marți, 14 iunie 2011
TIFF10 in zece filme (2)
Incendies (2010)
Incendii a fost unul din filmele de la TIFF de la care aveam mari asteptari intrucat nominalizarea la Oscar a filmului lui Denis Villeneuve facuse sa curga multa cerneala. Tot o drama sociala plasata in Orientul Mijlociu (la fel ca Nader si Simin) Incendii e un mister segmentat in capitole care incepe in Canada cu anuntarea decesului unei femei si te poarta inapoi in trecut, pe urmele lasate de ea, pana in miezul razboiului civil din Liban, cand militiile crestine si comandourile palestiniene au stat in spatele unor serii de masacre oribile. Scopul incursiunii il constituie doua scrisori lasate de Narwal Marwan (belgianca Lubna Azabal) copiilor ei pe care le cere sa le transmita tatalui (presupus mort) si fratelui lor (a carui existenta era o surpriza). Ajutata de notarul familiei, fiica sa Jeanne calatoreste intr-o zona plina de vechi cicatrici ale conflictelor etnico-religioase desoperind lucruri despre mama ei pe care nu si le-ar fi imaginat vreodata. Prin flashback-uri descoperim si noi o viata marcata de razboi, lacrimi, sange si torturi din care Nawal s-a distins drept “femeia care canta”.
Filmul produce un impact puternic in plan emotional datorita imaginilor pitoresti si a scenelor violente care percuteaza nemilos ochiul cinefil. Intr-o scena ravasitoare, un autobuz de refugiati musulmani e oprit in desert de un comando crestin, mitraliat si incendiat de oameni cu icoana Sfintei Fecioare pe kalashnikov. Pe masura ce plotul se desfasoara un scenariu oribil sta sa se contureze, unul care ar explica raceala relatiei dintre mama si copii. Se dovedeste ca Narwal a avut in tinerete un copil pe care l-a dat spre adoptie si pe care l-a cautat toata viata. In acelasi timp a luat parte la conflictul din regiune asasinand un lider politic si petrecand 15 ani intr-o inchisoare unde a fost torturata si violata repetat, ramanand insarcinata cu “fructele maniei”. Abia spre sfarsitul vietii spirala urii a putut fi rupta (printr-un twist pe care l-am banuit cu totii mult prea devreme) si femeia si-a gasit linistea. Filmul are meritul de a dezvalui portiuni de istorie prin intermediul unui puzzle familial.
The King of Devil's Island (2010)
The King of Devil’s Island e unul din acele filme norvegiene care se disting de la sine nu doar in cinematografia nordica ci si in cea internationala. Imprastiind ceata din sistemul corectional norvegian, Regele de pe Insula Diavolului face o incursiune in viata detinutilor juvenili exmatriculati de stat la inceputul secolului XX intr-un loc retras, friguros si aproape pustiu, Insula Bastoy din fiordul Oslo. Acolo, intr-o colonie de minori pastorita de Stellan Skarsgard, ajunge Erlung, un tanar de 17 ani al carui dosar contine o crima. Gandurile sale sunt permanent indreptate inspre evadare dar Erlung descopera repede ca pentru a avea o sansa reala trebuie sa se adapteze regulilor comunitatii si sa castige prieteni. Regimul de detentie e insa unul destul de sadic iar instructorii aplica un abuz fizic si psihic care frange definitv caracterele slabe si le alieneaza pe cele puternice. Asa ca baietii fie sunt prea fricosi fie prea cuminti ca sa se mai gandeasca la libertate. Spiritul lui Erlung ajunge insa la 3 dintre ei: un bataus, un rational si un sensibil.
Marius Holst, regizorul acestui film bazat pe realitate, spune povestea acestor baieti cu probleme fara melodrama ieftina. Nu ni se arunca in fata evidenta abuzurilor ci suntem lasati s-o intuim singuri. Tovarasii lui Erlung devenind si ei mai mult de un simplu nume. Metafora cu balena injunghiata cu 3 harpoane care tot inoata mai departe functioneaza de minune in exprimarea acelui tip de incapatanare care duce fie la libertate fie la moarte. Erlung isi asuma tot mai multe riscuri pe masura ce locul isi dezvaluie secretele iar conflictul culmineaza cu o revolta generala inabusita repede de armata norvegiana. Cu o regie eficienta, un joc actoricesc excelent si cadre fotografice de exceptie, Regele de pe Insula Diavolului e Imparatul Mustelor la cercul polar.
Cave of Forgotten Dreams (2011)
Cave of Forgotten Dreams, documentarul lui Werner Herzog, e singurul mod in care putem avea si noi acces la picturile rupestre din recet descoperita Pestera Chauvet, cele mai vechi manifestari de creativitate ale umanitatii, realizate acum vreo 32 de mii de ani de mana sigura a unui homo artisticus. Intr-o miscare fara precedent in lumea subteranelor fragile, Herzog a primit aprobare sa filmeze tridimensional aceste mostre de talent si sensibilitate pentru ca astfel oamenii moderni sa poate cunoaste la ce anume visau stramosii lor in bezna pesterilor din epoca glaciara. Peretii calcarosi sunt plini de rinoceri, bizoni, lei, cai si alte animale din perioada respectiva, perfect conservate, acoperite de un strat fin de calcit scurs in 30.000 de ani de liniste.
Norocul acestor desene a stat in faptul ca pestera a fost astupata de o cadere de stanci in vremuri imemoriale si astfel operele au fost ocrotite. Incuiate acum in munte cu o usa de otel, intr-o atmosfera controlata, desenele accepta doar cateva ore pe zi vizita echipei de filmare care trebuie sa se descurce in spatiul stramt fara sa rupa vreo stalactica sau sa zdrobeasca vreo urma de urs arhaic. Herzog face apel la dramatism in nararea documentarului, folosete metafore, ironii fine, creandu-ne scenarii amuzante sau absurde, dupa inspiratie. Si in tot acest timp desenele stravechi se deruleaza pe ecran, folosind din plin 3D-ul pentru a ne oferi acea impresie de profunzime. Unele din ele au fost chiar dublate parca de un proto-animator in cautare de miscare la lumina focului si, deci, lasandu-ne sa speculam la nasterea cinema-ului de pestera..
Copacabana (2010)
Filmul lui Marc Fittousi, Copacabana, nu a oferit mai multe dincolo de rolul lui Isabelle Huppert. Intolita in hainele stridente ale lui Babou, madame Huppert joaca o femeie excentrica si cam aiurita care vrea sa-si reapropie fiica mai traditionalista si mai matura astfel incat aceasta sa nu mai fie stanjenita in prezenta ei. De retinut ca fiica din film, Esmeralda, e interpretata chiar de fiica naturala a Isabellei, Lolita Chammah. Deci un film de familie. Babou insa e cam iresponsabila si astfel Esmeralda o anunta ca nu o asteapta la nunta. Cu orgoliul ranit, Babou pleaca in Belgia, pe litoral si-si gaseste de lucru in turism, dorind sa devina mai demna si mai respectabila. Desi are un inceput molcom filmul mareste tempo-ul in a doua jumatate insa asta lasa impresia unei grabe de a se sfarsi. Exista si alte personaje in afara de mama si fiica dar nu prea au loc sa rasufle cum trebuie si sa faca impresie, Babou furand tot ecranul. E intrutotul filmul Isabellei Huppert.
Al zecelea film vazut la TIFF a fost Proiectul neintitulat al lui Kartik Krishnan, despre care am vorbit deja. Si cu asta am incheiat seria de articole dedicate festivalului clujean. Revenim la "normalitate".
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.