marți, 10 martie 2026
După Revoluție... O dorință în ea
GUEST POST : PAULA DRĂGULESCU
După fiecare din cele două proiecții organizate în 2026 de noi la Cinema Studio, Paula Drăgulescu, spectatoare și cinefilă, a scris câte o cronică la cald. Am admirat claritatea observațiilor, scrise la nicio oră după eveniment, la ceas de seară, pe pagina ei de Letterboxd. Așa că am invitat-o pe Paula să punem cele două cronici și aici, dacă tot aniversăm anul ăsta și blogul. Marele Ecran a fost de la început deschis vocilor proaspete și pasionaților (ca noi) care scriu despre ce văd. Am invitat-o pe Paula să se prezinte, ceea ce a făcut la finalul acestor texte.
După Revoluție
Un film-documentar înfiorător de actual și poate mai relevant ca niciodată. A fost de-a dreptul fascinant să observ similitudinile dintre tensiunea și frenezia ce puseseră stăpânire pe o societate deja bulversată de evenimentele din decembrie 1989 și atmosfera creată odată cu anularea alegerilor din 2024.
Dialogurile din Piața Universității, purtate între oameni cu ideologii radical diferite -lucru care în climatul actual nici nu știu dacă ar mai fi posibil fără a degenera într-un conflict violent-, mi s-au părut poate cele mai semnificative momente ale documentarului. Ele surprind cu exactitate tenacitatea propagandei comuniste în procesul de îndoctrinare, dar mai ales nivelul de confuzie și incoerență argumentativă al unor oameni extrem de vulnerabili la mesajele eficient servite prin toate mijloacele de comunicare existente.
Rânjetul sinistru al lui Ion Iliescu, precum și aroganța cu care răspundea întrebărilor reporterilor, devin, retrospectiv, cu atât mai revoltătoare, în special când ne gândim la răul pe care l-a însămânțat și care, asemeni unei tumori maligne, pare să se extindă necontenit. Totuși, la final, într-o notă tragi-comică, propun o adaptare a câtorva termeni din documentar la realitatea de astăzi:
1. Ion Rațiu = George Soros
2. Ion Iliescu = Călin Georgescu/George Simion
3. FSN = AUR/SOS/POT
4. Susținătorii FSN = „suveraniștii”
5. „V-au cumpărat cu 100 de lei și un pachet de Kent” = blugi și banane
6. “n-avem nevoie de alte partide, fiindcă noi, muncitorii, suntem opoziția” = “poporul”
7. Discuțiile aprinse din Piața Universității = comentariile înverșunate de pe Facebook
8. „Ați mințit poporul cu televizorul” = TikTok
9. Sloganuri pro-Iliescu = melodii dedicate lui CG, generate cu AI
10. Manipulare = manipulare, pentru că, după atâția ani, pare că nu am învățat nimic.
A Want in Her
“Oare cât de fină este linia dintre suport și codependență” și “putem oferi cu adevărat a doua șansă”? În jurul acestor întrebări se conturează filmul-documentar al regizoarei irlandeze Myrid Carten. Da, A Want in Her poate fi considerată o poveste despre fantome, fiindcă moartea și absența cuiva drag devin mult prea adesea sinonime. Persoana dependentă nu dispare complet, dar nici nu mai este pe deplin prezentă. Între episoade de luciditate și recăderi, între promisiuni și dezamăgiri repetate, relația afectivă se transformă într-o negociere perpetuă cu adicția.
Cu o onestitate ce devine, uneori, inconfortbailă și fară a încerca să îndulcească realitatea, Myrid aduce publicului o explorare brută a dinamicilor familiale, a relației complexe cu propria mamă și a implicațiilor pe care adicția unui membru al familiei le are asupra celorlalți. În contextul actual, în care consumul de substanțe devine tot mai normalizat, iar probleme precum alcoolismul sunt reduse eufemistic la simple „patimi” sau „plăceri nevinovate”, filmul reamintește cât de distructive pot fi, în fond, aceste dependențe. Forța documentarului vine tocmai din refuzul de a oferi rezoluții facile.
Carten nu urmărește un arc narativ clasic al recuperării și nici nu construiește un portret moralizator. În schimb, filmul funcționează ca un jurnal vizual al unei relații aflate într-o permanentă stare de tensiune, unde fiecare gest de afecțiune este însoțit de riscul unei noi rupturi a legăturii deja fragile dintre mamă și fiică.
A Want in Her devine, așadar, o incursiune a suferinței, de la scena în care Myrid își surprinde mama, aflată într-o stare deplorabilă, pe o bancă în mijlocul străzii, strângând în mână o sticlă de vin, până la cadrele în care copiii reproduc, în mici jocuri de rol, comportamente abuzive pe care, cel mai probabil, le-au interiorizat în sânul propriilor familii.
În fața unor astfel de imagini, filmul nu oferă soluții, ci doar lansează întrebarea dacă suntem cu adevărat pregătiți să înfruntăm durerea provocată de adicțiile celor dragi și, mai ales, cât din ea putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine.
Sunt Paula, studentă la Litere și campioană la dat cu părerea ("da, e criteriu de admitere la noi la facultate, să știți"). Îmi place să scriu despre orice mă impresionează, fie cărți sau filme, dar mai ales despre ce mă enervează (acolo intervine adevăratul patos).
Iubirea mea pentru cinematografie a început din pruncie, de când tata se uita la Star Wars la televizor și se prefăcea că nu mă vede cum mai trăgeam și eu cu ochiul din când în când. Din fericire, curiozitatea pentru filme nu s-a oprit acolo, iar pasiunea pentru ele s-a concretizat odată cu prima vizită la cinematograf. Mi se pare fascinant cum majoritatea oamenilor își amintesc cu exactitate prima dată când au pășit într-o sală de cinema. E ceva magic să împărtășești emoția unui film, fie și pentru câteva ore, cu niște necunoscuți, chiar și atunci când poate nu înțelegi o iotă din ce spun personajele (primul film văzut de mine la cinema a fost Avatar dublat în spaniolă… Spoiler: nu știu spaniolă.
Dacă vă întrebați ce gânduri mai îmi străbat mintea la ceas de seară, aruncați un ochi pe conturile mele letterboxd și goodreads. (texte de Paula Drăgulescu)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.