Marele Ecran: Violența nu are granițe

duminică, 11 august 2024

Violența nu are granițe

text de Iulia Popa

Intercepted, regizat de Oksana Karpovych, este un documentar care folosește ca punct de plecare convorbirile telefonice ale soldaților ruși cu familiile lor de la începutul invaziei din Ucraina. Deși discuțiile au o încărcătură emoțională puternică, materialul audio este acompaniat de cadre statice filmate în casele distruse ale civililor ucraineni, construind două povești din perspectivele paralele ale conflictului.

În ceea ce privește materialul vizual pe care regizoarea alege să îl folosească, poate fi observat faptul că majoritatea cadrelor sunt filmate din interiorul caselor, nu din exterior. Această amplasare a camerei ne oferă nouă, spectatorilor, o poziție mult mai activă de a urmări filmul, nu doar una pasivă, de observatori.

Ce e cel mai tulburător e faptul că în unele dintre casele bombardate încă putem vedea pe mese alimente sau medicamente, urme vii ale celor care au trebuit să își părăsească de urgență locuințele. Interesant la film este faptul că, deși îi vedem doar în cateva cadre, civilii ucraineni sunt punctul central al documentarului. Chiar dacă îi ascultăm în continuu pe militarii ruși vorbind cu familiile lor rămase acasă, discrepanța dintre discursul acestora și imaginile orașelor distruse, ale satelor aproape goale, ale tancurilor rămase pe marginea drumului te determină să te gândești la ucrainenii care cândva au dus o viață liniștită acolo.

Totodată, în înregistrările audio sunt foarte multe trimiteri la stilul de viață al acestora: soldații ruși sunt uimiți de cât de bogați sunt oamenii, cât de multe haine de firmă au, cât de multe alimente găsesc în casele lor, subliniind în repetate rânduri ce trai bun au aceștia, spre deosebire de viața dusă de ei în Rusia, iar ca răspuns, mamele îi încurajează să fure și să aducă acasă obiectele de care au nevoie. Tot acest șoc cultural al soldaților ruși doar contribuie și mai mult la construirea uneia dintre ideile centrale ale filmului, respectiv propaganda despre război și ucraineni (care ajung să fie numiți naziști în repetate rânduri) care e răspândită în Rusia.

Un alt element important din film îl constituie poziția soldaților față de misiunea pe care o au, care pe parcursul conflictului se modifică. Unii dintre ei sunt determinați încă de la început să ucidă și să își „servească” țara și interesele ei, în timp ce mamele sau iubitele lor sunt reticente la aceasta violență barbară și pledează pentru nevinovăția oamenilor; iar de cealaltă parte îi avem pe soldații cărora le este milă de locuitorii orașelor pe care le invadează și le avertizează pe mamele lor să nu aibă încredere în informațiile furnizate de statul rus în legătură cu invazia. Această paralelă intuiește un nou subiect pe care filmul îl urmărește, declinul sănătății psihice a soldaților și instabilitatea lor, care e resimțită încă de la începutul atacului.

Discursul soldaților ruși evoluează într-un mod surprinzător pe parcursul filmului, aceștia fiind într-un constant proces de dezumanizare. La început, chiar și cei care susțineau cauza războiului și nu se împotriveau violenței pe care trebuiau să o aplice erau totuși doar niște oameni care respectau ordinele primite, nu o făceau din plăcere. Însă spre finalul filmului, în discuțiile cu cei de acasă, aceștia recunosc că și-au pierdut controlul, că tortura pe care o aplică le face plăcere, începând chiar să le povestească amănunțit mamelor/iubitelor tehnicile folosite. Iar de cealaltă parte îi avem pe soldații care le spun mamelor lor că nu se vor mai întoarce acasă, fiindcă au fost încă de la început trimiși la moarte, rugându-le pe acestea, drept ultimă dorință, să îi protejeze pe propriii nepoți de armată, să nu îi înroleze niciodată.

Toate aceste discrepanțe în discurs sunt șocante din perspectiva de spectator, însă nu e vorba despre un șoc care trece după câteva minute pentru că realizezi că nu te afectează în mod direct, ci de o conștientizare a violenței și cruzimii care au existat întotdeauna, în locuri și perioade diferite.

Într-un interviu acordat Festivalului de la Berlin (unde filmul a avut premiera mondială în cadrul secțiunii Forum), regizoarea povestește despre traseul pe care l-a avut alături de echipă în timpul filmărilor: au plecat din nordul Ucrainei, au mers în sud și au încheiat în est. În film, însă, aceste mutări teritoriale nu sunt sesizabile, iar decizia regizoarei de a nu specifica zonele unde se aflau în timpul filmărilor a avut ca scop accentuarea faptului că violența era atât de puternică și toate daunele atât de grave, oamenii fiind la fel de afectați de război, indiferent de orașul unde se aflau. Filmul Intercepted ne demonstrează că violența chiar nu are granițe, fie că ne referim la cele fizice, fie că le discutăm pe cele emoționale.

Cronică scrisă ca parte a atelierului de critică de film, coordonat de Victor Morozov, în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Ceau, Cinema!