vineri, 7 august 2026
Odiseea lui Nolan și mitizarea geopoliticii contemporane
Paula a scris un text cuprinzător și analitic despre adaptarea Odiseei în regia lui Nolan, punând sub un mare semn de întrebare măiestria artistică a regizorului și dacă filmul va trece testul timpului. Pe lung, citiți mai jos.
Scuză oare grandiozitatea vizuală
superficialitatea narativă? Asta pare să fie întrebarea de la care a plecat
Christopher Nolan atunci când a decis să realizeze o adaptare a uneia dintre
cele mai cunoscute opere literare din toate timpurile, o adevărată piatră de
temelie a literaturii occidentale – Odiseea lui Homer. Bazată pe traducerea
semnată de Emily Wilson, pelicula îl înfățișează pe Odiseu (Matt Damon) într-o
cu totul altă lumină față de cum ne-a fost prezentat până acum. În viziunea lui
Nolan, Ulise este măcinat de vină, iar gândul că ingenioasa sa idee de a
construi calul troian a dus la căderea uneia dintre cele mai puternice cetăți
și implicit la moartea atâtor tineri (un motiv recurent în film) îl torturează
într-atât încât alege să mănânce floarea de lotus, uitându-și astfel adevărata
misiune: întoarcerea în Ithaca. Tendința lui Nolan de a recicla teme din
filmografia sa este evidentă, iar Odiseea nu face excepție. Conferindu-i protagonistului
această dimensiune psihologică modernă, Nolan nu doar că s-a îndepărtat de
sursa originală, ci a creat un cu totul alt personaj. Ulise nu mai este Ulise,
ci un J. Robert Oppenheimer mitizat, măcinat de conștiința propriei posterități
– una dintre cele mai mari inepții ale filmului.
În mod evident, un film de trei ore nu poate acoperi acțiunea întregii opere, Nolan concentrându-se doar pe anumite episoade mai relevante. Dar ce se întâmplă atunci când și acele episoade sunt denaturate până în punctul în care nu te poți abține să nu te întrebi la ce te uiți mai exact? Pe de o parte, avem Odiseea lui Homer – un poem viu, plin de culoare, unde este descrisă o lume exuberantă, patronată de zei și străbătută de personaje care încă dăinuie în „conștiința colectivă”. Pe de altă parte, avem versiunea lui Nolan: o adaptare anostă, fadă, caracterizată de plaje interminabile și peisaje aride, cu un dialog plat, o distribuție care deși reunește cei mai cotați actori la ora actuală, aceștia nu sunt deloc convingători în rolurile pe care le portretizează (cu câteva excepții), și cu niște scene lamentabile care nu fac altceva decât să pluseze pe corzile sensibile ale spectatorilor, în speranța că vor reuși să mai stoarcă niscaiva lacrimi.
Nu
este un secret pentru nimeni că Nolan își permite în acest film multe libertăți
„artistice”, discuțiile în contradictoriu iscate în ultima perioadă
cuprinzându-le aproape pe toate: „legea lui Zeus” (care se numește, de fapt,
xenia și reprezintă legea ospeției); Calypso, care nu îl mai ține captiv pe
Odiseu pe ostrovul Ogygyia timp de șapte ani, ci îi oferă, în schimb, o ședință
de terapie (pe gratis!); Circe, transformată din această zeiță de rang
inferior, o femme fatale a mitologiei, în tanti Doina de la etajul cinci, care
te îmbie la o ciorbică atunci când te întorci de la joacă cu prietenii, iar
dacă te transformi din greșeală în porc, ei bine, ghinion!; înlocuirea muezelor
cu aedul Travis Scott; zeii care sunt aproape inexistenți – în special Hermes,
deși are un rol esențial în narațiunea originală; nu în ultimul rând, Atena,
care apare în film doar fiindcă Nolan a vrut-o neapărat pe Zendaya în
distribuție, în rest prezența ei fiind mai mult una decorativă. La toate
acestea se adaugă masacrarea episodului cu Polifem și lipsa faimosului joc de
cuvinte cu „Nimeni”, înlocuirea lui Ahile cu Sinon (personaj care nici măcar nu
apare în Odiseea, ci în Eneida), transformarea descinderii în Hades într-o
perorare a unor personalități care se ridică din mocirlă pentru a-l cicăli pe
Odiseu și a coifului lui Agamemnon reformat ca o nouă mască a lui Batman, iar
lista poate continua.
Toate aceste schimbări ar fi putut fi trecute cu vederea dacă ar fi contribuit în vreun fel la intriga filmului, dar efectul creat este exact opusul. Nolan a redus o narațiune în care mitologia și complexitatea umană se împletesc constant la o dramă hollywoodiană ale cărei singure atuuri sunt bugetul exorbitant și faptul că a fost trasă pe IMAX. Ignorarea deliberată a tuturor aspectelor menționate anterior denotă fie o lipsă de familiaritate cu sursa primară, fie neînțelegerea textului. În acest context, pretenția unei interpretări în „cheie modernă” – unde limbajul colocvial de tip „mom” și „dad” devine norma – nu este nimic altceva decât o scuză ieftină.
Deși
tema principală a peliculei este xenia, legea ospeției, Nolan îi diminuează
însemnătatea, reducând-o la un simplu ritual de suprafață, când, de fapt,
tocmai nerespectarea acestei legi a declanșat Războiul Troian. Atunci când
Paris și Hector, fiii regelui Priam al Troiei, merg într-o misiune diplomatică
la curtea lui Menelau (dacă Nolan tot face trimiteri și la Iliada în film), iar
Paris fuge cu Elena, soția regelui spartan, asistăm la o încălcare flagrantă a
xeniei. Acest act atrage irevocabil mânia zeilor, provocând cei zece ani de
război și toate calamitățile care aveau să urmeze. Revenind însă la Ulise,
acesta era favorizat de divinități tocmai datorită istețimii și ingeniozității
sale, calul troian fiind dovada supremă în acest sens. Prin urmare, regretul
său profund cu privire la această stratagemă – forțat doar pentru că Nolan își
dorește cu tot dinadinsul un manifest anti-război – devine complet absurd în
contextul dat. În poemul homeric, kleos (gloria eternă) și nostos (întoarcerea
acasă) sunt cele două forțe motrice, adesea contradictorii, care definesc
încercările eroului de a ajunge înapoi în Ithaca. În cazul lui Odiseu, asistăm
la un adevărat paradox, fiindcă spre deosebire de Ahile – un alt personaj de
care Nolan pare să fi uitat cu desăvârșire și care a fost nevoit să aleagă
între cele două–, Odiseu nu poate obține kleos fără nostos. Dacă ar muri
anonim, pierdut pe mare, gloria sa s-ar stinge odată cu el. De aici rezultă și
relevanța episodului descinderii în Hades, unde cei doi eroi își vorbesc, iar
Ahile își exprimă regretul tardiv de a fi ales gloria eternă în detrimentul
unei vieți lungi, curmate mult prea devreme.
Desigur, ar mai fi încă multe de spus, de la perindările pe diverse insule ale lui Ulise și ale soților săi de tipul hit and run și până la lotofagii (acești junkies mitologici) care sunt înlocuiți simplist cu scena consumării florii de lotus de către Odiseu. Absența zeului Hermes, de asemenea, cel care în textul original îl ajută pe Ulise să nu fie transformat la rândul său în porc de către zeița Circe, știrbește din farmecul poveștii. La fel se poate spune și despre excluderea totală a relației dintre zeița Circe (care, conform lui Nolan, „și-a primit darurile de la zei”) și Ulise, acesta poposind pe insula Aeaea timp de un an; totul pentru că drama hollywoodiană trebuie să prezerve o iubire între Odiseu și Penelopa care transcende spațiul, timpul și chiar mânia zeilor. Totodată, rolul inexistent al Atenei, care în poemul homeric, atunci când Ulise este uitat până și de zei, intervine direct pe lângă părintele său, Zeus, pentru a-i reaminti de moira – legea implacabilă a destinului, căreia până și zeii trebuiau să i se supună și care profețea întoarcerea eroului în Ithaca în ciuda tuturor opreliștilor. Printre acestea se numără, desigur, și captivitatea de șapte ani pe ostrovul Ogygia la mâna zeiței Calypso, care în film are rolul de psihoterapeut. Totuși, cel mai demn de menționat episod rămâne cel de pe insula ciclopilor, în care, datorită șireteniei sale, Ulise reușește să îl orbească pe Polifem. Ingeniozitatea eroului – care își ia numele de împrumut „Nimeni” pentru a-și împiedica victima din a cere ajutorul celorlalți ciclopi – intră însă într-un contrast izbitor cu propriul său hubris. „Orbit”, la rândul său, de o mândrie excesivă, odată văzându-se scăpat pe mare, Odiseu nu se poate abține și își divulgă adevărata identitate, acest act de vanitate atrăgând cu sine în mod indubitabil mânia tatălui lui Polifem, zeul Poseidon, care îi va rămâne un dușman necruțător până la finalul vieții.
În
ciuda tuturor acestor neajunsuri, pelicula are și câteva aspecte executate
impecabil. Anne Hathaway o întruchipează magistral pe Penelopa, aducând o
profunzime binevenită personajului. Aceeași apreciere i se cuvine și lui Robert
Pattinson în rolul lui Antinous, principalul antagonist al poveștii. De
asemenea, scena extrem de emoționantă a întoarcerii lui Ulise – în care este
recunoscut doar de bătrânul său câine, Argos – precum și cea a masacrării
pețitorilor au fost foarte bine realizate, iar coregrafia din timpul luptei a
fost de o credibilitate aproape brutală.
Și
totuși, va trece oare Odiseea lui Nolan testul timpului? Asta rămâne de văzut,
fiindcă pelicula ar trebui analizată mai întâi, de toate, din perspectiva unei
scheme impecabile de marketing și abia apoi ca produs cinematografic. Cert este
însă că acest film a demonstrat, o dată în plus, că adevăratul hubris al lui
Nolan rămâne ignoranța combinată cu tendința fățișă de megalomanie. Aceștia
sunt pilonii pe care regizorul continuă să își construiască, parazitar,
blockbusterele, producția în cauză reprezentând, în ultimă instanță, un act de
dispreț atât față de text, cât și față de cinefilii care se lasă păcăliți de
astfel de titluri pompoase.
