simți ca în picturile lui. Este imersiv. E un vis, într-o pictură, într-un film, într-un vis, într-o pictură, într-un film…
Un mic disclaimer, dacă ești genul de persoană care gustă ironia în liniște, fără hlizelile și traducerile paralimbajului personajelor, făcute de oamenii din spatele tău, chiar recomand să stai într-un colț de sală. Lungmetrajul Extrasezon începe lent și rarefiat, întinde o plictiseală groasă din care oamenii încearcă să se scoată prin a râde de ironia umană. Daaaaaali! începe jucăuș și pică cu avânt în gaura vizuinei din Alice în Țara Minunilor. Nu sunt convinsă, dar sunt șanse mari ca Dali să fi gustat și din biscuiții de pe masa iepurelui.
Cronică scrisă ca parte a atelierului de critică de film, coordonat de Victor Morozov, în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Ceau, Cinema!
Teatru de vânzare
text de Alex Petrescu
Mă îmbrac și îmi iau geaca pentru a mă duce la cel mai apropiat magazin, la 45+15 minute de mine. După efortul de a îndura plictiseala trenului într-o seară de marți, ajung în lumina sterilizantă a supermarketului și caut o piesă de teatru care să îmi ocupe creierul în seara asta. Pe raftul de jos găsesc ceva la 50% reducere, Le Cocu, o iau repede și mă duc la casă. Ies, merg spre gară și pe drum încep să mușc nesătul din piesa de teatru. E expirată. Furios, mă întorc la magazin ca să returnez piesa, dar cică nu pot, pentru că deja am mușcat din ea. Ce mă oprește din a-i împușca pe toți acum?
La asta se rezumă una dintre ideile distilate în lungmetrajul Yannick. Filmul regizat de prolificul Quentin Dupieux ne exasperează în primele 5 minute cu o piesă de mâna a treia, un adulter obosit și jucat prost, simulacru de viață pariziană, acompaniat de o sală pe jumătate goală. Într-un final ne salvează (mulțumim!) Yannick (Raphaël Quenard), intrus proletar în așa-zisul univers burghez. În loc să se retragă tacit din sala de teatru, el răstoarnă status quo-ul și își cere înapoi nu banii, ci timpul pierdut, starea pierdută. Pentru el, teatrul este un obiect, un serviciu, ceva ce în mod implicit ar trebui să obțină efectul deziderat de consumator; să ne amuze, să ne distragă pentru 2-3 ore.
Yannick nu vrea să se gândească la subiectivism sau alte cuvinte pompoase, vrea doar să uite ce viață deplorabilă duce. Este doar un paznic suprasolicitat, fără viitor, lipsit de viață personală. Și nu îl putem condamna. Totuși, indiferent de stratul social în care se află, majoritatea „consumatorilor” amatori de artă gândesc la fel. Printr-un un mic sondaj făcut de tiran în rândul co-spectatorilor, în timp ce actorii timorați încearcă să învețe chestia numită scenariu de Yannick, toți sunt de fapt chiar el, Yannick. Plictisiți, obosiți, n-au idee de ce se află acolo, au venit să bifeze căsuțele de distracție cvasi-culturală pe lista vieții din această săptămână.
Trogloditul nostru tratează actorii de duzină ca pe niște măscărici medievali, al căror scop este doar amuzamentul lui și doar al lui. Îi amenință, glumește cu ei, dar cel mai important, le subminează autoritatea în fața celorlalți spectatori. Inversarea rolurilor de putere prin posesia armei din partea lui Yannick sau a unuia dintre actori, Paul Rivière (Pio Marmaï), este reflectată de rolul artistului inversat. După o muncă sisifică, Yannick reușește să scrie live o piesă, performance inconștient, și astfel ajunge să ia în stăpânire scena. Înlăcrimat, Yannick privește piesa seacă, abundentă în greșeli gramaticale, cum adună râsete sincere; creația lui e apreciată cu adevărat? Este el apreciat cu adevărat? În spatele miștourilor și lipsei anacronice de aptitudini tehnologice (greu de crezut ca un băiat european să aibă o armă, și nu un laptop, acasă) se ascunde un sentimentalist ce se vrea revoluționar.
Dupieux a spus într-un interviu că nu vrea ca filmele sale să fie luate foarte în serios. Poate însă că, fără să vrea, el ridică unele întrebări despre ce este arta raportată la climatul actual de consum. Avem noi, consumatorii, dreptul doar la artă bună? Are arta dreptul să greșească? Mai este valabil sloganul duchampian cum că totul este de fapt artă? Consumatorul își actualizează limitele aleator și surprinzător în legătură cu relația sa față de artă. Calitatea sa poate fi strict o măsură a entertainmentului, a efectului emoțional imediat produs sau doar rezultatul unei campanii foarte bune de marketing. De-a lungul lungmetrajului, nu ni se răspunde la niciuna dintre aceste întrebări, aspect redundant de altfel, pentru că în momentul de față se tipăresc sute de pagini despre artă ce pretind o mult mai mare seriozitate.
Capturat doar din câteva unghiuri statice, filmul nu pare să îndeplinească niciunul dintre aceste criterii fluide și totuși atrage priviri la festivaluri internaționale. Chiar și privirile mai puțin apreciative vor trebui îndure doar 67 de minute, durata acestei idei ce se strecoară prin viața noastră, subversivă artistic.
Dupieux, ca în toată filmografia lui de până acum, capturează o idee, se joacă puțin cu ea, o costumează și o transformă într-o minge de ping-pong ce trece prin fileul fiecărui spectator. În acest meci, regizorul, dar și noi, schimbăm taberele neanunțat, în meciul controverselor artei măturate de decenii. Noi putem alege dacă pasăm filmul-idee până ajunge la alte duplicări ale lui Yannick din perimetrul nostru și modul în care o vom face. Pentru că, totuși, nu vrem să ne amenințe nimeni și în săli de cinema cu pistolul.
Cronică scrisă ca parte a atelierului de critică de film, coordonat de Victor Morozov, în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Ceau, Cinema!
luni, 29 iulie 2024
Cronicile Ceau, Cineva! - EXTRASEZON
 |
| Participanţii la atelier, alături de Victor Morozov (dreapta) Foto: Fabian Leiba |
Atelierul Ceau, Cineva! de la Ceau, Cinema! a fost dedicat în acest an criticii de film şi a fost coordonat de Victor Morozov.
Pe parcursul celor cinci zile de festival, zece tineri din Timişoara şi din alte oraşe şi-au însuşit noţiuni de analiză şi critică, au văzut filme din programul Ceau, Cinema!, s-au întâlnit cu cineaşti, au dezbătut şi au scris.
Ca parte a atelierului, au avut de văzut filmul care a deschis ediţia a 11-a, Extrasezon / Hors-saison (2023, r. Stéphane Brizé) şi de scris o scurtă cronică despre el, chiar în timpul festivalului, sub coordonarea lui Victor Morozov.
Scopul exerciţiului a fost nu doar de a exersa scrisul, ci şi de a livra un text despre un film impus şi sub presiunea unui deadline strâns - exact ca la o publicaţie.
Au rezultat nouă cronici incisive şi care tratează filmul din tot atâtea unghiuri.
Va urma în curând o a doua serie de texte, despre câte un film din festival ales la liber de fiecare dintre participanţi. (Ionuţ Mareş)
Hors-saison, în regia lui Stéphane Brizé, se vrea a fi o incursiune în intimitatea a două personaje – Mathieu (Guillaume Canet) și Alice (Alba Rohrwacher) – ale căror vieți se intersectează din nou după 15 ani de distanță, dar nu reușește decât să schițeze niște potențiali oameni neșlefuiți. Dialogurile celor doi, care ocupă cea mai mare parte a filmului, nu izbutesc să faciliteze rezolvarea problemelor pe care le au unul față de celălalt și nici măcar să îi umanizeze. Persistența acestei situații incerte dintre cei doi nu poate fi atribuită absenței comunicării, deoarece aceștia au destule prilejuri de dialog, dar pe care le irosesc cu discuții superficiale. Există totuși un moment în care vorbesc țintit despre despărțirea lor din trecut, dar în care maturizarea ce s-ar impune ca urmare a trecerii timpului este umbrită de un fel de pathos adolescentin, care lasă impresia că evenimentele parcă s-au petrecut ieri.
Monotonia poveștii este spartă de apariția personajului Lucette (Lucette Beudin), o prietenă de-a lui Alice, căreia aceasta îi ia un interviu menit parcă să peticească lipsurile filmului acumulate până în acel punct. Lucette vorbește despre căsnicia ei cu fostul soț, căruia nu îi aduce reproșuri, dar alături de care a ales să fie bazându-se nu pe iubire, ci pe respect. Aceasta trăiește în prezent iubirea adevărată alături de Gilberte, discursul ei reușind printr-un limbaj simplu și direct să exprime mai mult decât tot ce au reușit protagoniștii pe întreg parcursul filmului. Problema este că nici măcar povestea lui Lucette nu este conturată pe cât ar merita, ci pare mai degrabă tratată fugitiv, ba chiar folosită în mod potențial oportunist de către regizor.
Stilistic vorbind, filmul nu reușește să-și stabilească cu precizie identitatea și să-și definească publicul țintă, încercând să se îndrepte spre zona cinemaului de artă prin elemente precum cadrele ceva mai lungi și importanța acordată dialogului în detrimentul acțiunii, fără răsturnări de situație, și totodată străduindu-se să se adreseze unui public mai larg prin umorul facil cu referințe de actualitate (criza climatică, idei de stânga, probleme de etică), abordate totuși expeditiv. Mai mult, regizorul eșuează în a-și stabili cu claritate direcția, încercând pe de o parte să ilustreze cu gravitate drama interioară a protagoniștilor, iar pe de altă parte să infuzeze filmul cu umor și ironie, alăturarea dintre cele două abordări ducând la un film confuz, parcă mereu nesigur de terenul pe care lucrează.
Pe scurt, filmul se epuizează încă de la prima întâlnire a celor doi, întrucât tot ceea ce se întâmplă în continuare nu e decât o repetiție a acesteia cu câteva momente previzibile inserate pe lângă, care nu îl modifică substanțial, păstrându-l într-o formă unidimensională. În plus, pentru un film care se susține exclusiv pe interacțiunea dintre cei doi protagoniști, faptul că aceștia sunt și personaje lipsite de complexitate îl condamnă la soarta de a nu mai avea nimic de oferit spectatorilor.
Vlad Babei
Cartografierea relațiilor intime ale unor protagoniști aflați pe fondul unei situații de criză – conjugală, profesională, existențială etc. – e o temă cinematografică recurentă, cu o tradiție bătătorită: de la un film ca Brief Encounter (1945) al lui David Lean și până la Brief Crossing (2001) al regizoarei Catherine Breillat (un anti-romance malițios și caustic despre seducție toxică și manipulare), în fața noastră se prefigurează o plajă largă de variațiuni pe aceeași temă. Cel mai recent film al lui Stéphane Brizé, Hors-saison, care a deschis a 11-a ediție a festivalului Ceau, Cinema!, se revendică de la aceeași tradiție bine reprezentată spre a reda angoasele și regretele unui fost cuplu pe care hazardul l-a aruncat pe malul unei stațiuni balneare – un soi de purgatoriu arid și fad, scăldat în nuanțe mute, cenușii.
Există o secvență undeva în prima jumătate a filmului când Mathieu (Guillaume Canet), protagonistul masculin – un actor de cinema a cărui viață aparent strălucitoare la exterior, dar sterilă și anostă pe interior, îi declanșează o cădere nervoasă fulgurantă –, după mai multe scene presărate ici și colo cu doze de umor slapstick, repetate până la exasperare ca un disc zgâriat, citește tolănit și apatic un scenariu de film thriller, pe care îl refuză motivând că este prea previzibil. Cam același reproș i se poate aduce și filmului lui Brizé, un film rigid și lipsit de subtilitate, care suferă de prea mult schematism și în care virtualele momente de intimitate sunt rapid sufocate de acea senzație că regizorul caută să bifeze pe repede-înainte momentele-cheie ale unor filme plasate într-o sferă tematică similară: fiorii reîntâlnirii, promisiunea intimității regăsite și, în fine, imposibilitatea reluării relației osândite de la bun început. Nimic nou sub soare.
În mod paradoxal, filmul devine interesant – însă doar pentru un scurt moment în aparență digresiv – atunci când Alice (Alba Rohrwacher), profesoară de pian care trăiește cu regretul cronic al lui ce-ar-fi-fost-dacă, o intervievează pe una dintre prietenele ei de la azilul de bătrâni la care lucrează. Întreaga secvență, regizată veridic, într-un stil ce se apropie de documentar, are o dublă funcție: deopotrivă prilej de manifestare a empatiei și instrument terapeutic prin care Alice își sondează propriile trăiri contradictorii și își excavează traumele adânc înrădăcinate. Întrebând-o pe Lucette (Lucette Beudin) despre căsătoria ei cu un bărbat alături de care a trăit doar dintr-o formă de datorie conjugală până să descopere, abia după moartea acestuia, ce înseamnă cu adevărat dragostea alături de o altă femeie, Alice simte cum propriile sale sentimente pentru soțul său nu sunt decât o formă de a se refugia din calea amărăciunii lăsate de despărțirea de Mathieu, despărțire ce o aruncă într-un mariaj utilitar și perfect anost.
Filmul însuși pare a fi țintuit în loc de caracterul său utilitar (tradus printr-o anchilozare stilistică și o grabă persistentă de a expedia cât mai cuminte și fără surprize toate întâlnirile lui Mathieu cu Alice), ceea ce face ca acesta să rămână, în ansamblu, destul de searbăd și nehotărât asupra propriilor sale mize. Această nehotărâre, dacă o putem numi astfel, poate fi uneori salutară: să ne amintim, bunăoară, de filmele lui Mike Leigh, unde comedia și drama, oscilând în permanență, fac casă bună. În mâinile lui Brizé, însă, duce la un film care se luptă constant în a-și dibui identitatea, nefiind suficient de incisiv atunci când cochetează cu comedia de moravuri burgheze, și incapabil de a ajunge la intimitatea spre care aspiră atunci când operează în sfera dramei romantice.
*****
Cosmin Cristian Doandeş
Una dintre puținele imagini pregnante ale filmului Hors-saison (r. Stéphane Brizé, 2023) îl descrie pe Mathieu (Guillaume Canet), întins pe patul său de hotel și glisând pasiv pe ecranul telefonului. În timp ce fosta sa parteneră, Alice (Alba Rochrwacher), făcea parte dintr-o comunitate în orașul său și își oferea în jur compasiunea și dăruirea, camera rezervată bărbatului a cuprins, pentru câteva secunde de film, numai sunetul unui joc de telefon. Această secvență păstrează o anumită subtilitate, provocându-ți mintea să recunoască jocul de puzzle, și apropie privitorul de eforturile lui Mathieu de a face față fricii și alienării prin intermediul simplului telefon. Din păcate, aceste trăsături nu pot fi extinse întregului film. Hors-saison se construiește ca un joc de Tetris unde piesele sunt așezate unele peste altele într-o manieră neghioabă și perversă, singurul scop fiind însă de a înșela spectatorul.
O primă piesă de puzzle ce a căzut, dureros, peste celelalte a fost constituită de relația regizorului cu personajul său feminin Alice. Precum mulți alți regizori bărbați, Stéphane Brizé a abandonat-o, a sacrificat-o. Reîntâlnirea cu fostul ei iubit, un moment crucial ce ar putea declanșa o reevaluare a valorilor, priorităților, nevoilor emoționale, este tratată superficial. Brizé idealizează relația lor, inundând filmul cu suspansul reapropierii romantice și culminând cu o scenă de sex inutilă și aproape repulsivă. Procesele emoționale și de conștiință ale lui Alice sunt minimalizate, reduse la o scenă de bocet și o privire pierdută prin bucătărie. Până la urmă, Alice și-a riscat căsnicia, liniştea şi însăşi relația cu fiica… şi nimeni nu a vorbit despre asta.
Reproducând abordarea regizorului, Mathieu o neglijează pe Alice, o ironizează și profită de vulnerabilitatea ei. Mathieu cerșește atenția și compasiunea lui Alice (vezi comentariile repetate despre moarte asistată), mimând o poziție de inferioritate pentru a acumula admirație și, astfel, superioritate. Reintrarea în viața fostei partenere nu pare să provină, din păcate, din curiozitate autentică sau dorința de a repara greșelile trecutului. Deși Brizé pare să rămână de partea lui, Mathieu își caută fosta parteneră din singurătate și nevoie de atenție, aducând din nou durere și pericol în jur. Comportamentele lui trădează o gelozie față de liniștea vieții lui Alice, iubirea din căsnicia ei și mândria pe care o are pentru fiica ei (în contrast, Mathieu își consideră fiul de 11 ani leneș). El nu poate accepta independența lui Alice și felul în care a supraviețuit fără el. Ca urmare, îi împinge granițele și nu resimte vinovăție sau frică pentru pentru felul cum ar putea fi afectată viața femeii de care s-ar presupune că se reîndrăgosteşte. Toate acestea se petrec injust, în timp ce el rămâne protagonistul filmului și profită de libertățile conferite de această poziție.
O imediat următoare coliziune s-a produs între piesele de Tetris ale filmului prin plăcerea acestuia de a se deghiza în fața spectatorului și a-l amăgi. Într-un climat al incongruențelor grosolane între regizor și personaje, și între personaje în sine, Stéphane Brizé alege să învelească nucleul filmului într-o atmosferă lentă, reflexivă, voit poetică şi să lungească inutil durata la 115 minute. Folosirea clișeului mării pentru a ilustra așa-zisul conflict al protagonistului, abuzarea de un registru muzical romanțat, recurgerea expeditivă la câteva filtre cromatice reci, nisipoase, toate acestea reprezintă forme de dezvinovățire la care Hors-saison apelează, din disperare, pentru a supraviețui cinematic. O pâclă pe coasta Franței.
De asemenea, dorința obsesivă a filmului de a te face să exclami tâmp „Da! Chiar așa e viața…” devine caraghioasă și se dezumflă ușor. În timp ce părăsește hotelul său de lux, devenit, totodată, refugiu alături de Alice, Mathieu traversează nesfârșite cadre clar-obscure și privește, plin de vinovăție, în jos. Momentul final al despărțirii dintre cei doi este și el marcat de o simbolistică obosită. Stéphane Brizé își propune să „îmbogățească” conversația intensă a celor doi prin intercalarea unor cadre depersonalizate, filmate cu drona, a unei șosele ce începe să se bifurce: drumurile lui Mathieu și Alice au fost sfâșiate în două pentru totdeauna…
.jpg)
Bianca Ivan
Într-un orăşel balnear, departe de agitaţia Parisului şi de oportunităţile care vin cu aceasta, trecerea timpului pare inexistentă. Un program de odihnă frecventat de “domni” ajunşi la vârsta mijlocie dornici de masaje relaxante într-o locaţie modernă este prilejul acţiunii din filmul Hors-saison (2023) regizat de Stéphane Brizé. Mathieu, un actor faimos (Guillaume Canet), devastat afectiv de frica ce-i domină viaţa, îşi caută liniştea sufletească. Îmbolnăvit de tragica sa situaţie, impasul infim în care a ajuns în cariera sa, îşi caută leacul problemei inexistente într-un hotel care, surprinzător sau nu, se află chiar în oraşul unde locuieşte fosta sa iubită Alice (Alba Rohrwacher). Cadrul este dominat de întrebări ce rămân în aer, în spaţiile de tranziţie, de aşteptare, aşteptare ce este întreruptă, dar nu concluzionată de întâlnirea cu Alice. Ea îi trimite un bilet prin recepţia hotelului, el o sună, se văd, însă amânarea şi nemulţumirea par a rămâne înfiripate adânc în vieţile celor doi.
O tensiune melancolică pluteşte peste întregul peisaj. Imagini supraexpuse ale oraşului ne îndeamnă spre o reflecție al cărei obiect nu ne este clar. Absurdul situaţiei în care Mathieu se află este transpus în întregul ansamblu litoral. Un orăşel lipsit de vlagă, aflat parcă între două lumi în aşteptarea sezonului estival, și doi foşti iubiţi complet diferiţi, uniţi de amintirea unui amor trecut. Privirile melancolice în zare, șansele ratate, sentimentul că în fiecare tăcere mocnește în off o emoție ascunsă, o dorință nedivulgată (trăire insuflată violent de folosirea excesivă a muzicii melodramatice), alcătuiesc atmosfera ce mi-a adus aminte de lucrările lui Edward Hopper, potenţată de cadrele în așteptare, lobbyul hotelului, holul, camera, marea, casele, plaja. Toate aceste spaţii cer a fi umplute de o prezență, de un scop. Această nevoie pare a fi împlinită de apariţia fostei iubite, care acaparează firul narativ, transformând filmul dintr-o comedie nereuşită, cu un umor prea repetat pentru a putea fi apreciat, într-o poveste de dragoste oarecum clişeizată.
Momentele de suferinţă interioară sunt întrerupte de nenumăratele selfie-uri cerute de fanii săi, care nu uită niciodată să-l complimenteze, ca nu cumva să uităm de statutul său. Momente care rup absurdul rutinei, plictiselii istovitoare care îl forţează să decurgă la cele mai stupide gesturi, precum jocul cu uşile care sunt manevrate cu ajutorul unei telecomenzi, Matheiu fiind prea plictisit de hotelul complet inutil, bizar prin a sa impersonalitate luxuriantă, încât se joacă din pat cu uşile, care glisează lent. Lupta sa cu un espressor atât de modern încât îi lipsesc butoanele, obiect exploatat până şi-a pierdut funcţionalitatea, ca un apogeu al vieții burgheze, este un alt exemplu al aceluiași umor care, prin repetiție, riscă să își piardă din substanță.
Spaţiul steril care îi defineşte existenţa lui Mathieu este contrastat de cadrul călduros pe care Alice şi l-a clădit în jurul său. Personajul feminin pare în acest caz doar un mod de comparaţie, prin care ne este mai la îndemână să-l caracterizăm negativ pe el decât să îi vedem atributele de sine stătătoare ale lui Alice. Bunătatea ei, pasiunea aprigă pentru pian, cariera sa, grija şi răbdarea cu care se comportă cu bătrânii din azilul oraşului unde este angajată sunt în antiteză cu caracteristicile lui: nepăsarea, banalitatea şi superficialitatea care-i domină caracterul. Până şi neajunsurile profesionale ale lui Alice sunt puse în raport de comparaţie cu el şi cariera sa. Un personaj feminin care putea fi ilustrat într-un mod complex este în filmul lui Brizé doar o unealtă, care de altfel gravitează cu întreaga existenţă în jurul lui Mathieu, relaţia lor fiind indealizată până la ultimul cadru.
Festivalul timișorean Ceau, Cinema!, desfășurat în plin sezon canicular, proiectat cromatic în tonuri puternice, aduce în deschiderea celei de-a 11-a ediții o absolută ironie. Sumbrul Extrasezon al lui Stéphane Brizé pare aproape antitetic atitudinii estetice insuflate de festival. De altfel, este și un risc asumat din partea regizorului, cunoscut pentru filmele sale ce aduc probleme contemporane de etică în spațiul social din proximitatea noastră. Noua sa peliculă pare să debaraseze complet de pe masa moralității tema relației extraconjugale și pune doar un accent ușor ironic pe diferențele de clasă dintre Mathieu și Alice, protagoniștii filmului. Brizé vrea să tortureze prezentul destabilizat de clasica criză de vârstă mijlocie al personajelor prin reiterarea despărțirii dureroase dintre cei doi.
Alice (Alba Rohrwacher) vine ca o extensie implicită prin complementaritatea față de protagonist, prin tenul şi culoarea părului ei, contopite cu malul oceanului Atlantic. La primul rendez-vous dintre cei doi, ei sunt o reflexie vestimentară a celuilalt prin albastrul închis, o concluzie neîncheiată tacit între relația celor doi. Ulterior, vestimentația lui Alice contrastează considerabil față de cea a protagonistului. Hainele ei primesc o nuanță mult mai deschisă și vibrantă după rezolvarea conflictului romantic persistent în ultimii 15 ani. O cuantă a albului vindecător se manifestă prin ea.
Progresul interpersonal dintre Alice şi Mathieu intră într-o competiție strânsă cu plictiseala orășelului de coastă. Reacțiile aproape imperceptibile la orice urmă de sensibilitate din partea lui Alice fac ca relația dintre cei doi sa fie doar o resuscitare tristă a iubirii din tinerețe, fără a adăuga vreun plus valoric emoțional relevant. Singurul moment bogat în coloristică se manifestă comparativ intransigent, o nuntă, briză de aer cald în climatul spitalier. Nuanțe de auriu, coloana sonoră siropoasă și momentul de vals sunt un intermezzo tipic melodramelor romantice. Cei doi iau o pauză de la iminenta încheiere dureroasă și trăiesc happy end-ul dintre Lucette si Gilberte, care au regăsit iubirea spre finalul vieților lor.
Extrasezon este sortit clișeului încă de la început, chiar din prima secvență ce anticipează dihotomia destinelor prin drumurile ce se bifurcă. Într-un mod neintenționat, dar autoironic, scenariul cade în previzibilitatea condamnată de protagonist când citește script-urile filmelor în care i s-a oferit să joace. Predictibilitatea culminează până în punctul unui inevitabil déjà vu; abordarea adulterului de către francezi este o temă recurentă generațional.
Maria Pop Coman
Ales pentru deschiderea festivalului Ceau, Cinema!, cel mai recent titlu al regizorului Stéphane Brizé, Extrasezon (Hors-saison), ne scoate complet din stilul auctorial distinctiv clădit de francez până acum, aducând o nouă temă operei acestuia.
O poveste de dragoste à la Past lives (Celine Song, 2023), filmul îi plasează în centru pe Mathieu (Guillaume Canet) și Alice (Alba Rochwacher), doi foști îndrăgostiți care au pierdut legătura în urmă cu 15 ani, când Mathieu a dispărut complet din viața lui Alice, distrugându-i stima de sine. Cei doi se reîntâlnesc în contextul în care protagonistul, nefericit în cariera sa de actor de succes, dar mediocru, încearcă să găsească răspuns problemelor existențiale și se retrage în orașul balnear renumit pentru talasoterapie, acum acasă pentru Alice.
Pelicula debutează cu imaginile unui oraș adormit, pustiu, caracterizat prin cromatica alb-albastru a clădirilor, a naturii și a personajelor, combinată cu marea tumultuoasă care se întâlnește cu un mal singuratic. Acțiunea nu începe până mai târziu, dialogul fiind aproape inexistent în primele minute ale filmului, cu excepția întreruperilor comice făcute de angajații hotelului, atunci când îi fac complimente sau îi cer poze „faimosului” actor. Scenele ironice continuă prin îmbinarea unor cadre în care aparatura de ultimă generație a acestui hotel îl încurcă pe personajul nostru (care nu știe cum să oprească mașina de cafea fără buton sau cum să coboare de pe masa de masaj pentru a răspunde la telefon), care sunt tăiate subit de cadre în care Mathieu se simte copleșit și începe să plângă.
Acțiunea este însoțită de o coloană sonoră care apropie și mai mult spectatorii de trăirile personajelor, mișcându-se în tandem cu firul povestirii. Muzica originală, scrisă de Vincent Delerm, m-a emoționat mai mult decât interpretarea actorilor, șoptindu-mi fiecare schimbare care urma să se întâmple în viețile personajelor, fără a fi copleșitoare, și lăsând tăcerea să vorbească în scenele cele mai intense.
Revederea lui Mathieu cu fosta sa iubire redă viață poveștii. Tensiunea dintre cei doi se simte prin ecran încă din primele scene, când aceștia se întâlnesc la o cafea pentru a sta de vorbă și nu se pot opri din flirtat. Încep să facă schimb de mesaje, aranjând și mai multe întâlniri care duc la o relație extraconjugală. În timpul discuțiilor inițiate de Alice aflăm mai mult context despre despărțirea celor doi și începem să îi și cunoaștem mai bine: Mathieu, un actor neîmplinit care încearcă să ne convingă de acest mid-life crisis, bazat doar pe începutul de chelie și frica de a încerca ceva nou, și Alice, fosta iubită care încă nu a trecut peste despărțire și îl blamează pentru cariera ei eșuată. Fiecare își găsește refugiul în cealaltă persoană și regretă că nu a rămas în relație, simțindu-se mai înteleși unul de altul decât de partenerii lor actuali. Adiția poveștii prietenei lui Alice: bătrâna care, după ce a trăit o mare parte din viață într-o relație care nu o făcea fericită, găsește iubirea adevărată și se căsătorește cu o femeie pe care a întâlnit-o în azil, este una plăcută, însă am simțit-o grăbită și neterminată, neatingându-și potențialul.
Ideea cu care am rămas la finalul vizionării a fost aceea a unei iubiri trecute, dar căreia nu poți să îi dai drumul. Fiecare din protagoniști își dorește să poată da timpul înapoi pentru a schimba șirul poveștii, însă amândoi se împacă cu această mică aventură și decid să se întoarcă la viețile lor.
.jpg)
Iulia Popa
Hors-saison (Stéphane Brizé, 2023) este genul de film potrivit pentru a deschide un festival: firul narativ e coerent, povestea intrigă într-o oarecare măsură (asta după primele 30 de minute, în care pare că ritmul lipsește), iar spațiul în care acțiunea se desfășoară este unul ofertant, care conturează foarte bine atmosfera filmului, un resort destinat în principal vârstnicilor, în care protagonistul filmului merge să se odihnească după ce se confruntă cu un eșec în cariera sa de actor.
Deși filmul funcționează și are momente în care povestea celor doi foști iubiți care se reîntâlnesc este captivantă, construcția personajelor pare a fi una superficială, aspect care ajunge să saboteze miza ansamblului.
Pe de-o parte, îl avem pe protagonist, Mathieu (Guillaume Canet), care reprezintă tipologia bărbatului de 40 de ani în mijlocul unei crize existențiale pe care nu reușește să o gestioneze, agățându-se de conversațiile telefonice seci cu soția lui rămasă acasă, căutându-i înțelegerea; de cealaltă parte o avem pe Alice (Alba Rohrwacher), fosta lui iubită de acum 15 ani, pe care o vedem portretizată drept o femeie hipersensibilă, în contact cu emoțiile ei – spre deosebire de Mathieu. Tot ce ține de Alice – optimismul, tandrețea, căldura ei – împrospătează filmul și, de fapt, îl salvează, așa cum face și cu Mathieu. La prima vedere, acesta e doar un bărbat care se plânge de faptul că a început să chelească, însă odată ce relația celor doi începe să prindă din nou contur, actorul începe să se vulnerabilizeze, ajungând, într-un final, să îi spună că a renunțat la proiectul în teatru care ar fi reprezentat o nouă provocare pentru el.
La începutul interacțiunii lor, Mathieu rămâne pasiv la deschiderea și tandrețea cu care Alice vine spre el, rezumându-se doar la a fi fascinat de sensibilitatea ei, însă nunta celor două prietene de la azilul unde Alice lucrează dinamizează filmul și, totodată, relația celor doi protagoniști. Acest lucru se datorează și mecanismelor comice inventive folosite (cei doi actori care imită trilul păsărilor și construiesc un întreg moment doar din asta). Filmarea cu Lucette, prietena lui Alice, creează spațiul pentru ca relația celor doi să fie mai aprofundată, însă discrepanța mult prea mare între cele două povești de dragoste ne face să intuim finalul filmului, nelăsând loc pentru speranța unui alt deznodământ.
Mathieu, deși stângaci, ajunge totuși să evolueze pe parcursul filmului, reușind să se vulnerabilizeze în relația sa cu Alice, însă nu poate reciproca toată compasiunea și chiar iubirea pe care aceasta i-o poartă. Astfel, în finalul filmului, atenția se mută pe Alice și pe felul în care instabilitatea din relația cu Mathieu o afectează pe toate planurile, într-un segment care pune în evidență interpretarea Albei Rohrwacher, ce reușește foarte bine să conțină toate emoțiile pe care reîntâlnirea i le trezește și toate gândurile care o fac să își chestioneze alegerile până în acel punct.
Ioana Satmari
Lungmetrajul Extrasezon a avut un început care m-a dus cu gândul la arhitecta Zaha Hadid, prin asimetria echilibrată, și regizorul Wes Anderson, prin ridicolul nisipiu, dar rece. A, da, și sughițurile. Sughițurile?!
Da, sughițurile, pentru că de atât de multe ori așteptam să se schimbe ceva, dar nu s-a întâmplat nimic, și de mai multe ori mă gândeam ce bine era să se oprească aici, dar a tot continuat. Este un film cu check-in și check-out. Intrăm într-un moment de cotitură pe care îl consumăm, iar după, personajul ne dă impresia că și-a vindecat ceva pentru totdeauna. Acum, el, viața lui, nu vor mai fi deloc cum erau înainte. Iar noi am fost aici pentru a vedea această schimbare live.
Am văzut recurent în filmele franceze recente cele trei momente de “sincronizare emoțională” cu personajele. Scene prelungite într-un dans forțat ce se vrea emoționant, cu pretenții de sincronizare cu o linie muzicală.
Am simțit o disperare în acest film de a se avânta să agațe cât mai multe dintre subiectele interiorizabile (diferențele de statut, clase sociale, modele de viață, vârsta, moduri de a trăi o viață “bună”). Ai crede că personajul principal, Mathieu (Guillaume Canet), care spune pe față că este singur și pe exterior, și pe interior, este singurul din film. Dar și Alice (Alba Rohrwacher), întâlnită „din întâmplare”, fostă iubită, de care s-a despărțit în urmă cu 15 ani, dispărând fără explicații, este la fel de singură, deși viețile lor sunt opuse. El, un actor cu statut, împlinit profesional, se retrage într-un resort departe de lume, aparent. Ea, care a ales să trăiască cu familia ei într-un oraș mic, predă lecții de pian. Plot twist-ul (“neașteptat” de la un film romantic): resort-ul este fix în micul oraș.
Primul moment de sincron bizar dintre tine și poveste este după ce ei încep să petreacă tot mai mult timp împreună. Ea, Alice, pune și își pune întrebări despre cine au fost, ce s-a întâmplat atunci și ce se întâmplă acum. Ajunge acasă și este copleșită de povestea din trecut, de povestea de acum, totul petrecându-se pe o melodie ușor jazzy, ușor lălăită, ceva cântat de ea la pian.
Pe lângă clasă și statut social, filmul introduce și diferența de vârstă. Alice, lucrând la un azil, o cunoaște pe Lucette (Lucette Beudin), care ne spune povestea vieții. O altă diferență, cea a idealurilor, apare. Bătrâna, în tinerețea ei, nu aspira la dragoste, ci la o căsnicie cu sacrificii, pentru a susține copiii și a le oferi o viață mai bună. După moartea soțului și plecarea copiilor, la 60 de ani, se îndrăgostește de Gilberte (Gilberte Bellus) la azil. Aici este al doilea fragment de suprapunere emoțională dintre noi și Alice. Acum este fericită. Este inspirată de povestea celor două. Speră. Prinde curaj. Clișeistic, își amintește de gândurile ei. Le ascultă. Vedem cum ia decizia de a face ce îi face plăcere.
Povestea celor două bătrâne îndrăgostite se intersectează în aparentă opoziție cu ce se reînfiripă între cei doi foști iubiți. Ți-e dictat să simți asta în al treilea moment cu imagini lente, aurii, ușor difuze. La nunta celor două bătrâne, își iau (dau?) un moment să se distanțeze de orice realitate, de acele diferențe, de trecut.
Las lucrurile în aer de aici așa cum aș fi vrut să se termine și filmul.
Mihaela Stegărescu
După primele zece minute ale filmului, îmi tot repetam în cap întrebarea: de ce are nevoie un om pentru o viață împlinită? Pe la jumătatea acestuia eram convinsă că ține de alegerea omului de lângă tine. La final, romanticoasa din mine a plecat acasă cu ideea că împlinirea este așa o lătură cu de toate încât numai niște alegeri corecte te mai pot salva. Pentru început, despre albastru se vehiculează că ar fi un fenomen social și cultural al omului occidental, pe lângă inserția de rece, tăios, liniștit, tulburat. Toate împreună sau poate niciuna dintre acestea. Uneori albastrul doar se vede și se înghite. Precum și albastrul din Hors-saison, regizat de Stéphane Brizé, care învăluie imaginea, textul și personajele într-o poezie ce poate destăinui despre o parte din fiecare dintre noi. Cu toate că filmul aduce în centru o situație clișeizată dintre un ,,aristocrat împlinit” și un om simplu, cu regrete pe alocuri, nu te lasă „albastru” de imposibilul circumstanței. Ba din contră, regizorul conturează personajele ca fiind transparente și volatile pentru a se suprapune măcar unui portret dintre cele multe ce le deținem la cureaua cu trofee.
După ce Mathieu (Guillaume Canet), un actor de succes, se instalează cu toată melancolia pământului într-un centru de talasoterapie, primește un semn de la o iubire de acu’ 15 ani, Alice (Alba Rohrwacher), profesoară de pian care stă în orașul cu pricina. Puțin masochist din partea ei să dezgropi cadavre de cai morți, dar dacă aceștia trebuie să îți ceară scuze..., o faci. Nevoia acută a femeilor (din filme) de a nu lăsa treburile nerezolvate, o morală tare conștiincioasă, domnule regizor! O îmbârligătură de ticăit de ceas, unde timpul decide să ia o pauză pentru a-și oferi unul altuia ascultarea. Pianul interior a lui Alice cântă singur, urmat de deciziile pe care și le-a însușit. Se agață de o poveste de iubire cu final împlinit, cea a unei prietene de la azilul de bătrâni unde lucrează, care îi hrănește situația neîncheiată cu Mathieu. Între timp, actorul își citește scenariile viitoare, pierdut între albastru marin și albastru cer.
La foc mic, am asistat la un scenariu al unei comedii de viață împlinită, cu o coloană sonoră ce amplifica amarul pelinului servit de regizor. Mi-a plăcut că nu am gustat sirop francez de dragoste clasică, ci o poveste la mâna a doua care se doare pe sine în normalitatea ei. Cadrele lente și largi au condus privitorul către o intimitate și o apartenență atât a locației, cât și a situației, unde de multe ori protagoniștii apăreau atât de mici, de parcă erau asimilați de decor. În multe scene l-am simțit pe Nichita Stănescu peste umărul meu, întrebându-mă: ,,O, prietene, cum este albastrul tău?” – Dureros de dulce, i-aș răspunde.
Hors-saison e ca acea tăietură fină de cuțit care se simte abia după ce o sesizezi, sau trece pe lângă tine dacă te pasionează alte culori. Și astfel am sărit de la un albastru într-altul până ne-a luat valul și duși am fost spre viețile noastre în curs de împlinire.
.jpeg)