miercuri, 31 august 2011
Noaptea alba a filmului romanesc
Vineri, 16 septembrie, se va desfasura a doua editie a Noptii albe a Filmelor Romanesti, eveniment organizat simultan in 4 orase din tara in scopul atat a promovarii filmului romanesc cat si ca o reafirmare a succesului "noului cinema".
Inspirat de succesul pe care l-au avut proiecte similare precum, “Noaptea Albă a Bucureştiului”, “Noaptea Albă a Muzeelor sau “Noaptea Albă a Galeriilor”, evenimentul îşi propune să ofere publicului larg ocazia de a petrece o noapte în compania unor filme româneşti de toate genurile, realizate de cineaşti din toate generaţiile, acoperind astfel o paletă cât mai largă de gusturi.
În Bucureşti, Noaptea Albă va fi organizată în 9 locaţii, unele dintre acestea fiind cunoscute publicului din ediţia precedentă (Cinema Patria, Studio, Eforie, Noul Cinematograf al Regizorului Român).
În Cluj-Napoca, cinefilii sunt aşteptaţi la Cinema Florin Piersic şi Cinema Victoria, spectatorii din Timişoara se pot bucura de proiecţii la Cinema Studio iar la Iaşi, Cinema Republica devine locul în care va avea loc maratonul filmelor româneşti.
Intrarea la filme va fi liberă, în limita locurilor disponibile.
Printre filmele din program se numara titluri ca Aurora (Cristi Puiu), Ursul (Dan Chisu), Morgen (Marian Crisan), Eu cand vreau sa fluier, fluier (Florin Serban), Felicia, inainte de toate (Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf) sau California Dreamin' (Cristian Nemescu) si Concertul (Radu Mihaileanu). Ramane de anuntat programul complet al proiectiilor. In orice caz, va fi o noapte alba.
Submarine (2010)
Ceea ce mi-a starnit interesul sa vad Submarine, dincolo de afisul artsy si minimal, a fost selectarea acestui debut britanic la Sundance in 2011, lucru care in general da un semnal puternic si pozitiv in directia sa. Pelicula lui Richard Ayoade nu m-a dezamagit, dovedind ca inca mai poti gasi filme cu adolescenti care sa nu exploateze grosier doar doua elemente: sexul si flatulatiile. Dar trebuie sa le cauti in Europa. Ecranizare a unui roman de John Dunthorne, Submarine puncteaza trecerea lui Ayoade spre urmatoarea liga a regizorilor de film, de la autori de videoclipuri muzicale si short-uri la realizatori de lung-metraj, testandu-i astfel si capacitatile narative pe langa cele de stil deja rodate. Filmul pare o autobiografie de adolescent in toi de pubertate dar nu e una superficial descrisa ci una destul de minutioasa in materie de banalitati cotidiene si lucruri care au importanta vitala pentru cel care le traieste.
Oliver Tate (Craig Roberts) are 16 ani si e turnat in tiparul neobisnuit al pustiului sensibilos si totodata cerebral, genul de om care simte multe si nu doar ca le simte dar se mai si gandeste la ele. Uneori se viseaza cel mai popular copil din scoala... mort, tot orasul plangandu-i plecarea. Alteori incearca doar sa se integreze, oricat de stridenta ar fi prezenta lui. Luandu-si in serios rolul de observator, erou si narator al propriei biografii, Oliver ne impartaseste cateva momente semnificative din viata sa de inadaptat social si viitor brainiac intr-un orasel de pe coasta Tarii Galilor. Suflet de poet, precoce cititor de dictionare si cu o imagine de odrasla a lui John Lennon, Tate e hotarat sa scape cu bine de virginitate insa, cum vulgaritatea il ofenseaza, va face lucrurile metodic, conform ecuatiei personale best boyfriend in the world = regular sex forever. Norocul sau se intrupeaza in persoana Jordanei (Yasmine Paige) care dezvolta un interes asupra lui si-l foloseste ca factor declansator al geloziei prietenului ei. Un plan care insa functioneaza defectuos si o lasa procopsita cu un nou si mult mai fidel iubit.
Relatia lor de dragoste e tot atat de stranie pe cat sunt de extravaganti protagonistii ei. Fiind prin esenta ‘diferiti’ si incongruenti cu lumea din jurul lor, Oliver si Jordana isi construiesc propriul sistem de reguli amoroase, unul in care emotiile sunt considerate “gay” si deci motiv de despartire. Ca un fin observator a lumii sale (interioare si exterioare) Oliver cunoaste prea bine linia moarta pe care intrase relatia parintilor sai, monitorizandu-le ritualul nocturn destul de absent in ultima vreme. In mintea lui sexul e imperativ pentru fericirea cuplului asa ca nu pierde vremea si-si afirma intentiile. Insa in loc sa-si cultive propria relatie dupa trecerea pragului, baiatul devine mai ingrijorat de starea parintilor sai, care pare a se indrepta spre o ruptura in special de cand in viata mamei sale intrase un fost cu ceva mai multa stamina decat apaticul lui tata. Neglijand-o pe Jordana tocmai cand acesteia ii cresteau fluturasii in stomac, Oliver se indreapta spre propriul esec sentimental, unul simbolic prevestit de tatal sau cand acesta ii oferise caseta cu “cantece de despartire”.
Ceea ce-i inviorator la Submarine e densitatea povestii adolescentine, plinatatea ei si felul in care se leaga totul. Filmul e deopotriva subtil si deschis interpretarii, e despre pubertate si maturizare, emotie si alegerea potrivita. In fapt, chiar titlul are in vedere felul in care sentimentele par a inota prin noi, la adancime, nedetectabile sub o pojghita de calm aparent, de temeri si de stres nervos. Jocul actorilor e stralucit iar stilul lui Ayoade transpira prin toate incheieturile acestei neconventionale comedii indie. Cinematografie e de cinci stele, cu locatii batute de valuri in care te astepti sa dai peste un Damien Rice cu o chitara. Muzica in schimb cuprinde compozitii de Alex Turner (Arctic Monkeys) cu care Ayoade e bun prieten si caruia i-a regizat multe din clipurile trupei. Efectul final al Submarinului e o subita dorinta de a-l revedea intrucat ai impresia ca sunt atatea lucruri care ti-au scapat. Asa ca, sus periscopul! Nu va lasati indusi in eroare de numele lui Ben Stiller (producator) de pe afis, nu-i genul ala de film. Nu-i nici macar cea mai amuzanta comedie britanica. Insa e una din cele mai bune.
marți, 30 august 2011
Hesher (2010)
rating: Colectabil pentru fanii JG-L
Singura problema a acestui film e ca te lasa cu impresia ca e prea mic pentru anvergura personajului al carui nume il poarta. Hesher-filmul pare asadar mai putin despre Hesher-personajul decat ar fi de asteptat. Debutul in lung metraj al lui Spencer Susser este, asa cum e si normal, un proiect personal, scris, regizat, montat de autor si cu un simt estetic care pare ca vrea sa transmita o stare anume, tintind latura cool/cult a cinema-ului indie. Hesher da astfel semne ca vrea sa se sprijine pe ciudatul jucat de JG-Levitt, un adevarat hesher (in jargon termenul descrie tinerii adulti cu plete, blugi stramti si care asculta metale la greu uneori zdranganind si ei un Stratocaster in beciul parintilor) care insa ascunde in sinul sau un pic de anarhism, nihilism si o pasiune pentru jocul cu focul. Tatuajele sale sunt mai mult decat sugestive pentru atitudinea de miserupism.
Acest personaj cu lipici jucat bine de Levitt se materializeaza absolut din eter in viata unei familii (tata si fiul), daramate de o tragedie si afectata de depresie. Baiatul, TJ, e cand absent cand furios, permanent vanat de un bataus din scoala iar tatal sau (acelasi Rainn Wilson din Super), prea letargic pentru a-i pasa de starea fiului sau, are propriile necazuri, inclusiv o batrana de intretinut. Motivele pentru care Hesher patrunde in mijlocul acestei familii, instalandu-se in garajul lor fara a cere vreo permisiune, spalandu-si hainele acolo si mancadu-le oamenilor mancarea, nu sunt prea evidente la inceput. E posibil ca el sa aibe anumite motivatii, chiar si pentru el confuze, intrucat individul e din fire instinctual, face si drege dupa cum il taie capul, traieste de pe-o zi pe alta. Probabil Hesher cauta o conexiune cu pustiul, vrea sa-l cunoasca si sa-l ajute intr-un fel, dar gesturile sale sunt diametral opuse, provocandu-i baiatului si mai multa frustrare si suferinta.
O prezenta la fel de ciudata e Natalie Portman, aici jucand o casierita de supermarket sufocata de propriile ei neimpliniri, dar care il protejeaza pe TJ de un atac al batausului. Intre cei doi se infiripa o oarecare simpatie, ceva mai puternica in cazul pustiului care, vaduvit de imaginea materna, isi pune sperantele intr-o noua “doamna”. Ghinionul sau insa va fi tot Hesher care, manat de intentii indescifrabile, ii frange si aceasta noua punte de salvare. Sau poate il scapa de o noua deziluzie... oricum, rolul dnei Portman in film cred a fost mai consistent in scaunul de producator.
Cum ziceam mai sus Spencer pare ca-si sprijina filmul pe Hesher si, in consecinta, personajul e upgraduit la o contradictie umblatoare de limbaj colorat si umor intunecat, un tip vulgar si distructiv. E pacat ca nu se cunoaste absolut nimic despre background-ul sau si nici ceea ce-l motiveaza, desi s-ar putea sa nu fie nimic de genul asta, Hesher fiind un anonim ratacitor prin definitie. E de bun simt si presupunerea ca Hesher sa fie doar un “plot device” necesar celorlalte personaje pentru a strange randurile si a se trezi. Un fel de terapie soc cu o galeata de apa in loc de comprese. In lumina acestor lucruri, filmul e mai degraba povestea familiei Forney si a trecerii lor mai departe peste nu una ci doua despartiri definitive, o trecere sub forma unei plimbari cu bicicleta punctata haotic de batai, explozii, alcool si multa muzica heavy (Metallica ruleaza tot filmul plus niste Motorhead). Cred ca filmul are potential de cult, e facut cu destul gust artistic pentru asta. Iar Gordon-Levitt face inca un personaj temperamental in genul celui din Manic.
Trailer
luni, 29 august 2011
Arbitri si pumni goi
1. Imaginea fotbalistilor care isi fac semnul crucii inainte sa paseasca in arena va este probabil familiara. Dar sa vezi un arbitru facand acelasi gest poate fi deconcertant. Asta daca nu stii ce presiune formidabila apasa pe umerii "omului de la mijloc". Vei sti dupa The Referees (Arbitrii). Un documentar care patrunde in vestiarul "cavalerilor fluierului" in timpul uneia din cele mai intense confruntari: Euro 2008. (Bonus: auzim si sonorul microfoanelor prin care comunica arbitrii intre ei). O decizie gresita poate egala cu amenintari cu moartea (si nu de la suporteri de rand, ci chiar de la sefi de stat). There will be blood. (Regia: Yves Hinant, Belgia).
2. Forget about Guy Ritchie! spune unul din titlurile care promoveaza Knuckle. Desigur, aluzia se refera la Snatch, celebrul film din 2000 care avea ca decor scena luptelor ilegale cu pumnii goi (bare-knuckle). Filmat timp de 12 (!!!) ani, documentarul lui Ian Palmer dezvaluie o lume -repet- secreta, ilegala si medievala. Medievala atat prin brutalitate, cat si prin rivalitatile dintre familiile implicate in acest "sport", in numele onoarei. Violentele viscerale, greu de indurat, amintesc ca "civilizatia e doar o crusta", in caz ca mai trebuia amintit dupa ultima razmerita din Britania.
The Beaver (2011)
rating: Brainwash
Vechii prieteni si colegi de munca Jodie Foster si Mel Gibson isi unesc eforturile regizoral-actoricesti pentru a aduce pe ecrane drama personala a unui om ajuns la capatul puterilor. The Beaver e povestea lui Walter Black (Mel), director al unei companii de jucarii, care sufera grav de depresie si alcoolism, insomnie si rupere totala de realitate. Un corporatist “prajit” din care viata si-a luat tot ce-a putut lasand in urma doar un trup fara suflet. Nevasta (Jodie) nu-l mai suporta alaturi de copii si-l da afara din casa, moment in care Walter devine alcoolic sinucigas. Salvarea sa apare sub forma unei papusi, un castor aruncat la gunoi probabil de un alt nevrotic, care intotcmai ca papusa unui ventriloc i se ataseaza pe mana si incepe sa-i vorbeasca cu un accent straniu (Cockney). Ca sa lamurim din start vocea Castorului apartine in intregime lui Mel Gibson chiar daca unii mai cunoscatori ar suspecta un voice-over din partea lui Ray Winstone. Nu, e good-old-Mel.
Explicatia sugerata ar fi ca deprimatul Walter, intr-o ultima tentativa de salvare, isi dezvolta o personalitate alternativa - The Beaver - care sa-l tina departe de chestiunile negative ale vietii sale si sa-l “focuseze” pe redescoperirea fericirii. Initial Castorul face treaba buna, stabilind o legatura cu fiul cel mic, caruia ii impartaseste din tainele dulgheriei, apoi reintrand in gratiile si patul nevestei (scena de treesome e disturbant-amuzanta) si chiar revitalizand activitatea companiei sale aflata aproape de faliment. Doar fiul cel mare, Porter (Anton Yelchin), e mai reticent la schimbare, in fapt o trateaza ca pe o agravanta clinica si e pur si simplu stanjenit. Porter e un al doilea caz tragic, avansand si el pe panta depresiei de teama de a nu sfarsi ca tatal sau, caci multe din apucaturi pare sa le imprumute. Porter gaseste insa un sprijin emotional in colega sa de scoala, Norah, care apeleaza la el pentru ajutor in scrierea discursului de absolvire. Un fir romantic se desfasoara astfel pe langa cel dramatic al tatalui sau.
Filmul culmineaza insa destul de tragic cu agravarea disocierii mentale a lui Walter care, aflat in situatia de a fi coplesit de noua personalitate a Castorului, trebuie sa recurga la masuri drastice pentru a-si recupera familia si sinele. Plotul functioneaza, in ciuda absurditatii premizei - “persoana aceasta se afla sub ingrijirea unei papusi” - si duce filmul la un final acceptabil chiar daca pe alocuri over-acting-ul lui Mel pare strident. In esenta, The Beaver e o abordare curajoasa si originala atat a dramei psihologice de tip split-personality cat si a personajului ventriloc, pe care Mel Gibson il construieste in felul sau, fara a-si masca miscarile gurii ba sincronizandu-le si lasand accentul sa faca diferenta. In aceasta privinta face o treba extraordinara. Un actor minunat. Regia lui Jodie e sigura iar deciziile estetice mi-au convenit de minune, muzica a completat perfect nota dramatica iar actorii de suport si-au avut propria poveste. Un film bunicel daca acceptati rolul de PR-ist/psiholog al castorului in toata povestea.
Trailer
sâmbătă, 27 august 2011
The Expendables 2: Plot & Poster
Pentru ca am fost fani ai celui mai comando film facut vreodata ne declaram afilierea pentru promovarea partii a doua si incepem din timp cu informatiile. Posterul e mai sus iar distributia e o dementa supradoza de testosteron: Sylvester Stallone, Jason Statham, Dolph Lundgren, Mickey Rourke, Bruce Willis, Arnold Schwarzenegger, John Travolta, Jean Claude van Damme, Donnie Yen (in discutii) si... (zvon) Chuck Norris!!! Regizorul Simon West (The Mechanic) ar mai avea si alte nume pe lista (Christophe Lambert si Nicholas Cage) asa ca totul e posibil.
Si acum rezumatul (cu spoilere care oricum nu conteaza):
Vise placute pana in 2012.
“The Expendables are back and this time it’s personal! After Tool (Mickey Rourke), the heart and soul of the Expendables, is brutally murdered on a mission, his comrades swear to avenge him. They’re not the only ones who want blood. Tool’s beautiful young and wild daughter Fiona embarks on her own revenge mission, complicating matters when she is captured and ransomed by a ruthless dictator plotting to destroy a resistance movement. Now Barney and the Expendables must risk everything to save her and humanity.”
vineri, 26 august 2011
Trailerul zilei: The Rum Diary
Salutare prieteni, doua nume am pentru voi: Hunter S. Thompson si Johnny Depp. Ce au astia doi in comun? Un micut film devenit cult, inspirat dintr-un roman de Thompson si avandu-l pe Depp ca protagonist. Dap, e vorba de Fear and Loathing in Las Vegas. De ce sunt entuziasmat? Pai un alt roman de Thompson e proaspat ecranizat, The Rum Diary, in regia lui Bruce Robinson, iar trailerul nou-nout ma face sa transpir de nerabdare. Despre ce-i vorba? Pai chestiile obisnuite: jurnalist alcoolic (Paul Kemp jucat de J. Depp), un loc exotic (San Jose, Puerto Rico) si o gramada de libatii, tribulatii si halucinatii. A.. si niste intriga, coruptie... sa fie. Lansarea in UK pe 4 noiembrie. In RO probabil cand o da Domnu'. Insa daca da, ascultati sfatul fratilor mai mari de la Total Film: alegeti un cinema unde vi se permite consumul de alcool. Va fi o experienta cu multi D.
Primul meu cinema
In stransa legatura cu postarea mea precedenta, va propun un nou concurs.
In imaginile de mai jos se afla o cladire care a adapostit decenii bune unul din cele mai vechi cinematografe din Timisoara. Cinematograful copilariei mele. Aici am vazut primele mele filme cu cowboy si Superman (varianta 1978). Aici mergeam uneori si de doua ori pe zi, chiar daca era una dintre cele mai murdare si neingrijite sali de cinema din cele 13 cate numara orasul in comunism. Pentru mine a fost, la fel ca in grafitti-ul mazgalit de cineva in cunostinta de cauza sau nu, adevaratul Cinema Paradiso.
Cititorul care scrie primul intr-un comentariu numele pe care l-a avut stabilimentul inainte sa devina club de biliard si acum club de figuri va primi un abonament gratuit pe viata la Marele Ecran si toata pretuirea mea. La acest concurs nu poate participa familia subsemnatului precum si prietenii pana la al patrulea grad.
Cowboys & Aliens (2011)
rating: Brainwash
Poate va intrebati ce fel de oameni merg la un film intitulat Cowboys & Aliens? Dati-mi voie sa va lamuresc. Desigur ca raspunsul usor e cei care gusta filmele cu cowboy, deci western, sau cei care gusta filmele cu extraterestri, deci scifi. Nu. Raspunsul corect e cei suficient de nebuni ca sa le guste pe amandoua pe acelasi platou. Asta ar trebui teoretic sa restranga un pic targetul spre o portiune din tagma masculina. Spre surprinderea mea insa in sala de cinema am gasit cam multe cupluri asa ca inclin sa cred ca filmul a fost ca o revolta muta la cele cateva ore de plimbat dupa tzoale. Un compromis medicamentos pentru cuplul modern. De genul: bine draga, cotrobaim prin zara, bershka, h&m, mango si new yorker dar dupa-aia mergem sa vedem un film cu barbati adevarati!?...ok? Iar dansa - Ok - fara sa stie realmente in ce s-a bagat. Pentru ca...
Asa cum titlul ne da de inteles, filmul lui Jon Favreau (Iron Man) e unul in care niste cowboy au o intalnire de gradul 3 in Vestul Salbatic. Dar asta nu-i tot, pentru ca miza e aurul iar pe langa partile combatante mai exista si terti catalogati drept indieni apasi, banditi, serifi sau bieti locuitori dintr-un oras de preerie. De fapt, in lipsa elementului extra filmul ar fi fost cat se poate de terestru, western de la mama lui de-acasa, cu doi barbati aspri si o rivalitate care ar fi dus filmul intr-un loc minunat. N-a fost sa fie. In acest moment ar merita mentionat ca filmul se inspira dintr-o banda desenata destul de recenta dar fara pic de valoare literara sau, cel putin, stilistica. Ce-au facut din ea Favreau si scenaristii Roberto Orci si Alex Kurtzman, supravegheati executiv de Spielberg e dincolo de asteptari. Filmul arata si se simte ca un adevarat western, cu personaje reale si bine etalate de niste interpretari competente (Sam Rockwell si Clancy Brown, desi in rol de suport, au replicile cele mai bune), cu suficient mister cat sa intretina un suspans si sa justifice un twist sau doua si niste “alieni” destul de infricosatori atunci cand nu alearga bezmetic in spatii deschise sau le ies maini din burta(!?).
Ca si naratiune, Cowboys & Aliens e povestea lui Jake Lonergan (Daniel Craig), un cowboy amnezic, scump la vorba si urmarit de lege. Cautand raspunsuri pentru o bratara metalica si rana bizara de pe stomac, omul esueaza in orasul Absolution controlat fostul colonel Woodrow (Harisson Ford) si protejat de seriful Taggart (Keith Carradine). Evident ca belele apar imediat, intai un conflict cu fiul colonelului si o arestare, apoi bravii extraterestri care apar si dezlantuie iadul, trecand orasul prin foc si rapind jumatate din oameni pentru motive insuficient explicate (vizionarea unei proiectii hipnotice putand fi unul din motive). In valtoarea luptei Jake descopera ce bratara misto are (parte scanner, parte tun laser) si ca undeva in cotloanele mintii sale zace amintirea unui mai vechi rendez-vous din vremea cand era nelegiuit. Cea care-l indeamna sa scotoceasca mai bine dupa amintiri e pistolara Ella (Olivia Wilde din Tron Legacy), care in afar' de a arata splendid si a vorbi cu dublu inteles nu are un joc prea amplu. Asta pana in partea a doua a filmului cand “scapa bomba” in mijlocul unui rug indian urmat imediat de o sedinta de informare si un trip cu mescalina.
Sunt sigur ca cei mai multi vor spera de la filmul asta un anume showdown intre James Bond si Indiana Jones. Craig e insa departe de Bond atat in maniere cat si in alura.. E un vrednic urmas al lui Eastwood, posedand aceeasi privire metalica, inflexibil, cu fata arsa de vant si vorba putina. Harrison Ford e mai acru si mai cinic decat in Indiana, preocupat de lucruri tangibile ca puterea si banii. Arata si semne de mila fata de un pusti orfan, niscai dragoste pentru fiul sau dar in general e autoritar, ironic si fara simtul umorului. Astia doi s-ar potrivi excelent intr-un western clasic, cu mestecat de tutun si dueluri pe strada principala. In Cowboys & Aliens ei sunt redusi la "liderii" de fapt ai unei operatiuni de salvare a orasenilor si stopare a goanei spatiale dupa aur. Absolut nememorabil cu toate ca actiunea e dozata eficient, efectele sunt bune spre reusite iar Favreau a rezistat presiunilor de a-l face 3D. O poveste aberanta turnata intr-un film destul de placut. Asa, mai de vara.
Trailer
joi, 25 august 2011
I'm gonna make you an offer you CAN refuse!
Bun, si care-i legatura cu cinematograful?
Pai, inspirat de aceasta fantastica promotie, Marele Ecran va ofera reducere cu pana la 100 % la biletul de cinema. Orice articol de pe blog are valoare de voucher. Tipariti-l si mergeti la casieria partenerilor nostri, Cinema City. Aici mai trebuie sa platiti pe bilet doar infima suma de 16 lei (sau 18 lei la 3D). Eh? Asa-i ca-i de nerefuzat?
*aceasta oferta este un pamflet si nu obliga cu absolut nimic cinematograful mentionat
Cea mai mare animatie stop-motion
Da, au facut-o si pe asta cu telefonu'. Pe o plaja din South Wales s-a inscris asadar recordul pentru cel mai intins platou de animatie stop-motion. Cu un Nokia N8 s-a filmat pe 1000 de metri patrati scurt-metrajul Gulp lucru care mie imi pare o realizare cel putin de notat in Guiness Book. Subiectul? Groparu la pescuit... :)). Glumesc. Sau... nu?
miercuri, 24 august 2011
Super (2010)
rating: Brainwash
Dupa ce-am avut si eu aceeasi tendinta de a ma manifesta ironic fata de aparenta saturare a cinema-ului american cu productii super-eroice am chibzuit cateva minute si am ajuns la o concluzie total opusa. Exista cel putin doua consecinte fericite in aces caz: una o reprezinta studiourile Marvel, care au acum ocazia sa faca in film ce-au facut in lumea comics-urilor in ultimii 40 de ani - adica sa fericeasca fanii - iar apoi o reactie neasteptata in zona indie, un fel de second comming a “independentilor” care inspirati de acest val de blockbustere glamoroase si mai ales scumpe fac ce stiu ei mai bine, adica ironizeaza si pastiseaza genul cu foarte putina grija fata de varsta audientei. Super e doar inca una din comediile negre cu sambure dramatic si coaja superficial elaborata stilistic, marcand o desprindere de conventiile minimaliste si naturaliste ale zonei indie. Sa spui despre Super ca-i doar bizar e parca prea facil si insuficient. Filmul asta se scalda in aceeasi piscina cu Kick Ass, dar in timp ce ecranizarea flamboianta a comic-ului lui Mark Millar stropea frenetic cu glume si explozii audienta juvenila, filmul lui James Gunn pluteste sardonic peste niste ape cam adanci.
Intr-o coaja de nuca se poate descrie Super ca un film despre oameni obisnuiti cu iluzii sau halucinatii de super-eroi fara super-puteri. Sau unul cu eroi de balamuc. Regizorul Gunn insa da o descriere mult mai apropiata de realitate: Super e o adaptare cu costume si violenta de comicbook a tratatului “Varietati ale experientelor religioase” de William James. Frank D’Arbo (Rainn Wilson din The Office) e un luzar blazat, prajitor de cartofi intr-un fast-food, care prin magia scenariului e casatorit cu o superba femeie, Sarah (Liv Tyler), fosta dependenta de droguri acum recuperata. Sarah e insa furata amoros de aratosul si banosul traficant de droguri Jacques (Kevin Bacon delicios de cordial si alunecos) ca sa-i devina femeie-accesoriu si cobai pentru marfa. Frank cade intr-o depresie acuta si dupa ce se-ndoapa cu niste episoade dintr-un serial marca Trinitas, The Holly Avengers, in care Iisus e un super-erou pus pe salvat adolescenti din ghearele perversei Satane, depisteaza niste mesaje motivationale si sufera o experienta mistica prea dementa pentru a fi descrisa (implica degetul lui D-zeu si cateva tentacule).
Efectul “trezirii” il conduce la Frank la reinventarea sa ca si Crimson Bolt, un super-erou in costum peticit care repara societatea cu cheia franceza strigand fraze sabon: "Don't deal drugs! Don't molest kids!" Serios. Asta se intampla cand religia se intalneste cu banda desenata. Toate fazele acestei renasteri sunt de un grotesc dureros iar simtul de dreptate al eroului e destul de bizar pus in aplicare cand baga in spital un cetatean ce se bagase in fata la coada la film. Mai mentionam si acolita nelipsita unui astfel de erou, impersonata aici de Libby (Ellen Page), o angajata la magazinul de comics cu probleme psihice si un pic nimfomana. Libby devine obsedata de Crimson Bolt si se viseaza alaturi de el ca Boltie, luptand impotriva “crimei”. “Shut up Crime!” e o replica care spune multe despre starea mentala a cuplului de vigilenti. Ambii sunt neindemanatici si amuzanti, iar actele lor te pun serios in confuzie apoi te amuza pana cand treba devine al naibii de serioasa si toata farsa si melodrama filmului se topeste intr-un final trist si realist. La fel ca in Defendor (cu Woody Harrelson), un alt exponent al genului cu eroi indie.
Am avut extrem de putine asteptari de la filmul asta si poate de asta mi-a parut reusit. Sigur ca nu-i perfect, in majoritatea timpului habar n-aveam care-i de fapt scopul, dar toate gag-urile si abundenta de scene ultraviolente care par sa nu tina cont de “corectitudine politica” mi-au dat de inteles ca Super e egal cu sine insusi. In mijlocul acestei comedii negre sta experienta religioasa interpretata sarcastic de cineva din fandom-ul super-eroilor.
Trailer
marți, 23 august 2011
Steaua lui David
Am primit cu entuziasm nepotolit vestea ca a inceput sezonul 8 din Curb Your Enthusiasm. Cu atat mai mare entuziasmul cu cat, daca-i asculti pe co-scenaristi (David Mandel, Alec Berg si Jeff Schaffer), nehotaratul si anxiosul Larry David e mereu pe punctul sa opreasca serialul, chiar si in timpul filmarilor (se pare ca si-a asigurat acest drept in contractul cu HBO). Deci "fiecare nou sezon e ultimul".
Am primit cu egal entuziasm ultimul numar din Rolling Stone. Figura ovala si cheala a comicului troneaza pe coperta nu mai putin celebrei reviste. In profilul semnat de Brian Hiatt, aceiasi scenaristi (care lucreaza la serial de la sezonul 5, dupa ce colaborasera cu David si la Seinfeld) povestesc o intamplare graitoare pentru acest "hopeless case" originar din Brooklyn si a sa incurabila nevroza.
Intors la New York, unde e filmat buna parte din sezonul 8, Larry si colegii au mers la un meci pe Yankee Stadium. La un moment dat, reperat de o camera, chipul comicului apare pe ecranul gigant, in timp ce la difuzoare rasuna tema serialului. Un stadion intreg de fani s-au ridicat si l-au aclamat cu caldura. La iesirea de pe stadion, un tip i-a strigat dintr-o masina: "Larry, you suck!". Pe drumul de intoarcere acasa, Larry David a uitat complet omagiul celor 50.000 de spectatori, gandindu-se obsesiv numai si numai la acel singur nemulţumit: "Ce-a fost asta? Cine era tipul ala? Cine ar face asta? De ce sa spui asa ceva?"
JB Smoove (Leon, vesnicul sau musafir) spune ca nu poti sa-l deosebesti pe LD din show de LD din viata reala: "Sunt unul si acelasi lucru. Nu-i nicio nenorocita de diferenta". Dar JB Smoove nu prea petrece timp cu Larry in afara platoului. Pe cand fosta sotie, Laurie David, i-a fost alaturi 17 ani : "Larry din show e mult mai agresiv. Adevaratul Larry e foarte gentil si dulce si nu-i place sa jigneasca oamenii". Laurie inca il mai vede saptamanal la masa de duminica si in vacantele petrecute impreuna cu cele doua fete ale cuplului. Complimentul pe care i-l face fostului sot e cel putin neasteptat: "He takes ex-husbandry to a new level".
Cel mai in masura sa vorbeasca despre personajul Larry David e...tot Larry: " E versiunea mea de Superman. Personajul sunt chiar eu pe bune, dar n-ar fi posibil sa ma comport asa. Intotdeauna facem lucruri pe care nu vrem sa le facem, niciodata nu spunem ceea ce simtim cu adevarat si deci aceasta e o versiune idealizata a felului in care as vrea sa fiu. La cat de nebuna e aceasta persoana, daca-as intra in pantofii sai chiar acum, as fi arestat sau lovit sau mai stiu eu ce".
Lucru care chiar se intampla in primele episoade din sezonul 8, cand Supermanul sau isi lepada de tot costumul social si e parca mai agresiv ca niciodata. Lipsa constiintei sociale a lui Larry e dusa pana la ultimele consecinte si vedem personajul in cea mai pura si radicala forma a sa. Pentru ca isi permite sa le spuna tuturor ce crede ( invitat la o cina ii marturiseste gazdei ca garnitura e rece) incepe sa fie tocmit pe postul de "asasin social". Adica e pus (santajat) de cunoscuti sa spuna altora lucruri pe care acestia nu vor sa le auda: de exemplu, ii atrage atentia sotiei unui amic sa nu mai foloseasca in public expresia "LOL" daca nu are de gand sa si rada in hohote.
Tema sezonului: zilele de libertate si dolce far niente ale lui Larry din perioada sa post-divort. In continuare apar actori "as themselves", precum Michael J. Fox. Episodul cu Ricky Gervais nu e doar delicios, e istoric. Marcheaza intalnirea in acelasi show a celor mai influenti comici ai momentului. Prietenii vechi raman si ei pe aproape: Jeff (tot mai timorat de Susie), Funkhauser (divorteaza si el in urma unei remarci nevinovate din partea lui Larry) si Richard Lewis (tot mai amarat; paranteza in paranteza, cei doi sunt prieteni de vreo 3-4 decenii). In continuare se improvizeaza la o scara nemaintalnita in televiziune: cele 10 episoade ale acestui sezon au avut doar 8 pagini de scenariu. Restul e interactiune autentica, ping-pong verbal, ceea ce explica intr-un fel popularitatea serialului.
In sezonul 8, Larry retraseaza granita subiectelor tabu si a dilemelor de eticheta: incalca regula "you don't shit where you eat" si se combina cu receptionera restaurantului sau preferat, ajunge la o inmormantare cu un smiley face desenat pe chelie (in contextul in care uraste abuzul de smiley-uri din sms-uri), e in stare sa plece la New York numai ca sa evite o seara caritabila in compania copiilor bolnavi. Nici nu mai pomenesc faux-pas-urile sale rasiste sau misogine. Conflictul palestino-iudaic in varianta lui David (el insusi evreu) isi plaseaza miza in jurul unei specialitati arabe de pui .
Pe scurt "ultimul" (sper ca nu) sezon din Curb your Enthusiasm e asa cum te astepti sa fie si mai mult: savuros si bolnav. Steaua lui David e inca sus.
luni, 22 august 2011
Trailerul zilei: Carnage
Cu un titlu ca asta noul film al lui Roman Polanski si-a adjudecat deja o buna bucata din masa de Craciun. Desigur ca titlul e inselator insa cu Polanski nu stii niciodata. E posibil ca noul film care-i are in distributie pe Jodie Foster, John C. Rilley, Kate Winslet si Christoph Waltz sa fie atat drama cati si comedie si poate chiar, de ce nu, un horror urban intre 4 pereti. Pentru ca story-ul porneste de la o disputa copilareasca de curtea scolii in urma careia parintii victimei ii invita pe parintii batausului acasa la o discutie civilizata, ca sa calmeze lucrurile. Doar ca lucrurile ajung sa decurca in asa fel incat toate prejudecatile si contradictiile celor 4 personaje ies la suprafata, amabilitatea se risipeste si un carnagiu e pe cale sa se produca.Filmul e ecranizarea unei carti de Yasmina Reza si are premiera in decembrie. Vom fi acolo, la coada la bilete.
Rise of the Planet of the Apes (2011)
rating: Brainwash colectabil
Trebuie sa admit ca am fost din start sceptic in privinta unei noi piese din franciza Planeta Maimutelor, mai ales in cazul unei reimaginari a povestii, devenita dintr-o data mult mai pamanteasca. Am fost asadar surprins sa descopar cat de bine au reusit Rupert Wyatt & Co. sa transforme story-ul “originii” intr-o aventura contemporana, cu personaje credibile, efecte speciale incredibile si un grand finale la scara epica in care San Francisco e realmente cotropit de o armata de cimpanzei cu IQ-ul peste media umana. Rise of the Planet of the Apes, desi e un titlul lung si foarte banal, e mai mult decat potrivit pentru a exprima ce se are in vedere: reboot si apoi un sequel sau doua, depinde de cate ore au nevoie maimutele pentru a cuceri lumea. James Franco e fata umana a acestui film, un stralucit cercetator la o corporatie medicamentoasa care e pe punctul de a fabrica un leac pentru Alzeihmer testandu-l deocamdata pe cimpanzei. Motivatiile sale se invart preponderent in jurul tatalui sau (John Lithgow) care pe zi ce trece devine tot mai senil datorita acelei boli. Cealalta fata, a eroului de drept si de fapt al filmului, ii apartine lui Caesar (Andy Serkis din nou digitalizat), una din primatele care in urma unui experiment cu final nefericit, s-a ales cu efectele serului ALZ 112: ochi verzi si minte brici.
Filmul se concentreaza in special pe relatia om-animal dezvoltata de Franco cu proaspat adoptatul Caesar, pe care de la cateva zile ajunge sa-l creasca mai multi ani. Impreuna cu tatal cercetatorului, pe care ajunge sa-l trateze ilegal cu serul furat de la firma fortand Alzheimer-ul sa dea inapoi, cei doi formeaza aproape o familie. Dar asa cum orice veterinar ti-ar spune, puii de cimpanzeu (ca si cei de ursi, tigri, lei etc) sunt foarte dragalasi pana cand cresc. Iar cand Caesar se maturizeaza si realizeaza un pic mai bine cum functioneaza lumea de afara, creierul sau imbunatatit incepe sa-l preseze in afirmarea unei personalitati clare: e animal de companie sau membru al familiei?
Curand un incident ii va desparti temporar dar suficient cat Caesar sa-si descopere chemarea in compania celor de felul sau, mai prosti la jocuri de societate dar mult mai salbatici si mai instinctivi. In compania lor Caesar poate deveni liderul unei revolutii animale care sa afirme inca o data dreptul la libertate al fiecarei fiinte. Dar mai intai trebuie sa-i “destepte” pe cimpanzeii, urangutanii si gorilele care nu s-au calificat pentru “testare animala”. Climaxul filmului consta intr-o descindere in forta a armatei de primate condusa de Caesar in downtown San Francisco, pentru a-i elibera pe fratii lor cobai si apoi o cursa de evadare peste Golden Gate Bridge catre un parc impadurit cu arbori seqoia uriasi.
Curand un incident ii va desparti temporar dar suficient cat Caesar sa-si descopere chemarea in compania celor de felul sau, mai prosti la jocuri de societate dar mult mai salbatici si mai instinctivi. In compania lor Caesar poate deveni liderul unei revolutii animale care sa afirme inca o data dreptul la libertate al fiecarei fiinte. Dar mai intai trebuie sa-i “destepte” pe cimpanzeii, urangutanii si gorilele care nu s-au calificat pentru “testare animala”. Climaxul filmului consta intr-o descindere in forta a armatei de primate condusa de Caesar in downtown San Francisco, pentru a-i elibera pe fratii lor cobai si apoi o cursa de evadare peste Golden Gate Bridge catre un parc impadurit cu arbori seqoia uriasi.
Unul din atuurile noului episod al francizei e folosirea unui CGI updatat care da sansa maimutelor sa faca niste lucruri perfect normale pentru ele si totul sa para natural si aproape convingator. Apoi avem prestatia excelenta a lui Andy Serkis, care prin aceeasi tehnica de “performance capture” furnizeaza mai mult decat scheletul pentru un personaj de talia lui Gollum, caci toate gesturile, privirile, miscarile lui Caesar sunt parca un amestec de om-animal, tradand o specie noua care incepe sa se defineasca prin cele mai bune caracteristici: inteligenta si decenta umana coroborate cu o forta si-un instict de animal salbatic. Pacat ca filmul nu insista asupra implicatiilor testarii pe animale, renuntand la chestiuni ca morala pentru un subplot amoros al lui Franco cu Freida Pinto, amandoi fiind doar dragalasi si cam atat. O nota distincta fac David Hewlett (Rodney din Stargate Atlantis) in rol de vecin ghinionist si cu capsa pusa ori Tom Felton (Draco din seria Potter) care intra perfect in pielea unui paznic de maimute plin de rautate. Aparitii binevenite in cazul ambilor.
Ca o concluzie fireasca consider ca RotPotA e o reconfigurare decenta a temelor dintr-un clasic al filmelor SF si ca si-a facut binisor treaba plantand semintele unei serii de disaster movies in care, treptat, rasa umana va fi substituita de una mai blanoasa, imbunatatita genetic. Este amintita in treaca Icarus, o naveta spatiala care a mai aparut in filmele originale, acum aflata intr-o calatorie spre Marte, iar finalul lasa deschisa fereastra spre o potentiala cauza a eradicarii umanitatii pe care nu v-o spoileresc. (R)evolutia maimutelor trebuie astfel vazuta din cel putin doua motive: este un blockbuster de vara mult peste medie, cu un story bine inchegat si o scena memorabila in care o gorila doboara un elicopter, iar apoi, e primul dintr-o serie. E momentul potrivit sa-l vedeti acum.
Trailer
joi, 18 august 2011
Game of Thrones Intro
1000
P.S. Pentru desenarea acestui logo ii suntem pe viata recunoscatori art-istei Deni Radi ("professional daydreamer"), din a carei manute dibace si creative ies si alte minunatii din hartie, lemn, os sau piele in ART3LIER (mie mi-a faurit/personalizat o agenda si o geanta stil Indiana Jones).
miercuri, 17 august 2011
Gymkhana 4 - The Hollywood Megacommercial
Seria Gymkhana inseamna un numar de filmulete cu scop mai mult decat publicitar si care dezvaluie niste aptitudini de indemanare in motorsport departe de automobilistul obisnuit insa la care acesta din urma viseaza fara indoiala. Al patrulea scurt-metraj implica noul Ford Focus 2011, pilotul profesionist de raliu Ken Block si o cursa senzationala in care obstacolele sunt platourile studiourilor Universal. Powered by DC Shoes si regizat de Ben Conrad (tipul responsabil pentru secventa de intro din Zombieland) dupa un concept lucrat impreuna cu Block, Gymkhana 4 abunda de pilotaj spectacular, efecte pirotehnice, cascadorii traznite si o muzica turbulenta care indeamna la apasat pedala. Un mic blockbuster de aproape 10 minute cu generic si behind the scenes cu tot. Demn de vazut dar numai dupa ce dati cheile nevestii.
via Automod
luni, 15 august 2011
A big money drama!
Daca tot ni se pregateste o noua criza, macar sa stim de unde a inceput cea dinainte.
Van Damme poate orice
duminică, 14 august 2011
The Rise of the Riots
Lansarea The Rise of the Planet of the Apes in Marea Britanie are parte de o publicitate cel putin neobisnuita. Grafitti-urile realizate de artisti urbani par ca indeamna oamenii sa iasa in strada, nu la film. Sa fie aici o scanteie a revoltelor engleze (care nu si-au gasit inca o explicatie clara), o intuitie a zeitgeistului sau pur si simplu o manevra desteapta de marketing?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)