luni, 19 februarie 2024

Cu ce rămânem după 2023 (III)

Anul 2023 încă nu s-a încheiat pentru unii. Lucrează încă la deconturi pentru că, și asta am auzit în cor, a fost un an cât trei. Alte voci spun că anul cultural 2024 încă nu a început -cel puțin la nivel de apeluri la proiecte (ceea ce amintește situația nesigură de dinainte). Așadar, nu e târziu să mai ascultăm două opinii pe marginea "țircularei 2023" din partea a doi oameni de teatru: Simona Donici și Otniel Floruț.

                                                  "dosztoievskij reTurn" - foto Cristi Tzecu


Marele Ecran: Când am vorbit (în urmă cu 1 an) ai semnalat șirul lung de rateuri până în 2023. Ce-am avut și cu ce rămânem? S-a recuperat din sensul comunitar al proiectului așa cum sperai? Ce urmează?


Mona DoniciGata? S-a terminat? Încă nu am sentimentul unui final de partidă. Încă mai am de făcut două dosare de decontare, scriu încă, de mii de ori, ca un școlar pedepsit pentru obrăznicie, ”conform cu  originalul” și ”control financiar preventiv propriu”, de mii de ori, scriu și în somn aceste cuvinte care-mi vor defini, probabil, pentru tot restul vieții amintirile despre Capitala Culturală a Europei (și a mea).

2023 a fost un an extraordinar. A fost un an în care am trăit și muncit cât în trei, unul peste altul. Un an nesperat de bun pentru Timișoara, spun nesperat chiar și pentru cel mai optimist patriot local, după anii critici în care Capitala capitulase (iartă, nu mi-am putut reprima tentația de a scrie asta) și marile speranțe își dădeau, patetic, sfârșitul obștesc. Cred că performanța orașului în acest an este exact acest neverosimil reviriment, datorat, da, și autorităților locale care au preluat frâiele, structurilor și mecanismelor create de ele, și artiștilor, instituțiilor și organizațiilor culturale, nucleelor creative independente, dar și publicului, așadar comunității. O comunitate cârcotașă, divizată, orgolioasă, cu șpaisul plin de ifose, totuși cu o nebănuită forță motrice, o putere de a trage căruța istoriei (ce-i drept, cam în toate direcțiile). 

Cred că 2023 a fost anul cel mai generos al istoriei locale postdecembriste. Cred că oricine a avut o idee (cât de cât) culturală, dorința să o materializeze și tenacitatea să o argumenteze, a găsit resursele pentru ea. Și orice om din aceasta comunitate, ca și dintre cei aflați în trecere, a găsit, dacă a  vrut (bold: dacă a vrut!) ceva să i se potrivească în programul cultural.  Au fost evenimente care au atras mii de spectatori și acțiuni pe care le-au văzut doar cei care le-au făcut și prietenii lor, dacă aveau prieteni. Și nu toți aveau. Mai cred că unele dintre ele au trecut fără să lase vreo urmă, altele au schimbat, poate, ceva, iar unele vor continua și vor conta. Am văzut mii de oameni la concertul unei  cântărețe de melodioare stupide și am urmărit, alături de alți 10 oameni într-o sală de 600 de locuri, instalația teatrală a unuia dintre cei mai mari regizori ai lumii (un soi de fetiș teatral al meu).

Cum am zis, oricine a avut o idee (cât de cât) culturală, și-a putut găsi în CCE 2023 loc pentru ea. Și resurse. Organizațiile mari, bine poziționate, au absorbit mult și ușor, cele mici au primit, prin comparație, infime finanțări din care s-au străduit să livreze cât mai mult. Altfel spus, Capitala Culturală i-a făcut pe cei mari și mai mari, pe cei bogați și mai bogați. Pe ceilalți, cei mici, i-a lăsat cam la fel, poate doar ceva mai obosiți și mult, mult mai antrenați să lupte pentru bucățica lor de oraș, capitală sau nu. Cum s-au decontat (încă se decontează) aceste resurse, asta e altă poveste, cu accente pe alocuri absurde și grotești,  poate o s-o povestim cândva.

În ce mă privește, simt că am făcut mai mult decât am văzut. Aș fi vrut să fiu mai prezentă la evenimente, mai  ales la cele ale prietenilor, cred că cine a inventat capitalele culturale ar fi trebuit să inventeze și ziua de 99 de ore. Am ratat, așadar, ca spectator mai multe decât în alți ani și regret asta.

La Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely a montat Tomi Janežič, a regizat spectacolul 1978, iar asta este un eveniment tangent la miracol, aproape că nici acum, când spectacolul său există și se joacă la Timișoara, nu-mi vine să cred că e posibil.  Și îl puteați vedea în 17 și 18 februarie 2024, la Hala Hidro. Sunt sigură că 1978 nu ar fi fost posibil  fără TM2023CCE. Janežič, ale cărui spectacole montate în Slovenia au fost văzute în Timișoara doar la TESZT Festival (Pescărușui, Moartea lui Ivan Ilici, No title yet) e pentru mine (și pentru alții ca mine) un Dumnezeu al teatrului contemporan. Și a venit la Teatrul Maghiar după Andrei Șerban, după Silviu Purcărete și după Kokan Mladenović, iar acum la Teatrul Maghiar lucrează regizorul Philip Parr, directorul Festivalului Shakespeare din York, montează Pericle.

                                                                 foto László Beliczay


Cu Arte-Factum, proiectul nostru independent, ne-am propus 50 de evenimente în 2023, dar ne-a luat valul și am trecut de 90. Am început în 10 ianuarie cu ”Arta pârțului”, one-man-show de & cu Levente Kocsardi, după Jurnalul unui geniu, de Salvador Dali, la finisajul expoziției lui Mihai Donici, Totalitatea formelor, în Galeria Subterană a Casei Artelor. Apoi, când la Timișoara se petrecea weekend-ul deschiderii oficiale, am mers să ”deschidem Capitala” la Budapesta și Szeged, la invitația Institutului Cultural Român, cu expoziția ”înainte de BRÂNCUȘI előtt”, solo-show de etnosculptură M.C.Donici, cu ”Flauros”- recitalul de flaut al lui Vlad A. Colar și ”Marmeladov”, monodrama lui Levente Kocsárdi, după Feodor Mihailovici Dostoievski. Timp de 20 de  seri de joi, adică 5 luni întregi, am stat în Piața Unirii, la monolit, ”Așteptându-l pe Brâncuși”. Cred că ăsta a fost, pentru noi, cel mai bun barometru al Capitalei Culturale: s-au oprit să vadă etnosculpturile lui Mihai  și să vorbească cu noi oameni de unde nici nu gândeai, din Bolivia, Peru, Mongolia, Coreea,Nepal... jurnalul pe care l-am ținut acolo e, poate, cea mai frumoasă ilustrare a ceea ce a însemnat acest an. Am făcut alai cu SperieCiorile, un perfomance vizual-acustic  imersiv cu tineri performeri, a fost grozav. Cu Nocturnalii, platforma noastră de teatru independent, am jucat toate spectacolele din repertoriul Arte-Factum, în regia lui Levente Kocsárdi, și, da, a fost anul în care sălile ni s-au umplut cât ai clipi la fiecare spectacol și am avut un public nou, aparte, am avut spectatori din Australia, Olanda, Irak, Spania și alte, multe, țări, lucru care, hai să fim sinceri, nu se întâmpla atât de ușor înainte de 2023. 

Am avut și premiere. Eu am scris o piesă despre singurătate, Levente a regizat-o și am fost- suntem încă! – uluiți de impactul pe care îl au ”Monoloagele  solitudinii”. În acest spectacol  a debutat  în teatrul independent, la 83 de ani, o divă a scenei maghiare  și a Timișoarei, actrița Fall Ilona, care joacă alături de foarte talentații tineri actori ai companiei #artefactum.  Cu premiera #dosztoievskij b@r/reTurn, Levente a recompus  ”Crimă și pedeapsă” din  monoloagele personajelor principale, pe verticală, în Pepiniera 1306, un loc care ne-a fascinat în acele nopți. Spectacolul ăsta a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am făcut și trăit în 2023, sentimentul incredibil pe care l-am avut când am văzut că de jos, din piața Victoriei, sute de oameni ne urmăreau, e de nepovestit. Ce vreau să spun rememorând asta e că 2023 a fost un an fenomenal, dacă așa ți l-ai făcut, sau doar un an mai agitat decât de obicei, dacă ai stat pe margine să chibițezi.

Ce rămâne după Capitală? Un capital pe care bine-ar fi să-l înmulțim. Cred că  flora spontanee a Capitalei culturale se va rări simțitor, vor dispărea, ca și cum n-ar fi fost, multe proiecte, iar organizațiile care le-au generat se vor orienta spre  alte locuri, spre noi resurse. Cultura locală va redeveni motorul principal al vieții comunitare. Și aici, lucrurile se vor așeza previzibil: cei bine înșurubați în sferele (circumstanțiale) de influență își vor asigura acces direct și lejer la resurse, ceilalți vor concura iar în cursa nebună a ”call”-urilor. Unii, epuizați, vor renunța sau își vor rări acțiunile, alții, mai noi și ambițioși, vor crește. Cum ziceam, cei mari vor fi și mai mari, cei mici vor fi și mai mulți, și mai  mici. Dar rămânem cu ceva important: mecanisme funcționale (perfectibile, dar esențiale) de finanțare, o relație reconstruită între public și artiști, un reflex sănătos de consum cultural, o atmosferă care colorează puternic Timișoara pe  harta destinațiilor dezirabile, un oraș de orașe, în care e iar fain/cool/mișto să mergi la evenimente culturale. Și câteva tone de foi A4 arhivate pe care scrie, de mii de ori, ”conform cu originalul” și ”bun de plată”.

Simona Donici este director artistic al Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely", coselecționer al festivalului TESZT și este co-fondatoare a companiei independente Arte-Factum. Prima noastră discuție s-a întâmplat în februarie 2023.


                                                                 foto de Diana Bilec



Marele EcranS-au deschis lucrurile în zona locală și independentă cum doreai?

Otniel Floruț: Sunt convins că 2023 a fost o mare provocare atât pentru artiști cât și pentru oamenii din spatele scenelor. Partea bună e că au fost activate câteva spații iar din multitudinea de evenimente publicul a putut alege cu ușurință. Vorbesc și de publicul local și de turiștii care au gravitat în jurul scenei locale. Mai cred că sectorul independent a oferit mult și a fost o alternativă benefică evenimentelor deja consacrate în oraș.

M. E.: S-au deschis și pentru tineri?

O.F. Am văzut mulți tineri implicați în evenimente în cadrul capitalei culturale, tineri care au preluat posturi pe diferite domenii de activitate. Presupun că și unii și alții au avut multe de învățat, au văzut minusurile, și-au adus aportul și cel mai important e că s-au dezvoltat și profesional. Să nu uităm: ei se vor înscrie în publicul educat de mâine.

M. E.: S-au mai educat gusturile publicului și pentru azi?

O.F. A existat o expunere a publicului timișorean la inițiative noi. Și mai ales cei care nu au acces ușor la evenimente. Părerile au fost împărțite, am auzit critici constructive, am văzut comentarii gratuite. Ceea ce rămâne cu fiecare e acea experiență trăită în fața scenelor, ecranelor de proiecție, a conferințelor, iar din acest punct de vedere e clar că au existat acțiuni care se pot intitula eveniment. De asemenea, mulți timișoreni au luat contact astfel cu o comunitate educată, bine dezvoltată, formată de artiști și public.

Pe de altă parte, a existat o saturație de evenimente care au obligat scena locală să țină pasul cu un ritm artificial și am văzut destule proiecte ratate din graba organizatorilor sau din timpul prea scurt de a adapta lucrurile la cerințele organizatorilor. Timișoara nu este și nu a fost o fabrică de evenimente. Timișoara oferă și consumă cultură prin indivizi, nu prin mase, iar împingerea limitelor cu evenimente recurente care oricum existau în anii anteriori, fără a inova în 2023, cred că a fost doar un sacrificiu inutil al organizatorilor de evenimente și un efort de care orașul se putea lipsi.

M. E.: Ne-am conectat la ce se întâmplă afară?

O.F. Au existat numeroase colaborări, atât cu orașe din țară cât și cu alte țări. Partea tristă e că unele dintre acestea n-au fost un tren de prins, ci mai degrabă se vor trece cu vederea în timp sau vor părea întâlniri accidentale din care nu a rezultat o colaborare pe termen lung. Sper ca măcar instituțiile de cultură din Timișoara să păstreze colaborările și spiritul de inițiativă pe care l-au avut fiindcă dacă vom gândi doar local, ne putem aștepta la rezultate minimale pentru un public ușor dezinteresat sau de-a dreptul ignorant când vorbim de evenimente de nișă.

Otniel Floruț este actor și am deschis cu el seria de interviuri încă din 2022, aici


interviuri consemnate de Lucian Mircu