miercuri, 18 martie 2026
The Bride! Neajunsul de a te fi (re)născut
Kinostetic revine, ca Frankenstein pe ecrane, într-o cronică all over the place. Fix ca filmul.
Oh boy, recesiunea chiar
există și este mai rea decât credeam. Știm că Hollywood-ul are un fetiș pentru remake-uri, mai ales acum, cu horrorur-ile clasice, dar in this economy
avem mitul lui Frankenstein muls până la epuizare pentru că e trendy și aduce
capital. Cu Poor Things în 2023, care reinterpreta ideea corpului reanimat
prin filtrul feminist și steampunk. Acum, fix două filme din „universul”
Frankenstein apărute la o mică diferență unul de altul fac ca
totul să pară mai degrabă suprasaturat decât o „coincidență fericită”.
Da, da, diferențele
dintre Frankensteinul lui del Toro și The Bride! nu sunt doar stilistice, ci țin și de modul în care se raportează la materialul originar: unul vrea să rămână
fidel fulgerului creator combinat cu daddy issues, celălalt vrea de fapt să
rescrie puterea dintre OG și remake și să provoace la duel toată ideea de a fi
o creație de sine stătătoare, nu „mireasa” cuiva (cu atât mai mult cu cât, în
filmul din ’35 care îți poartă numele, apari doar cinci minute să
fuck shit up). Aici măcar e all out, guns blazing, dar asistăm, din
păcate, nu la o fascinație a industriei pentru gotic, ci la monetizarea
anxietății propriei distrugeri.
Ca să simplific puțin povestea, The Bride! mizează pe o premisă universală, veche de când lumea și pământul: dorința disperată de a fi iubit. Aici, Frankenstein (Christian Bale) este lonely boy de mult prea multă vreme și întruchipează foamea după emoții, dar și incapacitatea de a accepta autonomia celuilalt. Încearcă să transforme iubirea mai mult în posesie decât în apropiere de celălalt - un bărbat clasic. Reînvierea Idei aka Mireasa (Jessie Buckley) este o formă violentă de posesie prin manipularea memoriei ei pierdute, la propriu.
Mireasa pentru fiul meu.
Bine, am făcut eu să pară că totul este așa simplu și direct. Nu
este. În teorie, filmul este un fel de coming-of-age: Ida nu se descoperă doar
pe ea, refuză și să accepte normele sociale care îi sunt impuse. Practic,
filmul este o combinație sinistră între rom-com, „50 First Dates”, Bonnie and
Clyde, puțin noir american și… „La La Land”. La bază stă dimensiunea feministă
pe care filmul o propune, dar care, din păcate, reușește prea puțin să fie articulată coerent.
Pentru o ciorbă de genul ăsta aș fi vrut să spun că este îndrăzneț și ambițios, dar ingredientele nu se amestecă bine și dau impresia mai mult de throw shit at the wall and see what sticks. Multe lucruri nu funcționează, tot atâtea nu au sens dacă sunt puse cap la cap și e păcat, pentru că unele încercări sunt naughty-fun, dar, în confuzia filmului, sunt diluate și adaugă doar un alt strat în plus pentru suprastimularea noastră. În căutarea unei forme libere, paradoxal, se constrânge mai tare în propriile încercări. Din cauza acestui try-hardness, regizoarea Maggie Gyllenhaal aruncă mult prea multe spre noi și totul devine foarte white-noise-ish și ajunge fix unde nu vrea: să te plictisească.
E un tandem interesant
între Ida și Franky, à la filmele buddy-cop, unde ambii protagoniști sunt la
poli diferiți în ceea ce privește personalitatea lor. Ida are foarte multă energie anarhică, punk as fuck, dar și wacky, care întruchipează o
formă de feminism unapologetic, în timp ce Franky este melancolic, lent, ceea
ce sugerează „the old ways”. Acest conflict dintre ei, din păcate, nu este
foarte exploatat, deși ar fi putut deveni o reprezentare tematică mai mult sau
mai puțin subtilă a ciocnirii dintre trecutul patriarhal și identitatea
feminină aflată într-o permanentă „reînviere”.
Totul este mult mai țintit, într-un mod leneș, unde Jessie joacă un personaj de tip
Harley Quinn, cu a cărui dinamică, din păcate, nici măcar filmul nu poate să țină pasul. În contrast cu viteza narativă normală a filmului, jocul ei este dinamic, șugubăț și vrea schimbare
continuă, ceea ce face totul obositor. Nu ne putem agăța emoțional de ea
sau de dorințele ei. Noroc cu Franky, care e sentimental, încet, a
lonely, lonely boy și cinefil, cu o obsesie pentru personajul din filmele mute
care este jucat de Jake Gyllenhaal… he’s like me, fr!!!
Un lucru care ar fi făcut filmul mai interesant (dacă se concentra pe asta, nu doar prezent), era jocul detectivilor (Penélope Cruz / Peter Sarsgaard) aflați pe urmele celor doi monștri. Dinamica dintre ei doi este (mult spus) o critică a normelor de gen ale anilor ’30: personajul Penélopei este, de fapt, detectiva și creierul, dar este obligată să „mimeze” subordonarea față de partenerul ei detectiv doar pentru că femeile nu puteau fi în roluri puternice sau emancipate. Mireasa, în oglindă, refuză rolul unei „doamne de societate” și navighează lumea fără a ține cont de normele care îi sunt puse în cârcă și de căsuța în care este înghesuită. Transversala între cele două personaje feminine - răzvrătirea Miresei față de ce ar trebui să fie și acceptarea Penélopei, până la un punct, a presiunilor sociale - trece discuția de la eliberare personală la un „fuck you” aruncat convențiilor sociale. Din păcate, tot ce am scris în paragraful ăsta nu se regăsește și în film sau nu este portretizat cu sens.
Here’s to the ones that
dream.
Dar stai, asta nu e tot!... însă nu știu cât merită să mai vorbim de numeroase
subploturi, scene de musical integrate la întâmplare, omagiu cinematografiei mute, o
conexiune ancestrală spațio-temporală între Mary Shelley și The Bride! și, colac
peste pupăză, nașterea unei revoluții feministe după ce Mireasa omoară niște ochi albaștri (polițiști), da, exact ca în Jokerul lui
Joaquin Phoenix, plus multe, multe altele. Toate sunt aruncate să fie, toate
încearcă să te distreze (fără succes) și multe dintre ele ori nu duc nicăieri,
ori sunt abandonate pe parcurs.
În final, oricât de mult ar vrea Maggie să spună ceva despre “life, man”, oricât de puternic încearcă să șuteze mingea, ratează mult. Are lucruri de spus, dar, asemeni corpului lui Frankenstein, totul este cusut din bucăți ciopârțite care, în final, dau viață la ceva... nici măcar grotesc, ci meh. Cred că, dacă își înjumătățea ideile, filmul ar fi funcționat narativ și structural mult mai bine și i-ar fi dat oportunitatea să fie și mai flamboiant stilistic și să țină pasul cu propria creație. Într-un fel e meta că creatorul dă naștere la ceva autodistructiv și care, în final, devine un clusterfuck. Survolând tema miturilor, ideile on-the-nose ale filmului și cringe-ul, Maggie a zburat prea aproape de soare și i s-au ars aripile… Tot într-un mod meta, și acest review e all over the place.
cronică de Kinostetic (când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.