Marele Ecran: 2024

luni, 24 iunie 2024

TIFF 2024 (IV)

Răzvan a avut o ediție cu număr record de vizionări: 32 de filme în nouă zile, adică o medie de aprox trei filme și jumătate pe zi (cam cât media golurilor pe meci de la Campionatul European de fotbal, după cum observă el), o experiență completă și sățioasă (o supradoză?) care îl va ține până la Ceau, Cinema! Urmează rândurile scrise din alergare despre ultimele titluri prinse la Cluj, câteva foarte așteptate. Mulțumim și noi, Răzvan pentru transmisie.

22. Prind la matineu un “Cadru permanent” (de Laura Ferrés) și-mi rămân pe retină scene desprinse parcă din emisiuni TV din anii '90, când firme de publicitate căutau ‘fețe’ care să le vândă produsele. În urmă cu 50 ani, fața putea să fie o icoană cu Maica Domnului (“Sfânta Maria Aspirina Bayer”) protectoarea unei fete de 12 ani însărcinată, căreia i se pierde urma. O regăsim în zilele noastre în anonimitate, sărăcie și într-o relație de prietenie cu căutătoarea de talente de la o agenție de publicitate. De fapt, ce caută personajul este vindecarea.

23. Urmează un maraton de peste 3 ore cu iranianul Oktay Baraheni.“Bătrânul burlac” mă ia prizonier fără să realizez durata 'detenției'. Mă captivează relația dură a bătrânului cu cei doi fii pe care nu-i lasă să evolueze, deși sunt adulți de 30 și, respectiv, 40 de ani. Să locuiești cu părinții până la aceste vârste nu e neobișnuit în societatea iraniană. Obiceiurile sunt înapoiate și aproape orice se poate cumpăra cu bani, în afara dragostei. Când oportunitatea pentru dragoste se mută la etajul de deasupra, rivalitatea improbabilă dintre fiul cel mare și bătrânul burlac atinge cote jenante, chiar umilitoare. Suntem ținuți neîntrerupt cu sufletele la gură, tensiunea fiind prelungită până și în timpul genericului final (poate pentru a mai atenua din șocul la care suntem supuși).

24. “Ziua lui Kalman” (de Szabolcs Hajdu) vine aproape ca un desert după filmul precedent, deși se bagă în sufletul a două cupluri și scoate de acolo tot ce miroase rău. O face elegant, neforțat și gradual. E ca un joc de-a viața, care ne reamintește că nu există cuplu perfect, dar că lucrurile se pot aranja cumva până la urmă.

25. În “Săptămâna mare”, Andrei Cohn (Arest, Acasă la tata) ne face martorii istoriei. Istoria de pe la 1900, când erau la zi glumele cu negustori și hangii evrei. Filmul nu e o glumă, ci cuprinde între două acte violente explozive o încercare de reconstituire a acelui univers în care mai multe naționalități încercau să trăiască împreună. Pentru nereușitele conviețuirii, înțelegem că nu doar politicul a fost de vină ci și mentalitatea colectivă.

26. Mi-a plăcut mult „Hipnoza” (de Ernst De Geer), mai ales că aduce în prim plan o problemă cu care se confruntă societatea noastră din ce în ce mai pregnant – lipsa de autenticitate. Fiecare om are câte un gol mai mic sau mai mare pe care încearcă să-l umple cu ce găsește neautentic în jur. În schimb, dacă reușește să ajungă la sursa golului inițial (aici cu ajutorul hipnoterapiei), lucrurile încep să se îndrepte, nu neapărat într-un mod agreabil pentru cei din jur. Vera și Andre formează un cuplu aparent sudat, atât pe plan personal, cât și în business. Lucrează la o aplicație de impact la nivel mondial, însă când planul de business se suprapune cu autenticitatea Verei, lucrurile încep să derapeze. De aici totul se derulează parcă sub hipnoză, fiindcă Andre devine și el “autentic”.

27. Thriller-ul sentimental al cunoscutului regizor italian Daniele Luchetti, „Încredere”, vine la timpul potrivit. Îmi creează un spațiu subtil de freamăt și de neîncredere că personajul principal, un prestigios profesor de literatură, face cele mai bune alegeri. Iubirea vieții și fosta sa elevă, Nadia (Vittoria Puccini), deși trăiește peste ocean, îi are destinul în mână cu un secret care îl poate distruge. Reciproca e și ea adevărată, așa că suntem părtași la zbuciumul (imaginației) omului care nu se poate decide dacă să aibă sau nu „încredere” în fosta elevă, confidentă și parteneră de viață.

28. “Dincolo de granițe” (mai inspirat poate în engleză – Crossing, de Levan Akin) îmi face poftă de călătorit în Georgia, la Batumi și apoi la Istanbul - pe hartă, o distanță de 1300 de kilometri care pare la fel de mare ca aceea căscată între protagoniștii georgieni: Lia, o profesoară la pensie și Achi, „golănașul” cu suflet mare care o însoțește la Istanbul în căutarea unei nepoate trans. Povestea căutării merge în paralel, dar și intersectându-se, cu povestea comunității trans din marele oraș, vulnerabile în fața abuzurilor autorităților. Picanteriile mustesc în zona mai puțin cunoscută a Istanbulului. O lume plină de tentații, sărăcie și mizerie, pe fundalul căreia se dezvoltă o relație sinceră și parentală între Lia și Achi.

29. Contrariat de titlu („Ext. Masina. Noapte”) dar și atras de numele regizorului Andrei Crețulescu și a actorilor de primă mână (Rodica Lazăr, Dorian Boguță, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu), intru curios la film și ies confuz. Parafrazez ce scriu alții: “e genul de film pe care, dacă știi despre ce e vorba, n-are niciun sens să-l mai vezi; un film reuşit are nevoie de trei scene bune şi de niciuna proastă. Ăsta are doar trei scene - deci da”. Îmi rămân în cap două dintre cele trei scene: una în care arunc o ocheadă la ce e în spatele unui proces de shooting și alta în care trag cu urechea la o discuție despre “frică și ficțiune”.

30. Încep pe plajele stâncoase ale Bulgariei ultima zi de Tiff, la “Rusalka”, cu aceeași Rodica Lazăr (aici alături de Maia Morgenstern) și în prezența regizorului Claudiu Mitcu. Se pare că luxosul resort de la Rusalka, de notorietate printre cei care aleg să meargă vara în Bulgaria, e mult mai dezolant, iar poveștile cu șoareci prin camere sunt la fel de cunoscute. Pentru cei cinci prieteni din film, tradiționalul concediu de peste 20 de ani în aceeași stațiune e un cadru perfect pentru a-și regla socotelile și pentru a aștepta inevitabilul. Nu e nici Youth, nici Triangle Of Sadness. O contemplare, rămâne totuși o contemplare, fără a fi nevoie de deznodământuri prea tragice.

31. „Clasat” (de Horia Cucuta și George Ganaeaard) se folosește de motivul unei anchete jurnalistice, extrem de credibile, pentru a aborda tema AI, respectiv a impactului pe care o poate avea asupra lumii un AI proiectat pentru a controla un popor întreg. Cu toate ingredientele unei anchete veridice, realizatorii sapă după un răspuns, cu răbdare, cu credibilitate și cu multă îndârjire. Mă întreb un pic bulversat dacă textele de la sfârșit sunt facute de inteligența artificială sau 'scrise' de viața reală.

32. Deși am ratat câteva filme românești, mă bucur că am prins ultimul film al lui Emanuel Pârvu, “Trei kilometri până la capătul lumii”. Pe scurt, când un adolescent e agresat de un consătean pe motiv de homosexualitate, se încearcă mușamalizarea evenimentului pentru a nu face satul de râs. Filmat în Deltă, la Sfântu Gheorghe, cu scene desprinse din “rai”, intrăm încet-încet în „iadul” personajelor (formulă furată de la regizor, prezent pe scenă la sfârșit). Printre dramă și un dram de umor, intrăm un pic și în raiul dragostei dintre tânăr și prietena (amica) lui, care pare totuși fragil și insuficient. Rămân emoționat după film de dilema morală, deși mult-discutată, parcă insuficient pusă în practică (părinții ar trebui să ofere dragoste necondiționată copiilor). Următoarea proiecție va avea loc chiar la Sfântu Gheorghe, la festivalul Anonimul. (corespondență de Răzvan Băloi)

vineri, 21 iunie 2024

TIFF 2024 (III)

Maratonul lui Răzvan continuă la Cluj cu alte șapte titluri.

15. “Frate de-o vară” (de Joren Molter) Când o familie se destramă, de multe ori rolurile dintre părinți și copii se pot inversa. Aici avem un tată instabil și imatur, așa că unul dintre fii săi își asumă responabilități care îl depășesc, în special îngrijirea unui frate bolnav, semi-paralizat. Viața e cel mai bun profesor, așa că unde mai există intenții bune și candoare, parcă mai există și speranță. Relațiile dintre oamenii din film sunt la nivel de parc de rulote, dar în spatele aparențelor se ascund comori neșlefuite.

16. Mă uimește “Fata îndărătnică” a indianului Vinothraj Palani prin superbele cadre din India rurală, prin cutumele arhaice ținute în viață de comunități întregi, de superstiții și vrăjitorii, de naturalețea cu care majoritatea familiilor aranjează căsătoriile fiicelor cu bărbați din aceeași castă, chiar dacă aceștia dau dovadă de brutalitate și încăpățânare. Anna Ben, actrița din rolul principal, răspunde la întrebări după film și e destul de vorbăreață, contrastând cu personajul său din film, care are doar câteva replici.

17. „Râul”, de Junta Yamaguchi e un „Groundhog Day” japonez, plin de umor și filozofie de viață, însă mai light și ușor de urmărit, spre deosebire de fratele său mai mare. Secțiunea Focus Japan include curajos și astfel de titluri fantasy care fac deliciul unei săli pline cu amatori de cultură japoneză, lucru apreciat zilele trecute și de ambasadorul Japoniei în România.

18. Am continuat să explorez această cultură la “Concurentul” (de Clair Titley). Mai mult decât un documentar, e un film hibrid care reconstituie prima emisiune TV gen Big Brother dar o face în stilul lui “Truman Show”. Cu un impact năucitor în Japonia la sfârșit anilor ‘90, emisiunea naște un personaj aparte: comediantul Nasubi (vânătă) care trăiește într-o cameră (gol pușcă) doar din ce câștigă din premiile oferite de reviste timp de 15 luni și e filmat 24/24. Devine erou național în timpul cutremurului de la Fukushima din 2011 și unul universal după cutremurul din Nepal din 2015. Clair Titley, invitat la Cluj, ne face să înțelegem relația specială, aproape bolnăvicioasă dintre Nasubi și celebrul producător al show-ului TV, Toshio Tsuchiya.

19. “Piscina” (de Helena Stefánsdóttir) e ca un roman-thriller islandez la modă prin anii 2000, în care personajele ascund întotdeauna ceva. Secrete de familie sunt ascunse în pereții unei case fără vârstă, de lemn, care scârțaie la fiecare pas. Lilja are 18 ani și alege să locuiască o perioadă de timp cu bunicii și cu un unchi grav bolnav. În piscina de la subsol bunica face niște ritualuri la limita dintre religie și vrăjitorie, muzica sumbră și reflexia apei se propagă peste tot, dezvăluind treptat putregaiul anticipat.

20. “Day Tripper” (de Yanqi Chen) arată o societate chineză distopică inedită, în care oameni de rând se zbat într-o lume fără sens. Se zbat încet, resemnați, cu mișcări enervant de lente și de charaghioase. Un dulap nu intră pe ușă, oamenii concediați primesc ca amintire monitorul pe care au lucrat, un grup de adolescenți încearcă să asigure respectarea regulilor publice, iar alții așteaptă un autobuz care nu ajunge niciodată.

21. “Pelikan Blue” (de László Csáki), din secțiunea Ziua maghiară e delicios atât prin imaginile animate îmbinate cu imagini de arhivă, cât și prin subiectul său din istoria recentă a Ungariei. La sfârșitul anilor ‘80 granițele s-au deschis dar oamenii n-aveau bani să călătorească. Câțiva tineri pornesc o industrie de falsificare a biletelor de tren internaționale, folosind hârtia de indigo albastră de la firma Pelikan. Deviza grupului:“să furi de la privat e o fărădelege, dar să furi de la stat e o mândrie!”

(corespondență de Răzvan Băloi)

marți, 18 iunie 2024

Tiff 2024 (II)

Corespondența lui Răzvan continuă cu alte șapte cronicuțe la cald de la Cluj.

8. “Touché”, cu un titlu foarte potrivit, din secțiunea Game On a festivalului m-a “atins” mai mult decât credeam și am povestit cu mult interes după film cu regizoarea Martina Moor ca să înțeleg de unde a avut răbdarea să urmărească timp de peste 10 ani cariera sportivă a campioanei mondiale la scrimă, Nathalie Moehllhausen. Drumul n-a fost ușor, presărat cu renunțări, despărțiri, dar și cu multă tenacitate. Mi-a amintit că pentru a-ți împlini un vis trebuie să mergi până la capăt. Povestea însă continuă. Vara aceasta, Natalie merge la Jocurile Olimpice din Franța.

9. “Reprezentația” de Shira Piven, prezentă la Cluj și extrem de emoționată, atinge un subiect veșnic sensibil: cât de departe ești dispus să mergi pentru carieră atunci când totul în jurul tău urlă a renunțare, a abuz și, ca miza să fie și mai mare, a nazism? Deși e ficțiune, filmul pare desprins din realitatea anului 1937 din Berlin, când Hitler încă nu pornise apocalipsa, și avea timp de câte un spectacol. Harold May e evreu american, dar e și cel mai bun dansator de step. Are o dilemă existențială atunci când dansează pe scenă în fața Fuhrerului, iar când contractul i se prelungește va trebui să aleagă între bine și rău, între bani și prieteni, între viață și moarte. Amănunt interesant: Bucureștiul era prima opțiune pentru filmări, dar s-a ales Bratislava din rațiuni financiare, dar și prin asemănarea clădirilor cu vechiul Berlin.

10. Dragan Bjelogrlic, regizor și actor în “Păzitorii formulei” are curaj să sape în trecutul îngropat în tăcere și negare ale unei foste Yugoslavii comuniste și să scoată de acolo un personaj mai puțin cunoscut al istoriei, dar cu un impact major asupra vieții noastre din prezent: doctorul Georges Mathé, realizatorul cu succes al primului transplant de măduvă osoasă efectuat vreodată pe oameni. Și mai mult, transplantul respectiv are directă legătură cu proiectul abandonat al bombei atomice, care, privit în lumina evenimentelor actuale aprinde imaginația sălii arhipline. Regizorul e nevoit să răspundă la o șarjă de întrebări pertinente, inlcusiv să-mi lămurească întrebarea dacă proiectul spațial iugoslav, descris în mockumentarul “Huston, We Have a Problem” are sau nu un sâmbure de adevăr.

11. Tomas Vengris dă viață unui apartament din Vilnius pe cale de a se prăbuși, dar în care mai locuiesc cinci povești și jumătate de amor. “AirBnB în Vilnius” e despre dragoste, un pic de voyeurism, dar cel mai mult despre discreție. Vedem 5 turiști cazați de-a lungul timpului în apartament și pe măsură ce poveștile lor par din ce în ce mai dramatice, apartamentul e tot mai amenințat cu prăbușirea de un subsol fragil. Regizorul explică după proiecție jocul camerei de filmat care apare în cele mai ciudate unghiuri prin faptul că apartamentul-personaj e chiar al lui. Intimitatea este, deci, la ea acasă.

12. “Erecția lui Toribio Bardelli” (r. Adrian Saba) se vede în cinemaul de cartier modern, Dacia, din Mănăștur. O lume peruană plină de empatie și umanitate, dar și frustrarea personajului principal care află prea târziu -după moartea soției,- și ultimul, că a fost toată viața încornorat. Răzbunarea e singurul scop care i-a rămas în viață, chiar dacă prin aceasta îi va afecta pe cei trei copii ai săi, care la rândul lor își trăiesc pe fundal propriile drame, una mai intensă ca alta.

13. Vine timpul să mai și plângem, căci “Celălalt fiu” (din secțiunea Competiție), al argentinianului Sebastián Quebrada e de o tristețe fără margini. Deși începe într-o notă veselă - viața unei găști de adolescenți cu toate învolburările ei-, o moarte violentă face totul în jur să se prăbușească, inclusiv în sala de cinema. Simt cum publicul își ține răsuflarea și o senzație de vertij mă cuprinde. Și parcă ne învăluie pe toți din sală. Aflăm ulterior de la regizor că e inspirat dintr-o experiență personală, ceea ce explică și titlul. Totuși, plec confuz, iar reverberațiile tristeții persistă îndelung.

14. Închei ziua într-o notă optimistă, în aer liber, în Piața Unirii cu “Voy! Voy! Voy!” al egipteanului Omar Hilal. Încercările jovialului și amoralului Hassan de a evada din Egipt prin căsătoria cu o nemțoaică bătrână “mor” din fașă, așa că oportunitatea de a călători în Europa cu o echipă de fotbal de nevăzători nu trebuie ratată. Plin de picanterii și fără stereotipuri locale. Oamenii beau bere, merg la film, fură, înșeală și se prefac. Rețeta comediei e dusă pâna la ultimele consecințe. Chiar și atunci când crezi că mai există oameni corecți și morali, realitatea e alta. (corespondență de Răzvan Băloi)

duminică, 16 iunie 2024

Tiff 2024 (I)

CRONICI DE RĂZVAN BĂLOI

Răspund prezent și la această ediție de TIFF, o ediție care pare mai matură, nemaiavând nevoie de o susținere așa de mare cu reclame, tam-tamuri și tot tacâmul. Așadar:

1. “Un silence” de Joachim Lafosse e un film belgian, cu un subiect belgian, abuzul sexual contra unui minor, dar cu doi actori de primă mână francezi: Daniel Auteuil și Emmanuelle Devos. Cu un subiect greu, filmul e ușor de urmărit: deși începe cu sfârșitul și nu dezvăluie din prima “quelque-chose-ul”, gradual ni se dezvăluie de ce a fost nevoie de 30 de ani de tăcere pentru a ascunde un abuz. Trecând peste jena firească și pseudo-empatia pentru abuzator ce te încearcă și te încarcă, accepți că nu se poate fugi de trecut oricât de mult ai regreta în prezent iar dacă și prezentul e compromis, atunci viitorul sună chiar sumbru.

2. “Cele 7 binecuvântări” (“Sheva Brachot”, Ayelet Manehemi) vin împachetate cu mult umor, cu un pic de candoare, dar și cu alt subiec greu de dus, desprins din realitate: abandonul la naștere sau din fragedă pruncie în favoarea rudelor care nu pot avea copii sau care pur și simplu sunt mai înstăriți și își permit luxul de a nu trece prin toate traumele și emoțiile unei nașteri. Filmul ia poziție împotriva acestui fenomen, pare-se cutumizat printre familii de evrei, dar oferă și un ghid de înțelegere a tradițiilor acestora și a relațiilor tumultoase, pline de patos, cu certuri și împăcări recurente. Are și o accelerare bună: trece de la comedie, la tragedie și spre final – la documentar.

3. Cum m-am abonat și la secțiunea Mini Tiff, “Calea spre excelență”/”La voie royale” a lui Frederic Mermoid nu mi se pare “mini-abordată”, ci surprinzător de cuprinzătoare, dezvăluind o societate franceză divizată, fragilă și un aspect mai puțin cunoscut la noi: accesul deloc ușor la studii universitare/superioare. Înțelegem că accesul la excelență nu e deloc facil pentru cei din clasa de mijloc, clasă reprezentată aici de fermieri, care pentru o viață mai bună au la îndemână doar proteste violente (cealaltă cale pare de neatins). Dar Sophie, o fată de fermier, e convinsă că poate rupe această barieră și poate trece la un nivel superior academic pentru a urca social. Oare va reuși?

4. Am continuat tot la categoria “mini”, cu un Blondi fermecător al one-woman show-ului Dolores Fonzi (regizor, scenarist și personaj principal), dar care mi-a părut „maxi” prin puritatea sufletească emanată de absolut toate personajele din film. Un „coming-of-age” pentru adulții din film (în timp ce copiii știu ce vor și o fac natural, părinții lor sunt imaturi și un pic bosumflați). Filmul este și un, „mini” road-movie, dar și o mărturie a vieții de zi din Argentina, unde consumul de iarbă, mersul la concerte și hoax-urile sunt la ordinea zilei.

5. “Amal” al lui Jawad Rhalib lovește tot din zona stereotipurilor belgiene, așa că nu mă mir prea mult când văd conflictele din comunitatea islamică belgiană. Practic un “crash-cultures” care nu poate să trăiască fără aceste ciocniri. De data asta, pornesc dintr-o școală laică, unde profesoara de literatură Amal, jucată impecabil de Lubna Azabal (cunoscută din “Rebel”, 2022) încearcă să le cultive elevilor libertatea de exprimare și gândire. În sânul comunității musulmane din care aceștia fac parte, aceste libertăți sunt îngrădite, iar scânteia aprinsă în școală pornește un foc care o face să se dividă, să se dezvăluie și într-un final să sufere. Primul “film Tiff” văzut la ediția de față (prietenii știu de ce😀)!

6. “Răpirea” lui Karan Tejpal ne explică de la început că societatea indiană e împărțită în două și noi vedem pe ecran ce se întâmplă când acestea se întâlnesc. Doi frați din “upper society”, invitați la o nuntă extravagantă sunt nevoiți să ajute o mamă din „lower class” a cărei copil fusese răpit într-o gară. Observăm cum sentimente înălțătoare, de o umanitate profundă, se amestecă cu un realism de o brutalitate specifică celor care nu mai au nimic de pierdut. Ingredientele emoționale sunt amestecate printre personajele celor două lumi antagonice și relațiile dintre acestea au o dinamică imprevizibilă, toate acestea dezvoltând un thriller decent, cu răsturnări de situație și dramatism. Valoroase sunt și imaginile superbe surprinse în partea rurală a Indiei, dar și evoluția relației dintre cei doi frați.

7. “It’s not my film” ne-o aduce pe fermecătoarea Maria Zbąska pe scenă pentru a ne răspunde cel puțin la întrebarea de ce nu găsim filmul pe IMDB sau pe Rotten Tomatoes? Nu mai apuc să o întreb însă nimic la sfărșit, căci sunt captivat de frumusețea cadrelor cu Marea Baltică și a sufletelor celor doi protagoniști, un cuplu prins într-o relație de lungă durată care pare că nu mai merge. Până aici – nimic nou și când se aprinde lumina în sală mă uit în jur și văd că filmul a atras ca un magnet o grămadă de cupluri care vor să găsească probabil o soluție la erodarea care apare firesc în orice relație. Putred pe din afară, lemnul are însă viață în el și cei 400 de km parcurși de cei doi pe malul mării în plină iarnă pentru a-și salva relația curăță tot ce e stricat pe dinafară, pentru a face loc vieții dinăuntru.

marți, 9 aprilie 2024

LA SOLUZIONE MIGLIORE

BEHIND THE SCENES

"La Soluzione Migliore" e un fel de anomalie sau pasăre rară pentru cinemaul românesc la începutul anilor 2000. O co-producție timișoreano-italiană care a cam fost ținută la sertar în tot acest timp. În cuvintele unuia din realizatori, "este un film de tip art house, cam dark, cam greu de descifrat, cu o poveste de producție total aparte și demnă, în sine, de un alt film, tragi-comic pe alocuri, care implică niște răsturnări de situație. Dar despre toate acestea aș putea povesti poate după proiecția specială de miercuri, 10 aprilie, in memoriam Christo Jivkov." Până atunci, am consemnat amintirile câtorva din membrii timișoreni ai echipei care a lucrat în urmă cu 15 ani la film.

PETRU DOROBANȚU – producător

Ca începător, în materie de producție cinematografică, nu am nimic ce ar putea să mă recomande. Doar pasiunea pentru film, pentru cinema - despre care tatăl meu spunea că “este mai mult decât un simplu fenomen cultural deoarece filmul, uneori, recompune viața și asta ține de sacralitate”.

Am ales deci să risc și n-am ales singur, ci am făcut-o în amintirea părinților și consătenilor mei dintr-un sat din regiunea istorică Banat, de pe râul Cerna, afluent al Dunării, care, în anii de după război, nu aveau altă bucurie decât să aștepte cu sufletul la gură și să consume producțiile filmice ale vremii, atunci când, odată pe săptămână, venea și la noi caravana cinematografică.

Lecturând mai apoi scenariul, am întrevăzut posibilitatea, dincolo de povestea în sine, ca Timișoara și tot ce înseamnă ea pentru mulți dintre noi să fie "văzută" și cunoscută la scara pe care o merită, cu splendoarea arhitecturii sale multiculturale, interconfesionale și profund umane.

Continui să cred că această peliculă reprezintă, dincolo de așteptările noastre, ale întregii echipe, un început pentru producția de film locală și în același timp reușește să demonstreze ce pot face împreună italienii, românii, maghiarii, bulgarii și sârbii, adică toți cei care l-au dus până la sfârșit, filmând în Italia, la Cividale del Friuli, în provincia Udine, și în România, la Timișoara, uneori la temperaturi de mult sub zero grade, dar entuziaști de împreuna lor lucrare.

A fost greu, au fost și multe contradicții și momente de impas, care însă, până la urmă, ne-au ajutat să ne cunoaștem mai bine și, sper, să ne respectăm mai mult. Le mulțumesc tuturor și mai ales copiilor mei care mi-au fost alături.

Dorotheea Petre & Christo Jivkov

IOANA DOROBANȚU-GORDON – coordonator post-producție și promovare

Din perspectiva mea (foarte personală), povestea acestui film este una cu totul atipică și irepetabilă. Pe măsură ce au trecut anii, gândindu-mă retrospectiv la toate etapele acestei producții, pe care le-am cunoscut uneori de departe, alteori de aproape, mi se pare tot mai incredibilă întreaga poveste, fabuloasă de-a dreptul, mai cu seamă datorită faptului că ea este atât de strâns legată de Timișoara și de oamenii de aici, dar și pentru că ne-a dat posibilitatea să interacționăm direct cu nume importante ale cinema-ului european.

Nu cunosc prea bine detaliile începutului, știu doar că prin anul 2008 au ajuns în Timișoara niște producători de film italieni care căutau parteneri aici în vederea realizării unui film, dată fiind relația economică de colaborare care, se știe, deja era bine dezvoltată între diverse regiuni din Italia și județul Timiș, cu precădere. Exista și un context programat, ca să-i spun așa, sintetizat în conceptul de ”cineturismo”, prin care se dorea promovarea valorilor cu potențial turistic din Provincia Udine și Timișoara.

Christo Jivkov a fost un actor bulgar care a activat mult în Italia și care era cunoscut în primul rând datorită rolului din filmul The Passion of the Christ al lui Mel Gibson. În co-producția La Soluzione Migliore, filmată în mare parte în Timișoara, Christo a jucat rolul principal. Cât a fost aici pentru filmări, Christo a legat prietenii cu echipa română de producție și cu actorii români. L-am cunoscut și eu personal, când am fost cu filmul respectiv la festival la Sofia, în Bulgaria, unde Christo a fost o gazdă excelentă. Era un actor foarte talentat, carismatic, devotat meseriei și un om integru. A murit, din nefericire, anul trecut pe 31 martie, la Los Angeles, la doar 48 de ani, în urma unui cancer. Noi am aflat, cu imensă tristețe, mult mai târziu...

Pentru că recent s-a împlinit un an de la dispariția sa, ne-am dorit să ni-l amintim pe Christo (și publicul doritor alături de noi) prin această proiecție în Timișoara. Filmul a mai fost văzut de două ori în Timișoara, în 2011-2012, dar cu circuit închis, doar pentru echipă, presă, parteneri, colaboratori, etc, niciodată pentru publicul larg. Asta și pentru că nu aveai unde: cinematografe nu prea mai erau la Timișoara, iar multiplexul nu era interesat de genul acesta de film. A circulat apoi prin lume, prin festivaluri.

În film mai joacă un actor italian renumit, Enrico Lo Verso , poate vă amintiți Farinelli, iar dintre actorii români: Ovidiu Mihăiță (de la Auăleu), Dorotheea Petre, Alexandru Repan. Ovidiu va fi prezent la proiecție și mai ales la discuția care va avea loc după film. Au mai fost implicați și alți colegi în acea producție precum Andrei Boroșovici, Rafael Vasilcin, Diana Bogea, Roxana Morun etc. Fratele meu, Daniel Dorobanțu, semnează mare parte din coloana sonoră.

Ovidiu Mihăiță

OVIDIU MIHĂIȚĂ – ACTOR

A fost debutul meu "cu text în italiană" în cinema. Enrico și Christo jucaseră cu Gibson și Hopkins. Să fii pe set cu "cei"care i-au întâlnit pe "ăia".

”Chestia care mi-a plăcut foarte mult a fost că am stat mult de vorbă cu actorii, care pentru mine erau Dumnezei la vremea aia. Eram un amărât care terminase facultatea, iar ăștia veneau de pe platouri de la Hollywood. Și noi încercam să descifrăm scenariul, știi, ca niște muzicieni care văd o partitură foarte complexă căreia trebuia să-i dea de capăt și să cânte toți cumva în același timp. Da, și mi-a plăcut foarte mult că m-au adoptat, cumva, eu eram cel mai tânăr din distribuție, atât ca vârsta reală, fizică, cât și ca nivel și experiență cinematografică, dar stăteam ore întregi cu ei în rulote și mi se părea ireal că aveau disponibilitatea asta. Știi că despre actorii mari, de obicei se spune că, mă rog, sunt mai țâfnoși, au tot felul de condiții, de mofturi... Nu era cazul deloc la ei! Se comportau ca niște părinți adoptivi ”cinematografici”. Și cum am spus, stăteam mult și nu vorbeam prostii și nu ne hlizeam, nu spuneam bancuri, ci stăteam cu textul în față și încercam să înțelegem, fiecare pentru fiecare, ce are de jucat acolo.” a spus Ovidiu zilele trecute în emisiunea Andreei Oance, West Side Story. Și tot acolo a povestit despre motivul "ținerii la sertar" a filmului Dan Rațiu...

DAN RAȚIU - producător

"Aș vrea să spun că destinul filmului, din perspectiva întâlnirii cu publicul, este cumva destul de legat de destinul cinematografelor din Timișoara și din România. Nu e un film ușor, nu e un film de public, nu e un film comercial. Era absolut imposibil să intrăm cu el în rețeaua cinematografelor din mall sau așa ceva. Iar în Timișoara nu aveam un o sală de cinema. În multe orașe din România nu existau săli de cinema. În paralel, eram în distribuție cu filmul ”Nuntă în Basarabia”. N-am reușit să intrăm în paralel decât în șase cinematografe concomitent, pentru că nu erau săli și atuncea da, ok, un film de genul ăsta își găsea foarte greu locul. Mai mult prin alte țări.”

Rafael Vasilcin

RAFAEL VASILCIN – CAMERAMAN

Pentru mine a fost o experiență interesantă munca la un lung metraj de ficțiune. Mi-a clarificat faptul că e o enormă muncă de producție și un maaaare efort oganizatoric în spatele fiecărui cadru tras și cam 0 covor roșu festivist de fapt. Și că 3 săptamâni pe aceeași plantație e ca munca la fabrică. Ai de îndeplinit sarcini punctuale. Adică la ce faceam eu, nu aveam o viziune de ansamblu a poveștii și nici a programului de filmare. Aveam o cameră care trebuia configurată în anumite feluri pentru diferite scene. După care, în timpul repetițiilor și al filmarii făceam focus pulling.

Anecdotic, mai am o poveste, dar e lungă. Directorul de imagine Gianluca Laudadio și-a rătăcit exponometrul pe undeva si e scula esențială pe orice platou. Eu aveam ceva vechi și mi-era rușine cu el. Așa că l-am sunat pe Cristi Ilea (operator de imagine, n.n.) care venea la Hațeg de la Bucuresti pentru o filmare cu TVR și avea un exponometru șmecher. După filmare, noaptea, am condus până la Hațeg și ne-am întâlnit. A doua zi dimineața pe platou când i l-am dat lui Gianluca, dom'le, privirea aia de copil care primește un cadou nesperat, aia nu se uită.

Interacțiuni am avut mai mult cu colegii de departament, cu actorii puțin spre deloc, că nu ne băgam în seamă, dar îmi pare rău de băiatul bulgar. Probabil am schimbat de două ori 3 vorbe cu Christo în limba lui maternă, dar la cum e acolo când se lucrează, la câtă concentrare se cere de la actori si la cât îs eu de invizibil -dacă se poate-, nici asta nu îmi aduc aminte cu siguranță.

Ce țin minte sigur e că italienilor le picau sculele din mână fix la ora la care era programată masa de prânz, chit că mai era o dublă de tras. Se oprea mașinăria și se relua după cotidianul carbo-loading.

La Soluzione Migliore - 2011, ficțiune/dramă, Italia/România, Regia: Luca Mazzieri, Producător: Petru Dorobanțu (Lezard Films, Timișoara, România) va avea prima proiecție oficială la Timișoara, miercuri, 10 aprilie, la Cinema Victoria, de la ora 20 (material consemnat de Lucian Mircu).

luni, 19 februarie 2024

Cu ce rămânem după 2023 (III)

Anul 2023 încă nu s-a încheiat pentru unii. Lucrează încă la deconturi pentru că, și asta am auzit în cor, a fost un an cât trei. Alte voci spun că anul cultural 2024 încă nu a început -cel puțin la nivel de apeluri la proiecte (ceea ce amintește situația nesigură de dinainte). Așadar, nu e târziu să mai ascultăm două opinii pe marginea "țircularei 2023" din partea a doi oameni de teatru: Simona Donici și Otniel Floruț.

"dosztoievskij reTurn" - foto Cristi Tzecu

Marele Ecran: Când am vorbit (în urmă cu 1 an) ai semnalat șirul lung de rateuri până în 2023. Ce-am avut și cu ce rămânem? S-a recuperat din sensul comunitar al proiectului așa cum sperai? Ce urmează?

Mona Donici: Gata? S-a terminat? Încă nu am sentimentul unui final de partidă. Încă mai am de făcut două dosare de decontare, scriu încă, de mii de ori, ca un școlar pedepsit pentru obrăznicie, ”conform cu originalul” și ”control financiar preventiv propriu”, de mii de ori, scriu și în somn aceste cuvinte care-mi vor defini, probabil, pentru tot restul vieții amintirile despre Capitala Culturală a Europei (și a mea).

2023 a fost un an extraordinar. A fost un an în care am trăit și muncit cât în trei, unul peste altul. Un an nesperat de bun pentru Timișoara, spun nesperat chiar și pentru cel mai optimist patriot local, după anii critici în care Capitala capitulase (iartă, nu mi-am putut reprima tentația de a scrie asta) și marile speranțe își dădeau, patetic, sfârșitul obștesc. Cred că performanța orașului în acest an este exact acest neverosimil reviriment, datorat, da, și autorităților locale care au preluat frâiele, structurilor și mecanismelor create de ele, și artiștilor, instituțiilor și organizațiilor culturale, nucleelor creative independente, dar și publicului, așadar comunității. O comunitate cârcotașă, divizată, orgolioasă, cu șpaisul plin de ifose, totuși cu o nebănuită forță motrice, o putere de a trage căruța istoriei (ce-i drept, cam în toate direcțiile).

Cred că 2023 a fost anul cel mai generos al istoriei locale postdecembriste. Cred că oricine a avut o idee (cât de cât) culturală, dorința să o materializeze și tenacitatea să o argumenteze, a găsit resursele pentru ea. Și orice om din aceasta comunitate, ca și dintre cei aflați în trecere, a găsit, dacă a vrut (bold: dacă a vrut!) ceva să i se potrivească în programul cultural. Au fost evenimente care au atras mii de spectatori și acțiuni pe care le-au văzut doar cei care le-au făcut și prietenii lor, dacă aveau prieteni. Și nu toți aveau. Mai cred că unele dintre ele au trecut fără să lase vreo urmă, altele au schimbat, poate, ceva, iar unele vor continua și vor conta. Am văzut mii de oameni la concertul unei cântărețe de melodioare stupide și am urmărit, alături de alți 10 oameni într-o sală de 600 de locuri, instalația teatrală a unuia dintre cei mai mari regizori ai lumii (un soi de fetiș teatral al meu).

Cum am zis, oricine a avut o idee (cât de cât) culturală, și-a putut găsi în CCE 2023 loc pentru ea. Și resurse. Organizațiile mari, bine poziționate, au absorbit mult și ușor, cele mici au primit, prin comparație, infime finanțări din care s-au străduit să livreze cât mai mult. Altfel spus, Capitala Culturală i-a făcut pe cei mari și mai mari, pe cei bogați și mai bogați. Pe ceilalți, cei mici, i-a lăsat cam la fel, poate doar ceva mai obosiți și mult, mult mai antrenați să lupte pentru bucățica lor de oraș, capitală sau nu. Cum s-au decontat (încă se decontează) aceste resurse, asta e altă poveste, cu accente pe alocuri absurde și grotești, poate o s-o povestim cândva.

În ce mă privește, simt că am făcut mai mult decât am văzut. Aș fi vrut să fiu mai prezentă la evenimente, mai ales la cele ale prietenilor, cred că cine a inventat capitalele culturale ar fi trebuit să inventeze și ziua de 99 de ore. Am ratat, așadar, ca spectator mai multe decât în alți ani și regret asta.

La Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely a montat Tomi Janežič, a regizat spectacolul 1978, iar asta este un eveniment tangent la miracol, aproape că nici acum, când spectacolul său există și se joacă la Timișoara, nu-mi vine să cred că e posibil. Și îl puteați vedea în 17 și 18 februarie 2024, la Hala Hidro. Sunt sigură că 1978 nu ar fi fost posibil fără TM2023CCE. Janežič, ale cărui spectacole montate în Slovenia au fost văzute în Timișoara doar la TESZT Festival (Pescărușui, Moartea lui Ivan Ilici, No title yet) e pentru mine (și pentru alții ca mine) un Dumnezeu al teatrului contemporan. Și a venit la Teatrul Maghiar după Andrei Șerban, după Silviu Purcărete și după Kokan Mladenović, iar acum la Teatrul Maghiar lucrează regizorul Philip Parr, directorul Festivalului Shakespeare din York, montează Pericle.

foto László Beliczay

Cu Arte-Factum, proiectul nostru independent, ne-am propus 50 de evenimente în 2023, dar ne-a luat valul și am trecut de 90. Am început în 10 ianuarie cu ”Arta pârțului”, one-man-show de & cu Levente Kocsardi, după Jurnalul unui geniu, de Salvador Dali, la finisajul expoziției lui Mihai Donici, Totalitatea formelor, în Galeria Subterană a Casei Artelor. Apoi, când la Timișoara se petrecea weekend-ul deschiderii oficiale, am mers să ”deschidem Capitala” la Budapesta și Szeged, la invitația Institutului Cultural Român, cu expoziția ”înainte de BRÂNCUȘI előtt”, solo-show de etnosculptură M.C.Donici, cu ”Flauros”- recitalul de flaut al lui Vlad A. Colar și ”Marmeladov”, monodrama lui Levente Kocsárdi, după Feodor Mihailovici Dostoievski. Timp de 20 de seri de joi, adică 5 luni întregi, am stat în Piața Unirii, la monolit, ”Așteptându-l pe Brâncuși”. Cred că ăsta a fost, pentru noi, cel mai bun barometru al Capitalei Culturale: s-au oprit să vadă etnosculpturile lui Mihai și să vorbească cu noi oameni de unde nici nu gândeai, din Bolivia, Peru, Mongolia, Coreea,Nepal... jurnalul pe care l-am ținut acolo e, poate, cea mai frumoasă ilustrare a ceea ce a însemnat acest an. Am făcut alai cu SperieCiorile, un perfomance vizual-acustic imersiv cu tineri performeri, a fost grozav. Cu Nocturnalii, platforma noastră de teatru independent, am jucat toate spectacolele din repertoriul Arte-Factum, în regia lui Levente Kocsárdi, și, da, a fost anul în care sălile ni s-au umplut cât ai clipi la fiecare spectacol și am avut un public nou, aparte, am avut spectatori din Australia, Olanda, Irak, Spania și alte, multe, țări, lucru care, hai să fim sinceri, nu se întâmpla atât de ușor înainte de 2023.

Am avut și premiere. Eu am scris o piesă despre singurătate, Levente a regizat-o și am fost- suntem încă! – uluiți de impactul pe care îl au ”Monoloagele solitudinii”. În acest spectacol a debutat în teatrul independent, la 83 de ani, o divă a scenei maghiare și a Timișoarei, actrița Fall Ilona, care joacă alături de foarte talentații tineri actori ai companiei #artefactum. Cu premiera #dosztoievskij b@r/reTurn, Levente a recompus ”Crimă și pedeapsă” din monoloagele personajelor principale, pe verticală, în Pepiniera 1306, un loc care ne-a fascinat în acele nopți. Spectacolul ăsta a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am făcut și trăit în 2023, sentimentul incredibil pe care l-am avut când am văzut că de jos, din piața Victoriei, sute de oameni ne urmăreau, e de nepovestit. Ce vreau să spun rememorând asta e că 2023 a fost un an fenomenal, dacă așa ți l-ai făcut, sau doar un an mai agitat decât de obicei, dacă ai stat pe margine să chibițezi.

Ce rămâne după Capitală? Un capital pe care bine-ar fi să-l înmulțim. Cred că flora spontanee a Capitalei culturale se va rări simțitor, vor dispărea, ca și cum n-ar fi fost, multe proiecte, iar organizațiile care le-au generat se vor orienta spre alte locuri, spre noi resurse. Cultura locală va redeveni motorul principal al vieții comunitare. Și aici, lucrurile se vor așeza previzibil: cei bine înșurubați în sferele (circumstanțiale) de influență își vor asigura acces direct și lejer la resurse, ceilalți vor concura iar în cursa nebună a ”call”-urilor. Unii, epuizați, vor renunța sau își vor rări acțiunile, alții, mai noi și ambițioși, vor crește. Cum ziceam, cei mari vor fi și mai mari, cei mici vor fi și mai mulți, și mai mici. Dar rămânem cu ceva important: mecanisme funcționale (perfectibile, dar esențiale) de finanțare, o relație reconstruită între public și artiști, un reflex sănătos de consum cultural, o atmosferă care colorează puternic Timișoara pe harta destinațiilor dezirabile, un oraș de orașe, în care e iar fain/cool/mișto să mergi la evenimente culturale. Și câteva tone de foi A4 arhivate pe care scrie, de mii de ori, ”conform cu originalul” și ”bun de plată”.

Simona Donici este director artistic al Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely", coselecționer al festivalului TESZT și este co-fondatoare a companiei independente Arte-Factum. Prima noastră discuție s-a întâmplat în februarie 2023.

foto de Diana Bilec

Marele Ecran: S-au deschis lucrurile în zona locală și independentă cum doreai?

Otniel Floruț: Sunt convins că 2023 a fost o mare provocare atât pentru artiști cât și pentru oamenii din spatele scenelor. Partea bună e că au fost activate câteva spații iar din multitudinea de evenimente publicul a putut alege cu ușurință. Vorbesc și de publicul local și de turiștii care au gravitat în jurul scenei locale. Mai cred că sectorul independent a oferit mult și a fost o alternativă benefică evenimentelor deja consacrate în oraș.

M. E.: S-au deschis și pentru tineri?

O.F. Am văzut mulți tineri implicați în evenimente în cadrul capitalei culturale, tineri care au preluat posturi pe diferite domenii de activitate. Presupun că și unii și alții au avut multe de învățat, au văzut minusurile, și-au adus aportul și cel mai important e că s-au dezvoltat și profesional. Să nu uităm: ei se vor înscrie în publicul educat de mâine.

M. E.: S-au mai educat gusturile publicului și pentru azi?

O.F. A existat o expunere a publicului timișorean la inițiative noi. Și mai ales cei care nu au acces ușor la evenimente. Părerile au fost împărțite, am auzit critici constructive, am văzut comentarii gratuite. Ceea ce rămâne cu fiecare e acea experiență trăită în fața scenelor, ecranelor de proiecție, a conferințelor, iar din acest punct de vedere e clar că au existat acțiuni care se pot intitula eveniment. De asemenea, mulți timișoreni au luat contact astfel cu o comunitate educată, bine dezvoltată, formată de artiști și public.

Pe de altă parte, a existat o saturație de evenimente care au obligat scena locală să țină pasul cu un ritm artificial și am văzut destule proiecte ratate din graba organizatorilor sau din timpul prea scurt de a adapta lucrurile la cerințele organizatorilor. Timișoara nu este și nu a fost o fabrică de evenimente. Timișoara oferă și consumă cultură prin indivizi, nu prin mase, iar împingerea limitelor cu evenimente recurente care oricum existau în anii anteriori, fără a inova în 2023, cred că a fost doar un sacrificiu inutil al organizatorilor de evenimente și un efort de care orașul se putea lipsi.

M. E.: Ne-am conectat la ce se întâmplă afară?

O.F. Au existat numeroase colaborări, atât cu orașe din țară cât și cu alte țări. Partea tristă e că unele dintre acestea n-au fost un tren de prins, ci mai degrabă se vor trece cu vederea în timp sau vor părea întâlniri accidentale din care nu a rezultat o colaborare pe termen lung. Sper ca măcar instituțiile de cultură din Timișoara să păstreze colaborările și spiritul de inițiativă pe care l-au avut fiindcă dacă vom gândi doar local, ne putem aștepta la rezultate minimale pentru un public ușor dezinteresat sau de-a dreptul ignorant când vorbim de evenimente de nișă.

Otniel Floruț este actor și am deschis cu el seria de interviuri încă din 2022, aici.

interviuri consemnate de Lucian Mircu

marți, 9 ianuarie 2024

Cu ce rămânem după 2023 (II)

VALUL DOI DE RĂSPUNSURI

Cercul se închide. Consemnăm încă o serie de răspunsuri din partea oamenilor care în 2023 și-au declarat în fața Marelui Ecran previziunile, temerile sau așteptările. Desigur, nimeni nu vine cu concluzii definitive. Toți știm că lucrurile mai au nevoie de timp pentru a se așeza, pentru a se decanta. Cum spune Florin Unguraș, "unii parametrii concreți vor putea fi cuantificați exact după un an". Până atunci, servim câteva impresii la cald.

apus de soare cu auroră boreală, Timișoara, ianuarie 2024

GORAN MRAKIĆ

Marele Ecran: Am revăzut ce spuneai anul trecut: "Sper ca după 2023 să se diversifice oferta culturală, să apară cât mai multe proiecte independente și originale, să se înființeze la Timișoara o editură mare, cu acoperire națională și internațională, să reapară anticariatele, să se redeschidă unele cinematografe și centre culturale, să se aloce mai multe fonduri pentru cultură, etc." E clar că unele s-au împlinit, altele nu. Cu ce rămânem, cu ce rămâi tu?

Goran Mrakić: Nu am fost implicat, în afară de câteva evenimente la care am fost invitat, în ceea ce a însemnat Anul cultural 2023. Înțeleg că a fost o chestie importantă pentru Timișoara, pentru instituțiile culturale, pentru oamenii implicați în cultură, pentru artiști, dar viziunea mea despre cultură este ușor diferită, așa că nu-mi pot permite să comentez despre ce și cum au făcut alții, mai ales că n-am apucat să asist nici la 10 % din evenimente.

Goran Mrakić este un scriitor timișorean de naționalitate sârbă. Mai întâi, am vorbit despre 2023 aici.

evenimentul preferat de Lucian Barbu, la Balamuc (colectiv de artiști)

LUCIAN BARBU

Marele Ecran: Am promis că revin, pentru a revedea în oglinda cele spuse la începutul lui 2023. Așadar, cum vezi orașul în urma rezidenței de un an aici?

Lucian Barbu: Mai mult ca sigur am ajuns să îl cunosc mai bine. Încă nu am pătruns prin toate colțurile cartierelor periferice, dar sper că vor exista ocazii care să mă poarte și pe acolo. Mai mult decât clădiri, semafoare și parcuri, am ajuns să pun și oameni pe hartă, pe care i-am cunoscut (sau i-am cunoscut mai bine) anul acesta.

M.E.: Ce te-a surprins plăcut? Ce s-a confirmat?

L.B.: S-a confirmat atmosfera de la Balamuc, unde am petrecut toată primăvara-vara desenând, gătind, mâncând și interacționând cu vizitatorii (fie participanți la evenimentele deschise publicului din cadrul rezidenței, fie prieteni vechi de-ai Balamucului care au trecut în vizită la un bol de supă și o bârfă). S-a confirmat și așteptarea că o să îmi placă orașul. Surprinzătoare a fost viteza cu care am fost integrat în comunitatea de aici, căldura oamenilor, planurile și proiectele care au răsărit din interacțiuni. Nu mă așteptam nici să fiu inclus permanent în Balamuc. La cât mai multe supe împreună!

M.E.: Cu ce rămânem după 2023? Cu ce rămâi tu, personal?

L.B.: Pot răspunde mai sigur la nivel personal. Simt că rămân cu multe întrebări, multe liste, cu un loc la Balamuc și cu recunoștință pentru toate persoanele cu care am avut ocazia să vorbesc / colaborez / lucrez. Mai rămân și cu un domiciliu nou și cu un teanc de cutii pe care trebuie să le transport cumva de la Cluj aici. Mai general, cred că rămânem unii cu ceilalți.

M.E.: Care ar fi cele 3-5 evenimente pentru care ar fi meritat să vii de la Cluj (sau din alte părți) dacă nu locuiai în Timișoara?

L.B.: Știu că ediția de anul ăsta de Sit+Read m-ar fi adus în oraș categoric. După mulți ani de fomo și un an în care am participat de la distanță, am avut ocazia să particip fizic în 2023 la târg. CozZzmonautica, dar și CultureQuest, organizate de Indecis m-ar fi făcut iar să cumpăr niște bilete de tren Cluj-Timișoara. O urmăresc religios pe Sorinei Vazelina pe Instagram și aș fi făcut tot posibilul să ajung la lansarea ei de hartă cu atelierele meșteșugarilor din oraș, dar și să îi fiu martor la proiectul din cadrul Bienalei ArtEncounters. Proiectele organizate de Simultan iar m-ar fi scos din Cluj. În materie de expoziții, pentru Performing 89 și Chronic Desire aș fi străbătut kilometri. Evenimente la care nu am ajuns, dar la care aș fi vrut să merg: Zona & și ieșirea cu pluta pe Mureș, Escape From Timișoara, a lui Vlad Cadar.

Lucian Barbu este artist full time - o cincime Balamuc, o pătrime After Hours Work Club, o noime ArtiViStory și o jumătate din LuciAna. Declarația din 2023, aici.

OTILIA GHIȚESCU

Marele Ecran: Spuneai la începutul anului că nu știm să fim o comunitate. S-a avansat sau nu în sensul asta?

Otilia Ghițescu: Eu cred că da. Gândește-te că au fost, nu știu, vreo 3.000 de voluntari de toate vârstele. Am regăsit printre ei oameni la care nu mă așteptam, pentru că nu mi-aș fi imaginat că i-ar putea interesa o astfel de activitate. I-am și întrebat pe unii de ce s-au „băgat” voluntari și mi-au zis că au simțit că e nevoie de ei. Na, pentru mine asta înseamnă că, undeva, cel puțin la unii, s-a declanșat ceva care i-a făcut să vrea să facă parte din povestea asta. Și cred că e mare lucru.

Sunt și oameni care au lucrat pe mai multe proiecte, în echipe diferite. Și-au pus cap la cap abilitățile și cunoștințele, pentru a lăsa în urmă ceva bun, ceva de calitate. De cele mai multe ori a ieșit. Ceea ce, cred eu, e un pas înainte. Cred că ăsta e și marele câștig al anului. Sau unul dintre ele. Sper să construim mai departe.

M.E.: Vezi curcubeul ala de la capatul anului cultural, curcubeul de care vorbeam acum un an?

O.G.: Da, chiar l-am văzut, în ciuda celor care spun că nu s-a întâmplat nimic în oraș. Doar că, știi, în timp ce plouă, nu prea știi, sau știi de puține ori, că la final va apărea curcubeul. Uneori te ajută lumina. Adu-ți aminte că, la finalul interviului de acum un an, am ieșit cu tine în stradă să caut curcubeul, fiindcă văzusem pe geam cum s-a schimbat lumina.

Așa și cu anul ăsta, nu-mi era foarte clar când, unde și, la un moment dat, chiar dacă o să apară curcubeul ăsta. Fiindcă la un moment dat, trebuie să recunosc, nu-mi părea prea fain. Dar l-am găsit. Pentru mine, curcubeul ăsta au fost întâmplările culturale la care nu mă așteptam să aibă loc sau nu mă așteptam să-mi placă. Și nici n-am văzut tot ce s-a petrecut, că nu am avut timp, așa cum n-au avut mulți. Dar mare parte din ce am văzut mi-a plăcut.

Și, dacă tot ai zis de curcubeu, astă-vară, în ultima zi în care se juca „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” în Piața Libertății, era duminică, stătuseam toată după-masa cu ochii în aplicațiile meteo, să vedem când vine furtuna, că se anunțase ceva. Se tot apropia ora de start, a început să plouă un pic, s-a decalat, era așa, nici-nici. Doi stropi, niște soare… Și, la un moment dat, așa, din spatele Bibliotecii Județene, a apărut un uriaș curcubeu dublu. Pentru mine a fost semnul că e bine ce facem. Și-a fost, fiindcă, deși s-a mai pornit o repriză de ploaie, s-a oprit la timp cât Făt-Frumos să-și ducă la capăt călătoria.

M.E.: Deci s-au întâmplat și lucrurile bune la care sperai…

O.G.: Sigur că s-au întâmplat. Am văzut „Măiastra” lui Brâncuși, că nu apucasem la Tate și m-am tot minunat din ce timp și spațiu vine, am văzut expoziția Brauner, care pentru mine a fost spectaculoasă, am făcut un interviu cu Pascal Bruckner, care m-a făcut să râd, ca să-mi treacă stresul, am prins bilet la Malkovich la spectacolul ăla de „la matineu”, fix în ultimul rând, de-am zis că o să murim lichefiați de cald… Am trăit la maximum „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, am fost, puțin, și ghid-spiriduș la o expoziție de artă naivă în Palatul Ștefania care m-a făcut să întâlnesc și să povestesc cu oameni despre copilărie și vremuri, am văzut de alte câteva ori „Grand Hostel”, la Auăleu…

Am fost și la Cargo X, cu Rimini Protocol, am fost și la Cazarma U, și la garnizoană, în Libertății… Și la filarmonică am fost, și la film, și la festivalul La Pas… și la MV am fost… Tot pe drumuri am fost în 2023 și sigur am uitat destule. Și nu fiindcă nu au fost faine, ci pentru că, sincer, nu am făcut încă ordine la mine în cap după anul ăsta. Nu complet. Și o să mai dureze un pic. (sublinierea Otiliei, n.n.)

Că ziceai de lucruri bune, uite, s-a deschis Cinema Timiș și, pe final de an, am văzut acolo „De ce mă cheamă Nora, dacă cerul meu e senin” și „Pe aripile vântului”, la primul cu sala plină-plină, la al doilea, aproape plină. Păi ce zice asta despre noi?

M.E.: Cu ce mai rămânem? Care-s provocările ce urmează?

O.G.: Am avut multe, chiar dacă n-am avut, știu eu, concerte de-alea cu zeci de mii de spectatori. Nu întreb iar unde le-am ține, că știm răspunsul. Dar, uite, am văzut-o pe Roisin Murphy acasă, la Timișoara, chiar dacă pentru Bjork a trebuit să merg la Praga (râd). Lăsând gluma la o parte, am avut multe și, așa cum am scris de-a dreptul obsesiv în newsletter-ul de la TM2023, aproape în fiecare săptămână: “numai dacă n-ai ieșit din casă n-ai găsit ceva care, dacă nu să-ți placă, măcar să te facă curios”. Și cred că ăsta ar fi primul semn bun: obișnuința de a ieși din casă și de a căuta un lucru care să-ți placă.

Am uitat să zic mai sus, avem de anul ăsta Muzeul Apei, în Calea Urseni. A avut 20.000 vizitatori în șase luni, deși e la marginea geografiei și, dacă n-ai mașină sau nu biciclești, n-ai cum ajunge acolo cu transportul public. Păi oamenii au mers până acolo, fiindcă au fost curioși. Minunat că se întâmplă asta și bravo echipei care a făcut lucrurile să se întâmple.

Cu ce rămânem om vedea. Sper ca oamenii care au făcut lucruri faine în 2023, cât mai mulți dintre ei, să vrea să meargă mai departe. Să-și găsească motivația și inspirația de a crea întâmplări care să meargă la sufletul oamenilor. Sper ca autoritățile să fi înțeles, după 2023, atât ce lipsește orașului pentru a putea organiza mega-evenimente pe care publicul și le dorește, cât și că, dincolo de festivaluri și concerte cu artiști ultra-cunoscuți, e nevoie de un strat de cultură, să-i spunem mai puțin glamour, dar consistent și constant. Și, dacă au înțeles, să și facă ceva concret, că de promisiuni e plin podul, vorba aia.

Provocarea va fi, absolut, restrângerea resurselor financiare. Fiindcă un an ca 2023 n-o să mai prindem. Dar chiar sunt curioasă ce va urma, mai ales că 2024 e și an electoral.

Otilia Ghițescu: jurnalist (RFI România), călător și cititor. Primul curcubeu pe 2023 s-a văzut aici.

Florin Unguraș (foto pe film de Cristian Gordan)

FLORIN UNGURAȘ

Marele Ecran: Spuneai că evaluarea autentică după eveniment e mult mai importantă, chiar dacă nu o faci perfect, a ceea ce rămâne celor din comunitate. "Măcar ăștia cu cultura să ne evaluăm onest, nu ca politicienii. Să nu ai o butaforie doar pentru că trebuie să chelutuiești niște bani. Ăsta ar fi cel mai mare eșec".

Florin Unguraș: Rămân în continuare în spatele acestor afirmații. Chiar cred că trebuie să facem foarte obiectiv această evaluare, să vedem cu ce ne-am ales. Cel puțin în ceea ce privește partea muzicală a programului, evaluarea ar trebui făcută în etape. Ar trebui să lăsăm măcar un an să curgă, în care să evaluăm niște parametri concreți: cu câte locații noi ne-am ales, câte trupe și câți DJ noi am reușit să plasăm pe altă traiectorie artistică, cât de bine vând bilete festivalurile de vară din Timișoara și câte evenimente muzicale tip concert/festival cu bilet se organizează în oraș, lista poate continua. Sunt parametri după care putem evalua peste un timp dacă acest moment festiv ne-a influențat într-un mod pozitiv sau nu.

Așteptările mele nu erau foarte mari, cum ți-am zis și la interviul anterior. Și asta din două motive. În primul rând, citisem foarte atent bid-book-ul și muzica nu ocupa un rol central în ceea ce își propusese Capitala Culturala la Timișoara, lucru care s-a confirmat. Este o opțiune strategică pe care o pot înțelege pentru că și la nivel global muzica pop a pierdut oarecum din preponderență în ultimii 10-15 ani, cel puțin ca vizibilitate. Cred că mulți din generația mea au această percepție, pentru că Timișoara dacă a excelat în ceva a fost pop-culture. Mă refer la toată muzica pop, rock, inclusiv jazz. Unii așteptam poate un soi de relansare a scenei muzicale timișorene. Care Timișoară a fost capitală muzicală autentică, nu stabilită de un juriu, niște zeci de ani, cel puțin pentru România.

În al doilea rând, era un program european, guvernamental, într-un fel sau altul. Există limitări administrative întotdeauna, proceduri. Nu e ca și cum cineva are câteva zeci de milioane de euro într-un cont și îi cheltuie după o viziune proprie, într-un mod strategic foarte coerent. Eficiența nu e punctul cel mai important într-un astfel de program. Din această inadecvare izvorăsc și multe nemulțumiri care există și care, în bună parte, cred că sunt pe nedrept catalogate ca hate. Îmi displace profund viziunea asta foarte dihotomică.

M.E.: Care sunt cele 3-5 evenimente care te-au provocat și pentru care ai fi venit, cum vorbeam, în oraș?

F.U.: Chiar am curaj să fac câteva nominalizări de lucruri care mi-au plăcut, dar strict legat de muzică. În celelalte domenii nu am expertiză, deși m-am bucurat de unele. Per ansamblu, întreg programul mi s-a părut de succes. Mi s-a părut important că s-a mobilizat comunitatea, oamenii s-au ajutat. O parte din obiective au fost atinse pentru că programul chiar a însemnat ceva pentru orașul Timișoara. N-au fost nici fail-uri majore. Mă temeam de asemenea momente penibile, dar nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta.

Revenind la evenimente, aș puncta că festivalurile de jazz au fost amândouă mult mai puternice ca de obicei. S-a simțit alt suflu. Cu siguranță, Wynton Marsalis la Filarmonică și închiderea programului Capitalei Culturale. În special a doua zi a fost un eveniment de un calibru care putea să ne inspire. Au fost și multe evenimente mici și reușite cu artiști locali și aș vrea să accentuez faptul că artiștii locali au fost foarte susținuți și au avut o parte din acest program. Mi s-a părut un lucru foarte pozitiv, care cred că va conta destul de mult.

M.E.: Cum vezi perioada care urmează? Îți reamintesc ce ai spus: "Sunt printre cei care prognozează că 2024 va fi un setback, după efervescența asta alimentată totuși artificial. Consider că așa cum va fi acest an, bun-prost, o să ne aducă și beneficii. Vom vedea spații noi și o creștere a interesului public pentru evenimente. Problema e că, intrând atât de mulți bani în acest ecosistem într-o perioadă scurtă, după ce acești bani nu vor mai exista va fi mai greu să supraviețuiești în domeniu. Sunt convins că vor fi și lucruri care vor rămâne."

F.U.: Da, la ce ziceam se adaugă și dificultățile economice care încep să apară, destul de evident. Va fi definitoriu pentru toată scena, pentru dorința publicului de a plăti bilet, pentru capacitatea de a susține niște spații. Din păcate, spații publice noi, în afară de cinematografe -care nu sunt exact genul de spații de care ai nevoie pentru concerte- nu prea s-au deschis. Pentru moment n-am câștigat mult în zona asta. În schimb, s-au deschis câteva spații private de tip club. Pentru ele, anul 2024 va fi absolut decisiv dacă vor supraviețui, dacă își vor defini identitatea, dacă își vor găsi public și vor supraviețui financiar.

Nu cred că anul (2023) în care au fost foarte multe evenimente muzicale gratuite o să ajute din punct de vedere al mentalității și al dorinței de a plăti un bilet. Vom vedea. De asta spun că e necesar să treacă niște timp ca să vedem dacă obișnuința asta - care a existat în 2023- de a consuma evenimente de tot felul va determina în continuare o deschidere mai mare a publicului pentru a susține spații și evenimente, nu doar muzicale.

Florin Unguraș (UFO) este organizator de evenimente muzicale, fondator TM Base. Cu el am început discuția la finalul lui 2022, aici.

imagine din spectacolul 1978 (Teatrul Maghiar)

VESNA ROȘCA

Marele Ecran: Erai pesimistă, ziceai că suntem nepregătiți. Am făcut din rahat-bici, heirupul de care ziceai? Cu ce rămânem? Sperai la un apetit crescut și împrietenirea oamenilor cu „diferite versiuni de cultură”.

Vesna Stepanov: Am fost circumspectă înainte de 2023 și o parte din presupuneri mi s-au confirmat, altele nu - și mă bucur că e așa. Cea mai mare surpriză e că oamenii s-au urnit din case pentru câteva evenimente la care nu aș fi zis că va exista interes (pentru că erau de calitate îndoielnică sau prost gândite sau locația era foarte departe de centru), ceea ce arată că au fost de toate pentru toți și că există speranță să chemăm publicul în continuare.

Reversul medaliei e ca în viață – the rich will get richer, the poor will get poorer, adică operatorii mari s-au descurcat bine și au dus proiecte cu adevărat importante și bine finanțate, iar cei mici se vor chinui în continuare cu finanțările, nu văd un mare miracol să se fi produs pentru problemele de sistem. Infrastructura e în continuare insuficientă pentru domeniul în care lucrez, artele spectacolului, și va fi așa încă mult timp. Aș zice că s-a făcut prea puțin export de cultură timișoreană în alte orașe și țări, ceea ce ar fi fost binevenit și mult mai ușor de finanțat în 2023 – în schimb am importat din toate părțile evenimente, încât am atras turism cultural pentru artiști invitați (de calitate sau nu) mai mult decât pentru locali.

O ultimă remarcă e că activarea cartierelor periferice nu s-a produs, astfel că o bună parte a locuitorilor nici nu au simțit că ar exista ceva deosebit pentru ei în acest an. Din toate evenimentele anului, rămân cu superba expoziție „Individual compus” de la Garnizoană, spectacolul „1978” de la Teatrul Maghiar și concertul lui Tarek Atoui de la Sinagogă.

Vesna Roșca se ocupă de comunicare și relații internaționale la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely Timișoara. Este co-curator TESZT și parte din echipa Ceau, Cinema! Am vorbit despre 2023, tot aici.

Interviurile au fost consemnate de Lucian Mircu

Pagini