Marele Ecran: Kinostetic

Se afișează postările cu eticheta Kinostetic. Afișați toate postările

marți, 24 martie 2026

Project Hail Mary (2026)

Ground control, we have a problem... with your film. Ne-am adunat într-o nouă misiune spațială, dar nu suntem neapărat siguri de șansele ei de succes. E atât de mult Gosling în acest film lansat ca o rachetă în cinematografe că n-am avut spațiu să-i pomenim pe regizori (nu prea merită) sau pe Sandra Huller (ea ar fi meritat).

Lucian: Bromance in space

Undeva pe la jumatea filmului mă gândeam (și chiar ai timp de gândire în cele 2 ore 40) dacă și acest survival-story în spațiu va urma traseul pe care se bazează nouă din zece filme americane și, în general, mesajul „cu stele și dungi": excepționalismul eroului, cel care reușește imposibilul sau, în fine, țintește către stele.

Avem și aici un Clark Kent/ Superman (cu halat de om de știință, respectiv costum de astronaut), un protagonist geek cu anumite talente (biologul dr. Grace), singur până la un punct, ca în Marțianul, ecranizat tot după Andy Weir. O nouă misiune de supraviețuire, de data asta, a întregii lumi.

Dar lumea nu e așa. N-am fi trimis oameni pe lună doar cu indivizi excepționali. Marile momente ale omenirii sunt cele în care am colaborat, adăugând fiecare în mix talentul său mai mult sau mai puțin excepțional.

În filmele americane (o dovedește chiar cazul de față), reușita unui proiect se bazează pe individ. Project Hail Mary se bazează decisiv pe șarmul (grace?) fără efort al lui Ryan Gosling/ Ryland Grace.

Cu aerul lui uneori goofy, „The Goss" m-a prins de la Lars and the Real Girl (2007) până la The Fall Guy, via Drive sau cealaltă aventură spațială a sa (First Man). Era timpul să salveze și canadianul Gosling lumea - am zis după ce văzusem trailer-ul.

Nu m-am înșelat prea tare. Deși reușește să fie inventiv în anumite momente și să-ți ofere măcar un twist decent, nu e ceva ce n-ai mai văzut în Gravity ori Interstellar.

Ca să fim corecți până la capăt, eroul nu e singur. Colaboratorul improbabil vine din altă specie și lume. Deși nu arată ca noi (faces are overrated ), i se atribuie tot felul de calități umane până ajungem în zona naiv-infantilă (în ciuda mizei serioase) mai degrabă a unui Guardians of the Galaxy. Așa că atunci când Grace/ Goss lăcrimează, și o face de câteva ori, rareori te duce cu el în aceeași stare emoțională. E simptomatic pentru tot Proiectul..., Gosling luptând eroic împotriva gravitației filmului, pentru a trage corabia spațială de unul singur, evitând prăbușirea pe orbita plictisului sau deja vu-ului.

Limitele imaginației convenționale sunt rareori forțate cu curaj. De exemplu, nu știm ce valori au (dacă au) ființele de pe cealaltă planetă a cărei stea moare și ea. Bun, Rocky/Pietricică vede prin ecolocație, scoate sunete similare balenelor și are o gândire mai apropiată de Spock decât de noi, dar nu e foarte alien de loialitate sau dăruirea pentru ceilalți. Sau Brave, cuvântul ales în limbajul lor comun. Apropo de limbaj, se ajunge foarte repede (din câteva taste) la decodare față de Arrival, mult mai consistentul

SF existențialist realizat de Villeneuve înainte să plonjeze în universul Dune.

Poate nu e cazul să căutăm neconvențional unde e mai degrabă o aventură spațială croită, după toate aparențele, pentru adolescenți și un „public YA”.

E o scenă cu Gosling suspendat în afara navetei de un cordon (omblical?) la limita de sus a cerului unei planete spectaculoase (botezate Adrian, după meta-referință cunoscută acum în două sisteme solare). Rocky, sidekick-ul extraterestru, îl întreabă pe om de ce tace.

„I’m having a moment", răspunde omul.

Cam așa și cu filmul. Poate să-ți ofere un moment sau două.

Apoi ne întoarcem la știrile cotidiene și uităm rapid că stăm pe o pietricică albastră ce zboară prin abis cu 30 de km pe secundă în jurul unei stele pitice. Mai avem ceva în afară de misiunea de a încerca să avem grijă unii de alții? Poate doar un moment.

Kinostetic: La La Land in space minus Stone (+ Rocky)

Taaaaaaaaaa daaaaaaaaaa ta daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Un lucru frumos la filmele americane este că, cu cât sunt mai lungi, cu atât ai mai mult timp pentru dialoguri interioare cu vocile din capul tău. Cel puțin eu am avut o discuție destul de productivă cu mine referitor la deciziile din viața mea: m-am anxietat pe crize existențiale și tot eu m-am calmat, m-am gândit ce o să-mi fac de mâncare după film și la lipsa de povești originale care vin de la americani. PHM, la nivel tematic, cât și narativ, nu a încercat absolut nimic nou față de predecesorii lui, pentru că de ce să schimbi ceva ce s-a demonstrat că îți aduce bani sau de ce să-ți bați capul să creezi când poți să „omagiezi”, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur.

Nu e un prompt pentru ChatGPT, dar plotul sună așa: un tip alb, mega genial, dar care nu-și știe gradul de genialitate pentru că e redus la un statut de profesor (a avut tupeul în lucrarea de doctorat să arate „na-na” sistemului și greșelile lui), este racolat de armata americană să rezolve o dilemă: de ce ne moare soarele. Evident, cum vine el în echipă, răspunsurile se găsesc mega ușor și, în spațiu, împreună cu un prieten extraterestru, salvează galaxia.

Important în film este că Pământul se răcește, deci este o criză climatică. Cum credeți că este explicată de filmul făcut de !!! AMAZON !!!, cu bugetul de 248 de milioane de dolari? Că este din cauza noastră sau, mai exact, a marilor firme private care poluează? Că toți miliardarii Pământului au pus umărul, într-un stil parazitar, să răcească chiar soarele? Eu zic că ar fi fost o premisă mega cool, actuală și important de arătat și care ar atrage atenția asupra poluării excesive în toate formele ei. Din păcate, firma lordului Bezos, caracteristic mersului lui cu avionul privat într-o Veneție care suferă din cauza crizelor climatice, arată cu degetul spre lucruri exterioare nouă - noi forme de viață din afara planetei. WOW.

Clasic filmelor SF, această criză mondială face ce nu poate face diplomația: unește toate sau cele mai importante țări la aceeași masă și îi pune să discute soluții. Dar doar America poate să fie eroul de la final sau să vină cu rezolvări la care ceilalți nu s-au gândit. Într-un stil total diferit față de Arrival, unde doar voiau să bombardeze problema (invazia extraterestră) și nu se înțelegeau între ei, aici totul este opus. Prin puterea prieteniei, respectului și sacrificiului, toate țările se înțeleg de minune și cooperează perfect, fără scântei. Ba chiar un personaj rus și unul chinez (sigur, doar o coincidență) se oferă voluntari pentru misiunea sinucigașă.

Un alt lucru important care salvează lumea este product placement-ul și consumerismul. Cât timp avem flashback-uri de pe Pământ, suntem subtil bombardați de mici reclame invizibile - fix subsemnatul mânca Snickers Sour în timpul filmului, deci propaganda funcționează - fie că sunt la alimente, obiecte de uz casnic, echipament militar sau magazine de bricolaj, unde coșurile trebuie să fie umplute până la refuz. Stați liniștiți că și în spațiu s-a găsit cum să primim reclame: sidekick-ul extraterestru al lui Ryan primește nickname-ul de „Rocky”, o planetă descoperită primește numele de „Adrian”. La ce filme se uită ei pe navă? Exact la franciza la care Amazon deține drepturile, adică Rocky. Voilà.

Singurul lucru care face filmul oarecum să funcționeze, în unele momente, este cât de mult încearcă domnul Gosling să ducă tot greul. Încearcă să treacă prin toate stările, de la agonie la extaz, și uneori îi reușește, mai ales că unele scene cu Rocky funcționează - atunci când sidekick-ul extraterestru, clar prezentat ca având un IQ net superior, nu este redus doar la nivelul unui câine, ori ca intelect, ori ca personalitate.

Filmele SF mainstream americane „de pe vremuri” (ok, bunicule) funcționau din mai multe motive. Fiecare personaj principal avea -pe lângă salvarea Pământului sau a universului- probleme personale cu care eram hook-uiți, astfel încât să ne pese și de el, și de lupta lui cu timpul (care, în filmul ăsta, nu se simte). Fie că vorbim de Close Encounters of the Third Kind, Signs, Alien etc. Aici, din păcate, fiecare încercare de dramatism este distrusă de glume copilăroase, iar backstory-ul lui Grace (personajul lui Ryan) nu are nimic în spate, în afară de datoria morală de a salva universul datorită steagului cu stele roșu, alb și albastru și a vulturului. Se pare ca rețeta marvel este încă reîncălzită și are reverberații până în 2026.

Este interesant și acest cop-out hollywoodian continuu de a spune ceva politic, de frica criticilor sau a faptului că își înjumătățesc potențialii cumpărători de bilete. Din tot SF-ul citit de mine (care nu este mult), m-am lovit la tot pasul de idei și noțiuni politico-filozofice. Aș vrea să văd asta și în filme, pe lângă producțiile feel-good, de tip couch entertainment. Apolitizarea SF-ului este problematică și exagerată, mai ales dacă reușim să reducem Dune doar la spectacol, fără profunzimea cărții, care critică tot ceea ce trăim noi astăzi.

OK, în review-ul ăsta am fost puțin bunic hater care nu poate să se bucure de ceva, dar nu a fost atât de oribil. A avut momentele lui, iar marea crimă, totuși, este lipsa de a face ceva - orice - ce nu s-a mai văzut până acum. Sigur, 2 ore și 40 de minute pentru absolut nimic nou este mult prea mult și obositor. Nici filmat nu mi s-a părut interesant, în ciuda vizualurilor din spațiu, și nici personal sau cognitiv nu am putut să rezonez cu nimic. Nu mi-a păsat deloc dacă salva Pământul sau nu; ba chiar speram să nu o facă, doar ca să fie un twist interesant. Dar a avut momentele lui nice, wholesome și funny - puține pentru un film atât de lung, dar asta este. Un film ce nu supără pe nimeni, dă loc cârcotașilor ca mine să dea din gură - amaze, amaze, amaze, thumbs up.

Dar dacă e să facem o comparație între prietenia lui Gosling și a lui Rocky cu cea dintre mine și Lucian, clar eu sunt Ryan, doar zic. (Kinostetic)

sâmbătă, 21 martie 2026

Sound of Falling. O punte de lumină

Kinostetic a scris despre cum l-a atras și distrus Sound of Falling (de Mascha Schilinski), laureat Jury Prize la Cannes 2025 și proaspăt intrat în cinematografele din România.

De multe ori mă gândesc cum mi-aș dori ca, printr-o oglindă sau ca printr-un geam, să pot vedea momente din trecutul familiei mele, în special din mai multe generații din urmă. Anumite povești le știu - traume care au ajuns până la mine, istorii transgeneraționale care se leagă prin boală, fugă sau moarte, coincidențe narative între persoane diametral opuse din arborele genealogic sau, de ce nu, și momente frumoase. Oricât de multe aș ști sau s-ar transmite până la mine, mă simt izolat de trecut. Fix asta vrea să facă Sound of Falling, într-un mod foarte unic: creează o mică punte de lumină între patru povești ale unor fete din generații diferite și unește singurătatea și izolarea pe care fiecare dintre ele o simte, nu doar într-o experiență de familie, ci într-una universală.

Sound of Falling este o ambițioasă poveste caleidoscopică feminină despre patru fete din aceeași familie, dar din generații diferite, care sunt unite într-un mod sau altul de anumite ritualuri, depresii sau sentimente transmise de-a lungul generațiilor, fie direct, fie prin istoricul familiei. O poveste cu fantome, dar fără fantomele clasice, care, cusute în timp și claustrate în aceeași casă dintr-un orășel pitoresc din Germania, ne prezintă condiția în continuă schimbare a femeii în societate, dar și a propriei identități.

Multe filme care vor să portretizeze suferința femeilor de-a lungul timpului pot cădea în capcana „misery porn-ului”, unde, de la început până la sfârșit, protagonistele nu au niciun moment de respiro și sunt ținute doar în tot felul de violențe fizice sau psihice, fără ca alte aspecte să fie dezvoltate. Deși ambele tipuri de violență sunt prezente în Sound of Falling, ele sunt mult mai nuanțate și depind de perioada în care trăiește fiecare personaj. Binele este „bun” în funcție de epocă, la fel și răul, care ia mereu altă formă, iar totul este condiționat de ceea ce este atunci acceptat sau „la modă” ca suflu. Între povești se simte „the wind of change” – precum și modelarea fiecărei fete moștenitoare, fie la nivel social și politic, fie familial.

Femeia își croiește încet emanciparea în timp, concomitent cu apariția unor noi forme de subordonare și violență. De la opresarea directă de gen și claustrarea în rolul de servitoare a familiei, până la sexualizare, viol sau sinucidere - toate aceste teme urmăresc ca o umbră femeile în diferite perioade ale istoriei. Putem vedea cum ia naștere baza misoginismului și a opresiunii unei epoci și cum aceasta nu dispare niciodată, ci doar ia noi forme de adaptare în funcție de perioadă și de nivelul de libertate al femeii, tocmai pentru a menține controlul.

Singurătatea, depresia și gândurile suicidale trec ca un ecou de la o protagonistă la alta și le însoțesc prin spațiu și timp. Filmul mizeză pe anumite elemente „eerie”, transformându-se aproape într-un horror atmosferic. Toate sunt amplificate de ritmul lent, de sound design și de imaginea extraordinară, care are câțiva ași în mânecă. Montajul și trecerea de la o fată la alta se fac brusc, fără explicații și fără artificii cinematografice care să-ți spună „hei, acum ești în trecutul X” sau „acum ești în prezent”.

De foarte multe ori, ne sunt prezentate fetele urmărind membri ai familiei prin găuri de cheie, crăpături în uși sau în timp ce dorm, iar, la rândul nostru, noi le urmărim pe ele, amplificând astfel lipsa de intimitate pe care o resimt. Mai mult, uneori, deși avem POV-ul lor, apare și un alt punct de vedere straniu, persistent, ca și cum o fantomă le-ar urmări sau ca o personificare a Morții. Această dimensiune se potrivește foarte bine cu „feelingul” sau frica pe care fiecare protagonistă o are față de moarte, frică ce crește odată cu generațiile și traumele acumulate.

Toată premisa filmului și cele patru generații sunt legate fizic de casa familiei. Casa este singura martoră a tot ce au îndurat ele și familia lor; casa le vorbește și le arată, este ca un portal între generații - un portal de sentimente și „viziuni” care sunt transmise mai departe. Este o „fantomă” ale cărei camere sunt bântuite de emoțiile trecutului, care reverberează și în prezent. Aici, motivul casei (și al hambarului) este utilizat la maximum, nu doar ca un clișeu (da, mă uit la tine, Sentimental Value). O casă în care a avut loc o moarte nu mai poate fi niciodată cumpărată sau vândută, ci poate doar să fie împrumutată de la fantomele care au rămas în urmă.

În cel mai bun mod, m-a dus și cu gândul la cinemaul lui Haneke (în special The White Ribbon), unde, la fel, violența este „pe bancheta din spate”, nefiind neapărat arătată direct. Așa cum Haneke construiește agresivitatea prin tensiune claustrantă sau presiune socială, Sound of Falling induce ideea violenței prin abuz și opresiune. Ambele filme au în comun critica asupra structurilor sociale și a figurilor de autoritate. Depinde la ce film al lui Haneke ne raportăm pentru a surprinde autoritatea, dar în filmul Maschei Schilinski este clară autoritatea exercitată asupra femeilor și reziliența lor tăcută.

Într-un peisaj plin de filme rapide și zgomotoase pe care s-a pus reflectorul anul trecut, Sound of Falling vine ca o gură bună de apă rece în timpul caniculei. Cere mult de la tine - mai ales răbdare și atenție - dar, dacă te lași purtat de poveste și, mai ales, de modul în care este construit totul, este imposibil să nu te atragă și să te distrugă la final. Este fun și să-l unești narativ ca un puzzle și să vezi cine a cui e și cum s-a dezvoltat familia și ce reprezintă pentru fiecare anumite elemente sau locuri din trecutul persoanei de dinainte, dar mai fun este să intri în trauma filmului și să te lași in cădere liberă.

Pentru mine, este clar cel mai bun și cel mai interesant film apărut anul trecut și, totodată, singurul care, după vizionare, continuă să mă bântuie în cel mai frumos mod.

cronică de Kinostetic (pagina sa de Instagram, aici)

miercuri, 18 martie 2026

The Bride! Neajunsul de a te fi (re)născut

Kinostetic revine, ca Frankenstein pe ecrane, într-o cronică all over the place. Fix ca filmul.

Oh boy, recesiunea chiar există și este mai rea decât credeam. Știm că Hollywood-ul are un fetiș pentru remake-uri, mai ales acum, cu horrorur-ile clasice, dar in this economy avem mitul lui Frankenstein muls până la epuizare pentru că e trendy și aduce capital. Cu Poor Things în 2023, care reinterpreta ideea corpului reanimat prin filtrul feminist și steampunk. Acum, fix două filme din „universul” Frankenstein apărute la o mică diferență unul de altul fac ca totul să pară mai degrabă suprasaturat decât o „coincidență fericită”.

Da, da, diferențele dintre Frankensteinul lui del Toro și The Bride! nu sunt doar stilistice, ci țin și de modul în care se raportează la materialul originar: unul vrea să rămână fidel fulgerului creator combinat cu daddy issues, celălalt vrea de fapt să rescrie puterea dintre OG și remake și să provoace la duel toată ideea de a fi o creație de sine stătătoare, nu „mireasa” cuiva (cu atât mai mult cu cât, în filmul din ’35 care îți poartă numele, apari doar cinci minute să fuck shit up). Aici măcar e all out, guns blazing, dar asistăm, din păcate, nu la o fascinație a industriei pentru gotic, ci la monetizarea anxietății propriei distrugeri.

Ca să simplific puțin povestea, The Bride! mizează pe o premisă universală, veche de când lumea și pământul: dorința disperată de a fi iubit. Aici, Frankenstein (Christian Bale) este lonely boy de mult prea multă vreme și întruchipează foamea după emoții, dar și incapacitatea de a accepta autonomia celuilalt. Încearcă să transforme iubirea mai mult în posesie decât în apropiere de celălalt - un bărbat clasic. Reînvierea Idei aka Mireasa (Jessie Buckley) este o formă violentă de posesie prin manipularea memoriei ei pierdute, la propriu.

Mireasa pentru fiul meu.

Bine, am făcut eu să pară că totul este așa simplu și direct. Nu este. În teorie, filmul este un fel de coming-of-age: Ida nu se descoperă doar pe ea, refuză și să accepte normele sociale care îi sunt impuse. Practic, filmul este o combinație sinistră între rom-com, „50 First Dates”, Bonnie and Clyde, puțin noir american și… „La La Land”. La bază stă dimensiunea feministă pe care filmul o propune, dar care, din păcate, reușește prea puțin să fie articulată coerent.

Pentru o ciorbă de genul ăsta aș fi vrut să spun că este îndrăzneț și ambițios, dar ingredientele nu se amestecă bine și dau impresia mai mult de throw shit at the wall and see what sticks. Multe lucruri nu funcționează, tot atâtea nu au sens dacă sunt puse cap la cap și e păcat, pentru că unele încercări sunt naughty-fun, dar, în confuzia filmului, sunt diluate și adaugă doar un alt strat în plus pentru suprastimularea noastră. În căutarea unei forme libere, paradoxal, se constrânge mai tare în propriile încercări. Din cauza acestui try-hardness, regizoarea Maggie Gyllenhaal aruncă mult prea multe spre noi și totul devine foarte white-noise-ish și ajunge fix unde nu vrea: să te plictisească.

E un tandem interesant între Ida și Franky, à la filmele buddy-cop, unde ambii protagoniști sunt la poli diferiți în ceea ce privește personalitatea lor. Ida are foarte multă energie anarhică, punk as fuck, dar și wacky, care întruchipează o formă de feminism unapologetic, în timp ce Franky este melancolic, lent, ceea ce sugerează „the old ways”. Acest conflict dintre ei, din păcate, nu este foarte exploatat, deși ar fi putut deveni o reprezentare tematică mai mult sau mai puțin subtilă a ciocnirii dintre trecutul patriarhal și identitatea feminină aflată într-o permanentă „reînviere”.

Totul este mult mai țintit, într-un mod leneș, unde Jessie joacă un personaj de tip Harley Quinn, cu a cărui dinamică, din păcate, nici măcar filmul nu poate să țină pasul. În contrast cu viteza narativă normală a filmului, jocul ei este dinamic, șugubăț și vrea schimbare continuă, ceea ce face totul obositor. Nu ne putem agăța emoțional de ea sau de dorințele ei. Noroc cu Franky, care e sentimental, încet, a lonely, lonely boy și cinefil, cu o obsesie pentru personajul din filmele mute care este jucat de Jake Gyllenhaal… he’s like me, fr!!!

Un lucru care ar fi făcut filmul mai interesant (dacă se concentra pe asta, nu doar prezent), era jocul detectivilor (Penélope Cruz / Peter Sarsgaard) aflați pe urmele celor doi monștri. Dinamica dintre ei doi este (mult spus) o critică a normelor de gen ale anilor ’30: personajul Penélopei este, de fapt, detectiva și creierul, dar este obligată să „mimeze” subordonarea față de partenerul ei detectiv doar pentru că femeile nu puteau fi în roluri puternice sau emancipate. Mireasa, în oglindă, refuză rolul unei „doamne de societate” și navighează lumea fără a ține cont de normele care îi sunt puse în cârcă și de căsuța în care este înghesuită. Transversala între cele două personaje feminine - răzvrătirea Miresei față de ce ar trebui să fie și acceptarea Penélopei, până la un punct, a presiunilor sociale - trece discuția de la eliberare personală la un „fuck you” aruncat convențiilor sociale. Din păcate, tot ce am scris în paragraful ăsta nu se regăsește și în film sau nu este portretizat cu sens.

Here’s to the ones that dream.

Dar stai, asta nu e tot!... însă nu știu cât merită să mai vorbim de numeroase subploturi, scene de musical integrate la întâmplare, omagiu cinematografiei mute, o conexiune ancestrală spațio-temporală între Mary Shelley și The Bride! și, colac peste pupăză, nașterea unei revoluții feministe după ce Mireasa omoară niște ochi albaștri (polițiști), da, exact ca în Jokerul lui Joaquin Phoenix, plus multe, multe altele. Toate sunt aruncate să fie, toate încearcă să te distreze (fără succes) și multe dintre ele ori nu duc nicăieri, ori sunt abandonate pe parcurs.

În final, oricât de mult ar vrea Maggie să spună ceva despre “life, man”, oricât de puternic încearcă să șuteze mingea, ratează mult. Are lucruri de spus, dar, asemeni corpului lui Frankenstein, totul este cusut din bucăți ciopârțite care, în final, dau viață la ceva... nici măcar grotesc, ci meh. Cred că, dacă își înjumătățea ideile, filmul ar fi funcționat narativ și structural mult mai bine și i-ar fi dat oportunitatea să fie și mai flamboiant stilistic și să țină pasul cu propria creație. Într-un fel e meta că creatorul dă naștere la ceva autodistructiv și care, în final, devine un clusterfuck. Survolând tema miturilor, ideile on-the-nose ale filmului și cringe-ul, Maggie a zburat prea aproape de soare și i s-au ars aripile… Tot într-un mod meta, și acest review e all over the place.

cronică de Kinostetic (când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)

Pagini