Marele Ecran: Guest Post

Se afișează postările cu eticheta Guest Post. Afișați toate postările

duminică, 21 iunie 2026

TIFF 2026 - Partea a 3-a

*corespondenta de la Cluj semnata de Răzvan Băloi

Partea a treia și ultimele tratamente pentru FOMO

Dinți de lapte, 2025 (Q&A cu echipa filmului) regizat de Mihai Mincan (Love Bus, 2014, Spre Nord, 2022) abundă în imagini familiare ale diverselor obiecte de uz casnic și de școală din perioada comunismul din România, unde copiii se jucau în spatele blocului cu cauciucuri abandonate, foloseau cuvinte rigide, de lemn, precum discursurile auzite pe fundal la diverse radiouri de fabricație sovietică, despre îndeplinirea cincinalului, dar mai și dispar spre a nu mai fi găsiți niciodată. Aceste drame, despre care toți am auzit, nu au cum să nu lase urme și filmul le cuantifică in maturizarea și comportamentul surorii unei fetițe dispărute de lângă un bloc din Lupeni, atunci când aceasta ducea gunoiul. Suntem prinși într-un decor sumbru, apăsător, cu secvențe suprarealiste din viața micuței și suntem bulversați de indiferența autorităților și de incapacitatea lor de a rezolva acest caz și mai ales de vederea cutiei cu amintiri din viața celei dispărute din care apar brusc, fără avertisment dinții ei de lapte.

Povestea lui Pogany Indulo, 2026 (Q&A cu regizorul Olivér Márk Tóth și DOP Szombath Máté) vine pe axa Szentes - Szeged – Budapesta. Fenomenul muzicii hip hop din Ungaria ultimilor ani, Marci, are o voce groasă care se vrea auzită încă din copliărie. Într-un timp foarte scurt devine o adevărată vedetă și se trezește înconjurat de bune și rele: prieteni, iubită, familie, succes, foarte mulți fani, dar și alcool, droguri și ocazional, de violență. Cu cât succesul său este mai mare și îi simțim angoasa in preajma marilor concerte, cu atât devine mai dependent de alcool și droguri. Cu un diagnostic de ADHD care îl “ajută” să ocolească școala, comportamentul lui Marci a fost și este acceptat de părinți. Tatăl lui fiind fanul său numărul unu, are tatuat pe șold numele primului hit care a ajuns la peste 1 milion de vizualizări. Iar mama sa are o abordare extrem de matură in situația dată: deși a incercat sa îl crească tradițional, a ajuns să accepte faptul că e diferit și să nu-l mai judece. Și astfel, Marci devine un om norocos găsind sprijin in părinți. Succesul însă e greu de dus, așa că acest sprijin se pare că nu e suficient și ajunge într-un final pe prima pagină a ziarelor și chiar un subiect în Parlamentul Ungariei cu privire la aplicarea legii de toleranță zero pentru droguri. După film, aflăm de la regizor că filmul are mai multe variante, chiar și de serial și că Marci, deși nu a mers până acum la dezintoxicare, s-a apucat să facă box și să aibă o rutină mai sănătoasă, jucând în diverse piese de teatru.

My Father's Shadow, 2025, cu numeroase premii importante e o “pastilă” politică aflată pe primul loc în preferințele publicului în secțiunea “Competiție”. Regizorul său, Akinola Davies ne propune o incursiune în istoria recentă a Nigeriei, mai precis în preajma alegerilor controversate și într-un final anulate, din 1993 de către dictatura militară. Filmul e dramatic și tensionat, dar și emoționant și sensibil. Dramatismul începe cu prezentarea condițiilor mizere în care cresc cei doi copii, chiar dacă ambii lor părinți sunt educați și lucrează, continuă cu vulturii care planează și se înmulțesc, atunci când camera se îndreaptă spre cer, tensiunea crește constant și erupe atunci când la televizor e citită știrea cu anulare alegerilor. Și acestea se împletesc cu emoțiile celor doi copii de 8 și 11 ani ai lui Fola (Sope Dirisu) care sunt forțați să se maturizeze pe parcursul unui road-trip în Lagos, fosta capital a țării. Tatăl este un om puternic, cunoscut și iubit de oamenii pe care îi întâlnește în diverse împrejurări și pe tot parcursul acțiunii trăim cu impresia că acesta are ceva de ascuns, ceva de care noi nu știm, dar putem intui. Să fie oare amanta sau activismul său politic care îl vor conduce spre un deznodământ tragic? Căci, așa cum zicea chiar el: “totul e un sacrificiu, dar trebuie să ai grijă să nu alegi sacrificiul greșit”. Sensibilitatea filmului e dată de relația specială și corectă dintre tată și cei doi copii, chiar și după ce aceștia nu vor mai fi împreună..., căci omul trăiește chiar și în visele celor dragi, iar amintirile care te bântuie când te părăsește cineva sunt aceleasi care te vor alina mai târziu. Interesantă este evoluția poltică din Nigeria de după aceste alegeri, când au urmat și alte “ciudățenii” mai mult sau mai puțin (re)cunoscute în peisajul autohton.

Iau apoi cea mai tare “pastilă” a Tiff-ului căci merg la cel mai emoționant film de până acum, Tipul de la pompe funebre (Mortician, 2025, Q&A cu actrița Golazin Ardestani). Practic filmul e un manifest politic pentru situația poporului iranian a cărui soartă pare pecetluită în contextul actual. Am plăcerea să o cunosc pe Gola, actrița care își joacă propriul ei rol, acela de cântăreață și activistă pentru drepturile omului. În film, Jana, a cărei viață e în permanent pericol, chiar și în Canada unde locuiește de câțiva ani, îl angajează pe Rahim Bahrami (cu același nume ca și actorul) pentru a îi spăla trupul după sinucidere. Intenția ei e una teribilă și de sacrificiu pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane în care trăiește poporul său. Gândul e inspirat din fapte reale și îl ducem greu, chiar dacă filmul e presărat cu umor negru, tipic pentru regizorul exilat în Franța din 2015 și câștigător a numeroase premii cu filmele sale, Abdolreza Kahani. Acesta ne explică în cuvintele genericului de final că își produce singur filmele, abordând așa-zisul stil de Cinema Solo. După film, înțelegând situația și realizând fragilitatea și pericolul la care se expune călătorind prin lume cu filmul de față, cu emoții pun și eu câteva întrebări și cu greu reușesc să mă adun și la ieșirea din sală să-i urez Golei “Be safe”!

Dar filmul cu adevărat de “Tiff” (prietenii știu de ce) e altul. Cu nume predestinat, Sicko (Auru, 2025) un „tratament șoc” de Aitore Zholdaskali din Kazahstan începe ușor, clișeic, cu imagini frumos colorate despre o farsă pusă la cale de o familie tânără pentru a face rost de bani să-și plătească sumedenia de datorii. Azamat (Ayan Utepbergen) e șofer de taxi și nu e îndeajuns de "bărbat" și e umilit de cei care își revendică datoriile. Soția lui, Tansholpan (Dilnaz Kurmangali) are o oarecare moralitate și îi surprindem îndoiala și încercările de a da totul pe față. Dar totuși farsa merge mai departe și ajunge la punctul în care un ONG caritabil le organizează o licitație pentru a strânge 500.000 de euro pentru o operație fictivă în străinătate. Și atunci farsa devine tragică, lucrurile o iau razna, apare cruzimea, sângele și absurdul, căci umilința și sărăcia nasc violență. Clișeul e salvat puțin spre final, când Azamat devine “bărbat”, unul care își iubește foarte mult soția, însă într-un mod brutal, crud și hipnotizant.

Parcă intru apoi într-un acvariu aflat pe malul mării la apus și nu mai am nevoie de pastile, căci mă simt „vrăjit” de sirenele, imaginile spectaculoase și culorile filmului Titanic Ocean, 2026 (Q&A cu regizoarea Konstantina Kotzamani). Filmul e destul de îndrăneț, reinterpretând mitul sireneler și combinând elemente de estetică pop japoneză și anime și cred că prinde bine la o parte din tinerii de azi. Adolescente asiatice, cu părul vopsit în culori aprinse, neon, merg la școală pentru a învăța să devină sirene. Își aleg nume de scenă, căci urmează să “lucreze” în cele mai mari acvarii din lume. Ele își spun: Deep Sea, Eternal Sunset, Yokohama Blue, iar pe lângă nume, trebuie să-și aleagă și o melodie cu care să vrăjească “rechinii” sau după caz pe unul dintre profesori. Cântecul de sirenă poate fi de la Beyoncé sau Rihanna sau electrizantul și omniprezentul “I Follow Rivers” al lui Lykke Li. Dacă la început aflăm că una fumează, alta se joacă mermaids pe telefon și alta are o dilemă legată de cântecul ales, pe parcurs fetele se antrenează cu seriozitate și se maturizează prin disciplina strictă impusă de profesori/antrenori și așteaptă cu înfrigurare examenul de final, al 23-lea congres al sirenelor. Filmul evadează gradual în planul oniric și devine suprarealist, devenind o metaforă vizuală despre depășirea fricilor, presiunea socială și descoperirea propriei realități și identități. “Pentru că odată ce ai les să fii sirenă, rămâi sirenă”, așa cum bine zicea una dintre profesoare!

Închei acest tratament care se pare că a funcționat, cu un eveniment marcant, vizionarea filmului O iubire a lui Swann (Un amour de Swann, 1984, de Volker Schlöndorff, cu Jeremy Irons și Alain Delon) în prezența actriței Ornella Muti, una dintre figurile iconice ale cinematografiei internationale, căreia la Gala de închidere a Tiff-ului i se va decerna pemiul de excelență pentru întreaga activitate. Și întocmai ca o divă, se lasă așteptată cîteva minute. Și pentru a ne introduce în atmosfera filmului, ne povestește pe scenă că înainte, corsetele erau reale, te strângeau și puteai leșina de la strânsoarea lor. Mă întreb ce-o fi vrut să zică cu asta, însă intru rapid în atmosfera filmului și înțeleg că nu atât corsetul, cât ce scoate acesta în evidență era un atu foarte important în Belle Époque-ul Parisului secolului IX și că rangul nu conta așa de mult într-o iubire “imposibilă” și o căsătorie improbabilă între un domn “greu” și o doamnă “ușoară”.

joi, 18 iunie 2026

TIFF 2026 - partea a 2-a

*corespondenta de la Cluj de Răzvan Băloi

Săptămâna de tratament pentru FOMO începe luni cu documentarul emoționant Fata lui tata (Apám lánya, 2025) în care regizoarea slovacă de etnie maghiară Lea Podhradská încearcă să vindece niște răni din trecut. Cealaltă “fată a lui tata”, sora ei vitregă Deni a dispărut în urmă cu 27 de ani de pe radarul familiei și aproape că nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Acest mister se estompează treptat prin interviuri cu unii membri ai familiei, dar mai ales prin încăpățânarea regizoarei care pornește pe un fir destul de firav în căutarea surorii dispărute. O scrisoare din trecut, un telefon dat la ambasadă în Spania și misterul se deslușește. Rebelă la vârsta adolescentei, Deni pleacă de acasă cu un băiat mai mare și naște o fetiță. De aici începe o adevărată dramă în viața ei. Fiind abandonată de soț, respinsă de familie, neacceptată de societate, face ce poate și ce trebuie pentru a supraviețui. Devine pe rând: prostituată, traficantă de droguri și în cele din urmă un caz social. Iar mâna întinsă de sora ei devine acel colac salvator pe care nu l-a avut nicodată la îndemână. Să fie oare prea târziu?

Regizorul chilian Juan Pablo Sallato, prezent în sală la Q&A, revine după Ojos Rojos (2010), documentarul despre cel mai important sport din țară, fotbalul, cu Hangarul roșu (Hangar Rojo, 2026), o nouă radiografie a societății chiliene. Asistăm în imagini alb și negru la ultimele ore de viață și regim ale președintelui Salvador Allende și la primele ore din dictatura lui Pinochet. În acel 11 septembrie (!), roșu al anului 1973, toată moralitatea unei lovituri de stat stă pe umerii unui căpitan de la școala de aviație din Santiago, Jorge Silva (Nicolás Zárate). Care e moral, incomod și curajos chiar și în mijlocul acestor zbuciumuri. Pentru a amplifica angoasa acelor ore, camera se plimbă la câțiva centimetri în spatele căpitanului Silva și tremură, iar fețele oamenilor din jur sunt estompate, exact cum aveau să devină și viețile lor pentru următorii 17 ani. Aflăm după film că hangarul cel roșu a existat și în realitate și a fost primul centru de detenție și tortură al juntei militare care a lăsat urme profunde în societatea chiliană.

Închei tratamentul zilei cu un road movie turbulent, Lionel (2025), al regizorului spaniol, Carlos Saiz Espín, prezent în sală pentru discuții. Și îmi place ce văd. Un tată șomer, dar descurcăreț, un fiu de 26 de ani, pe cale să-și piardă pensia socială și o fiică care lucrează în nordul Franței, pe care aceștia o vizitează o dată pe an, de ziua ei. Filmul transcende însă simpla călătorie fizică a celor trei și pune accentul pe dialoguri, pe reconciliere, chiar dacă un pic târzie și în special pe acceptare. Și cu toate că tatăl e dur, haotic, încătățânat și egoist, e totuși un tată, care în spatele acestor trăsături aparente ascunde ceva mai mult. Senzația asta e confirmată de faptul că la sfârșit aflu că acești actori nu sunt profesioniști, ci sunt familia reală a lui Lionel (Alicia Corral, Lionel J. Corral și Lionel Guy Emilio) și joacă practic propriile lor roluri, estompând astfel granița dintre realitate și ficțiune.

Ziua de marți e ceva mai plină și începe cu un tratament psihologic: Our Father (Oce nas, 2025) al regizorului sârb Goran Stankovic, cunoscut la noi pentru excelentul serial de pe Netflix, Operation Sabre, 2024 despre asasinarea primului ministru Zoran Djindjic și a haosului politic și social din anul 2003 din Serbia. “Tatăl nostru”, preotul Branko, jucat de Boris Isakovic (generalul Ratko Mladic din tulburătorul Quo Vadis, Aida?, 2020) e “guru” unui centru de dezintoxicare și reeducare de la o mănăstire din munți și nu ezită să folosească cruzimea prin bătăi și manipulare atunci când situația o cere. Pentru Dejan (foarte bine jucat de Vucic Perovic) se pare că acest tratament funcționează și întrezărim speranța în mijlocul atmosferei grele și apăsătoare de la centru, însă nu toți tinerii care vin acolo acceptă și reușesc să se îndrepte prin această reeducare. Există un Dumnezeu înauntru și unul complet diferit în afară - spune unul dintre tineri care recidivează și pentru care nu mai există speranță. Făcut după un caz real, după o muncă de documentare asiduă, așa cum ne dezvăluie regizorul, prezent la sesiunea de Q&A, filmul e foarte matur și realist și ridică o sumedenie de întrebări legate de legitimitatea folosirii pedepsei corporale pentru reeducare, dar și de folosirea religiei în acest proces, la care regizorul răspunde simplu: „The misuse of abuse is tyranny and the misuse of religion is the same”.

The Turkish Coffee Table (Cam Sehpa, 2025) (Q&A cu regizorul Can Evrenol) e un body horror, gen al cărui fan nu sunt deloc. Însă, oricât de inconfortabil mă simt, mă încăpățânez să rămân până la sfârșit și nu regret deloc, căci filmul e la fel de amuzant pe cât e de șocant, are o coloană sonoră pe care îți vine să te “miști” și măiestria regizorului se simte în fiecare scenă. Cea mai proastă decizie din viața lui Ibrahim, proaspăt devenit tătic este să cumpere o măsuță de cafea cu picioare metalice sub formă de cai și cu sticlă. Și nu pentru că vânzătoarea e agasantă! Ci pentru că e și mincinoasă! Geamul care trebuia să fie securizat, nu e. Și cel mai „rău” e că anticipez asta. Și strâng din stomac. Și dacă nu era de ajuns, “mă enervez” pe o vecină adolescentă care apare și complică și mai mult lucrurile. Și la final totul o ia razna, căci așa e în filmele turcești! Aflăm apoi că “Măsuța” e un remake al unui film recent spaniol cu nume asemănător The Coffee Table (La mesita del comedor, 2022), un lucru destul de neobișnuit în cinema, dar fiind vorba de un film turcesc, totul este posibil. Acest fapt e dovedit în filmul de referință pentru istoria cinematografiei turcești, Remake, Remix, Rip-Off, 2014 al regizorului Cem Kaya, despre care aflu că e prieten cu regizorul Cam și atunci lucruirile se leagă și nu mă mai mir deloc de această “neobisnuință”.

Fabula, 2025 (Q&A cu regizorul Michiel ten Horn și compozitorul Djurre de Haan) vine ca o gură de aer după filmul precedent și are iz de basm medieval în care legendele nu sunt povestite până la capăt și care se pierde deseori în detalii pe care speri că cineva ți le va explica cândva. O căpușă care se înfige în spatele unui tip de 55 ani fără orizonturi, dar care caută sensul vieții, un frate excentric și ciudat, un bunic cu cocoașă care se folosește de o oglindă pentru a vedea la televizorul întors invers, un circ ambulant, o legendă cu un nabab indian blestemat de o țigancă, împușcături și afaceri cu droguri, trădări și câte și mai câte. Și-am încălecat pe ... un coif din aur, care e de negăsit. Un basm pentru copilul din tine!

Mă simt “gol goluț” la filmul lui Muriel d’Ansembourg, Truly Naked (2026). Cu scene explicite de sex, fără prea mute menajamente intrăm în casa unui actor și producător al industriei pornografice și descoperim acolo o relație tată-fiu care pare perfectă. Alec (Caolán O'Gorman), puștiul, licean, e implicat în afacerea familiei, fiind operator, fotograf și confident al tatălui său. Și cumva, încercăm să acceptăm situația asta ca pe o normalitate. Însă, atunci când apare în peisaj o colegă de clasă, inevitabil apar și sentimente și o oarecare normalitate. Poate oare Alec să facă diferența între ce a văzut prin prisma camerei de filmat încă de la vârsta de 5 ani și ce vede acum în realitate? Filmul e un coming-of-age îndrăzneț, ireproșabil din punct de vedere al interpretării tinerilor actori și al imaginii cinematografice unice și curajoase, dar și prin tema didactică care explorează diferența dintre sex și intimitate. Filmul devine un pic prea critic și direct spre final cu o industrie care poate să moară, însă care nu se va preda niciodată!

Nici miercuri nu stau pe gânduri și urmez prescripția. No One Will Know (Le Roi Soleil, 2025) prin multitudinea de scenarii posibile, improbabile și (ne)realiste încearcă să răspundă la întrebarea clasică a lui Aristotel: poți să recunoști diferența între real, posibil și probabil? Filmul începe în haine de epocă, în perioada regilor, cu o scenă în care diplomatul venețian Casanova propune curții regale franceze ieșirea din impasul financiar al imperiului prin organizarea unei loterii naționale (fapt parțial adevărat și neverificabil pe deplin). Restul filmului constă dintr-o acțiune alertă, plină de suspans. Un bilet câștigator la loto jucat de un bătrânel într-un bar in valoare de aproape 300 milioane de euro creează scenarii peste scenarii și crime peste crime. Acțiunea e sufocantă, aproape toată petrecându-se în aceeași speluncă, cu un nume măreț: Regele Soare. Prin diferitele tipologii umane alese: un barman chinez, un polițist corupt, unul moral, un tânăr bancher pe cocaină, o lady scăpătată cu nume sugetiv, Lafayette, un pierde vară și o veșnică studentă la filosofie, filmul satirizează societatea franceză și mă duce cu gândul la al nostru Caragiale.

Aici mă simt acasă (Itt érzem magam otthon, 2025, Q&A cu regizorul Gábor Holtai), in mijlocul unei familii care nu e ceea ce pare. Rita (Rozi Lovas) e răpită de pe stradă și e forțată să devină Szilvi, fiica răsfățată a lui Papa (Tibor Szervét), capul familiei Árpád. E supusă unui tratament de spălare pe creier de așa-zisul ei frate Marci (Áron Molnár) și ea trebuie să reziste. Devine totuși din ce în ce mai mult Szilvi, căci asta e singura ei poartă de salvare. Filmul exploatează tema răpirii și creării unei noi identități ca pe o alegorie și manipulare în timpul unui regim totalitar (nu degeaba familia ascultă Katyusha, piesa preferată a lui Putin), e claustrofobic și tensiunea sa constantă e amplificată pe măsură ce înțelegem că dacă nu suntem atenți, toți putem deveni Szilvi, uneori chiar fără să ne dăm seama.

Mi-a plăcut mult Malul Vânat (A River's Gaze, 2026), care e și numele satului în care se petrece acțiunea, un martor tăcut al acțiunii filmului. Cu o distribuție pe placul meu, Mihaela Subțirică, Vasile Pavel și Iulian Postelnicu, filmul e prima parte a unei trilogii despre iubire în mediul rural. Aflăm de le regizoarea Andreea Cristina Bortun, prezentă în sală, că filmul ei de debut, Malul Vânat, cu aspecte antropologice, e filmat în toate cele patru anotimpuri pentru a surprinde toate ciclurile naturii și a vieții dintr-un sat din sudul României. Mai aflăm că documentarea pe teren a fost pe parcursul a șase ani și distribuția este formată în proporție de peste 60% din actori neprofesioniști. Fiind mare fan al actorului Vasile Pavel (Soldatii. Poveste din Ferentari, 2017), reușesc să schimb câteva vorbe cu el, tocmai la “Vărzărie” și fac cu el un selfie pentru autenticitate și context!

luni, 15 iunie 2026

Tiff 2026 - partea 1

*corespondenta de la Cluj de Răzvan Băloi

Am ajuns la a 25-a ediție a Tiff-ului pentru a mă trata de FOMO: ce să aleg, dar mai degrabă la ce să renunț din cele 210 filme din 49 de țări în 12 cinematografe? Eu și încă 99.999 de spectatori. Spre comparație, atunci când nu exista FOMO, la prima ediție, în 2002, au fost 43 de filme în 2 săli de cinema și 8701 spectatori. Ce mi-ar mai fi plăcut să am de ales atunci!

Dar să încep povestea primului weekend la Tiff.25

În prima zi, m-am tratat cu doar două pastile cinematografice:

Regizorul David Trueba (A Good Life, 1996, Soldiers of Salamina, 2003) ne propune Always Winter (Siempre es invierno, 2025) care mă încântă prin simbolurile presărate într-un Brussel iernatic: un telefon pe care rulează un video sub apă, escaladarea a foarte multe trepte de către doi bătrânei și în mod special omagiul adus celui mai important cântăreț francex de după război, Georges Brassens, prin melodia Les Amoureux des Bancs Publics care se pliază perfect pe acțiunea filmului: o despărțire din dragoste și o poveste romantică la un congres de arhitectură peisagistică, unde băncile dintr-un parc public sunt triste, de o singură persoană, cu câte o clepsidră atașată. O nuntă în stil african, unde o pătură înfășurată în jurul mirilor, simbolizând unirea dintre ei leagă povestea unui Brussel înfrigurat de o Mallorca cu apusuri dramatice, unde o altă pătură leagă doi oameni care nu ar trebui să fie neapărat împreună.

Numele Quentin te obligă să fii prolific și un pic nebun, căci atât Tarantino, cât și Dupieux posedă ambele calități. Dupieux scoate mai nou două filme pe an, iar The Piano Accident (Original title: L'accident de piano, 2025) nici măcar nu e ultimul său film, ci antepenultimul. Magaloche (Adèle Exarchopoulos din Blue is the Warmest Colour -2013), o influenceriță extrem de bogată care exploatează prin video-uri scurte și șocante boala sa rară (incapacitatea de a simți durere) își produce atât ei, cât și celor din jur răni care, în mintea ei, ar trebui să se trateze. Satiric, răutăcios, comic, șocant și dramatic, filmul nu sare din tiparul lui Dupieux și se chinuie să ne predea o lecție de supraviețuire printre oamenii excentrici, egocentrici, putrezi de bogați și răutăcioși.

Sâmbătă, a doua zi, am luat trei pastile:

Prima a revelat un film documentar, personal, Dacă porumbeii s-ar face aur (If Pigeons Turned to Gold, 2026), al cehoaicei Pepa Lubojacki, nominalizat la Berlinale. O comparație interesantă între porumbei și oamenii străzii, din care fac parte chiar fratele și doi verișori ai regizoarei, filmul ne întristează și ne dă în același timp speranțe. Ce-ar fi dacă porumbeii, la fel ca oamenii străzii ar fi din aur? I-ai lua probabil acasă și i-ai purta, nu? I-ai salva astfel, dar cu ce preț? Construit din poze personale animate cu IA și footage-uri cu telefonul mobil, filmul e o analiză consistentă a dependenței de alcool și a întrebării: „Ai purtat vreodată doliu pentru cineva care nu a murit?”. Unde se sfârșește dragostea și unde începe controlul e o altă întrebare la care ar trebui să răspundem noi toți.

În Reconstituirea (Re-creation, 2025), regizorii Jim Sheridan și David Merriman îi aduc un omagiu lui Sidney Lumet și filmului său cult 12 Angry Men (1957). Folosindu-l pe irlandezul Colm Meaney (Miles O'Brien din Star Trek – Next Generation) în rolul jurnalistului Ian Bailey, care fusese acuzat și condamnat pentru o crimă pasională în urmă cu 30 de ani, filmul este făcut după un caz real și încearcă să reconstituie un proces care nu a convins pe nimeni. Cei 12 jurați dezbat și votează de câte ori e nevoie pentru a lua o decizie unanimă. Însă e nevoie de o singură îndoială pentru a prelungi angoasa unei decizii grele, care la început părea fără echivoc.

Termin ziua cu o nouă dilemă morală: Regina și marea (Queen at Sea, 2026) câștigătorul a doi Urși de Argint la Berlinale pe care ne-o propune cu măiestrie regizorul amercian Lance Hammer, dar și interpretarea măiastră a Juliettei Binoche. Dilema e cea legată de capacitatea persoanelor cu demență de a-și da consințământul pentru a face sex, dar și pentru alte decizii de viață, viață care nu pare că mai e a lor. Construit cu migală, cu filmări din unghiuri care incomodează, între pereții unei case claustrofobe și plină de trepte abrupte din Londra, filmul ne expune imperfecțiunile sistemului social englez, dar și cum lucrurile o pot lua razna de la o banală reclamație la poliție.

Duminică m-am pastilat ceva mai tare:

La matineu, văd Ca-n povești (De idylle, 2025) și mă simt ca atare, adică într-o poveste, ușor suprarealistă. Filmul începe cu statuia imensă a unui struț, suspendată de un elicopter, precum statuia lui Isus a lui Fellini din La Dolce Vita și ne dă un prim clue al poveștii. La fel ca și struții, majoritatea personajelor din film își ascund și își neagă golurile din viață, relațiile eșuate și mortalitatea iminentă. Mă captivează pe măsură ce mă intrigă dedublarea Annikăi (Hadewych Minis), personajul principal care își vede la tot pasul sosia dintr-un univers paralel, cu care până la urmă se conectează. Mă pune pe gânduri sfatul pe care îl dă soțul acesteia, profesorul pesimist Musa (Nabil Mallat), fiului lor Timo, care crede că va muri peste o săptămână: „Nu ești special, ține minte asta. Îți va face viața mult mai ușoară.”. Mai rămân să mă frapeze fratele Annikăi, Victor (Eelco Smits) care după o căsătorie de 18 ani, „iese din dulap” și începe să-și caute un iubit pe internet, dar și Joke (Beppie Melissen), o bunică urâcioasă și scandaloasă care dă vina pe Dumnezeu că o ține prea mult în viață. Comicul împreună cu absurdul se împletesc armonios și în loc de o poveste sumbră, grotească și pesismistă, reiese un film la fel de ușor, pe cât de șlefuit și însorit, de la care ies ca după o ploaie lejeră de vară din Cluj.

Continui tratamentul cu Tabăra de slăbit (Weightless, Original title: Vægtløs, 2025), câștigător prin regizoarea Emilie Thalund al premiului New Directors Award de la San Sebastian, unde Lea, o adolescentă plinuță de 15 ani își petrece vara cu speranța că va dezvolta relații mai sănătoasă cu mâncarea și sportul. Însă relațiile pe care le dezvoltă în tabără țin mai mult de vârstă și mai puțin de complexe. O adoră pe cuceritoara și lejera Sasha, colega ei de cameră și are primele fioruri amoroase pentru Rune, instructorul taberei, care tinde să răspundă sentimentelor ei. Cel puțin până la un punct...

În următorul film, aparent un fel Ghostbusters adaptat, O fantomă utilă (A Useful Ghost, Original title: Pee chai dai ka, 2025), regizorul thailandez Ratchapoom Boonbunchachoke, se folosește de fantome ca și cum ar fi ... aspiratoare. Și nu întâmplător! O problemă acută în Thailanda, praful - inutil, de la care se mai și moare, încearcă să fie aspirat. Însă ce ar mai fi inutil și ar trebui curățat? Pentru a răspunde la întrebare încercăm să urmărim firul poveștii. Aflăm astfel că Nat, logodnica lui March, moare, devine fantomă și „posedă” un aspirator. Dragostea dintre cei doi continuă și sub această formă, nefirească, spre disperarea familiei lui. Pentru a deveni utilă și acceptată, fantoma lui Nat, trebuie să “curețe” fabrica familiei de toate celelalte fantome, inutile, care bântuie mașinăriile acesteia și stopează producția. Însă aceasta e doar un pretext, „praf” în ochi, căci pe măsură ce filmul devine tot mai absurd și mai fantomatic, realizăm ca toate celelalte fantome sunt de fapt sufletele celor care s-au sacrificat timp de 70 de ani în încercarea de a democratiza o țară. Și astfel înțelegem de fapt adevărata întrebare a filmului. Și primim și răspunsul: țara care în afară de ladyboys și de plaje superbe se pare că abundă și în fantome (in)utile!

Butterfly (2026), primul film cu Q&A, cu regizoarea Itonje Søimer Guttormsen văzut la ediția de față a Tiff-ului încearcă să fie un exercițiu spiritual. Din discuția de după, surprind că acest exercițiu ezoteric este atât pentru cele două surori norvegiene din film, Lily și Diana, care își pierd mama înstrăinată, inițiatoarea unui curent spiritual după o viața petrecută pe insula Gran Canare, cât și pentru regizoare, care recunoaște că a cochetat în trecut cu lillithismul (“cadrul filosofic, spiritual sau ideologic centrat pe figura lui Lilith, o figură primordială din mitologia evreiască”) și căreia i-au trebuit nu mai puțin de 18 ani pentru a găsi o Lily perfectă. Aceasta se pare că e Renate Reinsve (Sentimental Value,The Worst Person in the World, Backrooms și mult așteptatul Fjord) care în film e excentrică (sprâncene decolorate, piercing în nas, garderobă plină de latex), narcisistă și egoistă, spre deosebire de sora ei Diana (Helene Bjørneby, Karianne din The Worst Person in the World), care e cuminte, rigidă și în banca ei. O reevaluare a trecutului, dar și o poziționare graduală în prezent, ne arată o transformare a celor două surori spre o spiritualitate din care au doar de câștigat.

duminică, 24 mai 2026

Cannes 2026 (3)

În a patra zi la Cannes, cu câte patru filme topite unul după celălalt, era inevitabil ca experiența de "prea mult" să îl ajungă pe Kinostetic, așa cum și recunoaște în relatarea de mai jos. A apucat totuși să scrie și despre Minotaur, câștigătorul Grand Prix la ceremonia de aseară. Sigur, pentru noi, marea știre este legată de Fjord. Iar corespondentul nostru va putea să își treacă în palmares că a văzut premiera mondială a filmului recompensat cu al doilea Palme D'Or pentru Cristian Mungiu, care intră astfel într-un club foarte select alături de Coppola, Haneke, Loach, Ostlund și frații Dardenne.

Minotaur

Noul film al lui Andrey Zvyagintsev, funcționează ca un soft remake contemporan al filmului The Unfaithful Wife al lui Claude Chabrol, dar reinterpretat într-o cheie mult mai rece, mai modernă și cu un twist care schimbă sensul întregii povești.

Când Gleb, un director de companie de succes, se trezește asediat de presiunile corporatiste, de instabilitatea unei lumi aflate în derivă și de descoperirea aventurii soției sale, prăbușirea vieții sale atent ordonate accelerează inevitabil spre violență.

Minotaur încearcă, cu o atenție aproape jurnalistică, să „documenteze” ruptura unei familii rusești contemporane. Scenariul inspirat din filmul lui Chabrol este adus în prezent, însă punctele esențiale ale originalului rămân intacte, ca niște checkpointuri narative inevitabile către tragedie. Totuși, adevărata forță a filmului - și motivul pentru care devine atât de relevant - nu stă în povestea de adulter, ci în contextul în care aceasta se desfășoară: o Rusie modernă, aflată în plin război cu Ucraina.

Adulterul funcționează mai degrabă ca un paravan narativ, o scuză pentru ca filmul să exploreze ceva mult mai amplu: anxietatea colectivă și degradarea morală produse de război. De la „Z”-urile desenate aleatoriu pe mașini, veteranii mutilați întorși de pe front, graffiti-urile anti-război șterse rapid de autorități sau presiunea constantă exercitată de sistem asupra oamenilor obișnuiți pentru a-i transforma, direct sau indirect, în complici ai invaziei, Minotaur construiește imaginea unei societăți fragmentate atât politic, cât și moral.

Deși tema războiului rămâne extrem de relevantă din punct de vedere socio-politic, din păcate, modul în care filmul o integrează, riscă să cadă în desuet. Dinamica geopolitică actuală se schimbă cu o viteză tot mai mare, iar succesiunea constantă de crize transformă prezentul într-un spațiu instabil, unde anxietățile vechi sunt rapid înlocuite de altele noi. În acest context, există riscul ca Minotaur să rămână puternic ancorat într-un moment istoric foarte precis, iar componenta sa politică să capete, odată cu trecerea timpului, un caracter mai degrabă contextual decât universal.

Amarga Navidad

Viața bate filmul! Pedro Almodóvar s-a întors cu probabil cel mai „almodovarian” film pe care-l putea face. Inspirat dintr-un short story scris pentru ultima sa carte, filmul are toate elementele unui clasic Pedro: o poveste în mai multe straturi meta, centrată pe un regizor cu mommy issues dar și pe o solidaritate feminină construită în jurul unor tristeți colective.

După moartea mamei sale, în decembrie, regizoarea de publicitate Elsa se cufundă în muncă pentru a face față durerii. Când un atac de panică o obligă să ia o pauză, decide să călătorească în Lanzarote împreună cu prietena ei, Patricia. Povestea acestor femei merge în paralel cu cea a unui scenarist și regizor de film, explorând felul în care viața și ficțiunea devin inseparabile - uneori dureros de mult.

Filmul este, practic, unul cu vampiri fără să existe vreun vampir propriu-zis. Se concentrează pe tortura interioară a regizorului, aflat în căutarea unui nou subiect de adaptare, pentru a-și demonstra lui însuși - și celorlalți - că încă mai poate crea ceva relevant. Subiectul trebuie, bineînțeles, să fie la îndemână, iar astfel regizorul începe să se inspire din poveștile intime pe care oamenii din jurul lui i le destăinuie. De aici pornește o discuție foarte interesantă: unde se termină „inspirat din fapte reale” și unde începe exploatarea experiențelor personale ale celor apropiați? Care este linia etică dintre artă și încălcarea confidențialității?

Mi-aș fi dorit ca Almodóvar să mai aibă foamea aceea de a scrie și regiza pe care o avea în tinerețe sau măcar în Pain and Glory (ultimul lui film cu adevărat mare și, hot take, preferatul meu). Tot autobiografic lucra și acolo, în aceeași direcție cu Amarga Navidad, așa că cele două ar putea funcționa ca un double feature. Diferența este că aici parcă nu mai există suficienți „cărbuni” care să țină motorul pornit.

În anumite momente, filmul pare o auto-satiră a propriei sale cariere: „ți-ai făcut deja capodoperele, acum doar trăiești din ele”. Aici cred că Almodóvar ar fi putut merge mult mai agresiv cu autocritica. Pentru că, la fel ca personajul care îl reprezintă în primul strat meta - scriitorul - îi este teamă să recunoască, să conștientizeze sau să-și asume anumite defecte mai profunde. Pedro își permite mici înțepături la adresa propriei stagnări, dar evită lucrurile cu adevărat incomode, cele care chiar l-ar putea răni sau destabiliza artistic.

Kokurojo

Când am văzut că maestrul horror thriller-elor japoneze Kioshy Kurosawa va avea premiera la Cannes, am făcut tot posibilul să-l prind. Am primit cu plăcere exact ce așteptam: un slow burn bizar, polițienesc mascat într-un “film cu samurai” din Japonia secolului al XVI-lea.

Asediat în castelul său, lordul Murashige Araki, se confruntă cu crime misterioase și se aliază cu strategul încarcerat Kanbei Kuroda pentru a descoperi adevărul.

Filmul vorbește despre putere și despre ce înseamnă să o deții într-o perioadă istorică violentă și instabilă. Toți oamenii din castel știu că sunt condamnați, iar tensiunea vine tocmai din felul în care fiecare încearcă să-și conserve onoarea, influența sau supraviețuirea înainte de inevitabilul dezastru. Kurosawa transformă castelul într-un labirint paranoic, fiecare conversație pare să ascundă o trădare și fiecare personaj pare deja bântuit de propria moarte.

Din păcate, acesta a fost al patrulea film văzut back-to-back, începând de la 8:40 dimineața. Kokurojo îți cere răbdare și concentrare totală, iar în starea în care eram nu cred că am reușit să intru complet pe frecvența lui. Nu m-ar mira ca, la o revizionare, să ajung la concluzia că este cel mai bun film pe care l-am văzut la Cannes.

Aici apare și una dintre problemele filmului. Deși atmosfera este excelent construită, ritmul devine uneori atât de reținut încât misterul începe să scadă din tensiune. Secvențe întregi repetă aceeași idee emoțională sau tematică fără să adauge suficient combustibil dramatic.

Corespondență de Kinostetic - Festivalul de la Cannes, 23 mai 2026

joi, 21 mai 2026

Cannes 2026 (2)

În a doua depeșă de la Cannes, "omul nostru" Kinostetic a prins net fix cât să scrie despre trei filme. Trei, Doamne, dar ce regizori: Laszlo Nemes, Nicholas Winding Refn și James Gray! Pare însă că nicicare nu e revelația așteptată :((

Moulin

László Nemes face un film foarte „László Nemes” și luminează întunericul din spatele operațiunilor Rezistenței Franceze, cu un mare accent pe anxietatea de zi cu zi a membrilor și pe frica de a nu fi prinși de Gestapo. Totul se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica.

În iunie 1943, Jean Moulin, liderul Rezistenței Franceze, este arestat în timp ce încerca să reunifice forțele „Armatei Secrete”. Interogat de Klaus Barbie, șeful Gestapoului din Lyon, Moulin este atras într-o confruntare necruțătoare.

Cât de interesant mai poate fi un film în 2026 despre Al Doilea Război Mondial, mai ales după The Zone of Interest? Știu, știu, subiectele sunt diferite, dar cred că, dacă nu ai un dialog cu zilele noastre, degeaba folosești WW2 ca fundal. Filmul are momente interesante, bine construite, chiar tensionate sau unice, dar este prea mult film între fiecare moment ca să poată avea un impact real.

Mai ușor este să vă uitați la Army of Shadows al lui Jean-Pierre Melville, care atacă același subiect, dar în cel mai bun mod. Este încă relevant ca film și ca portretizare a subiectului, cinematografia este incredibilă și se vede că László a „împrumutat” din el.

Her Private Hell

Nu sunt fan Refn dar mă bazam pe el să vină cu un film ciudat la Cannes, mai ales că nu a mai făcut unul de fix 10 ani. Booooy oh boy, mai bine nu venea.

Când o ceață misterioasă învăluie o metropolă futuristă, dezlănțuind o entitate, o tânără cu probleme își caută tatăl. Căutarea ei se ciocnește cu cea a unui soldat american aflat într-o odisee chinuitoare pentru a-și salva fiica din iad.

Ca în Pusher sau Only God Forgives, stilul lui Refn era mereu în scaunul șoferului, iar povestea sau temele uitate undeva în portbagaj. Totuși, asta nu înseamnă că nu aduceau o violență viscerală și foarte eye-candy, eerie.

Din păcate, Her Private Hell is my hell și de mult nu am mai văzut un film atât de penibil, incoerent și șocant de lipsit de orice stil. În mare parte, filmul este făcut din mai multe viniete pe care încearcă cumva să le lege. Fete care latră, dansatoare ciudate, lynch-iene, care ies din ceață și o încercare ratată de a-și regăsi stilul.

Din păcate, căutările lui trebuiau să continue, pentru că tot ce a apărut pe ecran, pe lângă faptul că este lazy, se simte și foarte plastic, de parcă Refn a rugat frumos ChatGPT să-i facă un scenariu de tip Refn. O replică descrie cel mai bine filmul: „How can you be so hot yet so unfuckable?”. Voiam ca tot glow-ul neon al filmului să mă orbească și să-mi oprească suferința.

Paper Tiger

Nu credeam că o să zic asta, dar ce bine a intrat un film american foarte clasic la Cannes. Asta nu înseamnă că e bun. Paper Tiger (regia: James Gray) este un thriller parcă scos din 2008, la cum e făcut, dar cu bad guys ruși à la anii ’90. Problema este că suntem în 2026.

Nu prea ai ce să zici despre filmul ăsta fără spoilere. Practic este scos la suprafață întreg sistemul corupt american. Problemele sistemice pleacă de la planul personal până la cel municipal și apoi național etc. Working class se coalizează cu lumea criminală pentru că... sunt interese mai mari la mijloc.

O dramă fix mid, care ar fi beneficiat dacă era pe ecran doar duo-ul Adam Driver – Miles Teller. Oh well...

Corespondență Kinostetic de la ediția 79 a Festivalului de la Cannes - 21 mai 2026

marți, 19 mai 2026

Cannes 2026 (1)

Kinostetic abia a ajuns la Cannes și a fost înghițit de vortexul copleșitor care poate fi acest festival-monstru dacă-l lași să te înhațe. Și-l lași, cum să nu-l lași... A apucat totuși să pună pe hârtie câteva gânduri la cald despre patru filme, între care și Fjord, noul film de Cristian Mungiu. Practic, corespondentul Marele Ecran nu e doar unul dintre primii care l-a văzut, e și între puținii care a scris deocamdată.

All Of A Sudden

Probabil filmul pentru care eram cel mai hyped la Cannes. Ryusuke Hamaguchi rămâne la ce știe el mai bine: să critice capitalismul, dar de data asta foarte down to earth și cu mari accente umanitare.

Directoarea unui cămin de bătrâni din suburbiile Parisului încearcă să se lupte cu regulile clasice din sistemul de îngrijire, adoptând metoda „Humanitude” pentru a avea grijă de rezidenți, în ciuda rezistenței echipei sale. Întâlnirea cu Mari Morisaki, o dramaturgă japoneză care are cancer în fază terminală, îi transformă viața. Împreună, transformă instituția într-un simbol al rezistenței și al umanității în fața limitelor sistemului.

All of a Sudden este o continuare naturală a lui Evil Does Not Exist, prin felul în care arată lăcomia capitalistă, capcanele unei privatizări vândute frumos și lipsa unității dintre oameni, dar și prin continuarea mesajului centrat pe importanța naturii. Chit că e filmat în Paris și vorbit în franceză, Hamaguchi rămâne aproape de țara natală prin felul în care face Parisul să se simtă foarte „japonez”.

Este un film lung. Mai lung decât trebuie să fie. Și mult mai „basic” decât celelalte filme ale lui, fără aceeași poezie sau ambiguitate emoțională. Dacă durata era pe la 2 ore, ieșea un film sentimental-comercial foarte bun, mai ales că în unele momente îți face inima să simtă lucruri până îți umezesc ochii. Dar în forma asta își pierde din forță fix prin repetiție și stagnare.

Sheep in the Box

Tot sper că atunci când scoate Hirokazu Kore-eda ceva nou o să fie bun, dar mereu sunt dezamăgit în ultima vreme și... a dezamăgit rău și de data asta.

Acțiunea se petrece într-un viitor apropiat, în care Otone Komoto lucrează ca arhitectă. Este căsătorită cu Kensuke Komoto, care conduce o companie de construcții. Cuplul decide să primească în casa lor un robot umanoid, ca fiu.

Se simte ca un episod foarte polished de Black Mirror, cu un plot făcut de un milion de ori: AI-ul înlocuiește un membru al familiei morte. Doar că de data asta totul vine cu o pledoarie aproape pro-robotboy și un scenariu extrem de AI-friendly. Mai mult n-am ce să spun. Sunt mai emoțional când un robot care îți aduce mâncare se răstoarnă și te roagă să-l ridici.

Hope

Știți filmele alea americane unde o comunitate rurală este terorizată de „ceva”, iar tot satul se duce să vâneze pocitania cu furci și topoare? Fix așa e noul film al lui Na Hong-jin, doar că în Coreea. Folosește tot ce are la îndemână, e all out guns blazing și încearcă să facă un SF american gigantic în propria ogradă și, sincer, I respect the hustle.

În îndepărtatul sat sud-coreean Hope Harbor, șeful de poliție Bum-seok și ofițera Sung-ae sunt chemați să investigheze o creatură misterioasă care creează haos în comunitate. Totuși, lucrurile nu sunt ceea ce par, iar percepțiile pot înșela. Ceea ce începe ca ignoranță plantează sămânța dezastrului, escaladând prin conflict uman într-o tragedie de proporții cosmice.

Primele 45 de minute sunt PERFECȚIUNE, printre cele mai puternice lucruri văzute de mine în ultima perioadă: anxietate continuă, acțiune cu pedala apăsată la maxim și, în mod surprinzător, mister păstrat foarte bine în mijlocul haosului. Vedem un masacru creat de un monstru, dar niciodata creatura.

Problema este că după acele 45 de minute mai urmează aproape două ore de... nimic. Tot pacing-ul este aruncat la gunoi, misterul dispare complet și trebuie să ne uităm la un monstru făcut în poate cel mai prost CGI văzut de ani buni. E campy, e goofy, se râde mult și bine, de văzut într-o sală plină sau cu prietenii la bere. Filmul are un puternic subton politic (locația acțiunii este la granița cu Coreea de Nord), și creează parcă un „rage room” pentru actori, unde fiecare pare să răbufnească violent prin înjurături și urletele scoase pentru a se elibera.

Clasic lui Hong-jin - unește perfect elementele de acțiune, thriller și horror, dar încă nu-mi e clar dacă filmul râde cu mine sau eu de el. Eu tind spre a doua variantă în majoritate. Totuși, puncte bonus pentru faptul că Na Hong-jin continuă tradiția din filmele lui de a arăta incompetența poliției.

Fjord

Palma dată din moși-strămoși copiilor nu se oprește așa ușor. Tipic pentru Cristian Mungiu, Fjord nu îți spune clar ce e bine și ce e rău. În schimb, mută constant piesele morale până când orice certitudine devine imposibilă, iar pe parcursul filmului îți schimbi „tabăra” de mai multe ori.

Familia Gheorghiu - catolici și români - se stabilesc într-un sat norvegian, locul natal al mamei. Se împrietenesc rapid cu vecinii și se integrează în viața de zi cu zi a satului, până când Gheorghii sunt suspectați că își abuzează propriii copii.

Filmul pornește de la ceva simplu și „normal” - un tată care își lovește copiii (sau cel puțin „le mai dă o palmă la fund”) în scop „educațional” -, drept urmare „protecția copilului” din Norvegia intervine și îi anchetează cât timp le plasează cei 5 copii la familii adoptive. Deși premisa poate foarte ușor să pice în sentimentalisme (într-un mod derogatoriu) filmul refuză să transforme situația într-o melodramă ieftină și banală. Mihai, personajul lui Sebastian Stan, este uneori violent cu copiii; filmul nu scuză asta, mai degrabă prezintă conservatorismul rezultat din credințele lui religioase ca fiind problema cea mai mare în ochii autorităților norvegiene. În același timp, Mungiu îți arată foarte clar că omul își iubește copiii, iar afecțiunea aceea complică tot terenul moral al filmului, pentru că sunt două opuse care nu ar trebui să coexiste și, surpriză, totuși o fac.

De partea cealaltă, autoritățile norvegiene și sistemul de protecție socială sunt prezentate inițial ca raționale, civilizate și corecte, doar că treptat rigiditatea lor începe să devină opresivă. Mungiu surprinde excelent felul în care legea, aplicată până la absurd, poate deveni o formă de reeducare culturală mascată sub plasa de salvare a „vreau să fac bine”. Se joacă constant cu tensiunea dintre protecție și control, dintre integrare și ștergerea identității și mai ales dintre conservatorismul religios și progresivismul de care România e încă foarte departe.

Cristian Mungiu reușește să construiască o zonă gri unde nimeni nu are complet dreptate. Două lumi toootal diferite se ciocnesc și filmul nu ține partea nimănui, ci doar scoate la suprafață imperfecțiuni ale ambelor tabere. Din conflictul acesta, dintre familia românească ultrareligioasă și societatea norvegiană aparent inclusivă, se naște un film unde, pe rând, fiecare tabără ajunge agresor și victimă.

Corespondență de la Cannes (ediția 79) de Kinostetic - 19 mai 2026

marți, 10 martie 2026

După Revoluție... O dorință în ea

GUEST POST: PAULA DRĂGULESCU

După fiecare din cele două proiecții organizate în 2026 de noi la Cinema Studio, Paula Drăgulescu, spectatoare și cinefilă, a scris câte o cronică la cald. Am admirat claritatea observațiilor, scrise la nicio oră după eveniment, la ceas de seară, pe pagina ei de Letterboxd. Așa că am invitat-o pe Paula să punem cele două cronici și aici, dacă tot aniversăm anul ăsta și blogul. Marele Ecran a fost de la început deschis vocilor proaspete și pasionaților (ca noi) care scriu despre ce văd. Am invitat-o pe Paula să se prezinte, ceea ce a făcut la finalul acestor texte.

După Revoluție

Un film-documentar înfiorător de actual și poate mai relevant ca niciodată. A fost de-a dreptul fascinant să observ similitudinile dintre tensiunea și frenezia ce puseseră stăpânire pe o societate deja bulversată de evenimentele din decembrie 1989 și atmosfera creată odată cu anularea alegerilor din 2024.

Dialogurile din Piața Universității, purtate între oameni cu ideologii radical diferite -lucru care în climatul actual nici nu știu dacă ar mai fi posibil fără a degenera într-un conflict violent-, mi s-au părut poate cele mai semnificative momente ale documentarului. Ele surprind cu exactitate tenacitatea propagandei comuniste în procesul de îndoctrinare, dar mai ales nivelul de confuzie și incoerență argumentativă al unor oameni extrem de vulnerabili la mesajele eficient servite prin toate mijloacele de comunicare existente.

Rânjetul sinistru al lui Ion Iliescu, precum și aroganța cu care răspundea întrebărilor reporterilor, devin, retrospectiv, cu atât mai revoltătoare, în special când ne gândim la răul pe care l-a însămânțat și care, asemeni unei tumori maligne, pare să se extindă necontenit. Totuși, la final, într-o notă tragi-comică, propun o adaptare a câtorva termeni din documentar la realitatea de astăzi:

1. Ion Rațiu = George Soros
2. Ion Iliescu = Călin Georgescu/George Simion
3. FSN = AUR/SOS/POT
4. Susținătorii FSN = „suveraniștii”
5. „V-au cumpărat cu 100 de lei și un pachet de Kent” = blugi și banane
6. “n-avem nevoie de alte partide, fiindcă noi, muncitorii, suntem opoziția” = “poporul”
7. Discuțiile aprinse din Piața Universității = comentariile înverșunate de pe Facebook
8. „Ați mințit poporul cu televizorul” = TikTok
9. Sloganuri pro-Iliescu = melodii dedicate lui CG, generate cu AI
10. Manipulare = manipulare, pentru că, după atâția ani, pare că nu am învățat nimic.

A Want in Her

“Oare cât de fină este linia dintre suport și codependență” și “putem oferi cu adevărat a doua șansă”? În jurul acestor întrebări se conturează filmul-documentar al regizoarei irlandeze Myrid Carten. Da, A Want in Her poate fi considerată o poveste despre fantome, fiindcă moartea și absența cuiva drag devin mult prea adesea sinonime. Persoana dependentă nu dispare complet, dar nici nu mai este pe deplin prezentă. Între episoade de luciditate și recăderi, între promisiuni și dezamăgiri repetate, relația afectivă se transformă într-o negociere perpetuă cu adicția.

Cu o onestitate ce devine, uneori, inconfortbailă și fară a încerca să îndulcească realitatea, Myrid aduce publicului o explorare brută a dinamicilor familiale, a relației complexe cu propria mamă și a implicațiilor pe care adicția unui membru al familiei le are asupra celorlalți. În contextul actual, în care consumul de substanțe devine tot mai normalizat, iar probleme precum alcoolismul sunt reduse eufemistic la simple „patimi” sau „plăceri nevinovate”, filmul reamintește cât de distructive pot fi, în fond, aceste dependențe. Forța documentarului vine tocmai din refuzul de a oferi rezoluții facile.

Carten nu urmărește un arc narativ clasic al recuperării și nici nu construiește un portret moralizator. În schimb, filmul funcționează ca un jurnal vizual al unei relații aflate într-o permanentă stare de tensiune, unde fiecare gest de afecțiune este însoțit de riscul unei noi rupturi a legăturii deja fragile dintre mamă și fiică.

A Want in Her devine, așadar, o incursiune a suferinței, de la scena în care Myrid își surprinde mama, aflată într-o stare deplorabilă, pe o bancă în mijlocul străzii, strângând în mână o sticlă de vin, până la cadrele în care copiii reproduc, în mici jocuri de rol, comportamente abuzive pe care, cel mai probabil, le-au interiorizat în sânul propriilor familii.

În fața unor astfel de imagini, filmul nu oferă soluții, ci doar lansează întrebarea dacă suntem cu adevărat pregătiți să înfruntăm durerea provocată de adicțiile celor dragi și, mai ales, cât din ea putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine.

foto: Nicoleta Bilcec

Sunt Paula, studentă la Litere și campioană la dat cu părerea ("da, e criteriu de admitere la noi la facultate, să știți"). Îmi place să scriu despre orice mă impresionează, fie cărți sau filme, dar mai ales despre ce mă enervează (acolo intervine adevăratul patos).

Iubirea mea pentru cinematografie a început din pruncie, de când tata se uita la Star Wars la televizor și se prefăcea că nu mă vede cum mai trăgeam și eu cu ochiul din când în când. Din fericire, curiozitatea pentru filme nu s-a oprit acolo, iar pasiunea pentru ele s-a concretizat odată cu prima vizită la cinematograf. Mi se pare fascinant cum majoritatea oamenilor își amintesc cu exactitate prima dată când au pășit într-o sală de cinema. E ceva magic să împărtășești emoția unui film, fie și pentru câteva ore, cu niște necunoscuți, chiar și atunci când poate nu înțelegi o iotă din ce spun personajele (primul film văzut de mine la cinema a fost Avatar dublat în spaniolă; spoiler: nu știu spaniolă).

Dacă vă întrebați ce gânduri mai îmi străbat mintea la ceas de seară, aruncați un ochi pe conturile mele de letterboxd și goodreads. (texte de Paula Drăgulescu)

sâmbătă, 21 iunie 2025

TIFF 2025: episodul 2

Răzvan Băloi e din nou la TIFF (unde altundeva?). Așa că mai trimite de acolo impresii la cald, cum a făcut de la debutul pe Marele Ecran. De fapt dovezi de iubire de cinema din ultimul drum și trei-patru zile cu TIFF, care curg una într-alta ca într-un vis lung și au șanse să-ți rămână pe cord ( dacă nu v-ați prins deja, am mixat în acest intro titlurile de mai jos):

Văzut tot la matineu, “Debut” (Debut, or, Objects of the Field of Debris as Currently Catalogued, r. Julian Castronovo, 2025) e un film american independent, destul de atipic pentru o ficțiune. Pare mai degrabă un documentar care surprinde o bucată din viața regizorului, de 27 de ani, 1m 85 și 70 de kilograme, singurele date concrete care apar în film despre el. În rest, acesta reconstruiește o poveste din trecut, care pare reală - investigarea dispariției unui falsificator de artă prin găsirea unor indicii într-o nișă din perete și prin folosirea unor tehnici de detectiv particular. De la un moment dat, devine greu de urmărit, fiindcă povestea conține o altă poveste și totul se transformă într-o enigmă și mai mare - dispariția regizorului însuși.

“Ultimul drum” (The Weeping Walk/Waarom Wettelen, r. Dimitri Verhulst, 2025) e exact despre ce scrie în titlu: drumul unui cortegiu funerar spre cimitir. Aparent - o dramă, în realitate - o comedie spumoasă (sau spumantă), căci drumul durează mai multe zile și trece prin mai multe țări. Ingrediente: prietenul “căcăcios” din grădiniță, șoferul dricului, o tipă care participă la toate înmormânările femeilor de vârsta ei pentru a-și găsi jumătatea (Tinder is overrated!), o cămilă, niște vameși haioși și un circ falimentar. La care se mai adaugă: traversarea cu bacul, trecerea graniței dintre Țările de jos și Belgia printr-un tunel, un chef cu coctailuri multiculti (rețeta: pui mai multe spirtoase, cam tot ce ai prin casă în același pahar și îl dai peste cap - credeam că noi am inventat asta în facultate, dar se pare că nu!) și mult, mult umor. Totul asezonat cu un dric cu personalitate, care e și el pe ultimul drum!

Dacă tot e Focus Estonia la Tiff, merg la “Idiotul” (Idioot, r. Rainer Sarnet, 2011). Ultimul film al regizorului, The Invisible Fight (Nähtamatu võitlus, 2023) mă intrigase prin estetică și subiect. Acum îl redescopăr pe Dostoievski printr-o abordare aparent modernă, dar cu aceleași arhetipuri umane și calități nuanțate de desfășurarea în totalitate a filmului într-o biserică (catedrala Luterană din Narva, dedicată țarului Alexandru al II-lea al Rusiei - după cum aveam să aflu ulterior). Același prinț Mîșkin, cu aceeași naivitate, într-o lume cinică și avară, același idiot sincer care încearcă să-i schimbe pe cei din jur. După film, unii ies contrariați, alții pun întrebări regizorului. Îl întreb și eu, să înțeleg mai bine referințele artistice prezente în film, dintre care se remarcă Pieta lui Michelangelo.

Închei ziua cum am început-o, cu un soi de film autobiografic, multipremiat, o coproducție Țările de Jos-Belgia, “Trei zile cu tata” (Three Days of Fish/Drie dagen vis, r. Peter Hoogendoorn). Creat de regizor dintr-o nevoie de împăcare cu sine, dar și cu tatăl său real, filmul curge frumos, în alb și negru, pentru a nu ne pierde în alte amănunte în afara relației tată-fiu. Tatăl, bolnav, mutat în Portugalia revine acasă timp de trei zile pe an pentru a-și rezolva diverse probleme administrative, de sănătate și sociale. Fiul, matur în înfățișare dar copil în purtare, arde de nerăbdare să petreacă aceste trei zile alături de tatăl său. Urmărindu-i în diverse ipostaze, de multe ori stânjenitoare, mă întreb care dintre ei e mai matur emoțional? În orice caz, emoțiile vin la sfârșit, după film, când regizorul ne dezvăluie că filmul e povestea vieții lui, filmat în locuri din trecutul familiei și ne deslușește semnificația titlului original al filmului “Trei zile de pește" (ca amănunt, în toate cele trei zile se servește pește la masă): perioada maximă pe care o porți suporta fără e deveni prea scârbit sau prea năpădit de emoții în prezența unui “ingredient” delicat.

“Dovezi de iubire” (Acts of Love/Kærlighedens Gerninger, r. Jeppe Ronde, 2025) e greu de dus. O comunitate New Age din Danemarca acceptă suflete pierdute în numele iubirii și nu judecă, statutar, pe nimeni. “Preoteasa” șefă ne aduce aminte de soția unui personaj meteoric din politica noastră recentă, prin discursul său încrezător că iubirea vindecă orice și că toată lumea ar trebui să iubească pe toată lumea. Hanna, un suflet rătăcit, dar cu încredere orbească în vindecare prin iubire începe să aibă îndoieli atunci când fratele ei mai mic sosește la “templu”. Treptat, atmosfera devine apăsătoare, pentru că trecutul vine ca un căpcăun din urmă, înghite și apoi tranformă prezentul într-un viitor de neacceptat, iar iubirea devine absurdă și viscerală.

“Miocard” (Miocardio, r. José Manuel Carrasco, 2025) mă atinge cel mai tare, deși la început nu înțelegeam de ce. Scenariul îmi părea cunoscut. Doi foști iubiți se întâlnesc după 15 ani, conversează și pare că se înțeleg. Dar discuția se transformă în ceartă și atunci totul se resetează, ca în Ziua Cârtiței. Aceeași zi reîncepe de mai multe ori și de fiecare dată pare că sunt șanse ca lucrurile să se rezolve. Dar în film apare un fel de alter-ego al personajului/tipului din buclă care ne dă o altă viziune asupra acțiunii. Și atunci apare twistul, care mă atinge, mă emoționează și înțeleg în sfârșit de ce.

Interior Zero (r. Eugen Jebeleanu, 2025) e un film-experiment, care aduce pe ecran, dar și pe scena de după, trei actrițe care joacă o “Cristina” - un arhetip feminin ce se zbate să respire într-un București alienant, ostil și plin de provocări. Cristina e asistentă/secretară la o corporație, fiică crescută de o mamă singură care lucrează în Spania. E în căutarea iubirii vieții, dar și joacă în propriul film, pe care îl vedem ca film în film. Și regizorul Eugen Jebeleanu (cunoscut pentru Câmp de maci, 2020) e actor și simultan regizor al filmului din film. Ca să fie totul mai încâlcit, aflăm de la acesta, la sesiunea de Q&A că proiectul cuprindea inițial cinci Cristine, nu doar trei.

Corespondență de Răzvan Băloi

Pagini