Marele Ecran: septembrie 2011

vineri, 30 septembrie 2011

Micronice

S-au adunat mai multe filme bunicele si n-as vrea sa trec peste ele fara sa comentez putin pe marginea lor. Lipsa de timp nu-mi permite sa le acord un spatiu mai generos asa ca din cateva randuri sper sa se desprinda suficient de mult pentru a va decide daca merita sau nu vazute.

Der Krieger und die Kaiserin (2000)

Sau printesa si razboinicul. Tom Tykwer e regizorul iar Franka Potente e Sissi, o infirmiera nascuta si crescuta intr-un azil de nebuni. Cautand un carlig de scapare il intalneste accidental pe Bodo, un pierde-vara cu planuri de spart banci care-i salveaza viata si dispare. Un basm modern in care se amesteca soarta cu coincidenta si se repara sechelele trecutului pentru a da nastere unei normalitati fantastice. Maiestrie artistica, constructie ingenioasa si inovatoare din elemente bine cunoscute dar niciodata aranjate intr-un asemenea puzzle plus doua personaje foarte atent creionate (colorate). Fresh.

Bridesmaids (2011)

Hangover pentru doamne. O comedie cum rar se mai fac despre o nunta cu prea multe domnisoare de onoare cu probleme mentale. Sau poate doar stresate. Annie (Kristen Wiig) e cea mai buna prietena a miresei insa trebuie sa concureze pentru organizarea petrecerii de “adio burlacie” cu o rivala mai tanara, mai eleganta si cu reale fitze organizatorice. Conflicte, invidii, depresii, probat rochii, dialoguri uschite pline de haz, cateva personaje fenomenal jucate si o scena groteasca in care mireasa se, realmente, scapa pe dansa direct in mijlocul strazii. Deci ‘sex and the city’ adevarat nu simulat de niste dame superficiale pline de machiaj strident. In rol accesoriu un Jon Hamm savuros ca o ceafa de porc.

Attack the Block (2011)

Exact ce ne lipsea in sezonul invaziilor extraterestre: o comedie neagra britanica despre un atac extraterestru concentrat pe un cartier din South London. Joe Cornish e la carma acestei comedii destul de dura vizual, cu elemente de violenta sylish dar totusi profund neserioasa. O gasca de cartier e martora unui first contact si ca orice jmecherasi pun mana pe par si omoara intrusul. Din nefericire pentru ei fapta atrage mania unei hoarde intregi de creaturi intunecate cu dinti fosforescenti care incepe sa-i alerge prin blocul unde se refugiaza. Creatures meets Gremlins. Un thriller bine ritmat, in buna traditie a filmelor petrecute noaptea in spatii inchise, dialoguri in jargon, efecte speciale misto si un un Nick Frost crescator de iarba medicinala. Vorba unui personaj: “This is too much madness to fit into one text!”

Atrocious (2010)

Pentru amatorii de horror mockumentar din generatia ‘casete video gasite’ semnalam un film din familia REC dar care nu-si masoara fortele cu teroarea infuzata de filmele lui Balaguerdo si Plaza. Insa e tot spanish, seamana destul de mult mult cu Blair Witch Project (care din ele nu seamana) si ofera un twist interesant la final. Cateva scene chiar mi-au lipit tricoul de spate. Nu-i extraordinar dar foarte comestibil mai ales cand incepe alergatura in bezna cu camera pe night vision.

Sympathy for Delicious (2010)

In ciuda notei slabe de pe imdb am gasit filmul asta destul de agreabil. Iar premisa e destul de originala pentru filmele de gen. Un DJ paralizat se zbate la limita saraciei asteptand o minune de la D-zeu. Minunea vine insa ca o ironie divina, transformandu-l pe Delicious D intr-un “vindecator” modern, capabil sa-i scape pe altii de boli grele mai putin pe sine. Practic mainile sale ofera acum o cu totul alta alinare decat inainte. In loc sa primeasca ‘mesajul’ Delicios e tot mai frustrat de handicapul sau si se perverteste intr-un showman alaturi de o trupa cu care canta si ofera sesiuni de vindecare publica pentru bani. Filmul e regizat de Mark Ruffalo iar in roluri secundare i-am gasit pe Orlando Bloom si Juliette Lewis.

Trailerul zilei: Principii...

Astazi are loc lansarea oficiala a filmului regizat de Constantin Popescu (Portretul lupatorului la tinerete) dupa un scenariu de Razvan Radulescu si Alexandru Baciu. Daca nu doriti sa revedeti ymterviul cu Gabi Huian ("fiul" lui Vlad Ivanov, la primul sau rol principal in lungmetraj), io zic sa vedeti direct filmul. Ma rog, fiecare cu principiile lui.

ps. tinand cont ca tot de azi trebuie sa ajunga in cinematografe si Loverboy, 30 septembrie ar putea sa intre ca sarbatoare in calendarul cinematografiei romanesti. De cand n-am mai avut noi doua filme romanesti (si, dupa cate se pare, ambele bune) lansate simultan?

Trailerul zilei: Extremely Loud & Incredibly Close

Intr-un tarziu una din ecranizarile pe care le asteptam cu nerabdare si-a dezvaluit trailerul oficial. Extremely Loud and Incredibly Close e adaptarea cinematografica a romanului lui Jonathan Safran Foer despre un pusti genial de 9 ani care-si pierde tatal in atacurile 9/11 si trebuie sa-si refaca lumea sfaramata de suferinta. Drumul acceptarii si al vindecarii il cam indeparteaza de maica-sa dar il poarta intr-o aventura personala in cautarea unei broaste in care sa se potriveasca cheia misterioasa gasita dupa moartea tatalui. "Poarta" pe care o deschide insa va reinnoda un trecut marcat de si mai multa suferinta, el fiind progenitura unor supravietuitori ai Dresdei. Imi amintesc ca romanul a fost unul destul de trist dar scris intr-un mod superb. Sper sa se fi pastrat cat mai mult din el in filmul lui Stephen Daldry (The Hours, The Reader). Distributia cuprinde cam ce era nevoie pentru un film atat de profund: Tom Hanks, Sandra Bullock (nu o agreez dar joaca misto in roluri dramatice), John Goodman, Max von Sydow, Viola Davis, Jeffrey Wright. In rolul lui Oskar Schell joaca un debutant - Thomas Horn. Premiera in ianuarie.

miercuri, 28 septembrie 2011

Mingling

SAGA UNEI INTALNIRI DE GRADUL 3

to mingle: a se amesteca in multime, a socializa, a-ti face noi prieteni, cunostinte; termen popularizat de serialul Seinfeld

Larry David ar fi mandru de mine. Am comis din nou o gafa de proportii.

Era o luni dimineata cand am dat buzna in sediul Saga Film pe o strada linistita, ascunsa inexplicabil in mijlocul Bucurestilor. Pentru ca veneam direct de la gara n-am apucat sa-mi arunc bagajul in camera de hotel asa ca, incurajat de privirea calda si zambitoare a tinerei “primaveri” de la receptie, am indraznit sa-mi cazez temporar valijoara in spatele biroului sau.

Trei ore mai tarziu m-am intors sa-mi recuperez boarfele. Zana cea buna era in continuare amabila, oferindu-se chiar sa-mi comande telefonic un taxi. Eu de mic am fost invatat sa multumesc frumos dar -trebuie sa fiti de acord- serviciul care mi s-a facut si mai ales gratia prestatorului meritau complimentate. In timp ce buna domnita oferea coordonatele operatoarei de taxi, i-am observat silueta invaluita intr-o vaporoasa si distinsa rochie cu motive florale. Noi, cei cu numele Mircu, ne mandrim cu un spirit vulturesc de observatie, o combinatie de Bond si Holmes (adica privire patrunzatoare si un sistem fara gres de deductii rapide). Am decis, mai repede ca ecograful, ca in spatele rochiei se ascunde indubitabil un inceput de sarcina.

Cand domnita va aseza receptorul, va intelege ce inseamna sa fii complimentat de un cetatean din departatul dar galantul oras vestic, altadata apartinator de stralucitoarea Viena. Ca sa nu o infricosez cu perspicacitatea mea, am gasit ca e mai cuminte sa imprim introducerii o nuanta de dubiu: "Sper sa nu fac o gafa, dar asa e ca asteptati un copil?". Si abia dupa asta venea complimentul. Pe care n-am mai apucat sa-l fac.

Primavara de pe chipul gazdei s-a tranformat intr-o iarna siberiana. N-o sa uit prea repede etapele acestei transformari subite. Pentru inceput fata ei a fost cuprinsa de stupoare, ca si cand credea ca vreau sa fac o gluma. Dar apoi: "Ce fel de om face o asemenea gluma?". Intelegand ca pur si simplu are in fata un idiot, mi-a aruncat o privire glaciala. Dar apoi a simtit pumnalul pe care trebuie ca i l-am implantat in inima, pentru ca s-a uitat in jos spre burta ei, si-a netezit rochia si a spus: "Nu, e doar rochia asta, mai larga, pe care..." Apoi m-a privit din nou si, amintandu-si ca are in fata un idiot, n-a mai zis nimic. Mi-am luat bagajul si am iesit cat am putut de repede in strada cu case vechi si cochete.

In rest, excursia mea in incinta Saga Film a decurs normal. Si totusi, ce cautam eu acolo?

Vizita mea de lucru la Bukresh a coincis foarte convenabil cu Atelierul de Scenaristica organizat de Saga Film, unde am fost primit ca si observator prin gratia Oanei Kelemen. Alta persoana amabila, care -slava Domnului!- NU purta rochie. Din pacate, era ultima zi a primei sesiuni de atelier. Din fericire: era ziua cu masterclass-ul de scenaristica a lui Corneliu Porumboiu.

Treaba asta se intampla in mansarda casei de pe Racovita 8. By the way, pana sa ajung la mansarda, drumul meu a trecut prin sali mari de casa boiereasca de inceput de secol XX, amenajate ca de inceput de secol XXI. Am fost impresionat de ambianta, treaba pe care i-am marturisit-o si Oanei Kelemen (factotumul care se ocupa de bunul mers al lucrarilor), pe care am descoperit-o in chicineta de langa terasa. Ea mi-a marturisit ca cei 9 cursanti erau destul de sifonati dupa criticile care li s-au adus la scenariu, “dar acum stiau ce au de facut”. Oana pregatea o cafea: era totusi 10 dimineata. Pe terasa erau trei oameni. Cei mai buni (in ochii mei) scenaristi romani contemporani: Corneliu Porumboiu, Razvan Radulescu si Alex Baciu. Ma ardea buza sa ma bag in seama, dar am ramas cu nasul strivit de geam, ca Al Bundy in fata unei vitrine cu mezeluri.

Porumboiu si-a inceput masterclass-ul (in fapt, o discutie) anuntand ca nu e un bun pedagog (motiv pentru care nici nu a ramas cadru didactic la UNATC). Pot sa confirm asta. In schimb poate fi un placut partener de discutii. Iar daca cei 9 finalisti ai concursului de scenaristica prezenti in sala, au fost per total timizi (sau n-au avut prea multe nedumeriri), subsemnatul l-a cam hartuit pe tanarul regizor cu tot felul de curiozitati, mai mult sau mai putin la subiect. Dar despre toate astea intr-o viitoare postare, cand imi pun in ordine inregistrarile.

Dupa cele 90 de minute regulamentare de convorbiri, Porumboiu a iesit din nou pe terasa cu priveliste minunata, unde i s-a alaturat lui Razvan Radulescu, care avea cateva degete in ghips (in capul meu se derula deja un film in care oamenii lui Sergiu Nicolaescu l-au urmarit intr-o noapte si i-au rupt degetele: "E ultimul avertisment. Daca mai scrii proiecte castigatoare la CNC, urmeaza toata mana. N-o sa mai ai cu ce, bai scriitorasule!").

Alex Baciu, partenerul de scris al lui Radulescu de cateva filme incoace, era singur in mica bucatarie. Asa ca l-am atacat. Vroiam inca de Marti, dupa Craciun sa-i spun cat mi-a placut Hartia va fi albastra. Si mai nou, Principiile lui de viata, despre care am avut ce vorbi, mai ales ca eu tocmai ii intervievasem pe Gabi Huian (protagonist) si pe Constantin Popescu (regizor). Pentru ca l-am prins la inghesuiala, n-a avut ce sa faca si mi-a ascultat politicos trancaneala. In momentul in care Baciu a gasit o bresa in conversatie si a scapat si el pe terasa, m-am alaturat grupului ca si cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume.

Aici, desi simteam ca incep sa-l obosesc deja pe A.B., l-am intrebat ceva ce ma macina de multa vreme: “Cum reusiti sa scrieti aceste dialoguri atat de autentice, de proaspete? Inregistrati replici care va plac atunci cand iesiti, io stiu, cu prietenii la bere? Sau cand calatoriti cu metroul?”. “Nu. E vorba de antrenament. Iti antrenezi un anume spirit de observatie” a zis el, dupa care s-a mutat pe scaun langa R.R. si au inceput un schimb rapid de replici. Cu care mintea mea lenta de banatean nu a mai tinut pasul.

Cateva minute mai tarziu, R.R. aude o sonerie de telefon, de la un etaj de mai jos. “Asa suna telefonul la contabilitate.” Dandu-si seama ca a prins un fir, isi imagineaza pe rand cum ar suna la IT si la alte departamente. Baciu se uita la mine razand: “Vezi, asa functioneaza. Are urechea antrenata”. Apoi prinde si el ideea lui Radulescu din zbor si se intreaba cum ar suna ringtone-ul lui cutare. Freestyle-ul continua cateva zeci de secunde sub privirile amuzate ale lui Porumboiu, pana cand A.B. zice: "Oare cum ar fi sunat telefonul lui Ceausescu?". Moment in care am deschis si eu gura. Nimeni n-a mai ras. Grupul s-a spart in scurta vreme si fiecare a plecat in alta directie.

Da, a fost o intalnire de gradul trei. Nu in fiecare zi ai ocazia sa-ti intalnesti eroii (pentru ca, oricat de greu ar fi de crezut, eroii mei preferati sunt scenaristii, chiar si cand ei devin regizori ca Porumboiu sau actori ca Larry David). Daca am invatat ceva din masterclass-ul de la Saga Film e asta: cand eroii tai vorbesc, taci si asculta!

marți, 27 septembrie 2011

In curand: Simultan 2011

Se apropie a 7-a editie a festivalului de arte video si electronice Simultan. Intre 6-8 octombrie 2011 in locurile deja obisnuite - Sinagoga din Cetate, Cinema Studio si Casa Artelor - se vor desfasura proiectii de arta video, live performance-uri audio-video, concerte de muzica electronica experimentala, instalatii si conferinte. Meniul cunoscut dar cu ingrediente noi. Programul inca nu s-a afisat insa a fost 'eliberat' un teaser care anunta intr-un fel tema centrala a festivalului de anul acesta: Imaginarul.

In editia Simultan de anul acesta am dori sa aducem in discutie imaginarul care se opune efectului halucinogen al fanteziei ca evadare sterila dintr-o realitate tot mai oprimanta. Am dori sa reflectam asupra imaginarului ca fiind un mijloc esential in educatie, ca fiind motor al unei creativitati cu rezultate concrete, un plan de schimbare, un instrument de inventare a unor lumi posibile.

Pentru cei ce nu stiu inca Simultan a inceput ca o initiativa a unor artisti ce doreau o platforma pentru proiectele culturale ce foloseau tehnologia ca mediu de exprimare. Iar pentru a intelege mai bine ce tehnologie poate aparea la Simultan ar fi util sa-l priviti pe tipul de mai jos facand muzica cu 3 ventilatoare usb chinezesti si niste stravechi pedale de chitara. Scula se cheama ventichitara si e descrisa drept "a primitive synthesizer with 3 WCO’s (Wind Controlled Oscillators) and one LCF (Luck Controlled Filter)." Practic canta cum bate vantul.. Live-actul e de la editia de anul trecut.

Afisul diminetii

De la Rodrigo Cortes regizorul claustrofobicului Buried. Cillian Murphy, Robert de Niro si dna. Sigourney Weaver. Suntem greu pusi in asteptare. Luces rojas.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Trailerul zilei: LOVERBOY

Cand a inceput trailerul in sala de cinema, mi-au venit trei ganduri in aceasta ordine:

Primul gand: stai putin, s-a facut continuare la Eu cand vreau sa fluier, fluier?

Gandul rau: sper ca replicile din film n-o sa se auda la fel de prost cum se aud in trailer.

Gandul bun: bine ca mai ajung si filme romanesti la multiplex.

Gandul de acum: inteleg de ce se anticipeaza ca va avea succes la publicul tanar de mall. Ultimul film al lui C. Mitulescu are actiune, scandal si sex. Sper sa fie mai mult decat atat.

vineri, 23 septembrie 2011

The Tree of Life (2011)

Evanghelia dupa Malick

rating: orgasmultiplu

Daca Terrence Malick ar predica intr-o biserica din apropierea mea n-as lipsi la nici o slujba. As fi cel mai devotat enorias. Singura conditie ar fi sa ne proiecteze in fiecare duminica parabola Pomului Vietii. Opus-ul vizual al lui Malick e unul din filmele acelea de o rara ambitie si atat de personale pe cat le permite regizorilor elanul lor creator si viziunea interioara. In clipa in care un asemenea regizor reuseste sa fie nu doar coerent in discursul sau artistic ci sa posede si acea profunzime sau sensibilitate umana care sa extinda ramurile credintei sale pana in adancurile fiintei noastre, facandu-ne sa ridicam aceleasi intrebari eterne pe care si el si le pune, atunci probabil ca ne aflam in prezenta unei capodopere. Una in care un tata si un fiu descopera calea spre iertare.

Despre ce este vorba in The Tree of Life? Despre tot, sau mai precis despre tot ce conteaza. Despre credinta in primul rand caci flacara ei deschide si inchide filmul, despre Dumnezeu, Univers, viata si moarte, natura si om, timp, familie, amintiri. Amintirile sunt cele care imping filmul inainte, cadru cu cadru, haotic, tulburator, de la Inceputuri pana la Sfarsit. Familia este elementul central si vorbesc nu doar de membrii ei ci de chiar institutia familiala, “celula” de baza, cercul de indivizi legati prin cea mai puternica legatura umana, iubirea neconditionata dintre parinte si copil. Dl. O’ Brien (Brad Pitt) e un Iov modern care-si pune increderea in D-zeu, respecta preceptele, isi iubeste cei 3 copii, munceste din greu si asteapta “sa-i vina randul”. Pare doar sa fi uitat ca Dumnezeu iti da dar tot Dumnezeu iti si ia. Intr-un moment priveste asupra ta pentru ca-n celalalt sa-si ia ochii de la tine. Intrebarile sale sunt dintre cele mai fara raspunsuri: De ce? Unde ai fost? Cum de Te-am pierdut? Ce insemnam noi pentru Tine?

Filmul debuteaza cu vestea mortii unui fiu (nu stii care) moment ce da frau unui suvoi de amintiri pentru fiul cel mare Jack (Sean Penn), pornind de la nasterea lui, trecand prin copilarie si chiar mai incolo, la Ziua Judecatii. Sunt abordate astfel doua mari chestiuni ale existentei, vastitatea spatiului si timpului si spiritualitatea. Un segment este dedicat numai Genezei, de la Big Bang si pana la aparitia vietii embrionare, acoperind intr-o maniera documentara de o finete poetica imensitatea materiala a lumii trecute. Un alt segment e dedicat Apocalipsei, cu Soarele inghitind planeta si-apoi stingandu-se solitar intr-un intuneric al tacerii. Intre cele doua momente cosmice Prezentul razbate asemeni vietii primordiale, din apa si din pantecul mamei, odata cu primul copil al familiei ce casca ochii la lume.

Geneza la scara macro si micro

Inca de la inceput sunt anuntate cele doua cai in viata: cea a naturii si cea a iertarii. Prima inseamna doar placerea proprie iar a doua presupune o intelegere si o acceptare a loviturilor vietii pentru ca prin suferinta si iertare atingi fericirea. Tatal calca apasat prima cale iar Mama se roaga sa nu se abata de pe a doua. Tatal e drastic iar Mama e permisiva. El e pragmatic, ea e visatoare. Amandoi insa isi iubesc odraslele. Copiii nu-si pun astfel de probleme existentiale si sunt ocupati cu bucuriile tineretii, baloane de sapun si umbre pe cearsafuri. Cu un efort de imaginatie poti metaforiza ca asa sunt si vietile oamenilor: baloane de sapun si umbre pe cearsaful cosmic. Sau o ramura din Pomul Vietii. Insa daca Dumnezeu e asemeni unui gradinar, Pomul trebuie din cand in cand plivit. Timpul macina totul si nimic nu ramane neschimbat. Pana in Ziua cea din urma.

Ziua cea din urma

Metafora a creatiei sau parabola a credintei, The Tree of Life trebuie privit mai mult decat cu mintea. Asa cum doar filmele extrem de intime o pot face - ori cele cu o profunda latura spirituala - filmul e oglinda mai mult decat ecran. Iti vorbeste pe limba ta numai daca limbajul e deja ascuns in tine. Mesajul e simplu: “Singura cale de a fi fericit este sa iubesti.” Asadar fii cumsecade, iubeste-ti aproapele si iarta-l. Filmul e deopotriva universal si personal, luand amintirile copilariei lui Malick (nascut in acelasi Waco, Texas, dintr-un tata petrolist si o mama catolic-irlandeza, avand la randul sau 2 frati) si transformandu-le intr-un cadru de referinta, intr-o cheie de descifrare a unei ordini universale a lucrurilor. Asociate cu imaginea fara cusur a lui Emmanuel Lubezki (un stil mareic de filmare, uneori intruziv, alteori panoramic, de parca obiectivul camerei ar pluti pe-o pala de vant sau pe un val), de efectele vizuale oldschool-no-cgi ale veteranului Douglas Trumbull (Odiseea Spatiala 2001) si de un playlist muzical in concerto, plin de ritmuri corale, arii, simfonii si recviemuri, memoriile copilaroase ale lui Malick se dezvaluie clare si nestingherit. O nostalgie si o meditatie plina de muzica si culoare.

Trailer

joi, 22 septembrie 2011

Sa luam aminte

Pentru ca nu ne lasam amagiti de faptul ca am fost citati in cateva tabloide, si pentru ca, in ciuda unui spike temporar de trafic, ne cunoastem locul, tin sa va prezint o altfel de reactie (una onesta si patrunzatoare) la interviul acordat de Serban Huidu. Un recurs la fair-play care nu va avea jdemii de vizualizari, desi le merita.

Pentru ca prietenii sunt intotdeauna sinceri.

p.s. privitor la observatia lui Marian, nu am simtit ca e momentul unei polemici cu intervievatul, din simplul motiv ca acesta isi prezenta filmele de suflet (sau opiniile vizavi de cinema) din perspectiva unui simplu consumator. Da, "restabilirea adevarului" ar trebui sa fie una din atributiile unui intervievator care nu vrea "sa manipuleze". Asta insa in conditiile in care moderatorul e sigur ca detine adevarul. Eu nu sunt asa sigur. Dar lucrez la asta.

miercuri, 21 septembrie 2011

Cum a ajuns Marele Ecran in cancan

Daca tot avem un titlu de blog atat de complicat, ne-am gandit sa-l schimbam. De astazi ne gasiti la www.mareleecran.net.

Trailerul zilei: J. Edgar

Veteranul Clint Eastwood are norma de un film epic pe an. In 2011 face un pic de istorie americana cu biografia notoriului director de FBI si practic cel care a infiintat si condus Biroul aproape 50 de ani, J. Edgar Hoover. Un bio-pic cu substanta politica in care rolul central i-a fost pasat lui diCaprio iar cele de suport contin nume ca Naomi Watts, Judi Dench, Josh Lucas si Armie Hammer, ultimul in rolul adjunctului lui Hoover, Clyde Tolson, cu care se speculeaza ca se iubea federal. Chiar din trailer se simte mana calma si ochiul contemplator cu care Clint ne-a invatat in ultimii ani. Abia astept imersiunea cinematica in lumea dosarelor celui care a organizat si condus cea mai eficienta agentie de investigatii din lume.

marți, 20 septembrie 2011

Serban Huidu:"Cronica e un fel de Seinfeld"

CRONICA DE FILM, CU SERBAN HUIDU

Ca sa folosesc un cliseu din televiziune, Serban Huidu "nu mai are nevoie de nicio prezentare". Si totusi...Carcotasul ne-a dezvaluit o latura pe care prea putini i-o cunosc. Aceea de consumator inrait de cinema. In interviul acordat via telefon (conversatia a durat 38 de minute, timp in care Serban a executat cel putin o parcare) vorbeste despre filmele pe care le-a vazut de 7 ori, despre replicile sale favorite, despre admiratia pentru Di Caprio si despre asemanarea cu Woody Harrelson. A! si despre alt motiv, in afara de radio, pentru care s-a trezit, timp de o saptamana, la 5 dimineata.

Lucian Mircu: Care e prima ta amintire legata de cinema?

Serban Huidu: E cu Chaplin o secventa care se dadea pe vremea lui Ceasca la Teleenciclopedia. Cea mai misto scena e cand omul face un automatism: mananca si da din umeri. Modern Times se cheama filmul.

L.M.: Dar ce ai vazut prima oara la cinema?

S.H.: Am fost la Patria parca, dar nu mai tin minte filmul.

L.M.: Care sunt eroii cu care ai crescut?

S.H.: Robert de Niro e unul. Woody Harrelson - desi mai tarziu un pic, cand aveam 14-15 ani.

L.M.: Din perioada Natural Born Killers, asa-i?

S.H.: Da, si multi zic ca seman cu el. Unde seman cu el? Ca e blond. A mai fost Tom Cruise, cu ochelarii lui...Pe urma Nasul, Kramer contra Kramer. Adica Dustin Hoffman si Al Pacino.

L.M.: Dar personaje?

S.H.: Din Nasul, Taxi Driver si cam atat.

L.M.: De cate ori ai vazut Nasul?

S.H.: De enspe mii de ori.

L.M.: Te intreb pentru ca l-ai intruchipat pe Brando atat de bine si se vedea ca iti face placere sa joci rolul asta.

S.H.: Da, pentru ca l-am vazut de foooarte multe ori. N-as putea sa zic de cate ori. Iar cand l-am facut pe Brando (in promourile din 2009 pentru Cronica), am vazut filmul intr-o seara de 7 ori. Si de 7 ori l-am vazut cu frate-miu (Vlad Huidu, regizor de lumini) ca sa vada cum pune lumina. Sa stii ca, desi totul pare in penumbra in film, sunt foarte multi kilowati de lumina.

L.M.: Incredibil! Te-ai uitat de 7 ori doar ca sa vezi cum e lumina?

S.H.: Da. Si ca sa vad cum il joaca pe Nasul. (isi schimba vocea brusc si declama cu accent italian) You give me no respect!

L.M.: Stii ca si-a pus niste vata in gura ca sa vorbeasca asa...

S.H.: Si eu. Am avut doua rulouri. Le-am luat de la medic, de la stomatolog.

Fun Fact: In timpul filmarilor pentru promourile cu Clanul Carcotasilor, Serban a aparut la KissFm deghizat in Godfather. Nu a fost recunoscut de niciun coleg, desi s-a plimbat minute bune pe holurile radioului.

L.M.: In afara de Nasul, ce filme ai putea sa vezi tot asa, in bucla? Filme care te fac sa te simti bine?

S.H.: Taxi Driver, evident. O sa razi, Top Gun. Si Kramer contra Kramer, pentru ca e din viata.

L.M.: Deci in continuare astea au ramas?

S.H.: Au fost obsesia mea. Sunt mult prea mari. Mai tarziu au fost si altele bune, dar nu mai bune. De exemplu Philadelphia.

L.M.: Replici favorite?

S.H.: "You show me no respect" (rade). Si mai am o replica favorita dintr-un film care la mine e number one, facut de Kusturica: Underground, varianta de 5 ore jumate. Aia e misto. Am vazut-o pe Arte. O dadeau dimineata, la ora 5. Ma sculam la 5 sa vad filmul. Si am vazut o saptamana Underground de sapte ori. E acolo o replica cutremuratoare: "Un razboi nu e razboi pana un frate nu-si omoara fratele". Aia replica!

L.M.: Exista filme care te-au inspirat? Sau care chiar sa-ti schimbe viata?

S.H.: Zbor deasupra unui cuib de cuci (Milos Forman, 1975). E mult mai actual acum dupa ce m-am lovit la cap. Nu ca as fi nebun, dar e mai actual (rade).

L.M.: Apropo de perioada asta, inainte de accident scriai pe blog ca te-a impresionat Revolutionary Road. Dupa accident, ai mai vazut ceva care sa te impresioneze la fel de puternic?

S.H.: A fost faza tare. Primul film dupa accident a fost unul cu Liam Neeson (Unknown), care era un fel de asasin platit. Si cand am intrat in sala, am nimerit fix cand cade ala din masina, se loveste la cap si se trezeste conectat la aparate in spital, cu amnezie. Zic: "Ia uite la ce film ma duc eu". Am vrut sa ies (rade)...

L.M.: Home-cinema sau cinema?

S.H.: Cinema clar. De departe. Are un alt feeling. E alt sunet, alt miros. Pana si mirosul ala de floricele e ceva...

L.M.: Care-i ultima chestie pe care ai vazut-o la cinema?

S.H.: Am scris si pe blog, prostii aia cu As vrea sa fiu in locul tau.

L.M.: Tu poti sa vezi filmul linistit sau esti bruiat de fani?

S.H.: Mai, nu. La cinema nu ma vad, ca e intuneric.

L.M.: Iti place sa rontai ceva la filme?

S.H.: Da, dar nu e un must. Adica nu trebuie neaparat sa...Ti-am zis, face parte dintr-un stil de viata. Mirosul ala de floricele.

L.M.: 3D sau stilul clasic?

S.H.: Clasic. 3D-ul te omoara. Am vazut Avatar si nu m-a impresionat. Adica e misto cum l-au filmat in 3D, dar ma durea un cap, ooh!

L.M.: Cum cauti filmele? Dupa regizori, dupa gen, dupa actori? Sau suni un prieten - am inteles ca si Pustiu e cinefil?

S.H.: Dupa actori, in general. Si dupa regizori. Dar vad si multe filme proaste. Sunt un fel de (isi schimba din nou vocea, acum pe modul feminin-pitigaiat) Irina Margarina Dristor, ca si ea vede atat de multe filme proaste! (revine la vocea normala) Irina Margareta Nistor e una din persoanele care mi-a zis ca seman cu Harrelson. Ea, Gianina Corondan si un prieten de-al meu din Viena. Da, e falcos, ok! (striga cuvintele ca la Cronica, atunci cand se preface revoltat) DAR E BLOND SI ARE OCHII ALBASTRI!!!

L.M.: Comicul tau favorit?

S.H.: Robin Williams.

L.M.: Am citit ca l-ai si intalnit si ai stat un pic de vorba cu el.

S.H.: Da. L-am intalnit conjunctural, nu era ceva programat. A fost ceva foarte misto pentru mine.

L.M.: Serialele sunt la moda - si nu ma gandesc aici la Narcisa Salbatica. Uite, chiar la noapte se dau premiile Emmy. Tu mai ai timp pentru seriale?

S.H.: Mai am. Mi-a placut foarte mult Seinfeld. Si mie si lui Misu. Dealtfel Cronica e un fel de Seinfeld. Alte emisiuni sunt un fel de Married with children, un fel de Al Bundy. Adica e loc de umor pentru oricine. Mi-a placut Friends. Si ala, primul, ala din Coreea...MASH a fost un superfilm. Cred ca americanii au angajati si psihologi pentru ca sunt foarte multe chestii pe care le gasesti in realitate.

L.M.: Cel mai in voga serial acum e Game of Thrones, apropo de ultima voastra campanie, cu cavalerii.

S.H.: Ala cu Tudorii?

L.M.: Nu, e o fantezie medievala. Nu e istorie reala. Dar e foarte fain ca realizare, ca tot...

S.H.: Bine, ma uit. Ii dau o sansa.

Fun fact: La recentele filmari pentru cele 11 promouri video au participat 200 de oameni, de la 5 dimineata si pana tarziu in noapte. S-a filmat in studiourile Castel Film, cu un buget minuscul - daca raportam la cat de cinematografic arata produsele finale (se pot viziona pe pagina de Facebook a Cronicii).

L.M.: E acum vreun film pe care il astepti?

S.H.: Sunt curios cum a iesit Ghost Rider, facut la Castel Film. Astept sa vad si ii zic dup-aia lui Ursu daca e bun sau rau. Ursu e prietenul meu din liceu si e acuma sef la Castel. De exemplu la Anaconda l-am sunat si i-am zis...(rade) Nu vrei sa stii ce i-am zis! In schimb, Cold Mountain a fost altceva. A luat si Oscaruri multe.

L.M.: Cel mai bun film romanesc dintotdeauna?

S.H.: Cred ca Nae cu Filantropica. De departe. Mai e unul foarte bun, se cheama Reconstituirea. E cu Mihaita si Gaitan, de Pintilie. Dar iti trebuie un anume mood. E strange, e...foarte bun.

L.M.: Dar pe astia mai noi nu i-ai vazut? Puiu, Porumboiu?

S.H.: Ba da. Porumboiu e foarte ancorat in realitate. Foarte bun ca scenariu. Dar ca realizare mai trebuie ceva. Trebuie o combinatie intre Muntean si Porumboiu. Ar iesi un film smecher. Muntean e foarte bun la realizare si Porumboiu la scenariu.

L.M.: Cristi Puiu sau Porumboiu?

S.H.: Porumboiu.

L.M.: Tarantino sau Kusturica?

S.H.: Kusturica. Da’ si Tarantino e smecheeer...

L.M.: Scorsese sau Lars Von Trier?

S.H.: Scorsese.

L.M.: Cinema american sau european?

S.H.: American clar. Americanii pot sa faca filme ca europenii. Europenii nu pot face ca americanii never-ever. Americanii, cand vor, fac si filme profunde, dar sunt foarte bine realizate. Europenii n-au cum…

L.M.: Sa stii ca e un regizor danez acu, Nicholas Winding Refn il cheama, care s-ar putea sa te contrazica. A facut un film, Drive, foarte american...

S.H.: Si rusii fac. Nu e acelasi lucru. Ca si copia si originalul. E un film european de tv cu Max Von Sydow (The Night Visitor, 1971) in care el joaca rolul unui tip normal care e inchis in puscarie pe nedrept. Si el evadeaza din puscarie si ii omoara pe toti care n-au depus marturie. Si intr-un final -finalul e bestial- cand il cauta politia in celula, el…era acolo. Problema e ca din halat, din gluga, iese un papagal al celui pe care l-a ucis. Beton. Deci imi plac multe filme europene dar nu se compara cu americanii.

L.M.: De ce crezi ca filmul romanesc, asa premiat pe dincolo, trece aproape nevazut in tara?

S.H.: Pentru ca afara filmul romanesc e exotic. Pentru noi un scenariu bun e un scenariu bun. Pentru ei e extraordinar. De exemplu, Underground a luat Palme d’ Or. N-a luat Palme d’Or ca l-au inteles. A luat pentru ca era exotic si pentru ca era razboiul din Iugoslavia. Dar filmul e mult, mult, muult mai profund. E un film despre o prietenie. Un prieten i-a luat celuilalt tot: nevasta, libertate, viata, tot! Ba, TOT! Si la final, cand il vede mort, plange ca un copil. Pentru ca in Balcani nu e importanta familia, in schimb prietenii sunt mai ca fratii. Deci de-aia sunt premiate filmele romanesti: pentru ca sunt exotice.

L.M.: Iti vine in minte vreun titlu de film care se potriveste Romaniei actuale? Zbor deasupra unui cuib de cuci?

S.H.: Si ala, dar ar mai fi unul. Stai sa ma gandesc...Un dezastru frumos. Aia e.

L.M.: Sunt personaje mioritice despre care ai vrea sa vezi un film?

S.H.: As vrea. Despre Jiji. E personaj de film claaar.

L.M.: Personajul lui Dezbracatu seamana un pic asa cu reporterul ticnit Borat.

S.H.: Da, dar e mai tare! (rade)

L.M.: Ai vedea un film cu Dezbracatu in genul facut de Sascha Baron Cohen?

S.H.: E cam departe. Sascha e foarte bun. Dar Dezbracatu e mult mai mult decat Borat.

L.M.: Ce personaje iti place cel mai mult sa joci?

S.H.: Dan Diaconescu, Base, Jiji...Om vedea, stai sa-mi revina vocea.

L.M.: La ce te uitai la televizor inainte sa existe Cronica Carcotasilor?

S.H.: La MASH. Si la ProTv cam tot.

L.M.: La ce te uiti acum la televizor cand nu vanezi balbe?

S.H.: La HBO, National Geographic si intr-un timp ma uitam si la Discovery pana sa bage masini, choppere si alte alea.

L.M.: Dar baietii tai (Rares de 4 ani si Mircea de 2 ani) ce ai vrea sa vada?

S.H.: Minimax deocamdata.

L.M.: Cu ce filme ai vrea sa creasca?

S.H.: Vrajitorul din Oz, Chaplin, Buster Keaton, de-astea. Clasice.

L.M.: E la moda ca vedetele de televiziune sa apara in filme, vezi Oreste. Tu ai primit vreo oferta?

S.H.: Da. Dar daca ar fi sa joc, ar fi cu toti din Cronica. Adica Misu, io, Dezbracatu...Am avut o propunere. Nu s-a realizat, dar e ok. Ne-a zgandarit. Si promourile de acum, mai rau.

L.M.: Daca Misu e George Clooney, tu cine esti?

S.H.: Mie imi place foarte mult Di Caprio. Nu pentru ca e frumos, ci pentru ca e bun actor. Putina lume stie: a jucat intr-un film care se cheama Jurnalul unui jucator de baschet (The Basketball Diaries, 1995). E bestial filmul! E despre un tip dependent de heroina. Il baga intr-o camera cu un negru si face o criza. Sa vezi cum joaca. A mai jucat intr-un film (What's Eating Gilbert Grape, 1993) unde era fratele mic si handicapat al lui Johnny Depp, mancati-as ochii! Pe urma in altul (This Boy's Life, 1993) unde l-a jucat pe baiatul vitreg al lui De Niro. Ce rol! Daca ma intrebi de actori favoriti, mai e Brad Pitt. In Seven, scena aia unde il impusca pe ala in cap, joaca de rupe.

L.M.: Di Caprio s-a ridicat mult ca joc dupa ce a inceput sa lucreze cu Scorsese. Shutter Island, Revolutionary Road...

S.H.: Auzi, la Revolutionary Road am ramas in sala, eu cu nevasta-mea. Am intrebat-o: "Auzi, divortezi tu sau eu?". (rade sanatos, dar numai dupa un moment de pauza care semnaleaza ca filmul chiar i-a dat de gandit cu privire la soarta cuplului modern). E aici o chestie. Femeile se ascund in spatele familiei, dar nu isi asuma ca au gresit, ca s-au ratat intr-un fel. Nu e neaparat cineva de vina, dar trebuie sa iti asumi, sa te ierti, nu sa zici ca n-a fost nimic. Bine, asta a fost o concluzie sumbra. E un film pentru cei care vor sa se insoare. La noi e cam tarziu. Ala, Mananca, Roaga-te, Iubeste (Eat Pray Love, 2010) e un rahat. Fata aia a facut foarte multi bani exploatand neputinta femeii.

L.M.: La Cronica esti actor, scenarist, regizor. Am putea vedea vreodata Cronica Carcotasilor - Filmul?

S.H.: Da, dar sa stii ca nu sunt singur. E o echipa in spate. Mare. Sincer, eu as vrea. Trebuie scenariu, trebuie regie, cred ca avem si unde sa filmam (chicoteste)...

L.M.: Am fost in platoul Cronicii, la prima emisiune din noul sezon. Am vazut ca, dincolo de presiunea filmarilor, care se fac in regim de live, toata lumea rade. M-a impresionat faptul ca de la realizatori si pana la sunetisti toata lumea din platou rade. Cum se face ca inca va mai distrati?

S.H.: E simplu: pentru ca ne place. Cand nu-ti mai place te lasi, o lasi, pa!

Pentru cei care au fost plecati pe Marte sau sufera de amnezie temporara: Cronica Carcotasilor a revenit la PrimaTv, in formula completa. Ca de obicei, miercurea, pe la 8.

luni, 19 septembrie 2011

5 filme cu care-as putea muri

Leapsa chintesentiala de la Blogul de Filme care solicita 5 filme pe care le-as urmari oricand, oriunde si in orice companie indiferent daca ne tinem sau nu de mana. Aham...

1. Antichrist (von Trier, 2009) pentru starea de panica indusa si pentru a urmari reactiile celor cu care l-as viziona.

2. Fear and Loathing in Las Vegas (Terry Gilliam, 1998) pentru ca ma binedispune de fiecare data si e o comedie geniala cu alcool, droguri, femei si Johnny Depp..

3. Event Horizon (Paul W. S. Anderson, 1997) e nici mai mult nici mai putin sf-horror-ul meu preferat. Teroare in spatiu, ce altceva poate fi mai visceral.

4. Reservoir Dogs (Tarantino, 1992) e esenta stilului tarantinesc. Fiecare revedere e ca prima oara.

5. Irreversible (Gaspar Noe, 2002) - traumatic, cronologic, frisonant, frumos, ireversibil. Timpul distruge totul. Metoda de testare pentru cupluri. Functioneaza.

Pasam mai departe spre Alexandra, Tomata, Nebuloasa, Cristina si DeCe. Si Adina daca n-a facut-o.

Recomandarile lu' Emmy

Asnoapte s-au desfasurat festivitatile de acordare a ravnitelor premii Emmy, un fel de Oscaruri doar pentru televiziuni, nu ca Globurile de Aur care pun si directorii de televiziune si pe cei de studiouri hollywoodiene in aceeasi sala. Insa intrucat distinctia calitativa intre filmele de cinema si miniseriile sau serialele TV e tot mai fragila, actorii migrand inspre si dinspre una spre cealata, marii regizori facand si munca de productie si creatie pentru tv, Marele Ecran simte ca trebuie sa culeaga ceva din noaptea trecuta. Niste recomandari validate de Academia de Arte si Stiinte in Televizune. Asadar:

In primul rand e musai sa verificam serialul de comedie Modern Family. L-a detronat pe The Big Bang Theory desi nu l-a putut invinge pe Jim Parsons (traznitul Sheldon). Daca asta s-ar fi intamplat Universul ar fi suferit un big crunch spontan..

Apoi Tyrion Lannister (Peter Dinklage) e cel mai reusit personaj din Game of Thrones (Emmy pentru actor in rol dramatic secundar). Daca nu credeti poftiti cele mai bune momente ale sale:

Martin Scorsese conduce bine Imperiul din Atlatic City (Boardwalk Empire a castigat premiul de regie la categoria serial drama).

Mad Men is still the best drama out there.

Trebuie verificata seria epica The Kennedys (8 episoade). Nu va asteptati sa fie in "fidela faptelor" caci stim cum sta treaba cu dosarele. Insa pentru interpretare trebuie cercetata: Greg Kinnear, Barry Pepper, Katie Holmes, Tom Wilkinson au fiecare CV-uri glorioase.

Mildred Pierce e o miniserie cu Guy Pearce si ~~Mildred~~ Kate Winslet. Amandoi prEmmy-ati. Vrem s-o vedem.

duminică, 18 septembrie 2011

prEmmy pentru tv

La noapte se decerneaza premiile Emmy* pentru cele mai apreciate productii americane de pe micul ecran. Jumatate din Marele Ecran pariaza pe Game of Thrones (cel mai bun serial drama) si pe Mad Men (la actori). Iata nominalizarile...

*transmis in direct pe HBO cu incepere de la 3 dimineata (la noi e deja luni), daca aveti cumva insomnii

Pac, esti mort!

Sunt un mare iubitor de filme western. In sufletul meu nu exista un alt gen mai clar definit de filme barbatesti. Genul asta a fost multa vreme in inima industriei filmului american si chiar daca acum par invechite multe dintre ele poarta amprenta de “film clasic” primind parca anual cate-un tribut valoros de la regizorii contemporani. Pur si simplu nu-mi dau seama unde as putea vedea eroi mai carismatici si mai longevivi decat un John Wayne sau Clint Eastwood. Erau cei cu care-mi petreceam amiezele duminicale pe vremea impuscatului, cand ora 15 insemna “film artistic cu cowboy” pe canalul sirbesc 3K. Poate de aceea imi vine greu acum sa inteleg oamenii care “din principiu” nu agreaza westernurile. Singura explicatie logica ar fi ca n-au jucat niciodata pac-pac in copilarie si nu s-a prins nimic din lupta buni vs rai de sufletul lor ca sa-i puna pe ganduri. N-au cum sa se raporteze la o asemenea fantezie. Roger Ebert are un fel de a spune lucrurile mult mai clar decat mine, simplificand si totodata explicand relatia spectator-personaj in cazul filmelor western.

“Copiii din cartier insa se mai angajeaza in acelasi tip de disputa in care eram si eu, in fiecare vara, cand eram de varsta lor:
- Esti mort! - Nu, nu sunt! Tu esti mort! - Dar eu te-am impuscat primul!
Si tot asa. Ceea ce trebuie remarcat in aceasta disputa e faptul ca se produce intre granitele unei fantezii. Niciunul dintre copii nu crede in realitate ca victima sa e moarta. Aceste lupte se duc intre personalitati. Cand celalalt copil consimte temporar “sa fie mort” e o victorie si o dovada de superioritate pentru vointa ta proprie. Evident, ai putea si sa-i dai un pumn in nas.

Exact acelasi principiu functioneaza si in filme. Cand tot plumbul ala zboara prin aer singurul motiv pentru care John Wayne nu e lovit este pentru ca omul e moral superior dusmanilor sai. Si nu doar ca eroul nu e ranit, dar nici ala rau nu moare cu adevarat. Se tine de umar, striga “ah” se impleticeste si cade la pamant nemiscat. Dar nu moare la fel cum nici copiii de la bloc nu mor cand unul mai mare striga “Pac. Esti mort!” Ala rau nu moare ci pur si simplu consimte sa fie impuscat si sa zaca nemiscat in fata superioritatii morale a celui bun.

Vedeti, adevarata pedeapsa a celui rau este faptul ca nu mai poate aparea in film. Filmul incepe cu de 3 ori mai multi rai decat buni dar se termina fara nici un rau sau cu cativa in inchisoare. Cel bun e singurul care ramane pana la sfarsitul filmului. La fel ca-n jocurile de strada, o data ce esti mort, nu mai poti juca. Tot ce poti face e sa stai scarbit si sa-i privesti pe ceilalti alergand in jurul casei.”

Deci asta e. O viziune simplificata a patimii pentru filmele western. Incepe in copilarie, cu impletirea lumii imaginare de pe strada si a celei din vestul salbatic televizat iar apoi se pastreaza ca o nostalgie calduta la maturitate, cand deprinzi sa apreciezi si alte aspecte (estetica, tematica, joc actoricesc) afara de lupta pentru supravietuirea “morala” a celui bun.

Dupa o (prea)lunga introducere trec la ceea ce m-a indemnat sa scriu totusi acest articol, si anume, filmele. Am o tripleta de filme western, probabil printre cele mai bune facute pana azi, oricum intr-un top zece pe genuri ar ocupa pozitii fruntase, si pe care nu inteleg cum de nu le-am vazut pana acum.

The Searchers (1956) e considerat “cel mai complex si moralizator” film al lui John Ford, un veteran al cinema-ului (122 de filme, 6 Oscaruri) si cel care a lucrat o viata cu John Wayne (24 de filme in 35 de ani). Ford era un maestru in filmarile panoramice si un iubitor al desertului astfel ca The Searchers e simplu spus cel mai frumos filmat film de gen, cu niste cadre spectaculare in culori vii de film epic, demne de inramat. Pe langa estetica filmul trateaza o problema destul de spinoasa in ‘56, rasismul, dar mai are si meritul de a-i portretiza pe indieni pe o pozitie vaga de egalitate cu omul alb. Ei sunt in egala masura si masacrati si autori de masacre, ca sa fim clari. Eroul filmului e Ethan, un veteran de Razboi Civil intors acasa la fosta iubita maritata acum cu fratele sau. Un raid al indienilor ii ucide insa intreaga familie si o rapeste pe nepoata cea mica a lui Ethan, acesta pornind in cautarea ei. Filmul se intinde pe o perioada indelungata de timp si-l dezvaluie treptat pe erou, cu bune si rele, manat de razbunare dar mai mult de asta, de o patima rasista care l-ar face sa-si ucida nepoata daca a devenit intre timp “piele rosie”. Alaturi de el se afla un fiu adoptat al fratelui sau, Martin, care si el are o optime sange indian si va face tot posibilul sa-i scape viata fetei. Martin va juca un rol esential in domolirea necrutatorului Ethan pe care John Wayne il joaca admirabil la granita dintre pistolar romantic si aventurier ranchiunos.

High Noon (1952) e un western atipic pentru perioada de aur, regizorul Fred Zinnemann aplicand neorealismul european in studiourile americane si unui gen esentialmente american. Filmul se desfasoara intr-un orasel de preerie in care seriful Will Kane (Gary Cooper) e pe cale sa-si predea insigna si sa plece in luna de miere cu nevasta. Soseste insa vestea ca unul din fostii sai dusmani a fost eliberat si trebuie sa ajunga in oras cu trenul de amiaza ca sa regleze conturile. In loc sa fuga seriful decide sa astepte desi asta i-ar putea fi fatal, caci rivalul are deja 3 nelegiuiti care-l asteapta-n gara. High Noon se deruleaza aproape in timp real, montajul accelerand sau domolind actiunea, dozand suspansul pana in clipa finala. Esenta filmului e natura umana si mai preciz criza de constiinta la nivel public. Desi seriful ar trebui sa capete sprijin de la comunitatea de oameni pe care a adus-o la un anumit stadiu de prosperitate si siguranta, omul se vede abandonat si “sfatuit” prieteneste sa dispara si sa-si ia probleme cu el. Oarecum deconcertant pentru audienta obisnuita a acestui film si in dezacord cu viziunea consacrata de westernurile anterioare. Gary Cooper arata un serif destul de ingrijorat de perspectiva conflictului, abandonat de oameni si chiar de sotia sa pacifista, care trebuie sa ia o decizie: fuge sau trage. Un film de personaj facut insa cu o grija deosebita pentru compozitie si stil. Alb-negru, la fel ca dilema omului legii.

The Wild Bunch (1969) capodopera western a lui Sam Peckimpah e un popas obligatoriu pentru a vedea felul in care s-au schimbat filmele de gen. O extravaganta hiper-violenta (pentru perioada respectiva) cu personaje ce nu incearca sa placa dar care ajung sa-ti intre la suflet, o realizare parca prefigurand “moartea” western-ului vis-a-vis de "imblanzirea" Vestului Salbatic. Actiunea se petrece in 1913, undeva in Texas, unde o gasca nebuna de pistolari de varsta a doua jefuiesc sediul companiei de cai ferate pentru ca apoi sa fie vanati de o banda de vanatori de recompense condusa de unul din fostii lor tovarasi raufacatori. Filmul e despre oameni trecuti prin ciur si darmon, aspri si prinsi intr-o existenta care nu ofera prea multe alternative. Odata intrat pe drumul faradelegii mergi pana la capat, iar capatul e fie spanzuratoarea, fie un glonte. O distributie de veterani (William Holden, Ernes Borgnine, Robert Ryan), toti excelenti in roluri, un nivel de realism de multe ori gresit inteles si o amprenta iconica pentru un regizor care a influentat masiv genul. Doua coperti estetice incadreaza filmul lui Peckimpah cu probabil doua din cele mai faimoase (ca numar de victime) scene cu impuscaturi din istoria filmelor de gen: o ambuscada in debutul filmului si un masacru intr-un fort mexican la final. Peckimpah nu face compromisuri in ce priveste oroarea: gloantele ucid oameni. Nu exista John Wayne in filmul asta, nu e nevoie de nici un erou. Intr-un film cu nici un personaj bun, chiar si cei rai daca sunt carismatici iti par “buni”.

Pagini