Marele Ecran: Zile cinefile

Se afișează postările cu eticheta Zile cinefile. Afișați toate postările

luni, 21 octombrie 2019

Astra 2019 (corespondență)

Amicul nostru Răzvan Băloi, prezent și el la Astra, a scris despre ce a văzut în două zile de festival.

Ziua 1

Podul Narcomanilor(“Laila at the Bridge"). Statistica spune că Afganistanul asigură peste 90% din producția mondială de opium și are cei mai mulți dependenți. Împotriva flagelului luptă prea puțini oameni, unul dintre ei fiind Laila Haidari. Fără prea mult sprijin din partea guvernului sau al donatorilor privați, ea reușește totuși să culeagă de sub “podul drogaților” din Kabul sute de dependenți și încearcă să-i salveze în două “centre” de dezintoxicare și caritate. Dar oare câți reușesc să nu se mai întoarcă sub pod?

Grup Canal 77 evocă povestea celor cinci tineri care în 1977, anul cutremurului și al grevei minerilor din Valea Jiului, se hotărăsc să se opună regimului ceaușist. Inspirați și mentorați ulterior de Paul Goma (“România e ocupată de români’), cei cinci semnează un manifest politic difuzat în presa internațională prin care cer respectarea drepturilor omului și atrag în sfârșit atenția comunității internaționale. Bătuți și torturați, condamnați la muncă silnică la Canal, cei cinci recurg la orice mijloace pentru a-și păstra demnitatea: evadare, greva foamei, neacceptarea niciunui compromis, totul pentru a-și dobândi libertatea. Patru dintre ei plătesc cu morți premature și suspecte, iar cel de-al cincilea, protagonistul Radu Negrescu-Suțu, cu amintirile dureroase trăite departe de țară. Film de predat în școală pentru a nu se trece sub tăcere curajul acestor oameni.

Hey! Bro e un doc rusesc teribilist. Urmărindu-i firul vulcanic, am avut impresia că regizorul i-a plătit pe cei doi puști să-și facă de cap. Par provocați în permanență să-și depășească limitele: beau mult, fac scandal, agață fete și se distrează de parcă ar fi sfărșitul lumii (care poate chiar a avut loc deja, așa cum remarcă un personaj). Hey! Bro te face să vrei să dansezi pe străzi și să uiți un pic de rigorile morale ale societății în care trăim.

Immortal de Ksenia Okphapkina a câștigat competiția internațională.

Întocmai ca o specie de meduză care după ce îmbătrânește, devine din nou tânără și tot așa la nesfârșit, societatea rusească dintr-un orășel din Murmansk, la granița cu Norvegia, prin urmașii celor deportați acolo după instalarea bolșevismului își continua viața conform propagandei de stat. Un film bine lucrat și structurat, dezvăluie cum tinerii devin adepții unei ideologii militariste mai mult decât periculoasă. Și tot așa!

Ziua 2

Fata de aur

Probabil vă amintiți nedreptatea care i s-a făcut Andreei Răducan la Olimpiada de la Sidney, atunci când de la un banal Nurofen i s-au retras titlul și medalia olimpică. Relația cu tatăl ei, relațiile nepotrivite dintre antrenori (printre ei, celebrii Octavian Belu și Mariana Bitang) și sportivele pe care le antrenau, relația cu Simona Amânar (căreia i-a revenit apoi medalia de aur), precum și lupta protagonistei pentru a-și redobândi medalia (cu sprijinul lui Ion Țiriac și a Nadiei Comăneci) sunt subiecte emoționante care ar merita o dezbatere mai pe larg.

Un copil și numai unul (One child nation) dezvăluie cu amănunte viscerale politica statului chinez de a controla natalitatea timp de 35 de ani. Sunt drame de familie încă nerezolvate și subiecte tabu pentru multe dintre acestea, iar încercările de a săpa în acest “gunoi” al istoriei recente de către două dintre protagonistele filmului, par insuficiente pentru a acoperi zecile de mii de cazuri de copii abandonați, omorâți sau răpiți pentru a fi dați spre adopție internațională. Politica actuală a Chinei, “2 copii sunt suficiențí” pare să nu repare mai deloc istoria, ci doar să devină un nou izvor de discuții și investigații în anii următori.
(corespondență de Răzvan Băloi)

joi, 25 octombrie 2018

Astra 25

Vechiul nostru corespodent de festival, Răzvan, a fost și el entuziasmat de filmele de la a douăzecișicincea ediție Astra Film Festival (15 - 21 octombrie 2018). Relatarea începe chiar cu marele câștigător al ediției.

I Am Another You e o poezie filmată de Nanfu Wang, o chinezoiacă care trăiește de puțin timp la New York. Fascinată de cultura și libertatea americană, pornește într-o călătorie cu camera de flmat pe umăr, pentru a o aprofunda, însă se oprește la primul caz fascinant pe care-l întâlnește: Dylan, tânărul de bani gata care renunță la tot pentru a trăi pe stradă, cu rucsacul în spate, în mijlocul oamenilor. Timp de o lună, documenteză și experimentează alături de el viața nomadă, cu lipsurile și bucuriile ei, întâlnește oameni prietenoși și săritori dar, nereușind să-l înțeleagă pe deplin, abandonează pe moment proiectul. Prima strofă a poeziei se oprește aici. Urmează câteva versuri de rimă albă, în care Nanfu se concentrează pe alte proiecte, ajungând cu acestea în statul Utah, locul de unde provine Dylan. Aici începe să “scrie” continuarea, prin interviurile pe care le ia tatălui său, din care înțelegem de fapt cum este Dylan: incapabil de a se adapta unei societăți „normale”. Își camuflează însă cu ușurință problemele în alcool și pare un tip obișnuit. "He could be another you”.

Am fost o dată la o nuntă în Țara Oașului, așa că am fost curios de Nunta anului. S-a înghesuit multă lume, mai ales că era urmat de un talk-show pe scenă cu Hurezeanu și CTP (apropo, discuția a degenerat și s-a încheiat prematur și cu supărări). Filmul tratează fenomenul nunților ținute pe parcursul lunii august una după alta, de luni până duminică, cu excepția zilei de vineri, în satele oșene Certeze, Bixad, Negrești etc. Dezrădăcinați timp de 11 luni, oamenii locului se întorc de la lucru din Franța. Se simt bine când se “făloșesc” cu casele lor impunătoare cu lift, cu mașinile scumpe parcate în față sau în alaiele de nuntă, dar și cu podoabele mirilor lucrate manual din cristale Swarowski. Totul e un mare concurs pentru titlul de “nunta anului”.

Titlul Lots of Kids, a Monkey and a Castle descrie visul din tinerețe al unei femeie fascinante care devine realitate: să aibă mulți copii (6 bucăți), o maimuță (un pic agresivă) și un castel (pe care-l cumpără după ce primește o moștenire). E o lume sufocată de lucruri inutile, pe care cu toții le-am întâlnit în propriile case, dar și plină de umor tragic-comic, negru, fără de care copiii, maimuța și castelul ar fi doar niște personaje anonime, prinse într-o istorie aflată la limita dintre naționalismul lui Franco și actuala democrație spaniolă instabilă.

Caisă curge în jurul unui antrenor de box care crește tineri talentați, precum Caisă. Nu este atât despre condiția execrabilă a sportivului român, despre scandalurile din federație, ci despre stoicism și determinare, despre puterea de a o lua de la capăt.

Mi-a plăcut Portavoce (Megaphone) prin felul nepărtinitor în care este prezentat fenomenul protestelor ultimilor ani din România. Deși subiectul este încă “fierbinte”, cei doi producători ai filmului, Ruxandra Gubernat și Henry Rammelt nu se sfiesc să prezinte lucrurile așa cum sunt, prin intercalarea de interviuri luate unor personaje reprezentative pentru societatea noastră civilă. Înțelegem astfel evoluția culturii noastre de stradă, alternative, de la câteva formații underground de muzică indie din anii ‘90, la diveristatea culturii stradale a ultimilor 10-15 ani: festivale de genul Fân Fest sau Street Delivery sau protestele masive generate de cazul “Colectiv”. Pentru ca toate aceste aspecte să răsune și în afara țării, cei doi producători/regizori ne pun la dispoziție “portavocea” de față.

Licu, o poveste românească m-a surprins și prin prezența în sală a protagonistului Liviu Canțer, poreclit Licu, aflat la venerabila vârstă de 94 de ani (92 în film). Deși insuficient relatate, așa cum el însuși recunoaște la sfârșitul filmului, vocea și pozele din arhiva acestuia dezvăluie dramele trăite de românii din Bucovina de nord în urma pactului Ribbentrop-Molotov și apoi a instalării comunismului. Un om de vârsta unei țări nu poate decât să surprindă prin voiciunea și priceperile sale, prin hotărârea de a trăi cu orice preț o viață normală. (corespondență de la Sibiu de Răzvan Băloi)

marți, 13 martie 2018

Cinecultura 9

6 zile, 14 filme, 11 limbi. Aula Magna a Universităii de Vest găzduiește din nou CINECULTURA, a noua ediție a festivalului de film organizat de lectori români și străini, cu sprijinul studenților voluntari

Trecem peste prima zi a festivalului, care s-a deschis ieri cu Vara s-a sfârșit, regizată de Radu Potcoavă. Azi, 13 martie, de la 18.00, vine comedia italiană Scusate se esisto. Filmul german Tschick, de la 20.00 a fost regizat de Fatih Akin și este o adaptare a celebrului roman despre doi adolescenți care pornesc prin lume într-o mașină furată. Cu suișuri și coborâșuri în carieră, totuși turco-germanul parcă nu e de ocolit.

Primul film de miercuri, 14 martie, de la ora 18.00 poartă spectatorii în Angola anilor ’60. Filmul lui Zézé Gamboa, O grande Kilapy, urmărește via a tânărului „bon vivant” Joãozinho, care trăiește la limita legii și a acceptabilității morale, în pofida societății dominate de rasism și prejudecăți. Polina, danser sa vie, de la 20.00, desface ițele unei alte povești de viață: o balerină ambițioasă din Rusia emigrează în Franța, căutând gustul succesului.

Joi, 15 martie, filmul austriac Gruber geht de la 18.00 este adaptarea regizoarei Marie Kreutzer a unui roman despre un businessman egocentric, diagnosticat cu cancer. Totul e bine când se termină cu... A mãe é que sabe, o comedie portugheză din care nu lipsesc condimentele puternice: conflictul între generații, încurcăturile cotidiene și reuniunea de familie.

Maratonul cinematografic de vineri, 16, începe la 17.30 cu producția sârbească Santa Maria Della Salute. Filmul e o călătorie în anii romantismului și spune povestea iubirii deloc clișeice dintre faimosul poet sârb Laza Kostić și o tânără de nouăsprezece ani. Backgroundul filmului

spaniol de la 20.00 Felices 140 este tot un soi de reuniune. Petrecerea cotește însă imprevizibil când invitații află ceva de neignorat: gazda a câștigat recent la loterie.

Ziua de sâmbătă este o materializare a colaborării dintre Cinecultura și BEAST. Festivalul din Portugalia a fost fondat de un timișorean și are ca scop prezentarea filmului est-european în Portugalia. Așadar, în cadrul festivalului Cinecultura vor fi difuzate cinci documentare,

selectate din secțiunea EAST DOC a ediției de anul trecut a festivalului BEAST.

Filmele vor fi prezentate în limba de origine, cu subtitrări în engleză sau română. Intrarea este, ca în ceilalți ani, gratuită.

duminică, 1 octombrie 2017

Superhombre intra in laborator la Farad

Incepatori fiind, n-am stiut in ce ne bagam in toamna lui 2015 cand Mircea Gherase a dat prima oara rec la camera. Doi ani mai tarziu, suntem tot amatori, dar macar incepem sa vedem "ce nu stim".

Filmarile la documentarul Superhombre s-au incheiat in aceasta toamna. Planul era sa ne apucam acum de montaj. Asadar, selectia proiectului nostru in cadrul laboratorului fARAD a venit la marele fix:

"Destinat tinerilor profesioniști ai filmului documentar, laboratorul abordează practic relația dintre componenta tehnică și cea artistică a documentarului creativ de cinema, preluând modelul unor programe asemănătoare desfășurate de Sundance, Independent Filmmaker Project și IDFA.

Laboratorul fARAD este un laborator creativ unic, constituit dintr-un atelier practic intensiv susținut de Dana Bunescu pe durata a șase zile, având ca temă Sunetul de film documentar ca parte din viziunea creativă, și un seminar despre Storytelling și montajul de documentar susținut de Erin Casper (SUA). Acestora li se adaugă sesiuni de feedback cu invitații speciali ai festivalului pe proiectele în dezvoltare ale participanților."

Nici nu ne-am imaginat noi ca vom invata meserie de la un cineast ca Dana Bunescu, dar asta e una din superputerile filmului documentar. Te duce unde nici nu te astepti.

Recent distinsa cu un Urs de Argint la Berlin pentru montaj (la Ana, mon amour), Dana Bunescu a lucrat la multe din titlurile importante ale Noului Cinema romanesc: 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, Pozitia Copilului, Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, Aferim! si...lista e prea lunga. Despre Erin Casper ajunge sa spunem ca a montat Risk, ultimul film al regizoarei Laura Poitras (CitizenFour).

Dar nu inveti numai de la tutori, daca ai si colegi interesanti (cum e cazul de fata):

Cristina Haneș și Isabella Rinaldi, cu proiectul A rifle and a bag;
Iulia Stoian și Maria Bălănean, cu proiectul Invizibilii;
Andreea Dumitriu, cu proiectul La rând pentru o minune;
Mihnea Rareș Hanțiu și Marius M. Bogdan, cu proiectul No Body;
Andra Tarara si Maria Salomia, cu proiectul Despre moarte

Pe scurt, abia asteptam cele 6 zile de laborator (3 - 8 octombrie), constienti ca e o sansa de a dezvolta documentarul la care lucram sau macar de a capata perspective noi asupra povestii. E un debut si pentru Asociatia Marele Ecran, in calitate de partener la productia acestui film ce va fi gata in 2018.

Recunostinta celor care au crezut in proiect pana aici si generosilor sustinatori:

Vitas Romania,Haufe-Lexware Romania, Kathrein Romania, Marmot Partner Store Timisoara, CS Alternative TM, Rock FM

Co-producator: RomaniaOne

*Laboratorul fARAD are loc in cadrul festivalului cu acelasi nume; apropo, titlurile din program suna foarte atragator

joi, 8 iunie 2017

Corespondenta TIFF (III)

Ziua a 6-a

“Heartstone”, film aflat în competiția oficială, ne vorbește despre prejudecăți, despre descoperirea de sine, despre instabilitatea emoțională a adolescenților din Islanda. Într-un sat de pescari, pe parcursul unei veri, Thor și Christian, doi prieteni de nedespărțit, își descoperă identitatea sexuală. Dacă lui Thor îi place de Beth, lui Christian îi place de Thor. Ca în orice sat, lumea vrea să știe tot și e plină de prejudecăți. Însă vara se apropie de sfârșit, tensiunea crește și unul din prieteni încearcă să se sinucidă. Relația lor acum în cumpănă forțat devine mai matură.

Regizorul filmului, Gudmundur Arnar Gudmundsson ne dezvăluie la sfârșitul filmului că aceste încercări de sinucidere în Islanda, în rândul adolescenților, sunt o problemă reală.

“Land of the Little People”, o coproducție israeliano-palestiniană începe cu o povestioară a regizorului Yaniv Berman despre cum copiilor din Israel li se inoculeaza patriotismul de la vârste fragede. Ori tocmai despre asta e vorba și în film. Patru prieteni, dintr-un sat ai cărui bărbați, ofițeri în armată, sunt convocați pe front, se joacă si ei de-a războiul într-o bază militară abandonată. Atunci când baza este insă ocupată de doi dezertori, patriotismul lor iese la iveală. Camaraderia și violența descătușătă captează atenția și ne țin cu sufletul la gură până la sfârșitul filmului. Războiul în această țară se regăsește pretutindeni.

“Profesoara”, un film ceho-slovac, a umplut sala la a doua proiecție în cadrul TIFF-ului și a scos la suprafața un amănunt din perioada comunistă cu care și noi suntem familiarizați: folosirea elevilor și a părinților acestora de către unii profesori pentru obținerea de foloase necuvenite. În cazul de față, d-na profesoară Drazdechova, președintă a filialei partidului comunist dintr-o școală din Cehoslovacia anilor 80, le acordă atenție și note elevilor în concordanță cu serviciile prestate de aceștia. Când unul dintre copiii afectați de acest lucru clachează, directoarea școlii ia atitudine și convoacă o ședință pentru semnarea unei petiții împotriva abuzurilor profesoarei. Dacă la început sunt doar câțiva părinți dispuși să semneze și implicit să se opună sistemului nedrept, pe parcursul ședinței, tot mai mulți sunt convinși să o facă.

(corespondență de la Cluj, de Răzvan Băloi)

marți, 6 iunie 2017

Corespondenta TIFF (II)

Pentru prima oară la TIFF, am mers la un film din secțiunea EDUCATIFF: Regele broască. Când ai un profesor care se transformă în broască, oare ce ar trebui să faci? Să-l aperi de directorul care se transformă în barză, bineînțeles.

Yamato (California) e despre o ciudățenie a istoriei. Insula Yamato, locuită de japonezi si gazda a unei baze militare americane, e oficial parte a statului american. Ciudată e și încercarea de a face “rap” a unei adolescente de pe insulă.

Even Lovers Got the Blues – o picanterie belgiană, cu toate combinatiile de dragoste posibile intr-o gasca de prieteni. Filmul a stârnit discuții incomode la sesiunea de Q&A de după film, ținută de regizorul/producătorul/băiatul care aduce pizza, așa cum ne-a fost prezentat Laurent Micheli.

Maribor Uprising m-a pus în fața unui eveniment special la TIFF: o dezbatere legată de protestele de stradă din Maribor, Slovenia - în particular și de proteste de stradă - în general. Interactiv, vizionat și dezbătut împreună cu un moderator cu carismă. Și mai interesant a fost că filmul a evoluat în funcție de votul publicului, pe rând, înspre cele 2 direcții opuse propuse de film. Ce alegi să vezi: proteste pașnice sau violente? E o luptă continuă cu tine și e nevoie doar de o scânteie pentru a trece dintr-o tabără în alta.

Animale – un set bizar de evenimente în care pisicile vorbesc și oile lovite cu mașina îți sunt aduse acasă pentru a fi gătite. Oare e ceva adevărat în toată povestea asta sau e doar imaginația cuiva?

Pe peron am fost însoțit de regizorul român Ștefan Mihalachi, care trăiește la Paris si ne pune pe masă povestea unei psiholoage și scriitoare. Marie Depusee lucreaza intr-o clinica de psihiatrie din Franța unde se aplică o nouă metodă de terapie: pacienții și personalul medical trăiesc împreună, având același statut.

(corespondenta de la Cluj, de Razvan Baloi)

sâmbătă, 22 octombrie 2016

Corespondenta de la Astra Film Festival 2016

*semnata de ~~trimisul nostru special~~ amicul si degustatorul de festivaluri, Razvan Baloi

Astra 2016 – degustarea de filme

Am avut si anul acesta noroc si am ajuns la Astra oficial, cu “badge”. Sunt cazat in Padurea Dumbrava, aproape de lac, conditii perfecte pentru a-mi redacta povestile celei de-a 23-a editie de AFF.
Aseara, dupa ultimul film, tarziu in noapte, aveam senzatia ca fusesem la o degustare de vinuri. Si nu neaparat datorita ametelii, cat mai ales felului cum s-au succedat cele patru filme vazute ieri. Dar sa elimin suspansul:

1. Examenul vizual – “The Applause Man”
Mai intai priviti vinul prin pahar…asa incepe orice sfat la o degustare de vin – o etapa necesara, usor superficiala a procesului ce urmeaza. E povestea unui om simplu, dar care isi cauta faima (cel putin cele 15 minute) sau poate isi ia (fura) doar doza de celebritate din aplauze. Concerte sau evenimente sportive, depuneri de juramant sau meeting-uri de protest, toate abunda in aplauze. Antoon le colecteaza, apare in ziare, devine o celebritate.
Am inclinat paharul ca sa vad mai bine culorile filmului privind cu scepticism finalul si am descoperit ca totul nu e decat un exercitiu de imaginatie al regizorului belgian Ruben Vermeersch.

2. Mirosul – “The Dark Gene”
Incantat de cum incepuse Astra pentru mine, dar si un pic nerabdator, am ales sa merg la un film un pic mai tehnic. Povestea unui neurolog depresiv care incearca prin metode specifice sa-si inteleaga boala si de ce nu – sa o vindece. La sesiunea de Q&A am intors paharul si l-am rotit pentru o mai buna volatilizare a aromelor filmului. Si a fost interesant. Chiar daca unele amanunte din domeniul neurologiei par greu de inteles, regizorii Gerhard Schick si Miriam Jakobs, folosind elemente din domeniul gastronomic ne fac sa credem ca am inteles (de exemplu structura ADN-ului explicate printr-o inlantuire de Gummibarchen)

3. Gustul – “Right Between Your Ears”
Si am simtit in sfarsit gustul, chiar daca fusesem si de la celelate ametit, acestuia i-am simtit savoarea, cu iz puternic de “Sfarsitul lumii”. Data exacta - 21 mai 2011 – o previziune a postului Family Radio dupa un studiu in profunzime al bibliei. Dar ce o sa se intample daca nu aveti dreptate domnule Camping? Nu o sa se intample nimic dupa data de 21 mai caci ziua judecatii va veni cu siguranta. (Fie vorba intre noi, la fel se intamplase si in 1994). Genul acesta de intrebari, urmate tot timpul de acelasi gen de raspuns sunt puse de echipa filmului care stationeaza timp de 6 saptamani in jurul personajelor care prevestesc sfarsitul lumii.
Filmul e impartit in doua: inainte si dupa sfarsit. In ambele, un tanar adept e supus unui experiment neurologic din care reies lucruri destul de interesante.

4. Aprecierea – “Don Juan”
Se evalueaza ce se simte in gura (sau dupa atatea filme tematice – in creier) – persistenta aromelor.
Si se simte bine – un tanar autist e ajutat de toata lumea din jur sa devina “normal”. Mama, bunica, o terapeuta atipica si membrii amatori ai unui club de teatru fac eforturi zilnice de a-l face sa-si depaseasca timiditatea in ceea ce priveste femeile…dar doar pana apare Tanya.

Ametit bine imi continui degustarea si astazi.

Razvan B.

joi, 20 octombrie 2016

Zilele Filmului Romanesc la Chisinau

Incepand de azi, Ionut Mares va prezenta opt filme la Chisinau si va modera un masterclass cu Cristi Puiu. Punem si noi mai jos comunicatul oficial al evenimentului, ca merita.

Şapte dintre cele mai noi şi mai de succes producţii româneşti, printre care extrem de aşteptatele „Sieranevada” de Cristi Puiu şi „Inimi cicatrizate” de Radu Jude, dar şi clasicul „La Moara cu noroc” de Victor Iliu vor putea fi văzute, în cadrul unor proiecţii cu intrare liberă, la a doua ediţie a Zilelor Filmului Românesc la Chişinău, care va avea loc între 20 şi 23 octombrie la Cinema Odeon, cu participarea mai multor invitaţi speciali.

Prezentat în competiţia oficială a ediţiei din acest an a Festivalului de la Cannes și propus să reprezinte România la Oscar, „Sieranevada”, cel mai nou lungmetraj al lui Cristi Puiu, va putea fi văzut în premieră în Republica Moldova la Zilele Filmului Românesc la Chişinău, în prezența regizorului.

Cristi Puiu, considerat de critică cel mai important autor al Noului Val românesc apărut după 2000, va susține de asemenea un masterclass-eveniment deschis publicului, în care va vorbi despre filmele sale și despre felul de a vedea arta cinematografică. Producătoarea filmului „Sieranevada”, Anca Puiu, va susține la rândul său un masterclass despre producția de film.

Laureat în luna august cu Premiul Special al Juriului la Festivalul de la Locarno, „Inimi cicatrizate”, cel mai nou film al regizorului Radu Jude, va avea parte de o proiecţie specială, în prezenţa tânărului actor Lucian Teodor Rus, interpretul personajului principal. Inspirat din cărţile scriitorului român interbelic M. Blecher, „Inimi cicatrizate” vine la doar un an după succesul înregistrat de Radu Jude cu „Aferim!” şi va avea premiera în cinematografele din România în noiembrie.

A doua ediţie a Zilelor Filmului Românesc la Chişinău îi va avea ca invitaţi speciali şi pe cunoscutul actor Alexandru Papadopol şi regizorul Andrei Cohn, care vor discuta cu publicul după proiecţia lungmetrajului „Acasă la tata”, inclus în 2015 în competiția oficială a Festivalului de la Sarajevo.

Regizorul Marian Crişan îşi va prezenta de asemenea cel mai nou film, thrillerul „Orizont”, selectat în 2015 în competiţia internaţională a Festivalului de la Tallinn. Marian Crişan şi actorul principal András Hatházi vor fi prezenţi pentru discuţii cu publicul după proiecţie.

Prezentat la începutul anului în secţiunea Forum a prestigiosului Festival de la Berlin, unde a fost recompensat cu premiul Confederaţiei Internaţionale a Cinematografelor de Artă, „Ilegitim” va putea de asemenea fi văzut în cadrul Zilelor Filmului Românesc la Chişinău. Considerat a fi unul dintre cele mai provocatoare filme româneşti din ultimii ani, noul lungmetraj al regizorului Adrin Sitaru spune povestea iubirii ilegitime dintre o soră şi un frate.

A doua ediţie a Zilelor Filmului Românesc la Chişinău va aduce totodată noul film al regizorului Cătălin Mitulescu, „Dincolo de calea ferată”, câştigător în acest an al unui premiu special la Festivalul de la Karlovy Vary, unde a fost inclus în competiția principală.

Spectatorii din Republica Moldova vor putea să vadă şi „Dublu”, debutul tinerei regizoare Catrinel Dănăiaţă, prezentat de asemenea în acest an la Festivalul de la Karlovy Vary, în secţiunea East of the West.

Din dorinţa de a face o tradiţie din omagierea unor producţii-cult ale cinematografiei române de altădată, ediţia din acest an va oferi publicului şansa să vadă unul dintre cele mai mari filme româneşti, clasicul „La Moara cu noroc” (1955), regizat de Victor Iliu. Filmul a fost selectat în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Cannes şi nominalizat pentru marele premiu Palme d`Or în anul 1957.

Intrarea la toate proiecţiile şi la masterclass-uri este liberă, în limita locurilor disponibile.

vineri, 1 aprilie 2016

Independent Days la Karlsruhe. Independent Films. Partea întâi

Îţi permiţi să faci un festival dedicat aproape exclusiv scurtmetrajelor independente, ale unor regizori amatori sau aspiranţi, dacă eşti în Germania.
Şi asta pentru că la cinematografe găseşti, săptămână de săptămână, cam tot ce ţi-ai dori ca cinefil. Adică multe din filmele pe care în România nu le poţi vedea decât prin festivaluri.
Cel puţin aşa am putut deduce din programul celor trei săli ale cinematografului arthouse Schauburg din Karlsruhe, acolo unde se desfăşoară cea de-a 16-a ediţie a Independent Days FilmFest, prietenii germani ai Ceau, Cinema! care ne-au invitat să-i vizităm.
Însă nu e totul un paradis cinefil. În Germania, la fel ca în alte câteva ţări europene, filmele străine – la cinema şi televizor – sunt dublate. Măcel! Practic, dacă aş sta aici, aş refuza să merg la cinema (ceea ce ar fi nasol, pentru că nici internetul nu are cum să fie la fel de bun ca cel din România, care, aşa cum ştim de la Bernie Sanders, e mai bun şi decât în America).
Cum să-i aud pe Tim Roth sau Samuel L. Jackson vorbind Deutsch în noul film al lui Tarantino, intens promovat la acest cochet cinematograf Schauburg din acest cochet oraş german (în prezent, parţial şantier) aflat la doi paşi de Franţa şi cu o populaţie aproape cât a Timişoarei?

Totuşi, nu e dracul atât de negru, aşa că aş merge probabil miercurea la cinema. Nu cu Orange Film, ci pentru că miercurea sunt filme vorbite în limba engleză proiectate exact în limba engleză – sub sloganul English Please!
De aia şi buluceala care ar trebui să se vadă în poza de mai jos.

M-am strecurat şi eu, din curiozitate (nu aveam bilet, ci doar badge-ul de guest al festivalului). Sală male, cortină roşie care se dă la o parte. Lume cu popcorn, bere sau păhărele cu suc de portocale primite la intrare. O ieşire obişnuită la cinema cu prietenii.
Se proiecta „A Bigger Splash”. Film vorbit în engleză, însă prezentat fără subtitrare Deutsch! De la o „extremă” la alta. Aş fi rămas, dar îl văzusem la Bucureşti. Am prins-o însă pentru a doua oară goală pe Tilda Swinton, care nu e totuşi Olivia Wilde!

Aşa că am revenit la proiecţiile de scurte de la Independent Days, unde anterior avusese loc deschiderea festivalului, organizat de Oliver Langewitz şi de a sa fundaţie Filmboard, care, pe lângă aceste eveniment, se ocupă de facilitarea găsirii de locaţii de filmare în landul Baden-Württemberg şi de diverse programe de educaţie cinematografică.
Deschidere în cadrul căreia a fost proiectat şi scurtmetrajul „Lilelula”, de Mihai Salajan şi Adelina Bulibasa, pe care Lucian i l-a propus lui Oliver şi pe care îl vom proiecta şi noi în iulie la Ceau, Cinema!
După cum se poate vedea şi în fotografia de mai jos, eu şi cu mâna mea stângă rebelă am încercat să spunem câteva vorbe înainte de proiecţie despre Ceau, Cinema! şi despre „Libelula”.

După, nu au mai fost discuţii, deşi eram pregătit, mai ales că Mihai îmi explicase generos prin telefon, cu o zi înainte de plecarea mea în Germania, tot ce se putea explica despre realizarea „Libelulei”.

La recepţia de după deschidere, după ce schimb două-trei vorbe cu o tipă producătoare şi asistentă de regie din Rusia (foarte vorbăreaţă, deşi vocabularul ei de limbă engleză nu trecea de câteva cuvinte poticnite) şi cu un regizor din... Singapore (venit cu un horror de 9 minute pe care m-a invitat să-l văd vineri noapte), sunt abordat în limba română de un domn.
Un domn care îmi spune că nu a mai vorbit de zeci de ani limba română. Un neamţ de la Sighişoara, plecat cu părinţii în 1979, la 17 ani, din România la Karlsruhe, unde acum lucrează ca reprezentant pe publicitate la un ziar local.
Se bucură că poate vorbi română, deşi îşi găseşte cu greu cuvintele. Îmi spune că nu s-a mai întors niciodată în România de atunci (nu mai are nicio rudă acolo), dar că poate o va face la un moment dat.
Doar fiica lui vrea să vadă acum unde s-au născut tatăl şi bunicii săi, aşa că în luna aprilie ea va merge pentru prima dată la Sighişoara. Îl îndemn s-o facă şi el cândva.
După ce în prima noapte m-am rătăcit puţin între cinema şi hotel, pe o ploaie măruntă şi printre tineri care stăteau la cozi să intre în cluburi, a doua zi dimineaţă am pornit pe jos spre sediul Filmboard, acolo unde îşi are biroul Oliver.
Imaginea de mai jos nu e dintr-un film SF, ci e doar o fotografie cu un tramvai din Karlsruhe, care poate peste vreo 30 de ani va ajunge şi în România ca donaţie şi va fi privit ca o nouă minune a lumii şi semn al modernizării noastre administrative româneşti.

După un drum pe jos de peste 30 de minute, ajung, cu harta în mână, la sediul Filmboard. După ce Oliver îmi prezintă biroul şi pe un coleg (Sven, parcă), un alt tip ne face o prezentare a unui fel de atelier cinematografic pentru amatori organizat de el cu reprezentanţi din Germania, Polonia şi Ucraina.

În „public”: doar eu, Sven, un alt tip de la Filmboard, rusoaica de cu o seară înainte (care tot împarte cărţi de vizită în limba rusă) şi un domn trecut de 60 de ani. Domn care mă întreabă dacă actorii din România sunt uşor de luat în film, pentru că are o poveste care ar avea legătură cu România.
Scrie la ceva şi ar vrea ca povestea lui să ajungă într-un film, făcut poate chiar de el, ceea ce l-ar transforma într-un debutant în cinema.
Îl întreb despre ce e vorba, iar el îmi spune ceva de o româncă prostituată din Germania, de care se îndrăgosteşte un neamţ. Femeia ar avea o fată în România, care la un moment dat ar veni şi ea în Germania etc. Restul detaliilor le-am uitat. I-am urat, oricum, succes.
Pe drumul de întoarcere, puţin după ora 13, îmi atrage atenţia o străduţă laterală, puţin ascunsă. Intru, din curiozitate de jurnalist, şi descoper că e o stradă „din aceea”. În vitrine, câteva femei sumar îmbrăcate (din cât am apucat să văd, mai degrabă milf) mă privesc din scaunele pe care stau. Una pare că îmi zâmbeşte, încercând să se vândă şi să mă ademenească să intru. Alta, vizavi, se uită plictisită în ceea ce pare o tabletă. Nu îndrăznesc să scot telefonul pentru o poză, aşa că fac cale întoarsă şi plec rapid.
Pe drum, un gând nu-mi dă pace: dacă una dintre ele o fi chiar românca din povestea bătrânului cineast aspirant?
Seara, în faţa cinemaului, câţiva suporteri turci protestează împotriva corupţiei şi aranjamentelor din fotbalul turc şi internaţional. Oliver îi fotografiază. Protestul are legătură cu un documentar proiectat joi seară în cadrul festivalului, documentar al unui jurnalist CNN despre corupţia din fotbal.

La finalul a două zile de festival (mai sunt încă trei), o urare: Good Movies! Cu siguranţă veţi avea parte de ele la Ceau, Cinema! 2016.

Corespondenta Ionut Mareş din Karlsruhe.

luni, 14 martie 2016

3 X Sitaru

+ CINECULTURA

1. Azi începe Cinecultura la Timișoara, cu Pescuit Sportiv, debutul în lungmetraj al lui Adrian Sitaru din 2009. Cu: Ioana Flora, Maria Dinulescu, Adrian Titieni. O comedie neagră, ușor fantastică, multipremiată.

Programul festivalului, ajuns la a șaptea ediție, va oferi (zic 'va oferi' pentru că intrarea e liberă) în total 12 filme, din Argentina până în Armenia (via Angola) și de luni până sâmbătă, după cum urmează:

luni
14 martie 19:00
Deschiderea Festivalului: Pescuit sportiv (România)

marţi
15 martie 17:30 Maraviglioso Boccaccio (Italia)
20:00 Who am I - Kein System ist sicher (Germania)

miercuri
16 martie 17:30 Italiani d'Eritrea – Una storia d'amore lunga cent'anni (Italia)
20:00 Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu? (Franța)

joi
17 martie 17:30 Mrtav 'ladan (Serbia)
20:00 Sangue do meu sangue (Portugalia)

vineri
18 martie 17:30 Das weiße Band – eine deutsche Kindergeschichte
(Austria/Germania/Franța/Italia)
20:00 Le Cœur de Madame Sabali (Canada)

sâmbătă
19 martie 15:30 La Herida (Spania)
17:30 Tango negro: as raízes africanas do Tango (Angola/Franța/Argentina)
20:00 Half Moon Bay (Կիսալուսնի Ծովածոցը) (Armenia)

Toate proiecțiile au loc la Aula Magna (UVT).

2. Coincidență sau nu, săptămâna de maraton cinematografic se încheie tot cu un film de Sitaru și tot la Aula Magna (chiar dacă nu tot în cadrul Cinecultura). Proaspăt prezentat și premiat la Berlinală, Ilegitim are premieră de gală la Timișoara, în prezența echipei filmului, duminică, 20 martie, de la ora 19. Bilete se găsesc la Cărturești (Mall & Mercy) și, cine mai prinde, înainte de film.

3. Din mediul universitar trecem în online, unde Cinepub tocmai a lansat Din dragoste cu cele mai bune intenții (2011). Pentru cei care nu îl prind pe Sitaru la Cinecultura, pe un ecran mare.

vineri, 6 noiembrie 2015

Rendez-vous cu Cahiers du Cinema

...ȘI CRITICUL DE FILM

Dacă ați citit ultimul nostru răcnet a propos de situația jalnică a filmului de autor la Timișoara, veți observa că nu se putea potriveală mai bună cu temele conferinței propusă de Festivalul Filmului Francez (organizat de Institutul Cultural Francez Timișoara).

În fapt, o întâlnire informală cu Joachim Lepastier, unul dintre redactorii prestigioasei reviste franceze, Cahiers du Cinema (de la 18.30, la AMBASADA, sala mică).

Va vorbi despre filmul de autor şi publicul său, situaţia din prezent în Franţa şi în Europa, distribuţia acestui tip de film în rândul publicului larg, situaţia cinematografelor de artă din Franţa şi din lume, comparaţie cu situaţia de la Timişoara, viitorul cinematografului (va aparține el doar multiplexului și home-cinema-ului sau putem spera și la o alternativă?). Se asigură traducerea în română.

Ca o încălzire la întâlnirea de azi, aflați de ce scriem despre filme din articolul emoționant al lui Ionuț Mareș (care tocmai l-a intervievat la București pe Joachim Lepastier).

P.S. Alte trei filme franceze vă aşteaptă și azi în Aula Magna de la UVT începând cu ora 16.00 - Le challat de Tunis (r. Kaouther Ben Hania), povestea lui Jack Spintecătorul tunisian; ora 18.00, un debut regizorial multietnic a lui Marianne Tardieu, având-o în rol secundar pe Adèle Exarchopoulos (cunoscută pentru Blue in the Warmest Colour); iar de la ora 20.00 Geronimo (r. Tony Gatlif), o versiune a poveştii din Romeo and Julieta.

duminică, 25 octombrie 2015

Corespondență Les Films de Cannes a Bucharest I

Șiiiiii premiul pentru cel mai activ festivalier merge anul acesta la...Răzvan Băloi. Care e la a treia corespondență pentru Marele Ecran în 5 luni. De data asta de la Les Films de Cannes a Bucharest. Plus un post scriptum surpriză, la final :)

Sunt prima oară la "Les Films de Cannes a Bucarest” și l-am prins chiar din prima zi. Mi-am propus să văd 8 fime în cele 3 zile cât voi sta la festival.

Ziua 1

Sicario. Fire de praf surprinse în lumina soarelui printr-o crăpătură din ușă, gardul dintre SUA și Mexic, fimat de sus, umbrit din când în când de un elicopter, girofaruri pe cerul nopții deasupra orașului de graniță, Juarez. Sunt cadre care acompaniază o stare de tensiune apăsătoare, continuă, interminabilă.

Apoi sunt imaginile dure, brutale, cu care Denis Villeneuve ne-a obișnuit încă de la filmul său de referință, Incendies (2010). Vibrațiile viscerale sunt întreținute de coloana sonoră, potrivită unui thriller sau horror. Cu islandezul Jóhann Jóhannsson, regizorul a mai colaborat și la muzica din Prisoners. Problema ridicată îți rămâne în minte și după ce ai ieșit din sală: poți învinge răul doar făcând bine?

La tête haute, în prezența regizoarei Emmanuelle Bercot, a deschis oficial festivalul, la fel cum o făcea și pentru Cannes-ul de anul acesta. O mamă dependentă de droguri + un tată absent rezultă un copil cu tulburări grave de comportament. Șansele pe care le primește de la societate și de la cei din jur îl conduc centimetru cu centimetru spre un echilibru emoțional (mereu fragil), pe măsura ce băiatul se maturizează. Un film zbuciumat și imprevizibil.

Ziua 2

Une histoire de fou sau Don’t tell me the boy was mad este un film despre răzbunare și despre principii. În anii 1915-16 armata turcă extermină aproape 2 milioane de armeni, într-un proces de epurare etnică. Filmat alb-negru la început, continuă cu nuanțe ceva mai calde, colorate în Marsilia anilor '70 - '80. Toți armenii îi urăsc pe turci este unul dintre miturile distruse de film. Însă există și o categorie mai apropiată de simțul moralității general acceptate: răzbunare-răzbunare, dar nu cu orice preț. Timp de 50 de ani, genocidul există doar în mintea supraviețuitorilor armeni și a urmașilor acestora și este celebrat printr-o slujbă, în curtea bisericii armene din Marsilia. Dar din urmă vine o generație de activiști care vrea ca toată lumea să afle despre teribilul masacru.

The Assassin, filmul premiat la Cannes pentru regie, a avut partea de cel mai numeros public de până acum. Am intrat repede în magia filmului lui Hsiao-Hsien Hou, plasat în China secolului șapte. Inspirat de Akira Kurosawa, cu cadre lungi și imagini răvășitoare: o minunată cascadă, pădure de mesteceni, peisaje montane dantelate cu ceață. Imaginați-vă un imperiu confruntat cu probleme de nesupunere în provincii, în care o femeie-asasin e trimisă să facă dreptate. Imaginați-vă dacă puteți. Pentru că totul e prezentat ca un tablou de toamnă, ca un poem recitat în chineza veche, cu replici minimale, dar cu bogății estetice consistente.

Journey to the Shore amestecă lumea viilor cu cea a morților mai ceva ca alegerile din Teleorman. Filmul japonezului Kiyoshi Kurosawa e mai mult un basm în care revin imagini din filmul precedent: cascada, pădurea, muntele care prind viață în jurul unui cuplu desprins din poveștile horror. El se întoarce la 3 ani după moarte să-și regleze problemele rămase nerezolvate. O călătorie pe apele Styxului, cum ar veni. (corespondență de Răzvan Băloi)

P.S. În completarea celor de mai sus, am primit câteva scurte impresii și de la corespondentul nostru originar din București, Ionuț Mareș (unul din cei 10 critici 'rezidenți' ai festivalului, care tocmai au discutat în acest week-end despre starea criticii românești de film - așteptăm vești și de acolo):

The Assassin e meseriaş rău de tot. Un deliciu.

N-am văzut decât puţin din Journey to the Shore, al Kiyoshi Kurosawa, dar arăta foarte bine.

Love 3D, al lui Noe, e tot ceea ce credeai că voiai să vezi obraznic într-un film de autor (dar nu ți-a arătat nimeni până acum) şi ceva (mult) pe deasupra. Nymphomanic sau ...Adele par filme pentru copii pe lângă ăsta.

Pagini