vineri, 30 martie 2012

Finalisti la roBlogFest7


Suntem, iata, pentru a 3-a oara in finala roBlogFest-ului, desigur la categoria Blog de Filme, lucru care ne bucura pentru ca iar am fost "bagati, votati si calificati" in runda a doua fara sa miscam un deget. A fost dorinta noastra de a sta deoparte intrucat competitia asta nu are decat un singur rol, de a identifica care sunt cele mai sustinute bloguri intr-un anumit moment al anului...

Acum insa, cand mai sunt doar 4 zile de vot, simtim ca e de datoria noastra sa-i informam si pe cititorii care nu sunt prezenti in retele sociale ca, daca vor sa ne sustina pot s-o faca aici. E nevoie de inscriere si autentificare ca sa puteti vota. Fie sa castige cel care are cei mai ambitiosi suporteri :).

Luci's edit
: acum doua editii am ratat podiumul la mustata, anul trecut am ajuns pe 3, deci scenariul previzibil ar fi ca acum sa ocupam locul doi. Dar noua ne plac twist-urile, nu scenariile previzibile. Asa ca ori vom fi primii, ori esuam lamentabil. Daca voi credeti ca meritam sa fim sus in acest clasament blogheristic, atunci faceti un mic efort (va ia un pic mai mult decat un simplu like). Daca nu, asta e, inseamna ca nu meritam :)

Once upon a time in Anatolia (2011)

DELICII VIZUALE
rating: colectabil

Când vezi un titlu de film care începe cu Once upon a time in... nu-i aşa că îţi vine instant să continui cu...America? Şi mie. De fapt, nu doar titlul filmului turcesc te face să te gândeşti la clasicul lui Sergio Leone, unde De Niro se punea în pielea unuia dintre cei mai irezistibili gangsteri ai tuturor timpurilor. Ci şi nuanţele dark ale afişului. Care parcă anunţă tot un gen de poveste ce te duce într-un univers subteran, unde toată lumea poartă un pistol şi e oricând gata să îl folosească.

Dar în afară de faptul că schiţează un mediu în care violenţa reprezintă un limbaj universal, Once upon a Time in Anatolia nu are mai nimic în comun cu Once Upon a Time in America. La mii de kilometri distanță unul de celălalt, filmele lui Nuri Bilge Ceylan şi Sergio Leone întruchipează două moduri complet diferite de a face cinema. Regizorul italian mizează pe o poveste spusă după un tipic narativ consacrat, plină de acţiune, de intrigi şi de suspans. Cel turc pare mult mai interesat de formă decât de conţinut. Adică e atent la construcţia imaginii, la culori şi la ce transmit ele despre personaje, la mişcările discrete ale camerei. Iar de poveste nu prea-i pasă.

Câţiva poliţişti, un medic legist, un procuror şi un ucigaş stau înghesuiţi în două Dacii şi caută, în toiul nopţii, locul în care a fost îngropat un cadavru. Camera se mişcă lent prin stepa Anatoliei, unde singurele lumini sunt cele ale farurilor, pe un drum plin pe gropi. Care a fost cauza crimei şi de ce ucigaşul a mărturisit-o imediat? Întrebări de genul acesta trec în plan secundar. Pretextul narativ e prea puţin important în filmul lui Ceylan.


Regizorul care a luat Grand Prix-ul la Cannes anul trecut îţi pune greu răbdarea la încercare cu aproape vreo oră de film în care nu vezi decât cele două maşini orbecăind printr-un peisaj selenar. Apoi găsesc în sfârşit cadavrul şi speri că povestea se urneşte. Însă nici de acolo înainte nu poţi spune că filmul devine dinamic. Ceylan preferă cadrele lungi, care construiesc o atmosferă greoaie, încărcată, ca aerul de dinaintea unei furtuni. Tăceri cu sens, imagini care vorbesc mai expresiv decât mii de cuvinte.

Pentru amatorii de delicii vizuale, Once upon a Time in Anatolia va fi o mică bijuterie. Filmată şi jucată impecabil. Categoric colectabilă. Dar pentru cei care preţuiesc mai degrabă o poveste bine spusă, cu ritm alert şi cârlige de atragere a atenţiei presărate peste tot, filmul nu prea se ridică peste categoria brainwash. (Adina Baya)

Trailerul zilei: Matrimoni e altri disastri

Filmele de azi de la Cinecultura nu mai au -vorba clişeului- nevoie de prezentare: Central do Brasil (Ursul de Aur 1998), Die Falscher (Falsificatorii de bani, Oscar pentru cel mai bun film străin -2008); poate doar filmul italian de la ora 20.00, Matrimoni e altri disastri (2010), motiv pentru care vă prezentăm traileru (la festival e subtitrat în engleză).

joi, 29 martie 2012

Marele Ecran/ Dubla 1

Merge filmul şii...Acţiune! Cînd ai o asemenea zi incredibilă, nu poţi să o ţii numai pentru tine. Tocmai ce ne-am întors de la filmare. Prima filmare marca Marele Ecran. A fost ca un vis. Am putut zări, pentru o clipă, cum e să fii în scaunul cineastului. Deocamdată, vă arătăm doar 3 imagini făcute cu camera 4. Restul...coming soon!


Offside

Multe se spun zilele astea despre Iran, dar nimeni nu poate afirma că ţara asta nu are cinematografie. Offside (regia: Jafar Panahi, Iran, 2006) e o declaraţie de dragoste pentru fotbal (chiar dacă aici sportul e parte a propagandei de stat) şi o lovitură de pedeapsă dată împotriva regimului islamist. Un regim machist şi patriarhal care nu permite accesul femeilor pe stadioane. Din această îngrădire, veţi vedea (azi la Cinecultura), se naşte comedia. Una simpatică, duioasă şi amară. Totul se întîmplă în timp real, 90 de minute, pe parcursul unui meci de fotbal contînd pentru preliminariile Campionatului Mondial. Pe fundal se aud tobele de luptă ale ultraşilor din galerie. Şi strigătele de luptă ale unei alianţe feminine care se formează ad-hoc şi care sfidează cu umor absurdul statutului lor.

The Divide (2012)

rating: Brainwash

Imi plac filmele post-apocaliptice. Sunt unul din genurile SF care pot “abera” in cele mai diverse feluri si totusi sa ramana ferm legate de o realitate a prezentului familiara. Dar imi plac pentru ca indiferent de nivelul de distrugere si moarte pe care il accepta lasa in final cel putin loc unei raze de speranta (exceptand melancholia lui von Trier care, stim prea bine, e fara speranta). Sunt dispus sa urmaresc 2 ore de panica si suferinta daca la final sunt si eu eliberat intr-un mic moment catarhic care sa-mi arate ca totusi nu e rau sa fii optimist. The Divide e din pacate un film care de la inceput pana la sfarsit te coboara intr-o spirala a silei si deznadejdii iar asta e probabil principalul defect al sau. Practic, Xavier Gens (Hitman) ne scufunda la propriu in rahatul speciei umane si, cu toate ca ne arata intr-un final iesirea, lumea in care ne scoate e un morman de cenusa.


The Divide e un crossover intre genul post-apocaliptic de supravietuire si genul de tragedie intre 4 pereti cu un numar de personaje gata sa se sfasie intre ele. Filmul porneste de la un moment zero in care un atac nuclear loveste New York-ul si cativa locatari ai unui bloc se adapostesc in subsolul amenajat ca buncar atomic de administratorul cladirii, Mickey (Michael Biehn). Supravietuitorii alcatuiesc un grup eterogen, reprezentand cateva tipologii umane si pregatind scena pentru teatrul depravarii. Afara de Mickey, urcat in rang de sef peste cei pe care-i slujea cu cateva ore inainte, s-au mai adapostit in beci o mama (Rosanna Arquette) cu fetita ei, un paznic, un cuplu de tineri, plus 3 smecherasi: Josh (Milo Ventimiglia), Bobby (Robert Eklund) si Adrien.

Plotul imbina cateva din premisele deja diluate de la Imparatul Mustelor incoace, adica cele ale diviziunii grupului, rationalizarii resurselor, conturarii masculilor alpha, beta sau omega, a serviciilor sexuale oferite contra mancarii etc. Mickey pierde repede controlul datorita atitudinii sale mai mizantroape si a faptului ca ascundea o parte din resurse de ceilalti. Profitand de climatul suspicios Josh si Bobby il rastoarna, il tortureaza si se instaleaza in fotoliul de lider. Domnia lor insa devine destul de repede una a terorii si a dezumanizarii. Sub acest aspect The Divide e un bunicel thriller psihologic si e de urmarit conversia celor doi in fiare cu chip de om.

Eroul de conjunctura e Eva (Lauren German), singura ce pare sa-si pastreze o urma de moralitate. Asta in vreme ce sotul ei, Sam, ajunge cel mai slab membru al haitei iar cealalta femeie din grup, Marilyn, o papusa sexuala. Eva rezista oricaror provocari si compromisuri si ne castiga interesul prin grauntele de compasiune afisat si prin potentialul ei de a deveni victiva unui viol in grup. Twistul final insa o converteste intr-o vaduva neagra care pana la urma se scapa doar pe sine.

Am lasat-o la urma pe fiica lui Marilyn, Wendy, pentru ca dansa e subiectul unui subplot interesant dar neexplorat eficient. Dupa o prima jumatate de ora din film o echipe de cautare patrunde in beciul in care se refugiasera locatarii insa atitudinea lor seamana cu cea a unor invadatori. O rapesc pe fetita ba chiar ranesc cativa dintre ei intr-un schimb de focuri, totul fara nici o vorba. Din nefericire misterul ramane asa cum s-a nascut si asta e una din criticile pe care le aduc filmului. O a doua ar fi ca dupa toate torturile, crimele, violurile care s-au intamplat in beci tot n-am inteles daca trebuia sa-mi pese de vreunul din cei de-acolo. Nu exista emotie in filmul asta.

In ce priveste partea tehnica filmul e frumos bibilit, lucios si estetic pana la artsy, are ceva muzica atmosferica si niste slo-mo la inceput si la final, un joc actoricesc bun (Biehn si Ventimiglia) si, bineinteles, o gramada de scene inconfortabile (imbucatit cadavre, taiat degete). Dar nu-l recomand decat amatorilor de gen.
Trailer

miercuri, 28 martie 2012

Cinecultura mea

Aseară am prezentat un film la Cinecultura în faţa unei Aule Magna pline ochi cu tineri. Ceea ce poate fi pe cît de onorant, pe atît de intimidant. Cred totuşi că am scos-o la capăt. Am încercat să nu divulg prea multe despre Labirintul lui Pan şi în acelaşi timp sa dau cateva cluuri despre film şi autor. În plus, trebuia să vorbesc puţin şi despre asociaţia noastră şi să nu sune ca nuca în perete. Mai jos e (aproximativ) discursul meu de ieri.

Cum aş putea descrie El Laberinto del Fauno? putea folosi cuvinte pretenţioase ca: fantasmagoric, feroce, flamboaiant, alegoric etc Aş putea pune etichete ca fantasy-horror sau realism-magic. Prefer să descriu pur şi simplu ce am simţit cînd am văzut prima dată Labirintul lui Pan, în 2006. Am înţeles că, în faţa ororii, în faţa terorii unui regim totalitar, copilul evadează într-o lume imaginară. Mi-a amintit de copilăria mea în comunism, cînd neînţelegînd absurdul vieţii de zi cu zi, căutam refugiul în filme şi cărţi.

Psihanaliştii spun că "pentru ca basmul să poată începe, copilul trebuie să se afle într-un moment din viaţa lui în care în lipsa basmului s-ar simţi blocat, exclus, umilit". Atunci cînd nu trăieşti în cea mai bună din lumile posibile, îţi fabrici una. Doar că lumea imaginara a copilului din film, Ofelia (Ivana Baquero) nu e neapărat mai bună. Ca sa citez un articol din defuncta revista Republik, "Labirintul…e revizitarea în cheie mortuară a poveştii lui Alice în Ţara Minunilor". Mai degrabă Alice în Ţara Ororilor. A contat şi fundalul istoric. E al doilea film făcut de mexicanul Guillermo del Toro în Spania, cu aceeaşi temă ca şi El Espinazo del diablo (Spinarea Diavolului): copiii confruntaţi cu razboiul civil şi dictatura franchistă. Cele două filme mai au ceva în comun: senzaţia că oamenii sunt uneori mai îngrozitori decît fantomele, căpcăunii sau monştri.

Şi aşa ajungem la a doua calitate esenţială a regizorului. Pe lîngă stilul original de a spune o poveste (cu tot cu scenografie, imagine, machiaj, muzică), Del Toro e un creator de creaturi. El a desenat înainte pe hîrtie toate fiinţele care apar în peliculă. Şi face asta de copil. De la 8 ani s-a implicat prima oara în facerea unui film. A studiat de timpuriu machiajul de film şi efectele speciale. Acum este unul din cei mai căutaţi regizori din lume, cu programul făcut pîna în 2017. Într-o vreme fantazam că dacă ar fi să găsesc o comoară, aş vrea să fie carneţelul în care Del Toro îşi face schiţe, micul său bestiar la purtător.

Guillermo Del Toro face parte din tripleta de aur a cineaştilor mexicani, alatori de Cuaron şi Innaritu, cei trei fiind prieteni şi colaboratori apropiaţi. De exemplu Del Toro a produs filmul lui Innaritu, Biutiful, dar a produs şi debutul unui spaniol, El Orphanato. Pe numele lui a făcut Hellboy. Dar e celebru mai ales pentru filmele pe care a refuzat să le facă: I am legend, Resident: Evil, Cronicile din Narnia, şi mai nou, The Hobbit (unde a rămas doar pe post de scenarist şi consultant, bineînţeles pe parte de monştri). E programat să facă Dr. Jekyll and Mr. Hyde, Frankenstein şi Abatorul 5, ca să vedeţi în ce ape se scaldă.

E mare lucru să poţi vedea cel mai aclamat film al său pe un ecran mare. Plecăciuni organizatorilor Cinecultura. Dar sunt o mulţime de cineaşti spanioli care trebuie urmăriţi: Almodovar, Amenabar, Medem, Alex De La Iglesia, ca să-i numesc doar pe cei mai cunoscuţi. Din păcate Cinecultura e numai odată pe an. De aceea Asociaţia Marele Ecran susţine ideea înfiinţării unei cinemateci la Timişoara.

Într-un oraş universitar, cu ambiţii de capitală culturală, în care iată vin atîţia oameni la film, e absurd să nu existe o casă pentru filmul adevărat. Tinerii şi copii de azi se confruntă cu o nouă formă de dictatură. O dictatură a filmului de consum. Noi milităm pentru libertatea de opţiune, pentru diversitatea cinematografică. Pentru a ieşi din labirintul vizual care ne înconjoară, avem nevoie de un cinema care să ne stimuleze imaginaţia, nu să ne spele pe creier. Avem nevoie sa vedem filme ca Labirintul lui Pan pe marele ecran. Ceea ce ar fi, cum să vă spun, fantastic. Ar fi...magic.

Astăzi la Cinecultura puteţi vedea Moartea lui Carlos Gardel (Portugalia, 2011) şi Simon Konianski (coproducţie, 2009), ambele în Aula Magna.

marți, 27 martie 2012

Cinecultura: ziua a doua

Astazi la Cinecultura se pare ca e ziua filmelor cu tema istorica.

Programul incepe la ora 16.00 in galeria Mansarda, cu Le Destin (Destinul, regia: Youssef Chahine, Egipt, 1997), un film despre destinul filosofului Averroes si despre ideile sale, care i-au supravietuit.

De la 18.00, hajde in Aula Magna la Ivkova Slava (Ospatul lui Ivko, regia: Zdravko Sotra, Serbia & Muntenegru, 2005 ), o comedie plasata in contextul furtunos al eliberarii ultimelor teritorii sarbesti de sub ocupatie turca.


Daca locuiti sau ati trecut prin judetul Hunedoara, cu siguranta ati remarcat numele unui lant de magazine de haine second-hand: "Visul Imaginatiei". Multa vreme m-am intrebat ce o fi insemnand asta. Oare ce viseaza imaginatia? Acum stiu. Visul imaginatiei e un film ca El Laberinto del Fauno (Labirintul lui Pan, regia: Guillermo del Toro, Spania, 2006). Cu incepere de la ora 20.00, nu ratati "cel mai bun film al lui Del Toro" -in cuvintele regizorului- sau "big-bang-ul sau" - in cuvintele prietenului Alfonso Cuaron.

Stephen King spunea ca "e cel mai bun fantasy de la Vrajitorul din Oz incoace". O pelicula feerica/feroce, in care granitele dintre lumea imaginatiei si lumea reala nu sunt trasate clar. Pentru a reda violenţa pură, Del Toro a rememorat scene din Mexicul natal. Martor la o bătaie de stradă, e uimit când un tip îl loveşte pe altul în faţă cu o sticlă şi sticla nu se sparge! Apoi tipul loveşte iar şi iar...E numai una din scenele din film care ilustreaza ideea ca oamenii sunt uneori mai ingrozitori decat capcaunii sau alti monstri. Pe cat e de sumbru, pe atat e de inaltator, ca sa citez cuvintele de pe afis: "Inocenta are o putere pe care Raul nu si-o poate imagina".

In lumea inchipuita si desenata de Guillermo del Toro (de la scenografie si imagine pana la machiaj) intri altfel printr-un ecran mare. Am bucuria sa prezint deseara Labirintul lui Pan in Aula Magna a Universitatii de Vest. Dupa care trebuie sa alerg la TVR Timisoara unde sunt invitat, impreuna cu Marian Radulescu, la emisiunea Vezi ce-ti doresti (realizator: Ioana Achim). Cu incepere de la 20:30 vom vorbi despre "visul imaginatiei" noastre, de a exista o cinemateca la Timisoara.

Mad Men 5

Daca nu putem vedea primele minute din GoT, sa vedem atunci un minut din Mad Men, sezonul 5. Care da, a inceput de doua zile in State.

luni, 26 martie 2012

Cinecultura: ziua unu


Din dragoste cu cele mai bune intenţii deschide, azi la Timişoara, festivalul Cinecultura (ora 19.00, Aula Magna, Universitatea de Vest). Premiat la Festivalul de la Locarno în 2011 pentru regie şi cel mai bun actor, filmul aduce în prim-plan drama unui tînăr care se luptă cu el însuşi atunci cînd se confruntă cu o situaţie tensionată.

Alex (Bogdan Dumitrache) primeşte un telefon de la tatăl său care îl anunţă că mama lui a făcut un accident cerebral. Alex fuge la spitalul de provincie în care e internată aceasta (Nataşa Raab) şi de aici începe preocuparea nevrotică pentru buna îngrijire a pacientei. Gîndul că îşi poate pierde mama ia proporţii cosmice şi detaliile practice devin un important instrument de tortură pentru fiul excesiv de grijuliu.

Reuşita filmului se datorează cu siguranţă interpretării realistice a lui Bogdan Dumitrache, personificînd copilul sfîşiat de inerenţa pierderii părinţilor şi a Nataşei Raab care a întrupat toate mamele: uneori optimiste, alteori dificile, dar cu porniri altruiste şi de sacrificiu. Nu trebuie uitat nici Marian Rîlea, într-un rol care îi vine mănuşă. Sau Adrian Titieni în rolul doctorului care prescrie pe lîngă medicamente şi nişte Nana Mouskuri. Funfact: Titieni a mai fost doctor şi în Moartea Domnului Lăzărescu. Dar DDCCMBI nu e alt MDL, cele două filme neavînd nimic de împărţit, în afara decorului spitalicesc mizer.

Regizorul şi scenaristul Adrian Sitaru a dezvoltat nesiguranţa, angoasa şi drama într-o declaraţie de dragoste sinceră a fiului către mama sa. Apoi mai e, desigur, şi felul în care ţine camera, obiect care preia pe rînd punctul de vedere al diferiţilor subiecţi implicaţi în acest "thriller psihologic complex" (indieWIRE). Mă rog, nu i-aş spune chiar thriller, dar "psihologic complex" este.

Filmul va fi prezentat de lectorul universitar şi regizorul (proaspăt premiat de Uniunea Cineaştilor pentru film experimental) Gheorghe Şfaiţer.
later edit: Adrian Titieni tocmai ce a luat premiul Gopo pentru rol secundar.
si Bogdan Dumitrache pentru rol principal

Avanpremieră Game of Thrones II

Onoraţi supuşi de pe cuprinsul Westeros, de la zidul din Winterfell pînă la Marea Îngustă şi chiar dincolo de ea pînă la cîmpiile călăreţilor Dothraki, daţi năvală astăzi pentru primele 22 de minute din Game of Thrones, sezonul 2 pe hbogo. Primul episod va fi disponibil gratuit la aceeaşi adresă, din 2 aprilie. Apoi la televizor sau pe alte căi întunecate - păzească-ne zeii pămîntului şi arborilor de întîlnirea cu Ceilalţi.

later edit: din păcate, după ce am verificat, e gratis doar pentru abonaţii MAXPAK, nu ştiu ce înseamnă asta. Ba ştiu, înseamnă că mai aşteptăm un pic...Iertare


duminică, 25 martie 2012

Familiar (2012)

Cunoastem cu totii cat de proaspete si originale pot fi scurt-metrajele. Adeseori sunt cea mai buna cale pentru a spune o poveste ce nu necesita mai mult de cateva minute sa se consume. Din pacate scurt-metrajele sunt marfa de festival astfel incat e greu sa arunci un ochi pe cele mai noi. Aici intervine avantajul de a tine un blog de cinema. Suntem incantati sa va informam ca ni s-a pus la dispozitie un scurt-metraj horror independent chiar de catre producatorul sau american, Zach Green (Fatal Pictures), cu scopul implicit de a va zice parerea noastra despre el. Prin urmare review by request, Familiar, scris si regizat de Richard Powell.


De cate ori cand aveam dubii nu ni s-a sugerat sa facem cum ne dicteaza constiinta? In cutumele vietii de zi cu zi se accepta ideea ca forul suprem al moralei e constiinta omului iar cei care incalca bunul simt sunt lipsiti de constiinta. Dar daca te trezesti intr-o zi ca propria ta constiinta nu-ti vrea chiar binele? Ori ti-l vrea dar numai ca o forma de a-si asigura controlul asupra forului tau interior pe mai departe.

Familiar e o asemenea explorare a unei premize care aparent nu anunta nimic extraordinar, parand doar o naratiune obisnuita a unui personaj blazat si supt de viata ce purta insa in sine ecourile unei nelinisti a la Stephen King. Pentru ca personajul central, John Dodd (Robert Nolan), un tip plictisit si apatic, nu spune absolut nimic din ce gandeste, iar ceea ce gandeste e bine sa ramana nespus. John isi uraste viata din cauza oamenilor cu care o imparte. “The world is different when people are asleep. Better.” mediteaza barbatul. Dezgustul pe care-l simte, exprimat asa frustrant si lucid, ajunge la urechile noastre prin metoda voice-over, ca un flux al constiintei lui Dodd conectat la un microfon in priza directa.

Dispretul pentru nevasta - “paznicul inchisorii” - si fiica sa - “un parazit” - fac loc unei temeri si mai sumbre in momentul cand doamna isi anunta sotul ca e din nou insarcinata. Orice vis de scapare din puscaria conjugala se naruieste. Insa constiinta lui Dodd nu doarme. Curand vocea interioara nascoceste un plan crud prin care sa-i provoace femeii un avort spontan. Dar lucrurile nu ii aduc linistea sperata ci mai degraba o depresie post-trauma nevestei si niste obligatii suplimentare lui, ceea ce nu poate conduce decat la o si mai cruda solutie. Una cu care ratiunea lui John nu prea este de acord.

Filmul ce se pastra pana acum pe un teren familiar, cel al conflictului psihologic familial, rupe din acest punct conventiile si ridica intrebarea urmatoare: a cui e totusi vocea naratoare? Se contureaza astfel o perspectiva noua, in care Dodd incepe sa se impotriveasca constiintei pentru a descoperi ca si aceasta, la randul ei, nu-i decat un parazit. Finalul sfasie complet zona de confort aducand un tribut destul de visceral horror-ului carnal de sorginte cronenbergiana, intr-o scena ce nu poate fi etichetata decat “bloody disgusting”. Asa cum rare filme au mai reusit s-o faca (insert Takashi Miike’s work here), ultimele minute din Familiar m-au supt de vlaga. Am fost la randul meu parazitat.

Ar mai fi de mentionat ca Familiar are o calitate excelenta a imaginii, fina si aproape aseptica (e filmat cu bijuteria digitala RED One), atmosfera creata de Powell e stranie iar intregul plot e pus in miscare de vocea foarte convingatoare, chiar tiranica, din off. Si nu in ultimul rand, actorul Robert Nolan ofera o performanta sinistra ca sotul duplicitar ce poarta masca ingrijorarii ca sa-si ascunda dispretul. Si a carui voce interioara il va duce in pragul nebuniei. O nebunie care l-ar putea costa chiar viata. In concluzie, filmul acesta s-ar incadra foarte bine in sectiunea No Limit sau Shadows al unui festival de genul TIFF-ului romanesc.



sâmbătă, 24 martie 2012

Şase personaje în căutarea unui Actor







Pe John C. Reilly l-aţi văzut mai ales în roluri mici. Dar el e mare dom'le, MARE!
(filmele: eganraC, ailongaM, ogacihC, kroY weN fo sgnaG, niveK tuoba klat ot deen eW, sdipar radeC)

Katniss vs. Kevin

Două filme care au avut premiera românească în aceeaşi zi (ieri) au în prim plan cîte un adolescent priceput la trasul cu arcul. În rest, The Hunger Games şi We need to talk about Kevin nu au nimic în comun (în afara faptului că ambele merită văzute, cu precădere al doilea).


Pornind de la coincidenţa lansărilor, m-a săgetat un gînd jucăuş: imaginîndu-vă că cei doi arcaşi s-ar confrunta faţă în faţă, care din ei credeţi că ar fi victorios? Argumente, vă rog.

vineri, 23 martie 2012

Festivalul Filmului Francofon 2012

Daca la Bucuresti Festivalul Filmului Francofon e onorat cu prezenta fratilor Dardenne, editia de Timisoara pare a intra la apa de la un an la altul. Anul acesta avem doar doua zile de filme venite din spatiul cultural al vorbitorilor limbii lui Moliere, iar din cele doua, una singura se va derula intr-un cinema, in speta Timis.

Program:

Azi, vineri, 23 martie, la Cinema Timiş (Piaţa Victoriei nr.7) rulează filme canadiene:

- ora 16 - Quebec Gold – cele mai bune scurt-metraje din 2011

- ora 18 - Le vendeur (2012, r. Sébastien Pilote) - un film despre alienare, culpabilitate, religie si vanzarea de autoturisme

- ora 20 - Incendies (2010, r. Denis Villeneuve) - pelicula nominalizata la Oscar despre cautarea identitatii si recuperarea istoriei unei familii distruse de ura si razboaie din orientul Mijlociu.
Biletul de intrare costă 6 lei ( 4 lei pentru elevi, studenţi şi pensionari).

Luni, 26 martie, de la ora 20, in Bruiaj Bar (str. Victor Babeş nr. 14 A) rulează filmul La Folie Almayer, dramă Franţa – Belgia 2011. Intrarea va fi liberă, în limita locurilor disponibile.

Weekend fain!

Carnage (2011)

"WE'RE BORN ALONE AND WE DIE ALONE. WHO WANTS A SCOTCH?"
rating: colectabil


O comedie un pic mai înţepătoare – aşa ar suna rezumatul în şase cuvinte al lui Carnage. Destul de neobişnuit pentru un film de Roman Polanski, nu? Ne-am cam obişnuit cu el ca autor de drame şi filme cu iz de roman poliţist. Adevărul e că meritul principal pentru toate hohotele de râs pe care le generează filmul Carnage nu e atât al lui, cât al autoarei / scenaristei Yasmina Reza. Care struneşte cu o peniţă de maestră nişte dialoguri absolut savuroase.

De mult nu am mai râs atât! Însă probabil trebuie să vă avertizez. Carnage nu e genul de comedie care te face să hăhăi cu inima uşoară şi mintea în vacanţă, precum cele din categoria Hangover sau filmele cu Adam Sandler. Filmul lui Polanski provoacă mai degrabă un râs amărui. Un pic cinic, un pic negru, zbârnâind de isteţime, umorul lui Polanski are un aer foarte „european” (deşi setting-ul e newyorkez). Adică nu te face doar să râzi, ci să şi gândeşti.

Două cupluri se întâlnesc pentru a tranşa o ciondăneală a copiilor lor de 11 ani. De o parte: Christoph Waltz şi Kate Winslet, părinţii lui Zach, „agresorul”. De cealaltă: Jodie Foster şi John C. Reilly, părinţii lui Ethan, „victima” rămasă fără doi dinţi. Cei patru adulţi încep o discuţie după toate regulile corectitudinii politice pe marginea incidentului. Toţi sunt hotărâţi să rezolve chestiunea cât mai civilizat, discutând soluţii şi moduri de a evita violenţe între copiii lor pe viitor.

„Nu o să intrăm în aceste certuri copilăreşti”, spune unul dintre ei la un moment dat. Dar, vai, cum mai intră în ele! Pe măsură ce discuţiile dintre cei patru evoluează (şi începe să curgă scotch-ul în pahare), politeţea şi spiritul corect politic pălesc treptat, până la dispariţie. Ce rezultă? Carnagiul anunţat încă din titlu, desigur. Personajele ajung să se sfâşie reciproc. Dar nu folosind arme, dinţi sau unghii. Ci doar cuvinte.

Cu o distribuţie şi un decor minimal (practic, patru actori într-o sufragerie), filmul pune pe picioare o poveste ce mizează exclusiv pe ascuţimea dialogurilor şi pe jocul actoricesc. Şi reuşeşte. Bine-bine. (Adina Baya)

joi, 22 martie 2012

Trailerul zilei: Jocurile Foamei

La noapte, la ora 0:05, va fi difuzat în avanpremieră The Hunger Games (Jocurile Foamei). Mai multe voci din industrie spun că acesta va fi noul film-fenomen care va eclipsa seria Twilight. La senzaţia asta a contribuit un pic şi scriitoarea Stephenie Meyer (creatoarea Twilight) care în 2008 scria pe blogul ei că "sunt atît de obsedată de carte că trebuie să o iau cu mine la cină şi să o ascund pe sub mese ca să nu mă opresc din citit. The Hunger Games e uimitoare". Între timp cartea Suzanei Collins s-a vîndut în 12 milioane de exemplare. Adaptarea cinematografică este una din cele mai aşteptate apariţii ale lui 2012, în timp ce Breaking Dawn: Partea a doua, abia dacă este menţionat. Asemenările cu Twilight nu sunt întîmplătoare de vreme ce e vorba despre adolescenţi care luptă pentru viaţa lor şi despre o tînără (Jennifer Lawrence) pe care se bat doi flăcăi, doar că e, în cuvintele Total Film, "mai dur, mai murdar şi mai cool". O combinaţie de 1984 cu reality tv pe care trebuie să o luăm în seamă. Mai ales după ce l-am auzit pe Donald Sutherland (aka Coriolanus Snow, preşedintele Panem, adică al unei Americi post-apocaliptice), care după ce a citit scenariul a declarat că "(The Hunger Games) are posibilitatea de a deveni cel mai influent film din ultimii ani". Din distribuţie mai fac parte Woody Harrelson, Elizabeth Banks, Stanley Tucci şi...Lenny Kravitz. În orice caz, vom vedea curînd dacă asta e următoarea nouă mega-franciză şi dacă e chiar atît de bună. Vom vedea începînd de mîine.

marți, 20 martie 2012

El laberinto de Cinecultura

In vreme ce bucurestenii se bucura deja de filmele prezente la B-EST IFF (intre care si o avampremiera Hugo 3D pe 24 martie) noi mai asteptam cateva zile pana sa inceapa Cinecultura.


Pentru al treilea an consecutiv Festivalul de film Cinecultura invită publicul cinefil timişorean să vizioneze în perioada 26-30 martie 2012 o serie de pelicule distinse cu premii la nivel internaţional, unele dintre ele în premieră în România. Evenimentul îmbracă haine de primăvară şi nuanţează atmosfera prin diversitatea genurilor ce vor rula în cele două locaţii – Aula Magna "Ioan Curea" a Universităţii de Vest şi Galeria "Mansardă" din cadrul Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara.

Filmele ce urmeaza sa fie proiectate sunt in numar de 12 si constituie un amestec delicios de probleme socio-cuturale (Din dragoste cu cele mai bune intentii; Offside; Central do Brasil), evenimente istorice reale (Al Masir) cu ‘derapaje’ admirabil controlate in zona fantasticului (El Laberinto del Fauno), destine dramatice (Bonded Parallels; Die Fälscher; Renn, wenn du kannst) sau pastile de umor de buna calitate (Ivkova slava; Simon Konianski; Matrimoni e altri disastri).


Program

luni 26 martie
19:00 Din dragoste cu cele mai bune intenții, România, 2011, Aula Magna

marţi 27 martie
16:00 Le Destin, Egipt, 1997, Galeria „Mansardă”
18:00 Ivkova slava, Serbia, 2005, Aula Magna
20:00 El laberinto del fauno, Spania, 2006, Aula Magna

miercuri 28 martie
18:00 A Morte de Carlos Gardel, Portugalia, 2011, Aula Magna
20:00 Simon Konianski, Franţa, 2009, Aula Magna

joi 29 martie
16:00 Offside, Iran, 2006, Galeria „Mansardă”
18:00 Bonded Parallels, Armenia, 2009, Aula Magna
20:00 Renn, wenn du kannst, Germania, 2010, Aula Magna

vineri 30 martie
16:00 Central do Brasil, Brazilia, 1998, Galeria „Mansardă”
18:00 Die Fälscher, Austria, 2006, Aula Magna
20:00 Matrimoni e altri disastri, Italia, 2010, Aula Magna



Peliculele sunt propuse de echipa Cinecultura, formata din voluntari, lectori si doctoranzi straini de la Universitatea de Vest si Universitatea Politehnica, Timisoara, cu sprijinul institutelor culturale pe care acestia le reprezinta, al sponsorilor si al partenerilor lor.

Marele Ecran e mandru sa se numere printre acesti parteneri (şi să prezinte unul dintre filme) si va indeamna sa nu ignorati eforturile echipei coordonate de Andreea Erli. E unul din putinele evenimente locale in care avem parte de filme europene (si nu numai) pe un ecran rezonabil. Iar intrarea este libera, intelegeti? Adica putem urmari gratis filme ca minunatul Labirint al lui Pan (Guilermo del Toro) sau oscarizatul Falsificatorii (Stefan Ruzowitzki). Ori recentul film al lui Adrian Sitaru, castigator al premiilor pentru regie si cel mai bun actor la Locarno si nominalizat la Premiile Gopo, Din dragoste cu cele mai bune intentii. Sa ne bucuram asadar un pic (si) de cinecultura asta de primavara.

Exerciţiu de stil

Se dă următorul exerciţiu:
unde aţi mai zărit recent acelaşi stil de filmare, atmosferă, muzică; acelaşi peisaj nocturn urban văzut din habitaclul maşinii, ca în secvenţa alăturată?



Corect, în Drive. Nu-i de mirare, ţinînd cont că scena jafului e din Pusher: With Blood on my Hands (2004) - partea a doua a trilogiei semnate de danezul Nicholas Winding Refn.

luni, 19 martie 2012

Premiile UCIN

Pe 19 martie s-au acordat premiile Uniunii Cineaştilor. Mai multe nume pe care le-am regăsit pe lista cîştigătorilor (aici completă) ne-au confirmat că instinctele noastre sunt bune.

Trofeul UCIN a fost luat de Crulic - Drumul spre dincolo (de Anca Damian). Premiul special al juriului a mers la Din dra­gos­te cu cele mai bune intenţii (de Adrian Sitaru), pelicula aducându-le un premiu şi interpre­ţi­lor Bogdan Dumitrache (rol principal, ex-aequo) şi Marian Râlea (rol secundar).

Tot pentru rol principal masculin a fost premiat Vlad Ivanov, din Principii de viaţă – filmul lui Constantin Popescu, căruia juriul i-a acordat Premiul de regie. Acelaşi film i-a adus o menţiune specială lui Gabriel Huian, tînărul actor fiind unul din pariurile noastre cu viitorul, după cum am consemnat aici.

Întîmplător, Gabi a aflat de distincţie tocmai de la mine (îi trimisesem un mesaj de felicitare). M-am bucurat să aflu că a mai primit oferte de lucru după Principii de viaţă, inclusiv un rol într-un lungmetraj pe care din păcate a trebuit să-l refuze, din cauza unui semestru foarte aglomerat (anul I la actorie, la Spiru Haret). În viitor s-ar putea să apară o nouă colaborare cu Tică Popescu. Pentru moment, Gabi se ocupă de şcoală şi vede mult teatru. De exemplu, piesa Lautrec la Bordel (cu Vlad Ivanov şi Iulia Vîntur), pe care afirmă zîmbind "că ar vedea-o de 106 ori".

Un alt nume de care nu suntem străini e timişoreanul Gheorghe (Gelu) Şfaiţer care a cîştigat premiul pentru film experimental cu Becul peticit (Autobiografia unei iluzii). L-am sunat aseară să-i spun că vreau să văd filmul (a fost atît de amabil, că astăzi de la ora 10 mă aflu deja în posesia discului). Regizorul va organiza o premieră probabil în aprilie. Plănuieşte chiar să scoată o carte cu acelaşi nume. Pînă atunci însă Gheorghe Şfaiţer, lector universitar la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara, a pregătit cu studenţii săi prima expoziţie videoart din Timişoara. Cvantum reuneşte 14 lucrări studenţeşti care vor putea fi vizionate mîine seară (20 martie), de la ora 19.00, la Jazz Office.


ps. aprobăm cu tărie şi recunoaşterea scurtmetrajului Bora-bora (de Bogdan Mirică) şi a interpretării lui Alexandru Potocean, despre care am scris aici

duminică, 18 martie 2012

Lecţia de dans 6 bis: Fish Tank

DANSUL E NORMAL LA VÎRSTA MIA
rating: colectabil


Mia nu are prea multe. Nu are răbdare, nu are control. În prima scenă din Fish Tank (regia Andreea Arnold, 2009) îi dă un cap în ochi unei alte adolescente din cartier. Înţelegi uşor de ce nu are prieteni. Nu are nici tată. Locuieşte cu maică-sa şi cu sora-mai-mică-cu-limbă-ascuţită într-o locuinţă socială, undeva în suburbii. Ca să nu repet metafora din titlu a peştelui ţinut în acvariu, zic că e ca un cal ţinut în lanţ (Mia chiar vrea să elibereze un cal înlănţuit de stăpînii săi într-o parcare pentru rulote). Mia nu pare să aibă viitor. Dar are Dansul.

Se refugiază în apartamentele goale din blocurile sociale şi dansează singură un fel de freestyle hip-hop...Mă rog, nu mă pricep, dar pot să-mi dau seama că nu e neapărat un talent extraordinar (deci nu vă aşteptaţi la un Billy Elliot). Pentru Mia dansul e descărcare, refugiu, terapie, un mod de exprimare, ceea ce ştim că -vorba Silviei Dumitrescu- e "normal la vîrsta ei".

Într-o zi însă, Mia descoperă că mai are ceva. Nişte sentimente pentru noul drăguţ al mamei sale, care mamă (Kirsten Wareing) e încă tînără şi voluptoasă, doar că puţin alcoolică. Michael Fassbender (probabil l-aţi remarcat în Inglourious Basterds în rolul locotenentului Archie Hicox) este magnetic în rolul lui Connor, paznic pe timp de zi la un magazin de bricolaj şi un şarmant-secretos în rest. Aparent posedă know-how-ul unui casanova modern, capabil să gestioneze jocul seducţiei cu o mamă şi fiică simultan. Nu e o surpriză că acum, la 3 ani de la acest film, Fassbender (adept al Metodei) a ajuns un star mondial în toată regula, statut care va fi amplificat de Shame (una din cele mai aşteptate apariţii ale anului, la noi).

Dar adevărata revelaţie a filmului este protagonista Katie Jarvis. Un impresar a ochit-o întîmplător pe peronul unei staţii de tren, unde tocmai se certa cu prietenul ei. În film, Jarvis apare într-o scenă turnată chiar în acea gară. Impresarul cu pricina căuta actriţe pentru filmul Andreei Arnold. Iniţial, fata -pe atunci- de 17 ani l-a refuzat, crezînd că e o tentativă de agăţat sau altceva. La casting a declarat că nu suportă dansul. Ceea ce e o dovadă în plus a talentului ei natural, frust, după cum vă puteţi convinge din "dansul" de mai jos. În acelaşi timp, scena ilustrează aglomerarea de energii care vor face "acvariul" să explodeze.



Spontaneitatea lui Jarvis e pusă în valoare de stilul de filmare intim, uneori sufocant al Andreei Arnold, ce aminteşte alteori de mişcările de cameră ale lui Lars von Trier (nu întîmplător, debutul ei în lungmetraj a fost coprodus de danez). A filmat cronologic şi nu le-a arătat actorilor scenariul întreg pînă la final (primeau doar textul pentru săptămăna în curs) ceea ce explică prospeţimea dar şi forţa interpretărilor. Fish Tank m-a convins să caut lucrările anterioare ale Andreei Arnold (Wasp, Red Road). Pe juriul de la Cannes l-a convins să-i acorde Marele Premiu in 2009.

Fish Tank este o emoţionantă/răvăşitoare poveste despre adolescenţă, despre deciziile care ne formează caracterul şi destinul, spusă în stilul realismului social a la Mike Leigh sau Ken Loach. Mai puneţi că are şi o coloană sonoră foarte funky care îi alătură pe James Brown sau Bobby Womack unora ca Shy Fx sau Nas şi v-aţi prins că nu-l puteţi ignora. Piesa ultimului pomenit prilejuieşte a doua "lecţie de dans". "Life's a bitch" poate fi un adevărat imn (pozitiv, într-un mod bizar) al generaţiei de "criză" din primul deceniu al mileniului trei. Aşa cum e, de fapt, şi filmul.

Trailerul zilei: Prometheus FULL trailer

"Big things have small beginnings"

Im-pre-sio-nant! Nu credeam ca mai pot suporta inca o atatare a simturilor si imaginatiei pe subiectul "noul Alien al lui Ridley Scott" dar totusi am dat play. Curiozitatea a fost mai puternica. Daca nu va plac spoilerele poate ar fi mai indicat sa sariti peste noul trailer - de fapt primul, complet, revelator si facut ca la carte -  intrucat dezvaluie un pic mai multe despre misiunea si evolutia lucrurilor pe misterioasa planeta descoperita de Prometheus.

La prima impresie plotul aduce a "odisee spatiala". (Speculez ca) pe baza unor inscriptii stravechi gasite in ruinele unei/unor civilizatii pamantene (probabil sumeriana, dupa scrierea cuneiformish) Prometheus pleaca spre o destinatie misterioasa in cautarea "originii". Ceea ce gasesc insa acolo se activeaza in prezenta lor, ca un monolit trezit la viata incepand sa-si puna rutinele in aplicare si dovendindu-le ca au interpretat gresit invitatia. Iar apoi tot iadul se dezlantuie. Trebuie sa admit, Prometheus arata extraordinar de bine: finisat, intens, inspaimantator si foarte intunecat. Sa ne rasfatam asadar...




via mish tumblr

vineri, 16 martie 2012

Beginners (2011)

AFARĂ DIN DULAP!
rating: colectabil

Povestea sună cam aşa. Un bătrân de 75 de ani decide să ”iasă din dulap”. Adică să îşi scoată la vedere orientarea sexuală minoritară, după un lung mariaj (heterosexual), soldat cu un copil – Oliver – aflat acum spre 40 de ani. Poate vă tentează să credeţi că pornirea de a striga în gura mare că e homosexual la vârsta asta e o formă de depresie după moartea nevestei. Însă Hal (Christopher Plummer) vă convinge că nu e cazul. Că a dus o viață întreagă simulându-şi ”normalitatea”. De ce? Din respect pentru cea care l-a iubit atât de mult încât, atunci când el i-a mărturisit că e gay, ea a răspuns candid cu fraza ”That’s ok. I’ll fix that”. N-a reuşit, evident.

Beginners e un film orientat spre o generaţie care chiar a crezut că homosexualitatea e o boală psihică tratabilă. Despre o societate care şi-a pus subiecţii altfel pe un pat al lui Procust şi i-a mutilat fără milă. Da, un film care cântă vechea arie a corectitudinii politice şi a egalităţii sociale. Dar e şi mult mai mult decât atât.

E un film despre relaţia părinte-copil, despre cum trecutul şi oamenii dragi pe care i-ai pierdut rămân tot timpul o parte din tine. În cazul lui Oliver (Ewan McGregor), părinţii dispăruţi rămân un fel de bază pe care se aşează viaţa de om matur. Ei sunt cheia care îl ajută să găsească un sens, reperul nr. 1 în înțelegerea şi filtrarea realităţii. Referințele freudiene – de care filmul e plin-ochi – sunt confirmate fin şi haios de un costum purtat de Oliver la un party cu măşti, care îl întruchipează tocmai pe tatăl vienez al psihanalizei.

Refrenul filmului, fixat de Oliver, e permanenta revenire la secvenţe din copilărie şi la mariajul ratat al părinţilor. Exerciţii de aducere aminte sunt declanşate de fotografii, scrisori vechi, mărunţişuri descoperite din întâmplare. Cum era îmbrăcat Hal când i-a mărturisit că a fost gay toată viaţa, ce cuvinte a folosit şi ce intonație? Memoria se dovedește capricioasă, înşelătoare. Iar filmul redă jocul cu memoria ca pe un demers creativ, în care realul şi imaginarul se completează, se suprapun.

Tonul acesta ludic şi performanţa superbă a lui Christopher Plummer – binemeritatul motiv pentru care şi-a câştigat statueta de Oscar – te apropie cu fineţe de un film care tratează uşor subiect grele. Care apleacă o oglindă asupra societăţii în care trăim şi lasă să se vadă clar în ea tot felul de lucruri. Multă singurătate, refuzul oamenilor de vârstă mijlocie de a intra cu ambele picioare în viața de adult, goana după plăceri de moment şi senzaţia că nu există niciun loc căruia îi aparţii cu adevărat.

Pe de altă parte, finalul e optimist. Oliver o întâlneşte pe Anna (Melanie Laurent), care suferă de un fel de retard emoţional similar, şi se află – la fel ca el – în căutarea unui loc care să merite numit ”acasă”. Amândoi pe nicăieri, amândoi la început. Împreună. (Adina Baya)

Link

joi, 15 martie 2012

Filme la un Bookfest

Imi iau o scurta permisie de pe frontul Marelui Ecran pentru o vizita de lucru in inima Ardealului. Unul din regretele care vor umbri putin deplasarea mea la Cluj (am fost dat la schimb pentru niste bloggeri clujeni in cadrul unui proiect misto numit Bloggeri la schimb) va fi acela cauzat de faptul ca voi rata prima editie a Bookfest-ului de la Timisoara. Pe langa rafturi de carti, lecturi (urbane) publice si lansari galagioase in prezenta unor stimabili oameni de litere, ma sacaie ca voi pierde si niste ... proiectii de film la evenimentul de la CRAFT Timisoara (15-17 martie). Aveti mai jos bucata care ne intereseaza aici din programul bookfestivalului de primavara:


FILME
(Filmele vor rula in SALA EUROPA)

Joi, 15 martie
ora 18.00: Vaclav Havel, Prague – Castle (Cehia, 2009) – regia: Petr Jancarek / 57’, subtitrat in lb. engleza
Film documentar dedicat primelor sase luni de presedintie ale lui Vaclav Havel, pus la dispozitie de Centrul Ceh din Bucuresti.

Vineri, 16 martie
ora 15.00: Beats of Freedom (Polonia, 2010) – regia: Leszek Gnoinski, Wojciech Slota / 72’, subtitrat in lb. engleza
O incursiune fascinanta in ritmurile poloneze ale anilor ’80, in muzica si amintirile acelor ani, povestite de oamenii care au initiat curentul rock polonez. Documentar pus la dispozitie de Institutul Polonez din Bucuresti.

Simbata, 17 martie
ora 11.00: Jose si Pilar (Portugalia, 2010), in regia lui Miguel Goncalves / 117’, subtitrat in lb. engleza
Filmul, inspirat de povestea de dragoste dintre laureatul Nobelului literar Jose Saramago si sotia sa, Pilar del Rio, a fost propunerea Portugaliei la cea de-a 84-a editie a Premiilor Oscar. Ecranizarea este pusa la dispozitie de Ambasada Portugaliei in România.

ora 13.00: Misiunea directorului de resurse umane (Israel, 2010) – regia: Eran Riklis / 103’, subtitrat in lb. romana
Filmul, o co-productie Israel, Germnaia, Franta, descrie calatoria epica a unui om ce lasa in urma un Ierusalim dominat de teroare si violenta si ajunge intr-un colt indepartat din Europa de Est. Locatiile de filmare din România au fost: Bucuresti, satele Petelca (jud. Alba), Razvani, Lupsani (jud. Calarasi), Calarasi, Transfagarasan, aeroportul Sibiu, Mogosoaia si Valea Doftanei.
Film pus la dispozitie de Transilvania Film.

ora 15.00: Scurt metraje de Cristian Nemescu & Andrei Toncu (Fundatia NexT)
• Kitschitoarele. 2 FM (2000) 17’, regia Cristian Nemescu, sunet: Andrei Toncu
Un film dedicat prostului gust si naivitatii de pretutindeni.
Mihai si Cristina (2001) 15’, regia: Cristian Nemescu, sunet: Andrei Toncu
Exista multe cai de a porni intr-o calatorie initiatica…
Poveste la Sara C (2002), 15’, regia: Cristian Nemescu, sunet: Andrei Toncu
Povesti de dragoste in lift la periferia Bucurestiului.
Marilena de la P7 (2006), 45’, regia: Cristian Nemescu, sunet: Andrei Toncu
Lucruri pe care le faci din dragoste…
Lampa cu caciula (2006), 23’, regia: Radu Jude, sunet: Andrei Toncu
Un scurt road-movie despre importanta lucrurilor marunte din viata noastra.
Remiza (2008), 2’, director / regizor: Valeriu Stihi, sound Designer: Andrei Toncu
Un joc imaginar al unui razboi imaginar care se desfasoara si creste pina la clipa apasarii ultimului buton. Buton care este in stare sa distruga intreaga planeta.
Alinuta (2006), 1’, regia: Matei Branea, sunet: Andrei Toncu
Alinuta, o fetita dulce si inocenta, este protagonista celor mai sadice si absurde bancuri românesti.

ora 17.00: Metastases (Croatia, 2009) – regia: Branko Schmidt / 84’, subtitrat in lb. engleza
Actiunea se desfasoara in zona criminalitatii si a drogurilor din orasul Zagreb unde o generatie crescuta in timpul razboiului se lupta pentru supravietuire, in noua lume nascuta gata bolnava.
Film pus la dispozitie de Ambasada Croatiei in România.

ora 19.00: Scurt metraje israeliene (Sam Spiegel Film&Television School, Ierusalim), subtitrate in lb. engleza.
First Aid (2010)15:55’, regia:Yarden Karmin
O ultima intilnire cu fosta iubita, inaintea nuntii, in loc sa lamureasca lucrurile, mai mult le incurca.
Anthem (2008), 36’, regia: Elad Keidan
Uneori pina si cele mai apatice zile pot lua o intorsatura neprevazuta, atunci cind un barbat intre doua vârste si singur se duce sa cumpere lapte de la magazinul din colt.
• Guided Tour (2009), 25’, regia: Benjamin Friedenberg
Eitan e singur si noaptea lucreaza la vopsitul marcajelor de pe strazile Jerusalimului. Acasa, cauta la telefon compania altora, ajungind sa oscileze intre realitate si imaginar, intre una sau mai multe identitati.


Daca n-as fi fost deja "promis" m-as fi straduit sa ajung la Jose and Pilat, Metastases si scurtmetrajele lui Cristi si Andrei precum si cele israeliene. Cel putin.

later edit: da, şi eu vreau să (re)văd scurtele la care au lucrat Cristi Nemescu şi Andrei Toncu, care din păcate n-au avut timp să facă mai multe. Am mai scris aici. (Lucian)

miercuri, 14 martie 2012

CINEMAnifest

NOI CREDEM ÎN CINEMA


Noi credem în lumina proiectorului
în “cearşaful alb”
în filmul văzut pe Marele Ecran
Noi NU credem în raza albastră a home cinema-ului
în filmul rulat pe laptop sau telefon
Noi nu credem în atotputernicia box-office-ului
Şi NU ne închinăm la IMAX, HD, 3D, 6D

Noi credem în “world cinema”, în filmul independent, filmul de autor
Într-unul Chaplin, Fellini, Bergman, Tarkovski, Tati, Wenders,
Kubrick, Almodovar, Haneke, Von Trier, Ceylan
Noi NU credem în filmul de consum
În filmul-ca- anestezie
Noi credem în arta filmului

Noi credem că suntem ceea ce vedem
Şi NU vrem să fim popcorn
fast-food cinema
block-buster
clişee
clone
Fără identitate
Fără rădăcini
Noi credem că dacă hrăneşti Maşina
Vei sfârşi înghiţit de ea

Noi credem că un cinema adevărat te ajută să creşti
Îţi mobilează sufletul
Te îmbogăţeşte
Te inspiră
Noi credem în emoţia împărtăşită
ce face să vibreze aerul din sala de cinema
Noi credem în forţa şi legitimitatea Marelui Ecran

Noi credem că trebuie să alegem ceea ce vedem
Iar acum n-avem de ales

Noi credem în filmul european
Filmul izgonit din cinematografe
Prigonit în multiplexuri
Care supravieţuieşte în festivaluri
Sau prin torentele internetului
Dar festivalurile sunt ca valurile
Vin şi pleacă
Noi vrem să oferim Filmului o casă
Un loc de întîlnire între cineaşti şi cinefili

Noi credem că...
trebuie să luptăm pentru ceea ce credem

Noi credem că un oraş de 300000 de locuitori
Un centru universitar
Cu ambiţii de capitală culturală
Are nevoie ca de aer de o cinematecă

Noi credem că trebuie să o facem ACUM
Pentru a onora bunul renume al oraşului
Pentru confortul cultural al cetăţeanului onest
Pentru orientarea tinerilor
Şi, mai ales, pentru copiii noştri
Pentru ca şi ei să poată alege ce văd

Noi credem că nu e vorba de bani
E vorba de determinare şi civism
Noi ştim că TIMIŞOARA MERITĂ O CINEMATECĂ
NOI CREDEM ÎN CINEMA

Asociaţia Marele Ecran îşi doreşte o cinematecă la Timişoara. Pentru Timişoara. Un spaţiu dedicat, permanent, cu minim 100 de locuri. O sală confortabilă şi echipată modern. Cu sonorizare adecvată, prin care să se înţeleagă chiar şi filmele româneşti.

Dacă şi tu crezi în ideea asta, atunci hai să strîngem rîndurile! Aşteptăm reacţii, întrebări, muştruluieli, propuneri, sprijin, voluntari şi, de ce nu, direcţionarea celor 2 % din impozitul pe venit (revenim cu detalii tehnice). De fapt, prin prezenta deschidem un forum pentru a supune dezbaterii această idee. Vi se pare oportună? Voi cum aţi vedea o cinematecă? Şi ce aţi dori să se vadă aici? (îi rugăm pe cititorii noştri din afara Timişoarei să nu se simtă lăsaţi pe dinafară pentru că problema pe care o acuzăm nu e doar locală; apoi -cine ştie?- poate va aprinde idei similare şi în alte oraşe văduvite de Cinema).

Crezul nostru este că, dacă suntem suficient de mulţi şi strigăm suficient de tare, vom fi auziţi. Pentru început, reacţionează şi dă ideea mai departe! Asta am făcut şi noi.