vineri, 27 februarie 2009
Gandhi (1982)
Un alt film pe care l-as recomanda si pe care l-am urmarit acum cateva zile este Gandhi, in regia lui Richard Attenborough(Chaplin). Filmul, proiect de suflet al regizorului, prezinta in peste 3 ore biografia lui Mahatma Gandhi, parintele natiunii indiene si cel care aproape intreaga viata a luptat pentru independenta Indiei si pentru egalitatea oamenilor intre ei indiferent de religia lor. Inceputul este identic cu finalul filmului si incarcat de dramatism: Gandhi este asasinat in timpul unei plimbari prin mijlocul oamenilor pe care i-a iubit atat de mult. Procesiunea funerara care urmeaza acestui moment istoric este cred una din cele mai impresionante scene filmate vreodata. Accentuez "filmate" pentru ca e vorba de un cortegiu funerar alcatuit din 300 000 de figuranti, mare parte participanti voluntari si nu de efecte digitale.
Revenind insa la viata sa, momentul de inceput al luptei sale impotriva opresiunii, se petrece in Africa de Sud nu in India, cand, in timpul unei calatorii cu trenul este azvarlit din vagon de catre conductor pe motiv ca indienii si "coloratii" n-au ce cauta la clasa I. El era un avocat din Londra si cetatean al Imperiului Britanic. Punct de cotitura si de razvratire. Organizeaza marsuri non-violente impotriva inegalitatii in drepturi si in semn de protest isi arde pasaportul britanic. Este incarcerat de mai multe ori si eliberat dar nu renunta la proteste. In final autoritatile aleg sa recunoasca drepturile indienilor. Victorios, Gandhi se intoarce in India unde are parte de o primire calduroasa din partea liderilor spirituali si politici indieni, dornici de a-l coopta in lupta pentru independenta fata de coroana britanica. Gandhi accepta si, constient ca nu-si cunoaste tara, pleaca in lungi calatorii pe aproape tot intinsul Indiei, vazand cu proprii ochi saracia si mizeria in care se zbateau taranii. Profund afectat, tine discursuri, scrie scrisori, publica in ziare, condamna Imperiul care i-a redus la o tara de consumatori ai produselor britanice. Indeamna la boicotarea stofelor de import, pledand pentru confectionarea proprie a hainelor, solicita liberalizarea productiei de sare organizand un mars de 350 de km. Este de nenumarate ori arestat si incarcerat, apoi eliberat la protestul maselor. Campania sa de non-violenta era simpla. "Ne pot bate, ne pot ucide dar nu ne pot supune daca noi nu acceptam". Era pur si simplu rezistenta pasiva. Iar englezii tot nu intelegeau. Pana le-a explicat Gandhi: "100 000 de englezi nu pot carmui 350 de milioane de indieni daca acestia nu-i vor". Simplu.
In cele din urma, Anglia satula de presiunea internationala si slabita dupa al 2-lea Razboi Mondial, recunoaste independenta Indiei dar problemele nu se rezolva asa usor. Izbucneste un razboi civil intre musulmani si hindusi care nu inceteaza decat dupa un post negru foarte lung tinut de Gandhi care il aduce aproape de sfarsit. Impresionati de sacrificiul sau, liderii celor doua parti religioase incheie "pace" pentru a-l salva pe Ba-pu, parintele Indiei. Ca urmare Pakistanul se separa de India, formand un stat independent si musulman.
Pe parcursul expunerii acestor evenimente cel care-i da viata pe ecran marelui om spiritual este Ben Kingsley. Un mare actor. Interpretarea lui este atat de credibila incat la final esti absolut convins ca Gandhiji (cum era alintat de popor) e intrupat in el. Atat de bine s-a identificat cu personajul. Sunt multe de spus despre aceasta legenda dar, asa cum suntem avertizati la inceputul filmului, viata unui asemenea om nu poate fi cuprinsa intr-un film. Deci nici intr-o insemnare de blog. Am ales sa relatez actiunea filmului, schematic ce-i drept, pentru ca nu cred ca dezvalui ceva ce strica placerea vizionarii, toate fiind lucruri cunoscute, facand parte din istorie. Adevarata placere sta in a-l asculta pe Gandhi vorbind despre pace si iubire si a-i urmari destinul pret de trei ore. Poate asta va convinge sa cercetati voi mai mult, daca nu va sunt suficiente cele 8 Oscaruri luate. Tot atatea cate a adunat si Slumdog Millionaire anul acesta, alt film localizat pe pamant indian.
text publicat partial si pe Richie's Day in iulie 2008
joi, 26 februarie 2009
Samuel L. Jackson/Nick Fury
Cei care au avut rabdare pana la finalul Iron Man-ului (dupa credite) au avut placerea de a-l privi pe Sam J. intr-un scurt cameo care prefigura viitorul francizei Marvel. Ei bine, o stire de pe twitch mi-a adus la cunostinta ca rolul Nick Fury, agentul S.H.I.E.L.D din benzile desenate cu super-eroi Marvel, ii va partine in nu mai putin de 9 filme viitoare :). Adica Iron Man 2, Thor, The Avengers, Captain America si continuarile lor. Cei care cunosc despre ce vorbesc au deja pulsul ridicat. Hai noroc si sa fie intr-un ceas bun.miercuri, 25 februarie 2009
Future Shorts Timisoara
Echipa Marele Ecran va fi în Setup vineri seara, pentru o noapte lungă cu filme scurte. “Future Shorts intampina primavara cu un program ce intoarce dragostea pe toate partile. In meniu sunt filme castigatoare la Sundance 2009 ("Lies" - Jonas Odell), BAFTA si Golden Palm ("Zhanxiou Village" - Chen Caige)”. Plăcerile continuă şi după proiecţii cu un concert Aria Urbană.Future Shorts isi propune sa impuna un nou tip de eveniment cinematografic, un model creativ de a expune scurmetraje. In plus, a devenit o prezenta unanim apreciata in cadrul multor festivaluri de muzica (Glastonbury, The Big Chill si Nokia Lab din Russia). La London Film Festival si Rock n' Roll Cinema, scurt metrajele sunt combinate cu muzica intr-un un mod original si spectaculos.
Expunerea Future Shorts se concretizeaza sub forma unui festival de scurt metraje ce ofera o alternativa la sistemul traditional de festival de film. Cineastii romani au sansa sa isi promoveze productiile in toata lumea, cu o simpla inscriere (vezi www.futtureshorts.ro ). Filmele selectate sunt expuse in Marea Britanie, SUA, si alte 30 de tari ce fac parte din reateua internatonala Future Shorts.
Ok prieteni, filme scurte si muzica buna de la ora 21 si la pretul onorabil de 15 Ron. Un sfat ar fi sa veniti un pic mai imbracati decat in alte cluburi (de fitze) pentru nu-i chiar un loc propice pentru buricu'gol. It's a little chilly there. Cu toate astea ne vom incalzi dupa proiectii cu Aria Urbana, al caror prim album "Urbanofonica" e chiar bunicel. Ne vedem acolo.
Persona (1966)
rating: Orgasmultiplu
E o bucurie nedeslusita sa-l descoperi pe Ingmar Bergman prin intermediul filmului pe care el insusi il considera capodopera sa. In cartea sa Imagini, regizorul suedez scria, "Astăzi cred că în Persona - şi apoi mai târziu în Cries and Whispers - am mers atât de departe cât am putut merge. În aceste două cazuri de totală libertate [artistică], am atins secrete care nu pot fi spuse în cuvinte, şi pe care doar cinematografia le poate descoperi." (citat wiki).
Reflectand fara sa vreau la filmul si autorul sau, mi s-a clarificat un lucru interesant despre industria de film. Oamenii care fac parte din ea sunt de doua feluri. Avem acei oameni pentru care filmul si tot ce e legat de el reprezinta singura forma in care si-au putut exprima cele mai ascunse trairi si cunoasteri. In realitate ei sunt cei care creaza cinema-ul, cei care construiesc "industria" de film, ei sunt vizionarii si cei care dau directiile acestui domeniu. Libertatea lor de expresie este cu adevarat nemarginita iar restul nu pot decat sa-si recunoasca mediocritatea in fata acestor genii. Pentru ei filmul reprezinta in fapt viata insasi. Apoi ii avem pe cei creati de industrie, oameni de meserie, care ar fi putut face orice altceva probabil, dar dintr-un motiv oarecare au intrat pe drumul acesta. Ei sunt cei care invata, se adapteaza, preiau si finiseaza temele si motivele introduse de cei din prima categorie. Ei reprezinta marea masa a industriei de film, ei ajung sa se inspire din munca celor dintai, sa mearga pe caile deschise de pionierii cinema-ului. In mod evident, Ingmar Bergman e unul din prima categorie.
Persona este povestea a doua femei, o actrita de teatru, Elisabet Vogler, care, dupa una din reprezentarile piesei Electra, amuteste inexplicabil, si asistenta Alma care o are in grija in sanatoriul in care este prima femeie internata. Oferindu-i o fata prietenoasa si vorbind cu ea neincetat sora Alma incearca s-o scoata din starea de paralizie vocala in care se afundase faimoasa actrita. Directorul spitalului, in speranta ca un loc mai retras si mai linistit ii va fi de ajutor, le ofera casa de vara de pe malul marii timp de o saptamana. Intregul film e in fapt un nesfarsit monolog al sorei Alma, o conversatie intr-o singura directie, in care Elisabet nu se indura sa arunce macar o singura silaba. Cu toate astea, e greu sa decizi care din cele doua personaje este interpretat mai bine. Alma, care are le dispozitie bogatia de cuvinte si stari sau o Elisabet restransa doar la estetica fetei pentru a transmite ceea ce simte. O scena absolut perfecta se desfasoara in spital in clipa cand actrita de pregateste de culcare, iar asistenta ii porneste radioul. Pe o muzica de Bach ti se ofera un prim-plan cu chipul unei paciente catatonice dar cu o misterioasa stralucire in ochi si, in vreme ce cadrul se intuneca treptat, stralucirea e singurul lucru care persista in intuneric iar tu te trezesti incercand sa apreciezi daca ai deslusit cumva sclipirea nebuniei sau disperarea unui suflet inchis intr-un corp ce nu-l mai asculta.
Filmul lui Bergman e deschis unei multitudini de interpretari si de 40 de ani lumea discuta pe seama lui. La fel de multe sensuri are si cuvantul "persona". Marturisesc ca in momentul vizionarii ma gandeam la posibilitatea unei duble personalitati, una din femei fiind creatia mentala a celeilalte, desi imi era greu sa ma hotarasc care-i care. Am mai avut subiectul asta in filme precum Mulholland Drive sau Fight Club, filme ai caror regizori au declarat ca au fost influentati puternic de Bergman. Totusi, finalul filmului nu ofera nici o concluzie clara, totul ramanand la stadiul de supozitii. Nici vindecarea nu pot spune ca a avut loc chiar daca pacienta ajunge sa se confrunte cu trauma care a facut-o sa se inchida in tacere.
Un lucru cert e ca filmul necesita si alte vizionari si trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam de la o "vechitura" sa-mi provoace un asemenea interes. Adica, am urmarit Casablanca, Citizen Kane, Breakfast la Tiffany's, Psycho si alte filme clasice dar acelea au fost deja despuiate de orice mister, ramanand doar cu parfumul unui vin vechi si bun. Persona in schimb e altceva, chiar si la 40 de ani dupa iti da acelasi feeling de actual. Intr-un fel, e atemporal.
E o bucurie nedeslusita sa-l descoperi pe Ingmar Bergman prin intermediul filmului pe care el insusi il considera capodopera sa. In cartea sa Imagini, regizorul suedez scria, "Astăzi cred că în Persona - şi apoi mai târziu în Cries and Whispers - am mers atât de departe cât am putut merge. În aceste două cazuri de totală libertate [artistică], am atins secrete care nu pot fi spuse în cuvinte, şi pe care doar cinematografia le poate descoperi." (citat wiki).
Reflectand fara sa vreau la filmul si autorul sau, mi s-a clarificat un lucru interesant despre industria de film. Oamenii care fac parte din ea sunt de doua feluri. Avem acei oameni pentru care filmul si tot ce e legat de el reprezinta singura forma in care si-au putut exprima cele mai ascunse trairi si cunoasteri. In realitate ei sunt cei care creaza cinema-ul, cei care construiesc "industria" de film, ei sunt vizionarii si cei care dau directiile acestui domeniu. Libertatea lor de expresie este cu adevarat nemarginita iar restul nu pot decat sa-si recunoasca mediocritatea in fata acestor genii. Pentru ei filmul reprezinta in fapt viata insasi. Apoi ii avem pe cei creati de industrie, oameni de meserie, care ar fi putut face orice altceva probabil, dar dintr-un motiv oarecare au intrat pe drumul acesta. Ei sunt cei care invata, se adapteaza, preiau si finiseaza temele si motivele introduse de cei din prima categorie. Ei reprezinta marea masa a industriei de film, ei ajung sa se inspire din munca celor dintai, sa mearga pe caile deschise de pionierii cinema-ului. In mod evident, Ingmar Bergman e unul din prima categorie.
Persona este povestea a doua femei, o actrita de teatru, Elisabet Vogler, care, dupa una din reprezentarile piesei Electra, amuteste inexplicabil, si asistenta Alma care o are in grija in sanatoriul in care este prima femeie internata. Oferindu-i o fata prietenoasa si vorbind cu ea neincetat sora Alma incearca s-o scoata din starea de paralizie vocala in care se afundase faimoasa actrita. Directorul spitalului, in speranta ca un loc mai retras si mai linistit ii va fi de ajutor, le ofera casa de vara de pe malul marii timp de o saptamana. Intregul film e in fapt un nesfarsit monolog al sorei Alma, o conversatie intr-o singura directie, in care Elisabet nu se indura sa arunce macar o singura silaba. Cu toate astea, e greu sa decizi care din cele doua personaje este interpretat mai bine. Alma, care are le dispozitie bogatia de cuvinte si stari sau o Elisabet restransa doar la estetica fetei pentru a transmite ceea ce simte. O scena absolut perfecta se desfasoara in spital in clipa cand actrita de pregateste de culcare, iar asistenta ii porneste radioul. Pe o muzica de Bach ti se ofera un prim-plan cu chipul unei paciente catatonice dar cu o misterioasa stralucire in ochi si, in vreme ce cadrul se intuneca treptat, stralucirea e singurul lucru care persista in intuneric iar tu te trezesti incercand sa apreciezi daca ai deslusit cumva sclipirea nebuniei sau disperarea unui suflet inchis intr-un corp ce nu-l mai asculta.
Filmul lui Bergman e deschis unei multitudini de interpretari si de 40 de ani lumea discuta pe seama lui. La fel de multe sensuri are si cuvantul "persona". Marturisesc ca in momentul vizionarii ma gandeam la posibilitatea unei duble personalitati, una din femei fiind creatia mentala a celeilalte, desi imi era greu sa ma hotarasc care-i care. Am mai avut subiectul asta in filme precum Mulholland Drive sau Fight Club, filme ai caror regizori au declarat ca au fost influentati puternic de Bergman. Totusi, finalul filmului nu ofera nici o concluzie clara, totul ramanand la stadiul de supozitii. Nici vindecarea nu pot spune ca a avut loc chiar daca pacienta ajunge sa se confrunte cu trauma care a facut-o sa se inchida in tacere.
Un lucru cert e ca filmul necesita si alte vizionari si trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam de la o "vechitura" sa-mi provoace un asemenea interes. Adica, am urmarit Casablanca, Citizen Kane, Breakfast la Tiffany's, Psycho si alte filme clasice dar acelea au fost deja despuiate de orice mister, ramanand doar cu parfumul unui vin vechi si bun. Persona in schimb e altceva, chiar si la 40 de ani dupa iti da acelasi feeling de actual. Intr-un fel, e atemporal.
luni, 23 februarie 2009
Zilele Filmului Columbian
Am aflat cu intarziere ca azi au inceput Zilele Filmului Columbian in Timisoara. Din nou avem parte de proiectii de film la mansarda Facultatii de Arte de pe str. Oituz 4 prin grija UVT in colaborare cu Institutul Cervantes din Bucuresti si Ambasada Columbiei. N-o mai lungesc, aveti programul mai jos. Be there!!
Luni, 23 februarie, ora 18:00 - Diástole y sístole (Diastole şi sistole), Regia Harold Trompetero, Columbia, 2000. Asta a fost deja.
Marti, 24 februarie, ora 18:00 - Bolivar soy yo (Bolivar sunt eu), regia Jorge Alí Triana, Columbia, 2002. Asta ar fi cel mai bun dupa imdb.
Miercuri, 25 februarie, ora 18:00 - Los ñiños invisibles (Copiii invizibili), regia Lisandro Duque, Columbia, 2001. Asta e destul de cunoscut, dar nu ma pot pronunta.
Joi, 26 februarie, ora 18:00 - Díos los junta y ellos se separan (Dumnezeu îi adună şi ei se despart) regia Harold Trompetero şi Jairo Castillo, Columbia, 2006.
Vineri, 27 februarie, ora 18:00 - La Sombra del Caminante (Umbra călătorului), regia Ciro Alfonso Guerra, Columbia 2003. Asta a luat ceva premii, ar merita vazut.
Daca doriti detalii despre ele, gasiti in articolul asta. Intrarea este normal libera. Poate ne vedem pe-acolo.
Luni, 23 februarie, ora 18:00 - Diástole y sístole (Diastole şi sistole), Regia Harold Trompetero, Columbia, 2000. Asta a fost deja.
Marti, 24 februarie, ora 18:00 - Bolivar soy yo (Bolivar sunt eu), regia Jorge Alí Triana, Columbia, 2002. Asta ar fi cel mai bun dupa imdb.
Miercuri, 25 februarie, ora 18:00 - Los ñiños invisibles (Copiii invizibili), regia Lisandro Duque, Columbia, 2001. Asta e destul de cunoscut, dar nu ma pot pronunta.
Joi, 26 februarie, ora 18:00 - Díos los junta y ellos se separan (Dumnezeu îi adună şi ei se despart) regia Harold Trompetero şi Jairo Castillo, Columbia, 2006.
Vineri, 27 februarie, ora 18:00 - La Sombra del Caminante (Umbra călătorului), regia Ciro Alfonso Guerra, Columbia 2003. Asta a luat ceva premii, ar merita vazut.
Daca doriti detalii despre ele, gasiti in articolul asta. Intrarea este normal libera. Poate ne vedem pe-acolo.
Castigatorul concursului Marele Ecran 2009
Neata buna. M-am trezit de la 4 ca sa vad ceremonia Oscarurilor si sa aflu care din noi a fost mai inspirat in predictiile sale. Am notat, am adunat si (din fericire) nu avem de impartit premiul pentru ca avem UN SINGUR CASTIGATOR! Cel mai fin connaisseur in ale Oscarului este Ovi Sirb, care a plesnit nu mai putin de 11 predictii din totalul de 13, ratand doar best song si best adapted screenplay. Bravo Ovi, biletele sunt ale tale, urmeaza sa stam de vorba si sa alegem o zi si un film la care sa mergem impreuna.
Clasamentul participantilor bazat pe flerul lor:
Ovi - 11/13 lovite
Camelia - 9/13
Emi, Julie, Linda si thian1899 - 8/13
movieaddicted si Razvan - 7/13
Tomata si Ciupi - 6/13
Bloo - 5/13
Adriana si adizzy - 4/13
Andra si kripy - 3/13
Aici aveti si lista in pdf, ca sa puteti confrunta. Full disclosure :).
Eu, adica Richie, am puscat 6 nominalizari (sunt mandru pentru best song, in afara de colegu Luci nimeni nu i-a dat vreao sansa piesei Jay-Ho) iar Luci, una mai mult ca mine, deci 7.
Felicitari tuturor, multumim pentru participare si va invitam pe toti la filmul pe care il vom alege impreuna cu Ovi.
Felicitari tuturor, multumim pentru participare si va invitam pe toti la filmul pe care il vom alege impreuna cu Ovi.
duminică, 22 februarie 2009
Oscaru' meu
Gata, urnele s-au inchis si acum asteptam. Multumim celor 15 prieteni, vizitatori si cititori de blog ca au intrat in aceasta joaca initiata de noi si au folosit-o drept pretext pentru a viziona cat mai multe filme. Deci, daca v-a placut, mai facem. Mai sunt Cannes, Venezia si alte festivaluri de dat cu pronosticul. In incheiere uram succes participantilor, adica lui: Ovi, Andra, Movieaddicted, Adizzy, Razvan, Adriana, thian1899, kripy, Julie, Linda, Tomata, Bloo, Ciupi, Emi si Cameliei. Ne mai ramane sa va oferim si predictiile noastre pentru noaptea Oscarurilor, ca asa e fair-play...
Richie zice asa:
1.Actor in rol principal: Frank Langella in “Frost/Nixon” (un veteran al cinema-ului, face un rol memorabil si sper ca Academia nu-l va trece cu vederea in favoarea lui Sean sau Mickey)
2.Actrita in rol principal: Angelina Jolie in “Changeling”(mi-a placut mai mult decat Kate; si sunt barbat, ce vreti; poate castiga Meryl al nuscatelea Oscar)
3.Actor in rol secundar: Heath Ledger in “The Dark Knight”(cel mai credibil joker)
4.Actrita in rol secundar: Penelope Cruz in “Vickey Christina Barcelona”(as vrea sa castige Amy Adams ori Marisa, dar ma indoiesc ca Academia vede la fel)
5.Regie: David Fincher (la cate nominalizari a adunat Benjamin Button, poate Fincher ia macar una grea)
6.Cel mai bun film strain: “Waltz with Bashir” - Israel (e singurul vazut din cele straine)
7.Cel mai bun film de animatie: “WALL-E” (nu prea are concurenta)
8.Cea mai buna coloana sonora: “Slumdog Millionaire” - A.R. Rahman
9.Cel mai bun cantec original: Jay-Ho from “Slumdog Millionaire”
10.Cele mai bune efecte speciale: “The Dark Knight”
11.Cel mai bun scenariu original: Martin McDonagh "In Bruges" (chiar ca a fost original al naibii si niste dialoguri savuroase)
12.Cel mai bun scenariu adaptat: Simon Beaufoy, "Slumdog Millionaire" ( a luat premiu la toate festivalurile de pana acum asa ca nu mai e nici o indoiala)
13.Cel mai bun film al anului: “Frost/Nixon” (un film document impecabil, desi Slumdog e favoritul, ma bazez pe "surpriza")
Luci zice uite-asa:
1. Frank Langella (aici aş fi pus Langella/Rourke, dar mizez pe compasiunea Academiei faţă de un bătrîn; Mickey mai are timp)
2. Kate Winslet (ar merita statueta mai degrabă pentru rolul din Revolutionary Road)
3. Heath Ledger (ar fi luat Oscarul şi dacă mai era în viaţă )
4. Marisa Tomei (mi-a plăcut şi Amy Adams în Doubt -filmul care a dat cele mai multe nominalizări la actori- dar sper să cîştige Marisa, la ce acrobaţii a făcut în rolul stripteuzei Pam)
5. Danny Boyle (premiu binemeritat pentru regie)
6. Vals cu Bashir ( nu le-am văzut pe celelalte, aşa că ţin cu animaţia asta cutremurătoare, deşi am o senzaţie ciudată legată de filmul japonez)
7. WALL-E ( pentru mesajul ecologist, am văzut că place Academiei)
8. Slumdog Millionaire (pentru că mixul ăsta Orient-Occident dă bine şi e la modă; a! şi sună bine)
9. Jai-ho (pentru că îmi place mai mult decît O...Saya)
10. Iron Man
11. Martin McDonagh - In Bruges
12. Simon Beaufoy – Slumdog Millionaire
13. Frost/Nixon (da, ştiu că Slumdog e favorit dar am să merg cu „underdog-ul”).
Si o ultima statistica cu voturile voastre:
1. Mickey Rourke si Brad Pitt cate 4/15
2. Kate Winslet cu 8/15
3. Heath Ledger cu 14/15
4.Penelope Cruz cu 11/15
5. Danny Boyle 9/15
6. Walz with Bashir 8/15
7. Walle 14/15
8. Slumdog Millionaire 10/15
9. O Saya 9/15
10. The Dark Knight 7/15
11. Milk 7/15
12. Benjamin Button 6/15
13. Slumdog Millionaire 9/15.
Later Edit: Lista cu predictiile voastre!!
Richie zice asa:
1.Actor in rol principal: Frank Langella in “Frost/Nixon” (un veteran al cinema-ului, face un rol memorabil si sper ca Academia nu-l va trece cu vederea in favoarea lui Sean sau Mickey)
2.Actrita in rol principal: Angelina Jolie in “Changeling”(mi-a placut mai mult decat Kate; si sunt barbat, ce vreti; poate castiga Meryl al nuscatelea Oscar)
3.Actor in rol secundar: Heath Ledger in “The Dark Knight”(cel mai credibil joker)
4.Actrita in rol secundar: Penelope Cruz in “Vickey Christina Barcelona”(as vrea sa castige Amy Adams ori Marisa, dar ma indoiesc ca Academia vede la fel)
5.Regie: David Fincher (la cate nominalizari a adunat Benjamin Button, poate Fincher ia macar una grea)
6.Cel mai bun film strain: “Waltz with Bashir” - Israel (e singurul vazut din cele straine)
7.Cel mai bun film de animatie: “WALL-E” (nu prea are concurenta)
8.Cea mai buna coloana sonora: “Slumdog Millionaire” - A.R. Rahman
9.Cel mai bun cantec original: Jay-Ho from “Slumdog Millionaire”
10.Cele mai bune efecte speciale: “The Dark Knight”
11.Cel mai bun scenariu original: Martin McDonagh "In Bruges" (chiar ca a fost original al naibii si niste dialoguri savuroase)
12.Cel mai bun scenariu adaptat: Simon Beaufoy, "Slumdog Millionaire" ( a luat premiu la toate festivalurile de pana acum asa ca nu mai e nici o indoiala)
13.Cel mai bun film al anului: “Frost/Nixon” (un film document impecabil, desi Slumdog e favoritul, ma bazez pe "surpriza")
Luci zice uite-asa:
1. Frank Langella (aici aş fi pus Langella/Rourke, dar mizez pe compasiunea Academiei faţă de un bătrîn; Mickey mai are timp)
2. Kate Winslet (ar merita statueta mai degrabă pentru rolul din Revolutionary Road)
3. Heath Ledger (ar fi luat Oscarul şi dacă mai era în viaţă )
4. Marisa Tomei (mi-a plăcut şi Amy Adams în Doubt -filmul care a dat cele mai multe nominalizări la actori- dar sper să cîştige Marisa, la ce acrobaţii a făcut în rolul stripteuzei Pam)
5. Danny Boyle (premiu binemeritat pentru regie)
6. Vals cu Bashir ( nu le-am văzut pe celelalte, aşa că ţin cu animaţia asta cutremurătoare, deşi am o senzaţie ciudată legată de filmul japonez)
7. WALL-E ( pentru mesajul ecologist, am văzut că place Academiei)
8. Slumdog Millionaire (pentru că mixul ăsta Orient-Occident dă bine şi e la modă; a! şi sună bine)
9. Jai-ho (pentru că îmi place mai mult decît O...Saya)
10. Iron Man
11. Martin McDonagh - In Bruges
12. Simon Beaufoy – Slumdog Millionaire
13. Frost/Nixon (da, ştiu că Slumdog e favorit dar am să merg cu „underdog-ul”).
Si o ultima statistica cu voturile voastre:
1. Mickey Rourke si Brad Pitt cate 4/15
2. Kate Winslet cu 8/15
3. Heath Ledger cu 14/15
4.Penelope Cruz cu 11/15
5. Danny Boyle 9/15
6. Walz with Bashir 8/15
7. Walle 14/15
8. Slumdog Millionaire 10/15
9. O Saya 9/15
10. The Dark Knight 7/15
11. Milk 7/15
12. Benjamin Button 6/15
13. Slumdog Millionaire 9/15.
Later Edit: Lista cu predictiile voastre!!
Kate vs. Winslet
Reader & Revolutionary Road
Kate Winslet magnetizează privirile. Pur şi simplu umple ecranul (şi nu e o ironie la adresa rotunjimilor sale). Ultimele sale doua filme dovedesc că actriţa a ajuns la maturitate. The Reader (Cititorul) povesteşte dragostea unui licean pentru o controloare pe tramvai care i-ar putea fi mamă. Pentru biletul de intrare în alcovul amantei, baiatul trebuie să-i citească din marii clasici ( Homer, D.H. Lawrence, Cehov). Bibliofilia capătă aici un sens sexual. Într-o zi, femeia dispare. Tînărul o regăseşte apoi într-o sală de judecată: iubirea vieţii sale fusese gardiană într-un lagăr nazist. Nu putea să lipsească de la Oscar ceva despre Holocaust. Mi-a plăcut bancul despre evrei: (Întrebare: Există vreo organizaţie evreiască împotriva analfabetismului? Răspuns: Există organizaţii evreieşti pentru orice). Englezoaica face un rol de compoziţie reuşit…şi cam atît despre acest film. De fapt, un clip de 119 min. în favoarea alfabetizării. O campanie pro-citit, cu Winslet pe post de Mihaela Rădulescu.
În schimb, Revolutionary Road are altă intensitate şi miză. „E incredibil cît rău işi pot face doi oameni în numele iubirii”, observa bătrînul Balzac. Sam Mendes (American Beauty, Jarhead ) înregistreaza nevroza unui cuplu care se crede special. Perechea DiCaprio-Winslet vrea sa evadeze din viaţa convenţională la care s-a autocondamnat. Încearcă un puci contra sistemului, însă revoluţia eşuează. Reconstituirea atmosferei anilor ’50, cu coloanele de tipi cu pălărie care mişunau la metrou în drum spre serviciu, mi-a amintit de scurtmetrajul animat Changes (Daniel Martinez Lara) văzut la festivalul Très Courts.
Mesajul e acelaşi: cînd vrei să ieşi din rînd, nu te lasă ceilalţi.
Crizele conjugale ar putea sa obosească pe unii. Sau să hipnotizeze pe alţii. În dialogurile autentice scrise de Justin Haythe se va recunoaşte orice persoană care a tras o ceartă dură cu partenerul. Cadrul final e absolut freaky: abandonul omului în faţa „deşertăciunii fără speranţă” („that hopeless emptiness” în original). Aş fi nominalizat-o pe Winslet mai degrabă pentru rolul din acest film decît pentru ex-nazista controloare de puştani. Aici, comunică imens doar din privire. Uneori chiar numai din felul în care pufăie ţigara. Camera pare să o iubească. Nici nu-i de mirare: în spatele camerei stă soţul din viaţa reală, regizorul Sam Mendes.
Revolutionary Road i-a plăcut şi cârcotaşului Şerban Huidu care recomandă filmul pe blogul personal: „Kate Winslet şi DiCaprio se întîlnesc din nou, într-o încercare reuşită de a demonstra ca sunt mari actori, nu numai maşini de stors lacrimi cum i-am vazut în Titanic! Un vot special şi pentru Michael Shannon în rolul nebunului. Filmul nu a fost gustat de cei din jurul meu şi replici de genul: “data viitoare eu aleg filmul” au fost frecvente! Un scenariu crud dar de un realism dezolant, plus două interpretari de excepţie fac din filmul ăsta un fel de conştientizare amară a conformismului, a rutinei, frustrării şi abandonului care ne mănîncă uşor dar sigur existenţa! Aviz amatorilor: nu e un film cu bataie, ci mai degrabă cu femei plîngăcioase şi barbati nervoşi. Cine nu poate trece peste asta să nu se uite, că în maxim 15 minute cască şi adoarme. Ceilalţi vor pleca îngînduraţi de la cinematograf: “Oare cine are dreptate, unde e adevarul?” E ascuns într-o replica din film:”Adevărul e ascuns printre mincinoşii care se perfecţionează pe zi ce trece!”
Am reţinut şi concluzia lui Daniel Goace din Academia Caţavencu: „Practic, filmul reprezintă un American Dream uzat bine, de pe care s-a cam ros vopseaua şi a ajuns acum să se întrezărească pe dedesubt cuvîntul „nightmare”. Revolutionary Road e o revoltă împotriva mediocrităţii, un manifest al nonconformismului, un fel de conflict inima versus raţiune, un „listen to your heart”, un Alchimistul lui Coelho, însă mai puţin simbolic şi nedus pînă la capăt”.
Dar chiar în dreptul acestei cronici, pe aceeaşi pagină, cel care pune degetul pe rană este Tetelu: „SĂ LUĂM DE PILDĂ, RELAŢIILE. DUPE CE ÎNTRUN CUPLU ÎŞI FAC RĂU UNUL CELUILALT SUGÎND DIFERITE P*LI EXTERNE OR TERŢE, ŞI DUPE CE BAGI RĂUL ÎN EI –ÎN SENSUL CA UNUL SĂ SE RĂZBUNE PE CELĂLALT- ĂSTA RĂZBUNĂTORUL, ÎN LOC SĂI FACĂ CELUILALT CÎT MAI MULT RĂU, ÎNCEPE SĂŞ FACĂ LUI: BEA, DEVINE DEPRIMAT, MERGE CAPULEA PE STRADĂ, CU MÎINILE MOI ŞI AŞTEAPTĂ SĂL CALCE O MAŞINĂ PE CUR! ADICĂ, ÎN LOC SĂ IA RĂUL ÎN MÎINI ŞI SĂŞ DISTRUGĂ PARTENERUL CARE LA FĂCUT SĂ SUFERE ÎN MOD ORGNIZAT, SE CACĂ PE EL ŞI ZICE CĂ E NEFERICIT!!”.
publicata partial in 24FUN din 20 februarie '09
În schimb, Revolutionary Road are altă intensitate şi miză. „E incredibil cît rău işi pot face doi oameni în numele iubirii”, observa bătrînul Balzac. Sam Mendes (American Beauty, Jarhead ) înregistreaza nevroza unui cuplu care se crede special. Perechea DiCaprio-Winslet vrea sa evadeze din viaţa convenţională la care s-a autocondamnat. Încearcă un puci contra sistemului, însă revoluţia eşuează. Reconstituirea atmosferei anilor ’50, cu coloanele de tipi cu pălărie care mişunau la metrou în drum spre serviciu, mi-a amintit de scurtmetrajul animat Changes (Daniel Martinez Lara) văzut la festivalul Très Courts.
Mesajul e acelaşi: cînd vrei să ieşi din rînd, nu te lasă ceilalţi.
Crizele conjugale ar putea sa obosească pe unii. Sau să hipnotizeze pe alţii. În dialogurile autentice scrise de Justin Haythe se va recunoaşte orice persoană care a tras o ceartă dură cu partenerul. Cadrul final e absolut freaky: abandonul omului în faţa „deşertăciunii fără speranţă” („that hopeless emptiness” în original). Aş fi nominalizat-o pe Winslet mai degrabă pentru rolul din acest film decît pentru ex-nazista controloare de puştani. Aici, comunică imens doar din privire. Uneori chiar numai din felul în care pufăie ţigara. Camera pare să o iubească. Nici nu-i de mirare: în spatele camerei stă soţul din viaţa reală, regizorul Sam Mendes.
Revolutionary Road i-a plăcut şi cârcotaşului Şerban Huidu care recomandă filmul pe blogul personal: „Kate Winslet şi DiCaprio se întîlnesc din nou, într-o încercare reuşită de a demonstra ca sunt mari actori, nu numai maşini de stors lacrimi cum i-am vazut în Titanic! Un vot special şi pentru Michael Shannon în rolul nebunului. Filmul nu a fost gustat de cei din jurul meu şi replici de genul: “data viitoare eu aleg filmul” au fost frecvente! Un scenariu crud dar de un realism dezolant, plus două interpretari de excepţie fac din filmul ăsta un fel de conştientizare amară a conformismului, a rutinei, frustrării şi abandonului care ne mănîncă uşor dar sigur existenţa! Aviz amatorilor: nu e un film cu bataie, ci mai degrabă cu femei plîngăcioase şi barbati nervoşi. Cine nu poate trece peste asta să nu se uite, că în maxim 15 minute cască şi adoarme. Ceilalţi vor pleca îngînduraţi de la cinematograf: “Oare cine are dreptate, unde e adevarul?” E ascuns într-o replica din film:”Adevărul e ascuns printre mincinoşii care se perfecţionează pe zi ce trece!”Am reţinut şi concluzia lui Daniel Goace din Academia Caţavencu: „Practic, filmul reprezintă un American Dream uzat bine, de pe care s-a cam ros vopseaua şi a ajuns acum să se întrezărească pe dedesubt cuvîntul „nightmare”. Revolutionary Road e o revoltă împotriva mediocrităţii, un manifest al nonconformismului, un fel de conflict inima versus raţiune, un „listen to your heart”, un Alchimistul lui Coelho, însă mai puţin simbolic şi nedus pînă la capăt”.
Dar chiar în dreptul acestei cronici, pe aceeaşi pagină, cel care pune degetul pe rană este Tetelu: „SĂ LUĂM DE PILDĂ, RELAŢIILE. DUPE CE ÎNTRUN CUPLU ÎŞI FAC RĂU UNUL CELUILALT SUGÎND DIFERITE P*LI EXTERNE OR TERŢE, ŞI DUPE CE BAGI RĂUL ÎN EI –ÎN SENSUL CA UNUL SĂ SE RĂZBUNE PE CELĂLALT- ĂSTA RĂZBUNĂTORUL, ÎN LOC SĂI FACĂ CELUILALT CÎT MAI MULT RĂU, ÎNCEPE SĂŞ FACĂ LUI: BEA, DEVINE DEPRIMAT, MERGE CAPULEA PE STRADĂ, CU MÎINILE MOI ŞI AŞTEAPTĂ SĂL CALCE O MAŞINĂ PE CUR! ADICĂ, ÎN LOC SĂ IA RĂUL ÎN MÎINI ŞI SĂŞ DISTRUGĂ PARTENERUL CARE LA FĂCUT SĂ SUFERE ÎN MOD ORGNIZAT, SE CACĂ PE EL ŞI ZICE CĂ E NEFERICIT!!”.
publicata partial in 24FUN din 20 februarie '09
Lucian Mircu
sâmbătă, 21 februarie 2009
Extension
Ok, nu suntem absurzi, intelegem ca vreti sa vedeti absolut toate filmele nominalizate la Oscaruri asa ca mai prelungim termenul care trebuia sa expire la noapte pana maine dupa-masa, ora 18. Sincer ma bucur ca acest concurs a incitat un pic spiritele si a provocat asa pofta in randul cinefililor incat sa-si doreasca sa vada absolut toate filmele (in jur de 20). Sper ca asteptarile sa va fie rasplatite.
vineri, 20 februarie 2009
Back2Back: The Dark Knight (2008)
*continuam procesul de mutare a posturilor cu caracter "artistic" de pe Richie's Day pe Marele Ecran. Celor care le-au citit deja, my apologies, celorlati - lectura usoara. Azi il servim pe cel pe care in unanimitate il vedeti castigator al Oscarului pt rol secundar, dar nu oricum, ci in doua viziuni un pic diferite, speram.
The Dark Joker
by Richie
Excitat pana peste poate de campania agresiva a Cavalerului Negru, de hype-ul generat de viralele noului Batman m-am dus la The Dark Knight cu muuuulte asteptari. Pe care mi le-a implinit, desigur, dar nu am cazut din scaun. Si din cauza asta am o oarecare dezamagire. Iar motivele mele sunt simple. Eu stiam ca Heath face cel mai bun rol din viata sa, ca era unul din cei mai talentati actori ai generatiei sale si ca o sa-i regret disparitia prematura. Stiam ca Batman (Christian Bale) e ultra-super-mega cool si are o gramada de gizmouri tehnologice cu care sa ma uimeasca. Stiam ca filmul e un dark movie, cu o atmosfera sumbra si apasatoare asa cum imi place mie. Stiam ca regia lui Chris Nolan va fi fara cusur, doar vazusem tot ce realizase pana acum (Memento, Insomnia, The Prestige).
Nu stiam insa ca fratele sau, Jonathan Nolan, e un scenarist extraordinar, replicile din film fiind de-a dreptul splendide, dialogurile ascutit de inteligente, iar personajul Joker-ului o opera de arta egalata doar de talentul actorului care il interpreteaza. De asemenea, nu stiam ca rolul principal feminin, Rachel Dawes, e interpretat de alta actrita decat cea din primul Batman - Maggie Gyllenhaal (sa trag concluzia ca Katie Holmes a fost chiar stearsa). La fel am fost surprins de prestatia lui Gary Oldman in rolul Comisarului Gordon. Personajul ii vine ca o manusa. Si nu ma asteptam la prezenta unui al doilea villain - Two Faces/Harvey Dent - care a fost un bonus pentru mine, chiar daca prestatia lui Aaron Eckart nu o poate surclasa pe cea a "dementului" Tommy Lee Jones.
Pe intreaga durata a filmului m-am dedicat cu o ravna neobosita gasirii Joker-ului in fiecare deghizare transpusa pe ecran, dornic de a nu pierde nici macar o frantura din talentatul Ledger. Si l-am gasit fie sub haina mov de clovn, fie sub uniforma de politist ori cea de asistenta. Jokerul e un cameleon. Figura vopsita si ranjetul lui terifiant apartin mai degraba unui demon razbunator decat unui raufacator. Iubeste haosul si anarhia si nu respecta nici o regula. Nu are identitate si nici o slabiciune. E o forta de neoprit si doar un obiect la fel de neclintit il poate abate din drum. Iar obstacolul este Batman, interpretat de un Christian Bale, care il face mult mai uman decat orice alt actor pana acum. Cavalerul Negru e, cu toti banii sai si cu toata vointa sa neobosita, un om cu slabiciuni insa. Iubirea pentru femeia pe care nu o poate avea si simtul raspunderii pentru vietile celor pe care a ales sa-i apere, sunt demonii sai. Iar cu astia se joaca Jokerul. Cele doua personaje antagonice se infrunta pe tot parcursul filmului iar din aceasta lupta intre inteligenta diabolica a unuia si ingeniozitatea sclipitoare a celuilalt nu se vede nici un invingator clar, in ciuda concluziei finale.
Replica Joker-ului e edificatoare: "You won't kill me out of some misplaced sense of self-righteousness, and I won't kill you, because you're just too much fun. I think you and I are destined to do this forever." Pacat ca "forever" a devenit mai curand "never" pentru ca, sincer, nu vad in urmatorii 10 ani vreun alt actor preluand stafeta Joker-ului de la Heath Ledger.
Cateva replici memorabile:
Batman: Why do you want to kill me?
The Joker: Kill you? I don't want to kill you! What would I do without you? Go back to ripping off mob dealers? No, no, you... you complete me.
The Joker: See, I'm not a monster...I'm just ahead of the curve.
The Joker: I believe whatever doesn't kill you simply makes you... stranger.
The Dark Joker
by Richie
Excitat pana peste poate de campania agresiva a Cavalerului Negru, de hype-ul generat de viralele noului Batman m-am dus la The Dark Knight cu muuuulte asteptari. Pe care mi le-a implinit, desigur, dar nu am cazut din scaun. Si din cauza asta am o oarecare dezamagire. Iar motivele mele sunt simple. Eu stiam ca Heath face cel mai bun rol din viata sa, ca era unul din cei mai talentati actori ai generatiei sale si ca o sa-i regret disparitia prematura. Stiam ca Batman (Christian Bale) e ultra-super-mega cool si are o gramada de gizmouri tehnologice cu care sa ma uimeasca. Stiam ca filmul e un dark movie, cu o atmosfera sumbra si apasatoare asa cum imi place mie. Stiam ca regia lui Chris Nolan va fi fara cusur, doar vazusem tot ce realizase pana acum (Memento, Insomnia, The Prestige).Nu stiam insa ca fratele sau, Jonathan Nolan, e un scenarist extraordinar, replicile din film fiind de-a dreptul splendide, dialogurile ascutit de inteligente, iar personajul Joker-ului o opera de arta egalata doar de talentul actorului care il interpreteaza. De asemenea, nu stiam ca rolul principal feminin, Rachel Dawes, e interpretat de alta actrita decat cea din primul Batman - Maggie Gyllenhaal (sa trag concluzia ca Katie Holmes a fost chiar stearsa). La fel am fost surprins de prestatia lui Gary Oldman in rolul Comisarului Gordon. Personajul ii vine ca o manusa. Si nu ma asteptam la prezenta unui al doilea villain - Two Faces/Harvey Dent - care a fost un bonus pentru mine, chiar daca prestatia lui Aaron Eckart nu o poate surclasa pe cea a "dementului" Tommy Lee Jones.
Pe intreaga durata a filmului m-am dedicat cu o ravna neobosita gasirii Joker-ului in fiecare deghizare transpusa pe ecran, dornic de a nu pierde nici macar o frantura din talentatul Ledger. Si l-am gasit fie sub haina mov de clovn, fie sub uniforma de politist ori cea de asistenta. Jokerul e un cameleon. Figura vopsita si ranjetul lui terifiant apartin mai degraba unui demon razbunator decat unui raufacator. Iubeste haosul si anarhia si nu respecta nici o regula. Nu are identitate si nici o slabiciune. E o forta de neoprit si doar un obiect la fel de neclintit il poate abate din drum. Iar obstacolul este Batman, interpretat de un Christian Bale, care il face mult mai uman decat orice alt actor pana acum. Cavalerul Negru e, cu toti banii sai si cu toata vointa sa neobosita, un om cu slabiciuni insa. Iubirea pentru femeia pe care nu o poate avea si simtul raspunderii pentru vietile celor pe care a ales sa-i apere, sunt demonii sai. Iar cu astia se joaca Jokerul. Cele doua personaje antagonice se infrunta pe tot parcursul filmului iar din aceasta lupta intre inteligenta diabolica a unuia si ingeniozitatea sclipitoare a celuilalt nu se vede nici un invingator clar, in ciuda concluziei finale.Replica Joker-ului e edificatoare: "You won't kill me out of some misplaced sense of self-righteousness, and I won't kill you, because you're just too much fun. I think you and I are destined to do this forever." Pacat ca "forever" a devenit mai curand "never" pentru ca, sincer, nu vad in urmatorii 10 ani vreun alt actor preluand stafeta Joker-ului de la Heath Ledger.
Cateva replici memorabile:
Batman: Why do you want to kill me?
The Joker: Kill you? I don't want to kill you! What would I do without you? Go back to ripping off mob dealers? No, no, you... you complete me.
The Joker: See, I'm not a monster...I'm just ahead of the curve.
The Joker: I believe whatever doesn't kill you simply makes you... stranger.
publicata pe Richie's Day in iulie 2008
Batman umilit de Joker
de Lucian Mircu
Să fie clar din start: nu sunt fan Batman. Şi nici n-am vrut să intru în corul de lăudători a lui Heath Ledger doar pentru că (ce păcat!) a murit. Însă Ledger fură ultimul Batman. Confiscă tot filmul (bine, are şi cele mai tari replici). Şi-a pus amprenta atît de tare pe rol, că Jokerii dinaintea lui par nişte...glume. Cînd priveşti la Joker-Ledger, priveşti în hăul Răului. „A hell of a revelation”, ca să-l cităm pe Sir Michael Caine. Scena în care iese din spital, îmbrăcat în asistentă, cu părul său încîlcit şi masca murdară, umblînd stîngaci la detonator, arată de ce e unicat acest Joker: e credibil şi totodată invulnerabil. Societatea are reguli. Mafia are reguli. Joker n-are. „Sunt un cîine care aleargă după maşini. N-aş şti ce să fac cu una dac-aş prinde-o”. Planul lui e să distrugă planurile celorlalţi. Într-un fel, The Dark Knight are un mesaj subversiv şi foarte actual despre violenţă şi terorism. „Cînd miza e mare, vei vedea că oamenii *civilizaţi* se mănîncă între ei.” Răutatea lui Joker e contagioasă, scoate răul din ceilalţi (aşa cum face cu Harvey Dent, speranţa Gothamului, care devine monstrul Two Face, excelent jucat de Aaron Eckhart). Şi iată cum a reuşit Ledger să fure şi cronica asta. Nu înseamnă că fără el, The Dark Knight ar fi zero. Ar fi un blockbuster obişnuit. Cu un montaj alert şi inteligent şi o muzică tenebroasă (Hans Zimmer). Dar aşa, avem Hollywood-ul în toată desfăşurarea sa de forţe. Spectacol care musai trebuie trăit în faţa marelui ecran. Altfel nu.
publicata in 24 Fun din 25 iulie 2008
joi, 19 februarie 2009
Ultima suta de metri
Asta e mai mult un remainder ca mai aveti doar doua zile jumate ca sa "dati cu zaru" in privinta cui va castiga Oscarul la cele 13 categorii din concursul Marelui Ecran. Pana acum au votat 11 cinefili ceea ce ne-a produs o reala bucurie, dar e loc si de mai bine. Stiu ca stati buluc pe monitoare si devorati productiile nominalizate ca sa fiti in tema, gen, cand va veti exprima alegerea, dar tineti cont si ca socoteala de-acasa nu merge cu cea din targul lor. Mai lasati un pic si pentru noroc. Dragi pasionati de film, mai sunt 55 de ore si inchidem urnele. Apoi avem o zi, duminica, in care si eu si Luci ne vom afisa parerile asemeni voua (ne mananca si pe noi palma sa intram in concurs) iar apoi ne vom linisti cu totii si pregati moral pentru noaptea alba cand se vor decerna Oscarurile. Dimineata vom afla in sfarsit cu cine merem la film la Cinema City :).La Republik est mort?
A apărut numărul din februarie al noii reviste Republik. Sunt unul dintre cei care dădea migrene vînzătorilor de ziare cu obsedanta întrebare: "A venit Ripablic/Republiq/errr Republica?" Acum sunt dintre cei care o cumpără doar pentru filmul bonus. În perioada în care redacţia era condusă de Mihai Chirilov, revista asta avea cojones. Unele cronici iritau prin concluziile lor, altele prin snobismul lor (mereu asumat) dar nimeni nu poate contesta că 90 % din texte erau bine scrise. Simţeai pasiunea, nebunia, sacrificiul din spatele poveştilor. După ce o citeam aveam senzaţia că sunt la zi cu informaţia. Acum trebuie să-mi confecţionez singur această senzaţie.
Veţi spune că vechea echipă există în continuare pe site-ul rekino. Vă răspund că nimic nu înlocuieşte contactul direct, tactil şi olfactiv cu revista preferată. Acum, revista miroase la fel şi probabil e tipărită în aceleşi condiţii, dar conţinutul ei este aproape inutil (n-o mai pot folosi nici ca lectură de budă, mă indispune). A devenit un apendice a revistei de arhitectură Igloo. Înainte era o revistă despre film, muzică şi cultură urbană. Astăzi, e undeva între lumi. Un amalgam de informaţii din lumea artelor vechi şi noi, scrise sec şi fără carismă. Începuse ca un copil-minune şi a ajuns un copil mutant. În plus, ca să confirme declinul şi prin aspect, ultimul număr a ajuns de mărimea unei broşuri. Transformarea e justificată probabil de lipsa reclamelor din toată presa scrisă. Ei justifică aşa: Smaller. Better. Wiser. Adevărată e doar partea cu "smaller". Aşa e şi revista. Din numărul actual aş citi doar interviul cu actorul Gabriel Spahiu şi cu Parov Stelar&Band ( "stelarii" ne-au îmbolnăvit şi pe noi, la Timişoara, acum o lună, cu energia lor contagioasă eliberată prin sax-ul lui Markus şi vocea hipnotizantă a Evei).
Rămâne de văzut cît de "wise" sunt noii republikani. Personal, nu cred că revista va apuca 2010.
Şi dacă va apuca, nu ştiu pentru cine va mai conta.
Veţi spune că vechea echipă există în continuare pe site-ul rekino. Vă răspund că nimic nu înlocuieşte contactul direct, tactil şi olfactiv cu revista preferată. Acum, revista miroase la fel şi probabil e tipărită în aceleşi condiţii, dar conţinutul ei este aproape inutil (n-o mai pot folosi nici ca lectură de budă, mă indispune). A devenit un apendice a revistei de arhitectură Igloo. Înainte era o revistă despre film, muzică şi cultură urbană. Astăzi, e undeva între lumi. Un amalgam de informaţii din lumea artelor vechi şi noi, scrise sec şi fără carismă. Începuse ca un copil-minune şi a ajuns un copil mutant. În plus, ca să confirme declinul şi prin aspect, ultimul număr a ajuns de mărimea unei broşuri. Transformarea e justificată probabil de lipsa reclamelor din toată presa scrisă. Ei justifică aşa: Smaller. Better. Wiser. Adevărată e doar partea cu "smaller". Aşa e şi revista. Din numărul actual aş citi doar interviul cu actorul Gabriel Spahiu şi cu Parov Stelar&Band ( "stelarii" ne-au îmbolnăvit şi pe noi, la Timişoara, acum o lună, cu energia lor contagioasă eliberată prin sax-ul lui Markus şi vocea hipnotizantă a Evei).
Rămâne de văzut cît de "wise" sunt noii republikani. Personal, nu cred că revista va apuca 2010.Şi dacă va apuca, nu ştiu pentru cine va mai conta.
miercuri, 18 februarie 2009
[REC] (2007)
rating: Colectable
In panoplia filmelor horror capabile sa mai smulga un cat de mic fior din trupurile noastre conectate permanent la cotidianul mult mai infricosator decat o idee fictionala se inscrie si REC. Nu e un popcorn flick american si nici un J-horror (adicatalea japonez, ca tot am primit catalogul horror) ci un film simplu european venit din peninsula iberica. Deci de limba spaniola :). Ce e deosebit la filmul asta? In primul rand stilul de realizare, documentaristic, avand in prim plan o echipa de televiziune, reportera + cameraman, care insotesc intr-o noapte o patrula de pompieri in misiune, cu scopul de a documenta activitatea acestora. Stilul asta de a face film l-am mai intalnit in Blair Witch Project si mai recent, Cloverfield, amandoua filme de referinta in horror-ul contemporan prin faptul ca incearca sa se rupa de dogme si sa aduca un suflu nou. Eu vad un avantaj extraordinar in aceasta abordare de a face film, mai ales horror, pentru ca urmarirea actiunii printr-un singur obiectiv, al unei camere video tinute pe umar, te face sa te simti in centrul evenimentelor. Asa ca e o modalitate foarte buna de a implica emotional spectatorul. De regula intr-un film abordat normal ti se ofera de la inceput un setting si esti invitat sa privesti actiunea derulata, nu sa participi la ea, apoi prin trucurile specifice sa resimti groaza pentru care platesti.
In REC (ca si Cloverfield de altfel) te trezesti direct in actul 2 al piesei, ca unul dintre personaje, si imboldul este sa te alaturi celorlati panicati ingroziti si confuzi ca si tine in incercarea de a-ti explica la ce naiba iei parte. Cei doi stiristi, Angela si Pablo (al carui chip nu il vezi deci poti presupune ca esti chiar tu) ajung impreuna cu un echipaj de pompieri la un apel in miez de noapte. Intr-un bloc oarecare, s-a intamplat ceva. O femeie se pare ca si-a ucis sotul intr-un acces de furie. Incercand s-o calmeze, un politist este la randul sau atacat cu ferocitate, femeia sfasiandu-i beregata cu dintii. Totul sub camera tremurata a celor doi, avida de orice detaliu. In panica iscata pompierii alearga cu victima pe scari, politia imobilizeaza femeia nebuna, locatarii fac scandal si cer explicatii, numai reporterita intreaba pe nerasuflate: Ai filmat, ai filmat tot? Voracitatea presei in prim plan.
Adevarata oroare incepe insa in clipa in care, incercand sa iasa din cladire, realizeaza ca au fost pusi deja in carantina de autoritati. Totul e inchis, sigilat in plastic conform protoculului specific amenintarilor nuclearo-bio-chimice. Vecini, pompieri, sectorist, jurnalisti sunt in aceeasi oala. Iar tu, ca spectator, te simti la randul tau prizonier in obiectivul cameramanului. Panica si haosul e la ea acasa, intrebari fara raspuns, senzatia de claustrofobie, urlete de groaza inexplicabile, si un fir subtire dar logic care incet incet duce la deznodamantul filmului. Totul insa e abil structurat de cei doi regizori, Jaume Balagueró and Paco Plaza, care folosesc toate artificiile genului. Lumina si intunericul alterneaza, dialogurile sunt zbierete isterice, victimele dispar pe rand doar pt a ingroja randurile pradatorilor, sunetul dispare in momentul in care camera sufera lovituri revenind cu un tiuit specific, nu exista decat close-up-uri stangace si tremurate, deseori actiunea se deruleaza in afara unghiului de filmare contribuind la inocularea fricii. Totul are drept scop inducerea si sugestia ideii ca ceea ce se intampla e teribil, dar nefiind lasat sa zabovesti prea mult asupra unei imagini. Creieru insa umple spatiile goale si starea de incordare nu te paraseste pana ce nu vezi creditele de final. Spoiler: scena finala are loc intr-un apartament complet intunecat, fara nici o sursa de lumina, urmarind actiunea printr-un vizor al camerei in infrarosu.
Desi ma uit a doua oara la [REC], am tresarit din nou la cateva scene, si probabil voi avea parte de tresariri si la a treia vizionare, de data asta a variantei americane, Quarantine, un remake cu scop evident mercantil, care ma indoiesc ca va fi de rangul originalului. Sustin din toata puterea vizionarea variantei spaniole pentru puseul de adrenalina oferit de limba spaniola, o limba frenetica ce contribuie din plin la cresterea tensiunii unei scene. Pentru fani, in curand vine si sequel-ul REC 2!!
Trailer REC.
In panoplia filmelor horror capabile sa mai smulga un cat de mic fior din trupurile noastre conectate permanent la cotidianul mult mai infricosator decat o idee fictionala se inscrie si REC. Nu e un popcorn flick american si nici un J-horror (adicatalea japonez, ca tot am primit catalogul horror) ci un film simplu european venit din peninsula iberica. Deci de limba spaniola :). Ce e deosebit la filmul asta? In primul rand stilul de realizare, documentaristic, avand in prim plan o echipa de televiziune, reportera + cameraman, care insotesc intr-o noapte o patrula de pompieri in misiune, cu scopul de a documenta activitatea acestora. Stilul asta de a face film l-am mai intalnit in Blair Witch Project si mai recent, Cloverfield, amandoua filme de referinta in horror-ul contemporan prin faptul ca incearca sa se rupa de dogme si sa aduca un suflu nou. Eu vad un avantaj extraordinar in aceasta abordare de a face film, mai ales horror, pentru ca urmarirea actiunii printr-un singur obiectiv, al unei camere video tinute pe umar, te face sa te simti in centrul evenimentelor. Asa ca e o modalitate foarte buna de a implica emotional spectatorul. De regula intr-un film abordat normal ti se ofera de la inceput un setting si esti invitat sa privesti actiunea derulata, nu sa participi la ea, apoi prin trucurile specifice sa resimti groaza pentru care platesti.
In REC (ca si Cloverfield de altfel) te trezesti direct in actul 2 al piesei, ca unul dintre personaje, si imboldul este sa te alaturi celorlati panicati ingroziti si confuzi ca si tine in incercarea de a-ti explica la ce naiba iei parte. Cei doi stiristi, Angela si Pablo (al carui chip nu il vezi deci poti presupune ca esti chiar tu) ajung impreuna cu un echipaj de pompieri la un apel in miez de noapte. Intr-un bloc oarecare, s-a intamplat ceva. O femeie se pare ca si-a ucis sotul intr-un acces de furie. Incercand s-o calmeze, un politist este la randul sau atacat cu ferocitate, femeia sfasiandu-i beregata cu dintii. Totul sub camera tremurata a celor doi, avida de orice detaliu. In panica iscata pompierii alearga cu victima pe scari, politia imobilizeaza femeia nebuna, locatarii fac scandal si cer explicatii, numai reporterita intreaba pe nerasuflate: Ai filmat, ai filmat tot? Voracitatea presei in prim plan.
Adevarata oroare incepe insa in clipa in care, incercand sa iasa din cladire, realizeaza ca au fost pusi deja in carantina de autoritati. Totul e inchis, sigilat in plastic conform protoculului specific amenintarilor nuclearo-bio-chimice. Vecini, pompieri, sectorist, jurnalisti sunt in aceeasi oala. Iar tu, ca spectator, te simti la randul tau prizonier in obiectivul cameramanului. Panica si haosul e la ea acasa, intrebari fara raspuns, senzatia de claustrofobie, urlete de groaza inexplicabile, si un fir subtire dar logic care incet incet duce la deznodamantul filmului. Totul insa e abil structurat de cei doi regizori, Jaume Balagueró and Paco Plaza, care folosesc toate artificiile genului. Lumina si intunericul alterneaza, dialogurile sunt zbierete isterice, victimele dispar pe rand doar pt a ingroja randurile pradatorilor, sunetul dispare in momentul in care camera sufera lovituri revenind cu un tiuit specific, nu exista decat close-up-uri stangace si tremurate, deseori actiunea se deruleaza in afara unghiului de filmare contribuind la inocularea fricii. Totul are drept scop inducerea si sugestia ideii ca ceea ce se intampla e teribil, dar nefiind lasat sa zabovesti prea mult asupra unei imagini. Creieru insa umple spatiile goale si starea de incordare nu te paraseste pana ce nu vezi creditele de final. Spoiler: scena finala are loc intr-un apartament complet intunecat, fara nici o sursa de lumina, urmarind actiunea printr-un vizor al camerei in infrarosu.
Desi ma uit a doua oara la [REC], am tresarit din nou la cateva scene, si probabil voi avea parte de tresariri si la a treia vizionare, de data asta a variantei americane, Quarantine, un remake cu scop evident mercantil, care ma indoiesc ca va fi de rangul originalului. Sustin din toata puterea vizionarea variantei spaniole pentru puseul de adrenalina oferit de limba spaniola, o limba frenetica ce contribuie din plin la cresterea tensiunii unei scene. Pentru fani, in curand vine si sequel-ul REC 2!!marți, 17 februarie 2009
Fight: Twilight vs. Lesbian Vampire Killers
Salutare. Nu credeam ca voi ajunge sa scriu postul asta dar fiti atenti. Se pare ca filmele cu vampiri au parte de un comeback spectaculos, numai de la inceputul anului au avut deja premiera 2 foarte asteptate productii: Twilight si al treilea Underworld. Astea doua au strans deja caimacul si aduna cohorte de fani in fiecare zi. Cu toate astea, in vreme ce batalia vampirilor cu varcolacii e tratat cam la fel de ambele sexe, fiind un pic mai mult decat banal, Amurgul promite niste originalitate si are un incredibil succes la domnite. Dap, se pare ca urmasele Evei au cazut sub vraja vampirului (il mai stiti pe Angel dupa care se smiorcaia Buffy) sau povestea de dragoste cu supt de sange le-a sensibilizat in asa masura incat citesc pe bloguri numai comentarii cu multe vocale si declaratii de dragoste pt. hemofag, inclusiv promisiuni sa nu se mai vada alt film niciodata sau sa citeasca toate cartile din colectie. Ok. Bun, o fi chiar atat de bun, vreun Godfather cu colti, or somethin'... nu importa. Dar... nici noi masculii nu vom fi mai prejos. In martie are premiera cel mai ridicol, stupid de amuzant si cu un subiect cretinoid film, dar care promite multa placere vinovata si violenta gratuita :). E vorba de Lesbian Vampire Killers si are lesbiene, vampiri si niste geeksi pusi in dificila situatie de a decide cu care "tarus" sa le intepe ;). Asa ca eu imi propun sa le vad pe amandoua si apoi sa ma decid care e cel mai cool vampire movie de anul asta, si sa va provoc la un debate pe tema motivelor predominante in aceste doua filme :p. Discutam, discutam...
Trailer LVK
Trailer Twilight
Trailer LVK
Trailer Twilight
duminică, 15 februarie 2009
Programul Viitor: Bank Job
Partenerul meu de blog s-a întors în trecut, la trilogia Back to the Future. Eu am trecut ieri pe lîngă Timiş. Şi m-am întors înspre vitrina cu noutăţi, surpriză! La categoria "programul viitor" era trecut Jaful de pe Baker Street (The Bank Job). Care conform imdb-ului a avut premiera în România în martie 2008. Adică ajunge la Timiş un an mai târziu.Dacă Timiş (oara) are un mic delay în a difuza filmele, fac şi eu o excursie cu maşina timpului pînă în aprilie 2008 când am scris despre film: "Cîţiva găinari conduşi de starul Jason Statham reuşesc lovitura secolului, dar se trezesc prinşi la mijloc între forţe uriaşe. Seifurile golite de tîlhari păstrau, pe lîngă lire şi diamante, secrete murdare care odată dezvăluite ar fi zguduit Mafia, Scotland Yard-ul, MI6 şi chiar Casa Regală. Cînd Danny Ocean se întîlneşte cu agentul Bourne iese The Bank Job."
Filmul despre "jaful secolului" nu e tocmai un jaf. Nu vei simţi că ţi se fură timpul (pentru portofele nu garantează nimeni). The Bank Job însă e recomandat tuturor răpitorilor de bancomate, gorbunovilor şi altor amatori de dat gaură la exchange. Că şi aşa am văzut la tv că e anotimpul spargerilor (s-or fi întors ai noştri din străinătate). Deci, domnilor ciupitori/achizitori/pălmari -vă ştiţi voi- geană la film pentru documentare. Să vedeţi aici cum arată o lucrătură curată, ingenioasă. Dacă tot furaţi, furaţi meserie de la cel mai bun. Adică, de la hoţul neprins (de poliţie). Vorba afişului: O poveste adevărată în care infractorii erau cei mai nevinovaţi dintre cei implicaţi. Aţi reţinut: cinema Timiş. Hai că-l ştiţi: ăla de lîngă bijuterie. Sau cinematograful "din bijuteria de lîngă Catedrală" cum zicea cineva pe acest blog. Urechea mea ar zice mai degrabă "cinematograful din Club 30", la cîte repetiţii & concerte live a ascultat din sala de cinema.
Avem şi o veste bună : cică toate cinematografele din administrarea RADEF "vor fi trecute gratuit în proprietatea autorităţilor publice locale". [actualmente sălile astea sunt cam "trecute" anyway] Cît de bună e vestea vom vedea în cîteva luni, timp în care ar trebui să se facă transferul. Mai multe despre Ordonanţa de Urgenţă găseşti aici. Şi mai multe comentarii în "programul viitor" al acestui blog. Sper să nu aflăm "în curînd" că guvernul a pregătit un alt jaf al secolului.Şi acum să ne întoarcem puţin în prezent. Mă rog, în trecutul foarte recent. Ieri a fost vineri 13 şi s-a lansat pe mapamond Vineri 13 (Friday the 13th), o altă franciză horror. Pune pariu cu mine cineva că n-o să-l vedem la Timiş mai devreme de vineri, 13 noiembrie 2009? Poate ţine rămăşagul cineva din Primărie (noul administrator)?
Lucian Mircu
La Habitación de Fermat (2007)
E timpul pentru inca un film misto de care n-ati auzit. Camera lui Fermat (La Habitación de Fermat) e un film spaniol din 2007 care nu anunta nimic, regizorii fiind scenaristi TV iar actorii avad roluri secundare prin productiile mai importante. Deci nimic care sa-l recomande din start, in afara poate de numele Fermat din titlu. Cei care isi mai amintesc de liceu il cunosc bine pe Fermat si Marea sa Teorema a Numerelor (ecuaţia xn + yn = zn nu are soluţii dacă n>2 este număr natural,iar x,y,z sunt numere întregi nenule; pentru n=2 e infirmata de Teorema lui Pitagora) care a fost complet demonstrata abia la 357 de ani de la enuntare. In concluzie Fermat e un tip cunoscut, un matematician, iar prezenta numelui sau in titlu da macar un indiciu referitor la subiectul filmului.
Camera lui Fermat e un mistery film cu ceva accente de thriller in care 4 matematicieni de renume sunt invitati la o intalnire avand ca subiect rezolvarea unei enigme, in consecinta filmul abunda in puzzle-uri matematice si suntem inca de la inceput avertizati ca daca nu stim ce-s alea numere prime putem trece peste! Ceea ce e chiar amuzant dar nu descurajant intrucat nu trebuie sa fii geniu ca sa gusti actiunea propriu-zisa.
Filmul e o varianta light a lui Cube, cultisimul indie din 1997 in care o gasca de oameni necunoscuti se trezesc intr-un cub(!) intesat de tot felul de capcane si incearca sa scape cu viata folosindu-si intelectul. Camera lui Fermat nu e un cub, dar finalitatea pare a fi aceeasi intrucat odata intrati in ea cei patru descopera ca iesirea e strans legata de abilitatea lor de a dezlega enigmele primite pe un PDA in maxim 1 minut. Ceea ce se dovedeste a fi chiar imposibil astfel ca protagonistii se orienteaza spre ceva mai important, anume ce ii leaga pe dansii si cum au ajuns acolo. Raspunsul e faimoasa Conjectura a lui Goldbach - alt ghimpe in sanul matematicii care, in acceptiunea moderna, sustine ca "orice număr întreg par mai mare decât 2 poate fi scris ca sumă de două numere prime" - evident, nedemonstrata de 350 de ani, dar pe care unul din personaje sustine ca a rezolvat-o la inceputul filmului dar apartamentul i-a fost spart si toate datele pierdute.
Cum se leaga toate aceste teoreme si conjecturi, ce ascund cele 4 personaje si cine este misteriosul Fermat tine de placerea voastra sa le descoperiti, si nu vreau sa vi-o stric.
vineri, 13 februarie 2009
Back to the future Trilogy
Trecand in revista filmele copilariei la invitatia sirbului, am prins pofta de a reviziona cea mai reusita trilogie time-travel pe care a dat-o vreodata cinema-ul. Asa ca m-am rasfatat ieri cu un maraton Back to the Future care mi-a lasat asa o buna dispozitie incat am pofta sa scriu despre intreaga serie. Si in plus mi-am recapatat increderea in Robert Zemeckis care, nu stiu din ce motiv, era cam zdruncinata in ultima vreme.Daca ar fi sa caracterizam filmele astea intr-o fraza, am putea spune ca reprezinta raspunsul la intrebarea "cum poti schimba viitorul?" Calatorind in timp si modificand trecutul!! Actiunea filmului e arhicunocuta: Doc Brown (Christopher Lloyd) inventeaza masina timpului iar prietenul lui Marty (Michael J Fox) calatoreste accidental cu ea 30 de ani inapoi in timp (part one) apoi 30 de ani in viitor (part two) si in fine, 100 de ani din nou in trecut (part three). Cu acest prilej se va intalni cu parintii, copiii si stramosii sai, plus acelasi Doc Brown, care pare intotdeauna neschimbat :).
Ce e special la filmele astea? De ce sunt atat de bune incat sfarsitul chiar te bucura in loc sa te intristeze, fiind un veritabil happy-end? Probabil pentru ca sunt al naibii de amuzante, foarte bine inchegate narativ, au niste personaje bine definite si cu "lipici" iar efectele speciale sunt de Oscar (la nivelul anilor '85). In plus, tot noianul de explicatii legate de calatoria in timp si implicatiile ei paradoxale e "(tra)dusa" la nivelul omului de rand si nu-ti provoaca dureri de cap.Sa revenim insa la personaje. Marty Mc Fly e adolescentul in pielea caruia toti liceenii isi doresc sa fie: le are cu chitara bine de tot, e un skater teribil, are o gagica frumusica foc care-l iubeste, si nu se lasa calcat in picioare, impartind pumni oricui o cere in ciuda staturii de 1.50 a lui Michael J. Fox. Mi-a fost imposibil sa nu empatizez cu el, chiar si numai prin prisma faptului ca in adolescenta eram si eu juma' de buletin. Nu in ultimul rand, Marty e foarte destept si inimos, intotdeauna hotarat sa faca ceea ce trebuie. E un erou model.
Doc Brown e si el un "prototip", cel al savantului nebun ce tot timpul inventeaza ceva inutil care ii consuma o gramada de timp. Masina Timpului e de departe cea mai buna inventia a sa; pe care insa ajunge s-o urasca din tot sufletul pentru necazurile aduse. E absolut geniala faza din Part 3, cand mestereste o ditamai magaoaia de masinarie cat un hambar pentru a fabrica un ... cub de gheata(!). Parca nu-i acelasi om care realizase o masina a timpului ce functiona cu coji de banane si resturi menajere. Si felul lui caraghios in care se panicheaza de fiecare data cand constata inca un paradox temporal care ar putea distruge intregul univers e cuceritor. Un personaj realmente pitoresc, din cap pana-n halat.
Al treilea personaj bun de tipar e Biff Tanen, imaginea villain-ului, antagonistul perpetuu al celor doi calatori prin timp, si pe care Doc si Marty il intalnesc in toate momentele, atat din trecut cat si din viitor. Unicul sau rol pare a fi de a se impotrivi schimbarii status-quo-ului. E tipul de agresor atat de des intalnit in filmele cu adolescenti americani, genul de om care din fericire nu e atat de raspandit in randul elevilor nostri. Presupun ca e parte din cultura americana. Personajul Biff ajunge pe parcursul filmelor atat de usor de dispretuit incat toata "ura" spectatorului e canalizata intr-o singura directie iar in clipa punerii sale la podea te simti purificat.In incheiere, nu trebuie uitata nici masina timpului, faimosul DeLoreen modificat, care pe parcursul celor 3 parti functioneaza ba cu plutoniu, ba cu electricitate, gunoaie, whiskey sau impinsa de un tren. Imaginea ei e atat de cunoscuta incat nu prea exista pusti in Statele Unite care sa n-o recunoasca. Motivul pentru care a fost aleasa era alura ei de nava spatiala si usile tip fluture care o recomandau pentru scena in care Marty ajunge in 1955 si e confundat cu un invadator extraterestru.
Cam atat am avut de spus despre trilogia asta, o serie cult de filme clasice, realizate asa cum se faceau pe vremuri, in fantasticii ani '80. Tot ce imi pot dori e sa nu ajung sa vad un remake! Ar fi deprimant.
marți, 10 februarie 2009
Back2Back: Yes Man [2008]
Inaugurăm seria de cronici Back2Back. De ce spate-n spate? Pentru că recenzăm amîndoi acelaşi film. Dar o facem separat, fără să tragem cu ochiul la celălalt. Bi-cronica de azi e cam în oglindă: am dat-o la pace. Nu va fi tot timpul aşa.
Religia DaDa-istă
de Lucian Mircu
Zilele trecute, la Cinema City. În spatele casei de bilete, pe un ecran albastru rula programul serii. În dreptul lui Yes Man scrie „acţiune”*. Io ştiam că-i comedie. „Da, da’ are şi multe scene de acţiune”**, îmi confirmă tînărul în uniformă. Hmm, se referă oare la cele două călătorii cu motocicleta? Sau la chefurile din film? Oameni buni, nu vă lăsaţi păcăliţi: e comedie cum scrie la DEX. Sincer, nu mă aşteptam la mare lucru de la ultima poznă a lui Jim Carrey. Sinopsisul anunţa un nou Liar, Liar sau cel mult Bruce Almighty. Aşa şi începe: după reţeta clasică. Eroul trăieşte în no man’s land-ul unui serviciu fără orizont şi al unei vieţi sociale nule. Îl ia pe NU în braţe şi se mulţumeşte să fie spectator la propria viaţă. Pînă într-o zi cînd asistă la un seminar de self-esteem, sub motoul „Invită-l pe DA în viaţa ta!”. Şi acum începe show-ul. Carrey nici nu trebuie să se strîmbe prea mult. Umorul apare cînd aprobă (fără discernămînt) toate oportunităţile care se ivesc: ia lecţii de chitară, de coreeană, face bunjee-jumping şi party-all-night, pune degetul pe glob şi pleacă înspre cele mai...banale destinaţii. Are şi o parteneră de joacă pe măsură: Zooey Deschanel. Secvenţa-cheie, cînd cei doi intră prin efracţie pe scena unui teatru de vară: „Lumea e un teren de joacă. Ştim asta cînd suntem copii dar, undeva pe drum, uităm.” Am rîs cu lacrimi. Lacrimi pentru că e o comedie cu substanţă. Rîdem, glumim, dar nu uităm mesajul: nu contează unde mergi şi ce faci, contează cum te simţi (vezi aici excursia celor doi la fabrica de procesat pui sau la muzeul de telefoane din Lincoln, Nebraska). În sfîrşit o predică sănătoasă, frumos ambalată, despre cum SĂ TRĂIEŞTI pe bune. Sunt convins că Biserica zeului Da ar fi posibilă şi ar avea adepţi. Yes Man este o pilulă anti-criză. Împotriva crizelor din viaţa noastră.
Text care apare în 24 FUN, Vineri 13
* Descriptivul „acţiune” lipit pe orice film de la mall mi-a adus aminte de pirandele din Piaţa 700 care strigau acum cîţiva ani: „Acţiunea! Acţiunea”. Mai nou, orice film trebuie să tindă/vîndă acest statut. Filmele de dragoste sunt de „acţiune în pat”. Comediile, după cum am văzut, sunt „comedii de acţiune”. Ce ne facem cu filmele care chiar sunt de acţiune? Păi astea devin „SUPERACŢIUNE”, clar.
** Şi încă una cu acţiunile de la Cinema City: miercurea trecută am vrut să vedem Australia la ora 21.30, cum scria la program. Ghinion. „S-a scos” zice tînărul de la casă. Cum n-am vrut să plecăm În SEXcursie, ne-am cărat acasă. Probabil că strategia e similară cu a hipermarketurilor: bagă în ofertă o plasmă la superpreţ; cînd ajungi acolo, în prima zi de ofertă, „s-a gătat” fix plasma aia, dar îţi iei altceva dacă tot ai chemat un prieten la cărat. Morala: nu vă bazaţi pe programul de pe net/tipărit dacă mergeţi SPECIAL pentru un film. Dacă nu, e bună şi SEXcursia.
Cum să-l iei pe Da în braţe?
de Richie
Zilele trecute la Cinema City. La casa de bilete inspectam programul serii. N-aveam chef de nici un film de Oscar, căutam o comedie bună de relaxare. Auzisem ca Jim Carey avea un film nou - Yes Man. Titlul mă ducea cu gândul direct la politică şi la gaşca de chiţibuşi care aprobă excitaţi orice-ar spune şefu de partid/guvern. Am gândit: chiar aşa o fi? Cu politică? Jim Carey? Tre’ să aflu! Vă spun de la început că nu e aşa. Jim Carey e obişnuitul funcţionar de bancă, anost şi nesuferit, fără idealuri sau ambiţii şi prea ocupat de propria persoană pentru a trăi cu adevărat. Not funny. Vreo 10 minute am urmărit nişte scălămbăieli de care mă amuzam cu ani în urmă dar care nu-mi tresăreau acum nimic. Eram ca şi personajul, nu şi nu, refuzam să gust glumele. Până în clipa în care Jim se visează mort! Da, mort pe-o canapea cu ochii deschişi în direcţii diferite şi gura strâmbă, iar o muscă se plimba pe pupila unui ochi încremenit. Apoi i-a zburat în gură! În momentul ăla zăgazul s-a rupt şi am recunoscut spăşit: „Da, chiar e un film amuzant.” La fel ca Jim după seminarul de self-esteem, am început să gust toate poantele. Iar Zooey Deschanel e o bomboana de fată şi cântă o Sweet Ballad absolut minunată care îl cucereşte definitiv pe Jim. Atât de romantic şi siropos şi totuşi o comedie excelentă. Un film ce oferă remediul tuturor negativiştilor şi introvertiţilor aflaţi în criză de identitate: spuneţi DA la tot ce apare nou în calea voastră, chiar dacă iniţial pare o idee proastă. Numai aşa simţi că trăieşti cu adevărat. Păcat că crizele din viaţa noastră nu se rezolvă cu o seară la cinema dar ... e şi ăsta un început.
Religia DaDa-istă
de Lucian Mircu
Zilele trecute, la Cinema City. În spatele casei de bilete, pe un ecran albastru rula programul serii. În dreptul lui Yes Man scrie „acţiune”*. Io ştiam că-i comedie. „Da, da’ are şi multe scene de acţiune”**, îmi confirmă tînărul în uniformă. Hmm, se referă oare la cele două călătorii cu motocicleta? Sau la chefurile din film? Oameni buni, nu vă lăsaţi păcăliţi: e comedie cum scrie la DEX. Sincer, nu mă aşteptam la mare lucru de la ultima poznă a lui Jim Carrey. Sinopsisul anunţa un nou Liar, Liar sau cel mult Bruce Almighty. Aşa şi începe: după reţeta clasică. Eroul trăieşte în no man’s land-ul unui serviciu fără orizont şi al unei vieţi sociale nule. Îl ia pe NU în braţe şi se mulţumeşte să fie spectator la propria viaţă. Pînă într-o zi cînd asistă la un seminar de self-esteem, sub motoul „Invită-l pe DA în viaţa ta!”. Şi acum începe show-ul. Carrey nici nu trebuie să se strîmbe prea mult. Umorul apare cînd aprobă (fără discernămînt) toate oportunităţile care se ivesc: ia lecţii de chitară, de coreeană, face bunjee-jumping şi party-all-night, pune degetul pe glob şi pleacă înspre cele mai...banale destinaţii. Are şi o parteneră de joacă pe măsură: Zooey Deschanel. Secvenţa-cheie, cînd cei doi intră prin efracţie pe scena unui teatru de vară: „Lumea e un teren de joacă. Ştim asta cînd suntem copii dar, undeva pe drum, uităm.” Am rîs cu lacrimi. Lacrimi pentru că e o comedie cu substanţă. Rîdem, glumim, dar nu uităm mesajul: nu contează unde mergi şi ce faci, contează cum te simţi (vezi aici excursia celor doi la fabrica de procesat pui sau la muzeul de telefoane din Lincoln, Nebraska). În sfîrşit o predică sănătoasă, frumos ambalată, despre cum SĂ TRĂIEŞTI pe bune. Sunt convins că Biserica zeului Da ar fi posibilă şi ar avea adepţi. Yes Man este o pilulă anti-criză. Împotriva crizelor din viaţa noastră.
Text care apare în 24 FUN, Vineri 13
* Descriptivul „acţiune” lipit pe orice film de la mall mi-a adus aminte de pirandele din Piaţa 700 care strigau acum cîţiva ani: „Acţiunea! Acţiunea”. Mai nou, orice film trebuie să tindă/vîndă acest statut. Filmele de dragoste sunt de „acţiune în pat”. Comediile, după cum am văzut, sunt „comedii de acţiune”. Ce ne facem cu filmele care chiar sunt de acţiune? Păi astea devin „SUPERACŢIUNE”, clar.
** Şi încă una cu acţiunile de la Cinema City: miercurea trecută am vrut să vedem Australia la ora 21.30, cum scria la program. Ghinion. „S-a scos” zice tînărul de la casă. Cum n-am vrut să plecăm În SEXcursie, ne-am cărat acasă. Probabil că strategia e similară cu a hipermarketurilor: bagă în ofertă o plasmă la superpreţ; cînd ajungi acolo, în prima zi de ofertă, „s-a gătat” fix plasma aia, dar îţi iei altceva dacă tot ai chemat un prieten la cărat. Morala: nu vă bazaţi pe programul de pe net/tipărit dacă mergeţi SPECIAL pentru un film. Dacă nu, e bună şi SEXcursia.
Cum să-l iei pe Da în braţe?
de Richie
Zilele trecute la Cinema City. La casa de bilete inspectam programul serii. N-aveam chef de nici un film de Oscar, căutam o comedie bună de relaxare. Auzisem ca Jim Carey avea un film nou - Yes Man. Titlul mă ducea cu gândul direct la politică şi la gaşca de chiţibuşi care aprobă excitaţi orice-ar spune şefu de partid/guvern. Am gândit: chiar aşa o fi? Cu politică? Jim Carey? Tre’ să aflu! Vă spun de la început că nu e aşa. Jim Carey e obişnuitul funcţionar de bancă, anost şi nesuferit, fără idealuri sau ambiţii şi prea ocupat de propria persoană pentru a trăi cu adevărat. Not funny. Vreo 10 minute am urmărit nişte scălămbăieli de care mă amuzam cu ani în urmă dar care nu-mi tresăreau acum nimic. Eram ca şi personajul, nu şi nu, refuzam să gust glumele. Până în clipa în care Jim se visează mort! Da, mort pe-o canapea cu ochii deschişi în direcţii diferite şi gura strâmbă, iar o muscă se plimba pe pupila unui ochi încremenit. Apoi i-a zburat în gură! În momentul ăla zăgazul s-a rupt şi am recunoscut spăşit: „Da, chiar e un film amuzant.” La fel ca Jim după seminarul de self-esteem, am început să gust toate poantele. Iar Zooey Deschanel e o bomboana de fată şi cântă o Sweet Ballad absolut minunată care îl cucereşte definitiv pe Jim. Atât de romantic şi siropos şi totuşi o comedie excelentă. Un film ce oferă remediul tuturor negativiştilor şi introvertiţilor aflaţi în criză de identitate: spuneţi DA la tot ce apare nou în calea voastră, chiar dacă iniţial pare o idee proastă. Numai aşa simţi că trăieşti cu adevărat. Păcat că crizele din viaţa noastră nu se rezolvă cu o seară la cinema dar ... e şi ăsta un început.
luni, 9 februarie 2009
Hong Kong Express (Chungking Express) [1994]
rating: Colectable
Profit de duminica asta in care nu pot viziona filme, pentru a vorbi de ele, in special de cele asiatice, din ce in ce mai apreciate si la noi. Primul pe care l-as recomanda unor eventuali cinefili curiosi si la care m-as mai uita cel putin odata este Chungking Express, un film in regia lui Wong Kar Wai unul din regizorii asiatici cult, cu un stil vizual aparte de a face film si care ocupa un loc special in cinemateca mea. Filmul sau, cu un motto "If my memory of her has an expiration date, let it be 10,000 years", prezinta succesiv 2 povesti de dragoste, ambele implicand cate un politist, insa asemanarile se opresc aici. Locatiile sunt diferite, una se petrece ziua, alta noaptea, iar sfarsitul lor este diferit. Deci in esenta e vorba de un love-story pe doua linii diferite dar care ataca o singura idee: barbatii parasiti de femei isi gasesc alinare in bratele altora, care la randul lor au acelasi viciu al nestatorniciei.
In prima, Cop 223 (Takeshi Kaneshiro) parasit de iubita sa pe 1 Aprilie isi da termen o luna de zile pentru a o astepta. Merge la magazin in fiecare zi si cumpara conserve de ananas cu data de expirare 1 Mai, urmand ca la ultima conserva sa expire si dragostea lui pentru ea. In ultima zi, intalneste o femeie misterioasa (Brigitte Lin) cu o peruca blonda, care are insa o viata ascunsa. Sfarsitul e de datoria voastra sa-l aflati.
A doua poveste incepe exact in momentul si locul unde se sfarseste prima, implicand un alt politist, Cop 633 (Tony Leung), la randul sau parasit de iubita si care intalneste o tipa noua la fast-food-ul pe care il frecventeaza. Tipa (Faye Wong) face o pasiune pentru el si incepe sa-l urmareasca in secret, ii patrunde in apartament unde ii face curat si chiar il redecoreaza, acesta nebanuind nimic. In final isi da seama si o invita la un restaurant intr-o seara, dar tipa ii trage tzapa plecand intr-o calatorie prin lume. Ii lasa doar un bilet de avion cu o data de imbarcare peste exact un an. Sfarsitul merita vazut.
Pentru un film facut in 2 luni, in timp ce se afla in pauza de filmare la Ashes of Time, rezultatul e impresionant. A devenit unul din cele mai populare filme asiatice, beneficiind si de o coloana sonora misto, cu hituri cunoscute, inclusiv piesa Dreams de la Cranberries cantata in cantoneza. Succesul acestui film se datoreaza in primul rand acestui reprezentant de seama al art-house-ului care este Wong Kar Wai. Tipul asta stie atat de bine sa incarce atmosfera in filmele sale ca e uneori dureros sa le privesti. Sunt unele scene in care o bruma de cuvinte si cateva gesturi, combinate cu niste prim-planuri excelente, spun mai mult decat doua pagini de dialog, provocand un asa efect de dilatare a timpului ca esti pur si simplu sorbit.
Cu o curgere liniara a povestilor, fara cuting-uri abrupte sau twisturi memorabile, filmul e intr-un fel alinare pentru cele doua inimi ranite ale personajelor principale. Realizarea lui a fost una din sclipirile alea de geniu pe care unii oameni le au din cand in cand si care prevestea parca succesul viitor al regizorului chinez. Nu degeaba in 2005 revista Time includea Chungking Express in Top 100 cele mai bune filme ever.
Profit de duminica asta in care nu pot viziona filme, pentru a vorbi de ele, in special de cele asiatice, din ce in ce mai apreciate si la noi. Primul pe care l-as recomanda unor eventuali cinefili curiosi si la care m-as mai uita cel putin odata este Chungking Express, un film in regia lui Wong Kar Wai unul din regizorii asiatici cult, cu un stil vizual aparte de a face film si care ocupa un loc special in cinemateca mea. Filmul sau, cu un motto "If my memory of her has an expiration date, let it be 10,000 years", prezinta succesiv 2 povesti de dragoste, ambele implicand cate un politist, insa asemanarile se opresc aici. Locatiile sunt diferite, una se petrece ziua, alta noaptea, iar sfarsitul lor este diferit. Deci in esenta e vorba de un love-story pe doua linii diferite dar care ataca o singura idee: barbatii parasiti de femei isi gasesc alinare in bratele altora, care la randul lor au acelasi viciu al nestatorniciei.In prima, Cop 223 (Takeshi Kaneshiro) parasit de iubita sa pe 1 Aprilie isi da termen o luna de zile pentru a o astepta. Merge la magazin in fiecare zi si cumpara conserve de ananas cu data de expirare 1 Mai, urmand ca la ultima conserva sa expire si dragostea lui pentru ea. In ultima zi, intalneste o femeie misterioasa (Brigitte Lin) cu o peruca blonda, care are insa o viata ascunsa. Sfarsitul e de datoria voastra sa-l aflati.
A doua poveste incepe exact in momentul si locul unde se sfarseste prima, implicand un alt politist, Cop 633 (Tony Leung), la randul sau parasit de iubita si care intalneste o tipa noua la fast-food-ul pe care il frecventeaza. Tipa (Faye Wong) face o pasiune pentru el si incepe sa-l urmareasca in secret, ii patrunde in apartament unde ii face curat si chiar il redecoreaza, acesta nebanuind nimic. In final isi da seama si o invita la un restaurant intr-o seara, dar tipa ii trage tzapa plecand intr-o calatorie prin lume. Ii lasa doar un bilet de avion cu o data de imbarcare peste exact un an. Sfarsitul merita vazut.
Pentru un film facut in 2 luni, in timp ce se afla in pauza de filmare la Ashes of Time, rezultatul e impresionant. A devenit unul din cele mai populare filme asiatice, beneficiind si de o coloana sonora misto, cu hituri cunoscute, inclusiv piesa Dreams de la Cranberries cantata in cantoneza. Succesul acestui film se datoreaza in primul rand acestui reprezentant de seama al art-house-ului care este Wong Kar Wai. Tipul asta stie atat de bine sa incarce atmosfera in filmele sale ca e uneori dureros sa le privesti. Sunt unele scene in care o bruma de cuvinte si cateva gesturi, combinate cu niste prim-planuri excelente, spun mai mult decat doua pagini de dialog, provocand un asa efect de dilatare a timpului ca esti pur si simplu sorbit.
Cu o curgere liniara a povestilor, fara cuting-uri abrupte sau twisturi memorabile, filmul e intr-un fel alinare pentru cele doua inimi ranite ale personajelor principale. Realizarea lui a fost una din sclipirile alea de geniu pe care unii oameni le au din cand in cand si care prevestea parca succesul viitor al regizorului chinez. Nu degeaba in 2005 revista Time includea Chungking Express in Top 100 cele mai bune filme ever.Trailer:
* text publicat partial si pe Richie's Day in septembrie 2007
duminică, 8 februarie 2009
Bush/Nixon
În istoria recentă, doi candidaţi luptă pentru titlul „the worst president in history”*: Richard Nixon şi Bush Jr. Amîndoi au fost aleşi de două ori de poporul american. Amîndoi au apărut pe marele ecran în 2008.
Oliver Stone s-a ocupat de W. (nu e prima oară cînd zugrăveşte un personaj controversat, în Looking For Fidel l-a periat puţin pe Fidel Castro). Regizorul nu e cunoscut doar pentru Natural Born Killers şi Alexander, ci şi pentru vederile sale stîngiste (acum face un documentar despre Chavez). Deci, ce aduce nou în W. în afară de celebrele gafe şi bîlbe ale texanului din Bushington? Vine cu teoria că deciziile Juniorului sunt determinate de relaţia oedipiană cu taică-său. Inclusiv atacul preventiv asupra Irakului (care continuă de fapt ce începuse Bush al bătrîn în 1991). George W. Bush/ Josh Brolin vrea cu orice preţ să iasă de sub umbra tatălui biologic, aşa că invocă autoritatea unui Tată mai puternic care „l-a trimis să conducă ţara”. Cînd este întrebat dacă l-a consultat pe Bush Senior în legătură cu atacarea Irakului, Junior zice: „There is a higher Father that I appeal to”. Şi aşa se instalează o administraţie sectară la Casa Albă.
Deşi se autocaracterizează ca un "jucător de instinct", un jucător de Texas Hold’em, Mr. Dubluve apare mai degrabă ca o marionetă jucată pe degete de subalternii săi abili. Memorabilă secvenţa din timpul şedinţei la nivel înalt cînd perfidul Dick Cheney (Richard Dreyfuss) explică motivul „real (politik)” al invaziei americane din Irak: „Ştiţi ce văd eu, domnule preşedinte? Peste 25 de ani, rezervele americane se vor epuiza. Şi avem două oceane care ne blochează accesul la resursele lumii. Credeţi că vom avea aliaţi atunci? Avem 5% din populaţia planetei şi folosim 25% din energia ei. Credeţi că Rusia şi China ne vor ajuta, când şi ele vor avea nevoie de resurse? 80% din rezervele viitoare de energie sunt aici (arată spre planiglobul din spatele lui) în Eurasia, unde e toată miza. Petrol. Gaz. Apă. Numai Irakul singur deţine 10% din rezervele lumii. 60 din 80 de câmpuri petroliere sunt încă în dezvoltare. Avem baze în peste 120 de ţări. Dacă includem Irakul suntem în punctul fertil de unde a izvorît civilizaţia. Tigru, Eufrat, tărîmul biblic. Curăţăm mlaştina. Reconstruim ţara. Exploatăm resursele la maxim. Şi cîştigăm o putere care va dura cât trăim. Dacă ne ţinem de plan.” Colin Powell, singurul personaj aparent pozitiv din toată povestea asta, îl întreabă pe Vice care e strategia de ieşire din Irak? Dick dixit: Nu există ieşire. Rămînem.
Din cînd în cînd, marioneta îşi ridică cizmele de pe masa de consiliu şi ţine o scurtă predică, încredinţat de rolul său mesianic în lume (îl las pe Richie să vorbească despre performanţa lui Josh Brolin; pe mine nu m-a dat peste cap aşa cum a făcut-o în No Country For Old Men). În final, Bush pare o vicimă a propriei naivităţi, el şi încă vreo cîteva miliarde de oameni. Nici măcar nu ştie ce l-a lovit - asta pare să fie semnificaţia inserturilor din baseball.
Pe scurt, Oliver Stone a făcut un film la mişto. De apreciat că l-a scos în timpul mandatului lui George W. Bush (fiind prima cronică live despre viaţa unui preşedinte încă în funcţiune). Este o revanşă pentru alegătorii lui Obama ş.a. împotriva atitudinii de cowboy imperialist de tipul „nobody will fuck with us” ce a locuit Casa Albă timp de opt ani.
O altă revanşă, una mai veche, constituie subiectul docudramei lui Ron Howard: Frost/Nixon, la polul opus faţă de W. din punct de vedere al calibrului personajelor şi a tensiunii cinematografice. La început a fost piesa de teatru omonimă, jucată în 2006 la Gielgud Theatre în Londra şi primită cu entuziasm de publicul britanic. Howard a preluat actorii principali şi scenariul scris de Peter Morgan pe baza seriei de interviuri luate lui Richard Nixon/Frank Langella de către omul de televiziune britanic, David Frost/Michael Sheen. Ambele personaje se aflau în dizgraţiile publicului. După ce l-am văzut pe Langella scufundîndu-se în sufletul trist al lui Nixon, nu mai sunt aşa de sigur că Rourke va lua Oscarul. Michael Sheen repetă figura bună făcută în The Queen, unde l-a jucat pe alunecosul Tony Blair.
Interviul din 1977 trebuia să fie „procesul care nu i s-a intentat niciodată lui Nixon” după scandalul Watergate. Miza era uriaşă pentru ambii protagonişti: reabilitarea. Dar unul singur putea să cîştige la sfîrşitul interviului. Aşa trebuie citit şi titlul filmului: Frost sau Nixon? Aceasta e întrebarea: care pe care? Nu degeaba întîlnirea e prezentată în termenii unui meci de box intelectual: patru runde, lovituri sub centură, eschive, aruncarea prosopului. Echipele care susţin din umbră fiecare jucător -tipii care masează boxerii cînd sună gongul între reprize- amplifică la maxim tensiunea întîlnirii. Fiecare jucător îşi pregăteşte partida, încearcă să anticipeze mutările adversarului, îi caută punctele vulnerabile. Fiecare urmăreşte KO-ul victorios. Richard Nixon a.k.a. Tricky Dick dansează bine în ring aproape tot meciul dar ajunge un moment de slăbiciune înregistrat de cameră, ca să fie obligat să-şi recunoască înfrîngerea în viaţa politică. Marele defect al televiziunii e revelat aici: poate să reducă o viaţă întreagă la un singur cadru. Cum zicea Reston Jr., membru în echipa lui Frost: "Restul proiectului şi eşecurile sale (ale interviului) nu vor fi doar uitate, vor înceta să existe."
Momentul-cheie al ambelor filme apare cînd preşedinţii sunt forţaţi să-şi admită greşelile. Spre deosebire de Nixon, Bush Jr. refuză să-şi confrunte eşecurile. Întrebat de un jurnalist cum crede că va apărea în istorie, W. zice: "În istorie toţi vom fi morţi".
* date clare despre mandatele lui W. şi locul său în purgatoriul preşedinţilor găsiţi în revista Rolling Stone din 21 aprilie 2006. Adică aici:
http://www.rollingstone.com/news/profile/story/9961300/the_worst_president_in_history
Oliver Stone s-a ocupat de W. (nu e prima oară cînd zugrăveşte un personaj controversat, în Looking For Fidel l-a periat puţin pe Fidel Castro). Regizorul nu e cunoscut doar pentru Natural Born Killers şi Alexander, ci şi pentru vederile sale stîngiste (acum face un documentar despre Chavez). Deci, ce aduce nou în W. în afară de celebrele gafe şi bîlbe ale texanului din Bushington? Vine cu teoria că deciziile Juniorului sunt determinate de relaţia oedipiană cu taică-său. Inclusiv atacul preventiv asupra Irakului (care continuă de fapt ce începuse Bush al bătrîn în 1991). George W. Bush/ Josh Brolin vrea cu orice preţ să iasă de sub umbra tatălui biologic, aşa că invocă autoritatea unui Tată mai puternic care „l-a trimis să conducă ţara”. Cînd este întrebat dacă l-a consultat pe Bush Senior în legătură cu atacarea Irakului, Junior zice: „There is a higher Father that I appeal to”. Şi aşa se instalează o administraţie sectară la Casa Albă.Deşi se autocaracterizează ca un "jucător de instinct", un jucător de Texas Hold’em, Mr. Dubluve apare mai degrabă ca o marionetă jucată pe degete de subalternii săi abili. Memorabilă secvenţa din timpul şedinţei la nivel înalt cînd perfidul Dick Cheney (Richard Dreyfuss) explică motivul „real (politik)” al invaziei americane din Irak: „Ştiţi ce văd eu, domnule preşedinte? Peste 25 de ani, rezervele americane se vor epuiza. Şi avem două oceane care ne blochează accesul la resursele lumii. Credeţi că vom avea aliaţi atunci? Avem 5% din populaţia planetei şi folosim 25% din energia ei. Credeţi că Rusia şi China ne vor ajuta, când şi ele vor avea nevoie de resurse? 80% din rezervele viitoare de energie sunt aici (arată spre planiglobul din spatele lui) în Eurasia, unde e toată miza. Petrol. Gaz. Apă. Numai Irakul singur deţine 10% din rezervele lumii. 60 din 80 de câmpuri petroliere sunt încă în dezvoltare. Avem baze în peste 120 de ţări. Dacă includem Irakul suntem în punctul fertil de unde a izvorît civilizaţia. Tigru, Eufrat, tărîmul biblic. Curăţăm mlaştina. Reconstruim ţara. Exploatăm resursele la maxim. Şi cîştigăm o putere care va dura cât trăim. Dacă ne ţinem de plan.” Colin Powell, singurul personaj aparent pozitiv din toată povestea asta, îl întreabă pe Vice care e strategia de ieşire din Irak? Dick dixit: Nu există ieşire. Rămînem.
Din cînd în cînd, marioneta îşi ridică cizmele de pe masa de consiliu şi ţine o scurtă predică, încredinţat de rolul său mesianic în lume (îl las pe Richie să vorbească despre performanţa lui Josh Brolin; pe mine nu m-a dat peste cap aşa cum a făcut-o în No Country For Old Men). În final, Bush pare o vicimă a propriei naivităţi, el şi încă vreo cîteva miliarde de oameni. Nici măcar nu ştie ce l-a lovit - asta pare să fie semnificaţia inserturilor din baseball.
Pe scurt, Oliver Stone a făcut un film la mişto. De apreciat că l-a scos în timpul mandatului lui George W. Bush (fiind prima cronică live despre viaţa unui preşedinte încă în funcţiune). Este o revanşă pentru alegătorii lui Obama ş.a. împotriva atitudinii de cowboy imperialist de tipul „nobody will fuck with us” ce a locuit Casa Albă timp de opt ani.
O altă revanşă, una mai veche, constituie subiectul docudramei lui Ron Howard: Frost/Nixon, la polul opus faţă de W. din punct de vedere al calibrului personajelor şi a tensiunii cinematografice. La început a fost piesa de teatru omonimă, jucată în 2006 la Gielgud Theatre în Londra şi primită cu entuziasm de publicul britanic. Howard a preluat actorii principali şi scenariul scris de Peter Morgan pe baza seriei de interviuri luate lui Richard Nixon/Frank Langella de către omul de televiziune britanic, David Frost/Michael Sheen. Ambele personaje se aflau în dizgraţiile publicului. După ce l-am văzut pe Langella scufundîndu-se în sufletul trist al lui Nixon, nu mai sunt aşa de sigur că Rourke va lua Oscarul. Michael Sheen repetă figura bună făcută în The Queen, unde l-a jucat pe alunecosul Tony Blair.
Interviul din 1977 trebuia să fie „procesul care nu i s-a intentat niciodată lui Nixon” după scandalul Watergate. Miza era uriaşă pentru ambii protagonişti: reabilitarea. Dar unul singur putea să cîştige la sfîrşitul interviului. Aşa trebuie citit şi titlul filmului: Frost sau Nixon? Aceasta e întrebarea: care pe care? Nu degeaba întîlnirea e prezentată în termenii unui meci de box intelectual: patru runde, lovituri sub centură, eschive, aruncarea prosopului. Echipele care susţin din umbră fiecare jucător -tipii care masează boxerii cînd sună gongul între reprize- amplifică la maxim tensiunea întîlnirii. Fiecare jucător îşi pregăteşte partida, încearcă să anticipeze mutările adversarului, îi caută punctele vulnerabile. Fiecare urmăreşte KO-ul victorios. Richard Nixon a.k.a. Tricky Dick dansează bine în ring aproape tot meciul dar ajunge un moment de slăbiciune înregistrat de cameră, ca să fie obligat să-şi recunoască înfrîngerea în viaţa politică. Marele defect al televiziunii e revelat aici: poate să reducă o viaţă întreagă la un singur cadru. Cum zicea Reston Jr., membru în echipa lui Frost: "Restul proiectului şi eşecurile sale (ale interviului) nu vor fi doar uitate, vor înceta să existe."
Momentul-cheie al ambelor filme apare cînd preşedinţii sunt forţaţi să-şi admită greşelile. Spre deosebire de Nixon, Bush Jr. refuză să-şi confrunte eşecurile. Întrebat de un jurnalist cum crede că va apărea în istorie, W. zice: "În istorie toţi vom fi morţi".
* date clare despre mandatele lui W. şi locul său în purgatoriul preşedinţilor găsiţi în revista Rolling Stone din 21 aprilie 2006. Adică aici:
Lucian Mircu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)