marți, 31 august 2010
Publi+cinema
Unul dintre creatorii esentiali ai vocabularului cinematografic, Federico Fellini, se recunostea cucerit/amuzat de lumea advertising-ului. Clipurile pe care le-a regizat pentru Campari si Barilla nu se ridica la inaltimea artei sale cinematice (astazi par niste glumite pline de candoare) desi, ceva din inconfundabilul univers fellinian, se regaseste chiar si aici.
Pentru Barilla a facut o treaba mai memorabila cuplul Alessandro Barico (scenariu) si Wim Wenders (regie).
Se poate si invers. Michel Gondry a fost mai intai un genial creator de reclame si abia dupa aceea de cinema (La Sciences de Reves).
Echivalentul lui Gondry la noi este Radu Muntean, prolific si multipremiat regizor de spoturi. Posibil ca posteritatea sa il retina mai degraba pentru crearea lui Dorel decat a lui Boogie. A! si pentru o tona de expresii intrate in folclorul urban.
Intalnirea suprema dintre un cineast si lumea publicitatii este spotul regizat de Ridley Scott (The Duelists, Gladiator), adesea elogiat drept "cel mai bun spot facut vreodata" (un fel de Citizen Kane al reclamelor). Daca tinem cont ca numai dupa o difuzare (si unica, in pauza Super Bowl din 22 ianuarie 1984) a reusit sa copleseasca audienta, atunci isi cam merita aura legendara.
TO BE CONTINUED...
Picatura frantuzeasca
Si nu doar una ci tocmai cinci picaturi parfumate de la vestitele case de design francez, Chanel si Dior. Ideea mi-a venit dupa ce am aflat ca proaspatul spot publicitar pentru parfumul Chanel Blue a fost realizat chiar de Martin Scorsese si, intrucat, cunosteam trendul asta de a oferi marilor regizori sansa de a-si lasa numele pe niste reclame deosebite (Wong Kar Wai e unul din ei, realizand spoturi pentru Dior, Lancome, Lacoste, SoftBank si pt Philips) am mai cercetat un pic gasind niste combinatii geniale regizor-actor-dezigner.
Chanel Bleu, in regia lui Martin Scorsese si cu Gaspar Ulliel in rol principal.
Chanel No 5 in regia lui Jean Pierre Jeunet (Amelie) si cu aceeasi fermecatoare Audrey Tautou
Ultimele trei spoturi sunt ceva mai mult decat atat, fac parte dintr-o campanie publicitara foarte elaborata a casei Dior, aproape ca un film, rezultand o trilogie in 3 capitole colorate de chipul frumoasei Marion Cotillard:
- Lady Noir, regizat de Olivier Dahan (La vie en Rose),
- Lady Rouge - videoclip pe muzica Franz Ferdinand - si
- Lady Blue, 15 minute sub bagheta directoriala a lui David Lynch. Part I si Part II. Enjoy.
luni, 30 august 2010
The thin line
La un moment dat, in primavara, Boris mi-a povestit cu entuziasm de proiectul cinematografic in care a ajuns oarecum pe neasteptate: The Crossing, filmul de absolvire al lui Cristian Ples (UNATC). Urma sa joace rolul unui soldat din al doilea razboi mondial. Nu era prima data cand juca film (Cocosul Decapitat, Calatoria lui Gruber), dar era prima data cand juca in limba romana. Actor la Teatrul German, Boris Gaza s-a declarat incantat de experienta la filmari ("mi-a iesit cam tot ce am vrut sa fac") si de produsul final, asa ca mi-a starnit si mai tare curiozitatea.
Alaltaieri am primit scurtmetrajul, chiar daca mixajul de sunet nu era suta la suta finalizat. De dragul prieteniei cu Boris am vrut sa-l vad cu obiectivitate si sa-i ofer parerea mea sincera. Deci, parerea mea: am simtit imediat chimia dintre cei doi protagonisti, doi soldati de la transmisiuni pierduti de plutonul lor in no man's land, candva in 1944, dupa "intoarcerea armelor". Toma Cuzin alias sergentul Marin (Schimb Valutar, Francesca) a fost responsabil cu cuvintele. Taciturnul Grigore (Boris) l-a completat printr-un limbaj corporal expresiv si bine controlat (felul in care s-a pregatit pentru rol merita o discutie separata).
Nu stiu ce filtre sau obiective s-au folosit la filmare, dar imaginea e superba (Ronella Popescu). La unele replici as mai fi lucrat, dar altfel scenariul lui Victor Dragomir e solid. Tanarul regizor Cristian Ples paseste cu siguranta (si cu oarecare poezie) pe granita foarte subtire dintre viata si moarte. Jongleaza abil cu cele doua planuri, ale caror limite sunt neclare pana in final. De aici simt ca orice cuvant in plus ar putea sa scada din tensiunea filmului, asa ca va invitam la vizionare si apoi la reactii.
The Crossing from Atelier 1 on Vimeo.
Multumiri lui Cristian Ples care a acceptat sa ii difuzam lucrarea si lui Boris Gaza pentru restul
Later edit: daca doriti sa vizionati filmul, contactati-ne!
The Crossing from Atelier 1 on Vimeo.
Multumiri lui Cristian Ples care a acceptat sa ii difuzam lucrarea si lui Boris Gaza pentru restul
Later edit: daca doriti sa vizionati filmul, contactati-ne!
duminică, 29 august 2010
Trois Couleurs Trilogy
Ca sa mai egalam un pic raportul intre filmele de consum si filmele de autor facem loc aici si trilogiei existentialiste a lui Kieslowski sublim intitulata Trois Couleurs. Cu Bleu, Blanc si Rouge, influentul regizor polonez decupeaza steagul Frantei in trei bucati egale explorand idealurile si virtutile umane ale libertatii, egalitatii si fraternitatii in cadrul relatiilor individuale dintre oamenii obisnuiti si totodata, mai ales in partea a doua, arunca un ochi asupra tarii natale, Polonia, asa cum apare ea in lumina vecinilor mai stralucitori. Trilogia constituie mostenirea lasata de Kieslowski Europei si cinematografiei in general si a fost rasplatita cu premii la Berlin si la Venezia si nominalizari la Oscar si Cannes. Insa adevarata rasplata pentru opera lui Kieslowski cred ca ar consta in cunoasterea ei de cat mai multa lume si descifrarea sensurilor si subtilitatilor pe care geniul sau le-a pictat pe panza marelui ecran.
Trois Couleurs: Bleu e un episod trist despre suferinta si durere, filmat in tonuri reci si melancolice, dominat de albastrul din titlu si explorand ideea de libertate prin rupere de trecut. Juliette Binoche e sotia supravietuitoare dintr-un accident auto in care sotul ei, un mare compozitor, si fiica lor, decedasera. Setat in Paris, Blue o portretizeaza pe Julie in incercarea de a se desprinde de trecutul dureros. Ridicand un zid de muzica in jurul ei, care sa o separe de cotidian, ea adopta un nou stil de viata, cu tabieturi si o amicitie neobisnuita cu o vecina de moravuri usoare. Se muta intr-un apartament nou, scoate casa la vanzare, distruge partiturile la care lucra sotul ei (o piesa ce sarbatorea unitatea Europei) fara insa ca acordurile lor sa ne paraseasca vreo clipa. Muzica aproape hipnotizanta a lui Zbigniev domina intregul film, alaturi de nuanta de bleu ireal din piscina in care femeia isi ineaca frustrarile. Kieslovski insa lucreaza mana-n mana cu soarta iar firavul control al Juliei asupra propriului destin se rastoarna dupa cotituri neasteptate. Un admirator si coleg al lor, Olivier, indragostit de ea si de muzica, accepta sa finalizeze concertul pornind de la partiturile care au reaparut misterios. Totdata o fotografie ratacita dezvaluie o aventura a sotului si o obliga pe Julie sa reconsidere ingroparea trecututlui. Candelabrul cu cristale albastre, camera albastra, piscina albastra, toate iti lasa un sentiment tragic de nostalgie dupa o libertate iluzorie. Imaginile tv cu oameni in cadere libera ii dezvaluie mai incolo atarnati oarecum simbolic in corzi de bungee. Nu te poti elibera deplin de trecut..
Trois Couleurs: Blanc e un fel de comedie neagra despre relatia de cuplu, mai exact despre egalitatea care, in teorie, ar trebui gasita de doi oameni. Karol (Zbigniew Zamachowski) e initial dominat de frumoasa Dominique (Julie Delpy) care, motivand impotenta lui in patul nuptial, rupe legatura si divorteaza. Fara casa, fara bani si fara cetatenie, Karol paraseste Parisul, ajutat de un prieten conational, si revine in Varsovia. Aici renunta la meseria de frizer fara viitor si intra in lumea interlopa a valutistilor si traficantilor imobiliari. Crescant treptat intr-un miliardar de carton Karol joaca ultima carte pentru a-si castiga fosta nevasta: isi insceneaza moartea si ii lasa toata averea prin testament. In Blanc culoarea dominanta a filmului e albul, pornind de la cerul alb, prezent in porumbelul imaginar al carui falfait se aude in scenele de cuplu, pana la gainatul prevestitor care-l pica pe erou inainte de a intra in sala de judecata unde va fi facut de .. rahat. Faptul ca se petrece in vreme de iarna accentueaza acelasi ton alb in vreme ce legatura cu trecutul e simbolic sustinuta de prezenta monedei de 2 Fr. Karol nu o poate uita pe Dominique si fiecare efort facut are drept tinta recastigarea iubirii ei. Blanc e mai amuzant si mai ireal decat Bleu, cu un comic absurd ca un zbor cu avionul indesat intr-un cufar ori cumpararea unui cadavru de rus. In subtext intra insa si politicul, caci problemele financiare ale lui Karol fac trimitere la pozitia dezavantajata a Poloniei in fata Frantei la inceputul anilor '90 si zbaterea ei economica pentru a deveni o economie de piata viabila.
Trois Couleurs: Rouge e cel mai bogat stilistic si emotional episod, dominat de rosul fierbinte al pasiunii si al geloziei si de sentimentul fraternitatii care leaga indisolubil toate personajele atat de bizar interconectate. Irene Jacob revine in ultimul film al lui Kieslowski pentru a darui un chip dragut si plin de bunatate tinerei studente/fotomodel din Geneva - Valentine. Cu un prieten posesiv plecat in Londra si un frate problematic, Valentine e intruchiparea inocentei si integritatii. E deschisa si zambitoare si tinde sa creada ca si restul oamenilor sunt la fel. Accidentand un caine, Valentine ajunge sa-l cunoasca pe stapanul Ritei, un judecator pensionar si posac, cu un simt cinic asupra naturii umane, care considera chiar si gestul ei de bunatate fata de animalul ranit tot o dovada de egoism - teama de a nu avea regrete si cosmaruri mai incolo. Ciudatul personaj are un hobby - isi asculta vecinii pe ascuns, cunoscand astfel lucruri care-i permit sa-i clasifice in buni sau rai. Rouge e atat melancolic cat si existentialist, relevand o seama de coincidente si jocuri ale sortii care aduc in final toate personajele intr-o singura ipostaza: supravietuirea inexplicabila. Culorile calde, derivate din felurite nuante de rosu, dau filmului o candoare deosebita iar aerul misterios al judecatorului Joseph Kern mi-a adus aminte de papusarul din Viata Dubla a Veronicai. Aici insa, dublura se metamorfozeaza intr-un potential suflet pereche, vecinul Valentinei - Auguste - pe care Kieslowski il tot vantura in calea fetei fara a i-l arunca in brate. Dar Rouge nu exploreaza drumurile ci traseaza intersectiile, deschide posibilitati de unde fiecare poate pleca imaginar si insotit de oricine...
N-am pretentia ca am epuizat subiectul tricolor al lui Kieslowski, nici n-am incercat si oricum am scris mai mult decat imi propusesem. Intentia era, desigur, de a sugera o trilogie in culori, poetica, metafizica, existentiala, celor cu suficienta rabdare pentru ea. Totdata imi manifest regretul pentru decesul lui Kieslowski inainte de revenirea sa (mult asteptata) in scaunul regizoral pentru a-si concretiza o a doua trilogie - inspirata de Divina Comedie a lui Dante - si din care au ramas doar 3 scenarii co-scrise impreuna cu Piesiewicz, doua fiind ecranizate in 2002 (Heaven) si 2005 (L'Enfer).
N-am pretentia ca am epuizat subiectul tricolor al lui Kieslowski, nici n-am incercat si oricum am scris mai mult decat imi propusesem. Intentia era, desigur, de a sugera o trilogie in culori, poetica, metafizica, existentiala, celor cu suficienta rabdare pentru ea. Totdata imi manifest regretul pentru decesul lui Kieslowski inainte de revenirea sa (mult asteptata) in scaunul regizoral pentru a-si concretiza o a doua trilogie - inspirata de Divina Comedie a lui Dante - si din care au ramas doar 3 scenarii co-scrise impreuna cu Piesiewicz, doua fiind ecranizate in 2002 (Heaven) si 2005 (L'Enfer).
sâmbătă, 28 august 2010
The Expendables (2010)
rating: Brainwash for the insane
Iesind de la premiera 'celui mai comando film facut vreodata' simteam dorinta ciudata de a ma lua la tranta cu un panda si a-l sugruma cu mainile goale, oricat de dragalas si "indispensabil" ar fi el. Sau de a papa niste iepurasi dinaia proapat executati si gatiti de un bucatar priceput, alaturi de un vin frantuzesc, probabil o sampanie.. Asta-i efectul The Expendables asupra generatiei 22-32 de ani. Dupa 100 de minute de explozii si macel artistic al unor soldati dintr-o insula oarecare unde se vorbeste spaniola ai impresia ca blandetea si politetea sunt calitati straine de obrazul masculin. In filmul lui Stallone nu-i loc pentru fatalai (adica baieti draguti si timizi care prefera compania fetelor pentru ca pitong) asta-i locul de joaca al mercenarilor sau, mai bine zis, al vedetelor din filmele de actiune ale anilor '80 - '90. Stallone, Jet Li, Dolph Lundgren, Mickey Rourke si Eric Roberts, impreuna cu eroul filmelor de actiune din ultimii ani, Jason Statham, umplu ecranul cinematografului cu sange si foc, glume proaste si mai putin proaste dar oricum, hazlii, si cateva momente artistice cu calitati de netagaduit.
Acum de ce ar trebui sa vedeti acest film? Pai sincer, n-ar trebui, pentru ca il suspectez de a fi capabil sa modifice comportamentul (spre ex. eu in acest moment simt un chef nebun de a pune mana pe un par si a intra intr-un magazin de portelanuri). Afara de asta insa Eroi de sacrificiu e un film distractiv si nepretentios, care nu cere sa fie luat in serios ci doar face ceea ce probabil multi fani si-au dorit in cele mai 'umede' vise ale lor: Bruce Willis asistand contrariat la disputa amicala dintre Stallone si Arnie (...Schwarzenegger, adica) pentru ca sa-i puna la punct cu o replica prea deochiata pentru a fi reprodusa. Pornind de la numele personajelor -Jet Li e Ying Yang, Stallone e dinozaurul Barney Ross, Statham e Christmas Lee iar Lundgren e un tip urias pe nume Gunnar- si trecand prin scenariul de tot hazul sau momentele de acting tipic filmelor B+, evident ca nu poti sa tratezi cu seriozitate o asemenea grozavie.
Totusi, la capitolul actiune filmul sta bine. Cum era de asteptat, Stallone isi lucreaza tot mai profesionist filmele si dupa Rocky 6 si Rambo 4 -care au fost "altfel" decat erau spectatorii obisnuiti- iata ca acum vine cu un film original - cel putin ca subiect - si cu o realizare exemplara. Cu exceptia finalului unde CGI-ul este evident si la o calitate oricum inferioara marilor blockbustere, restul filmului e comando old school, cu explozii reale, cascadorii si cafteala atent coregrafiata - ingredientele unui film de actiune din era videotecilor. Nu va faceti iluzii, nu e nimic inovator sau surprinzator in Expendables, totul e asa cum trebuie: armele sunt zgomotoase, cutitele sunt impresionante si al dracu' de taioase, tatuajele sunt cool, replicile sarate pentru nivelul clasei a 6-a dar, sa fim seriosi, de asta ne-am dus sa-l vedem: pentru a-l auzi pe Dolph Lundgren cum il provoaca pe Jet Li cu vorbele "Bring it Happy Feet!", pentru a-l vedea pe Stallone torturat si intrebat "Cine te-a trimis?" iar raspunsul lui sa fie "Coafeza".. absolut brainwash. Totodata e si genul de film pentru pasionatii de jocuri video: numarul de inamici eliminati cred ca depaseste 200, iar deseori imaginile imi aminteau de Countestrike sau Delta Force.
Asa plin de testosteron cum e Expendables ofera si un moment de smuls lacrimi...sort of, ca doar barbatii nu plang, lor li se umezesc un pic ochii. E vorba de scena-monolog a lui Mickey Rourke (o puteti vedea aici) in care isi reaminteste un episod din trecut ridicand problema dezumanizarii care-i afecteaza pe soldati dupa un timp. Foarte misto trasa, in prim-plan grosier si cu vocea ragusita si nostalgica a unui Rourke care nu mai necesita validari in interpretare, aratand intotdeauna ce bine stie sa creeze un personaj. O treaba buna face si cuplul Stallone-Statham, prieteni vechi, tovarasi la catarama dar in permanenta competitie unul cu celalalt. In jurul lor se solidarizeaza toata echipa cand e vorba de rasturnarea unui regim militar... de dragul unei femei. N-o mai lungesc, mergeti la film daca aveti timp si, baieti, nu va luati prietenele cu voi.. :)
Trailer
vineri, 27 august 2010
Cinema de Revista
Zilele trecute am fost la 100 km distanta de cel mai apropiat cinematograf. Nu ca as fi avut ceva de vazut in oras. Asa ca am pus mana pe telefon si mi-am trecut in revista colegii de revista (24 FUN de Timisoara & Arad) si relatiile lor de cinefilie. I-am intrebat ce filme/autori i-au inspirat/influentat si care-i ultima chestie pe care au vazut-o.
Am inceput cu Robert Serban, “intimplator” autorul volumului de poezii Cinema la mine acasa. La glorioasa varsta de 13 ani, cinematograful era pentru el televiziunea sarbeasca care l-a hranit cu filme interzise: Concurs, Ultimul Tango la Paris, Decameronul lui Pasolini etc. Lui Robert ii place tot ce-a facut Lars Von Trier, mai putin “experimentul” Antichrist. Latura sa infantila e activata de Gladiatorul, care ii aminteste de “joaca de-a indienii” din copilarie. De fapt, Winnetou e eroul primei sale iesiri la cinema. Comoara din lacul de argint (1962) i-a produs un soc vizual (era si primul sau film “in culori”). Robert are un vast univers al ludicului, imbogatit si provocat acum de fiica sa, cu care tocmai era la shopping in Targu Jiu.Daniel Vighi era la Putna. Pentru ultima sa carte (Aventuri cu Jimi Hendrix) a gasit inspiratie in musicalul Hair (1979) de Miloš Forman. Ii mai plac Bergman, cinematografia ruseasca si ceheasca. Singurul documentar al lui Bunuel, Las Hurdes (1933), e cea mai proaspata vizionare. Dealtfel, stiam ca domnul Vighi e un harnic cinefil (l-am vazut pe la diferite proiectii, ultima oara la Kapitalism, reteta noastra secreta). Merita sa vedeti naturalist-surealistul Las Hurdes (Tara fara paine), foarte in ton cu vremurile mizerabile pe care le traim.
Diana Petrut admite ca nu e cinefila. Aflata intr-o librarie din Sibiu imi spune ca gusta filmele care ii dau “de gandit”, hrana de rumegat pentru mintea ei analitica, filmele care o trimit "in sedinta cu ea insasi". Asa cum e Calauza lui Tarkovski. De fiecare data cand revede un astfel de film descopera alte simboluri si interpretari, in functie de starea ei in momentul vizionarii. La The Notebook, de exemplu, se uita cand e mai depresiva. De fapt, Diana isi masoara sensibilitatea in functie de filmul lui Cassavetes-fiul: "Cand n-o sa mai plang la The Notebook inseamna ca am devenit mai puternica". Ultima vizionare a fost Inception, “a major deception” in cuvintele ei.
Luigi Popescu mi-a scris: "Probabil ca filmele care m-au influentat/ inspirat cel mai mult in viata au fost western-urile vazute in copilarie, cele cu Clint Eastwood imi vin acum in minte. Apoi am inceput sa ma uit la filme mai ales pentru a evada putin din viata. Au fost mai multe cele care m-au entuziasmat intr-un moment sau altul, unor astfel de momente le-am ramas fidel altora nu. Rascolind la repezeala memoria imi vin Pulp Fiction, Portocala Mecanica, Buffalo 66, Marele Lebowsky, Blue Velvet, dar si Noaptea Iguanei sau Soimul Maltez. Dintre cele romanesti Marfa si Banii".
Ultimul film vazut de Luigi a fost Persepolis, "o animatie franceza cam plictisitoare" (cu asta nu sunt de acord). Ultimul care i-a placut a fost Man on Wire, pe care "l-a pescuit de pe blogul nostru" (cu asta sunt foarte de acord :).
Ceilalti “abonati n-au putut fi contactati” (de pilda, Corina Saftescu era la festivalul Sziget, deci chiar n-avea cum sa raspunda la telefon). Pesemne ca ochii colegilor vedeau scene de vacanta. Ceea ce va dorim si voua. Despre filmele care m-au inspirat/influentat pe mine - programul viitor.
Trailerul zilei: 127 Hours
Filmul asta e in mod evident adresat pasionatilor de ciclism, alpinism, free climbing si orice sport extrem ti-ar trece prin minte sa prestezi in salbaticie. Danny Boyle (Slumdog Millionaire) regizeaza o drama biografica destul de tragica bazata pe povestea de supravieturie a lui Aron Ralston, un adrenaline junkie veritabil care in 2003 a suferit un accident intr-un canion din Utah. Prins sub o stanca tipul a rabdat 5 zile si intr-un sfarsit si-a amputat mana dreapta cu un cutit si apoi a escaladat crevasa. Filmul se concentreaza pe cele 127 de ore petrecute de Aron Ralston la limita dintre viata si moarte oferind introspectii asupra propriei sale vieti prin flashback-uri asupra momentelor dinainte de accident. James Franco joaca rolul principal iar trailerul de mai jos are niste peisaje ireale..
miercuri, 25 august 2010
The Double Life of Veronique (1991)
rating: Colectable
Am hotarat in sfarsit sa servesc niste Kieslowski si inainte de a face pregatirile pentru efectul Trois Couleurs am sondat un pic adancimea de nuanta din Dubla Viata a Veronicai (La double vie de Véronique). Precizez ca genul asta de filme solicita stari speciale si asta explica de ce imi vine atat de greu sa ma pun in fata ecranului kieslowskian. Nu poti indesa un film de acest fel intre doua episoade True Blood sau inainte de a adormi. E sacrilegiu. Pentru ca The Double Life of Veronique e un film cu ritm molcom dar admirabil construit si cu suficiente calitati pentru a ti-l pune in colectia personala. Are tonul acela misterios, fermecat si pe alocuri rau-prevestitor, dar pe care muzica lui Zbigniew Preisner il indulceste suficient de mult pentru a nu-l incadra intr-un thriller ci mai mult intr-o meditatie cinematica asupra sufletului si a destinului.
Filmul se invarte initial in jurul vietii unei Weronika (jucata de senzuala Irene Jacob), nascuta in Polonia si care se muta in Cracovia pentru a-si gasi locul in lume manata de un sentiment ciudat: crede ca mai exista una ca ea. In acelasi timp in Franta traieste o Veronique (jucata de aceeasi Irene Jacob) care e patrunsa de acelasi sentiment inexplicabil. Ai putea crede ca sunt gemene dar nu exista vreo referinta la un grad de rudenie. E un exemplu de doppelganger. Amandoua sunt pasionate de muzica si canta extraordinar doar ca in vreme ce "dublura" poloneza sacrifica tot pentru visul de a urca pe scena, "dublura" franceza este prea firava si ravasita emotional si renunta la cantat alegand sa predea muzica. Restul filmului se concentreaza pe a doua Veronica si pe incercarile ei de a da un sens sentimentelor sale. Fascinata de un spectacol de papusi in care o printesa moare pentru a renaste sub forma unui fluture Veronique devine interesata de maestrul papusar. Totodata insa, o persoana necunoscuta o atrage intr-un joc enigmatic trimitandu-i mici obiecte pe care desi nu-i apartin le simte foarte familiare.
Filmat in culori suprasaturate care ii dau o nuanta aproape ireala de poveste magica, cu pasaje intime fierbinti si cu muzica aceea 'bantuitoare' a lui Zbigniew - Verso il cielo - Viata dubla a Veronicai nu e o gustare cinematografica obisnuita. Filmul lui Kieslowski mi s-a revelat in intregime abia la final si pentru asta e nevoie de rabdare. Pentru ca desi pe parcurs poate parea confuz si incalcit, fara o naratiune clara, doua fraze in final pur si simplu explica totul. Nu trebuie uitat ca regizorul unui film poate folosi o paleta larga de simboluri iar in cazul lui Kieslowski ele pot insemna mai multe lucruri pentru ca, sincer, nu cred ca lui ii convine o interpretare clara a lucrurilor. El prefera sa lase spectatorului deliciul dezbaterilor de dupa vizionare, actul constient al punerii propriilor intrebari si al gasirii propriilor raspunsuri. Spectacolul tine de mainile papusarului, concluziile le tragi singur. De asta cred ca trebuie vazut minim inca o data.
Ps: multumim d-rei din ozeneu pentru recomandare.
luni, 23 august 2010
You Don't Know Jack (2010)
rating: Colectable
Si eu m-am intrebat de multe ori cine e acest Jack Kevorkian dar n-am mers pana acolo incat sa dau un click pe wiki si sa ma edific. Ca de obicei, am asteptat filmul. In 1999 faimosului Dr Kevorkian (sau "doctorul moarte" cum era alintat) i s-a prescris de Tribunalul Statului Michigan o condamnare la inchisoare de 10-25 de ani pentru "crima" de a fi ajutat activ un om grav bolnav sa moara. Era al 130-lea caz de sinucidere asistata pe care-l indeplinea cu succes, dar primul in care efectiv injecta cu mainile sale substanta mortala in trupul unui om paralizat. Filmul facut de HBO, cu Al Pacino in rolul "imfamului" doctor si cu Barry Levinson la regie, e splendid. Peste doua ore in care apuci sa cunosti povestea unui medic care a trecut dincolo de juramantul lui Hipocrate, in zona gri a (i)moralitatii sau (i)legalitatii asistentei in cazul actului de sinucidere, devenind un puternic avocat pentru eutanasie in cazurile terminale.
Pornind de la suferinta mamei sale inainte de moarte, dr. Kevorkian ia hotararea sa faca ceva pentru ca fiecare om suferind sa aibe posibilitatea de a-si pune capat zilelor intr-un mod decent si fara chinuri. In opinia lui faptul ca daca esti inconstient poti fi deconectat de la aparate iar daca iti exprimi constient aceasta dorinta, nu, e lipsit de logica. Activitatea sa il aduce insa in colimatorul procuraturii, fiind deseori acuzat si inchis dar, intrucat si-a documentat munca filmandu-si pacientii si lasandu-le posibilitatea de a "apasa butonul" singuri, a fost de fiecare data eliberat. Mai putin la final. Personajul in sine, omul Kevorkian, e o adevata cutie cu surprize: din medic legist devine un "aducator al mortii" iar sub acest invelis e un suflet de artist care scrie versuri, compune muzica, picteaza, canta la flaut. Pacino e minunat in rol si chiar daca ma asteptam la asta, intotdeauna sunt surprins de cat de bine imbraca personajul. Desi subiectul e controversat si naste dezbateri Pacino il face pe Kevorkian sa para chiar simpatic.. Il afiseaza ca un tip inteligent si hotarat, patruns de activim pentru dreptul fundamental al omului la autodeterminare (viata dar si moarte) insa rezervat pe plan personal.
You Don't Know Jack are un scenariu excelent si un ritm bun al actiunii, in ciuda lungimii sale, o distributie de actori pe masura (John Goodman, Susan Sarandon) si o muzica misto. Feelingul dramatic e crescut prin prezenta filmarilor de arhiva, cateva cazuri sunt destul de impresionante. Cred ca nu trebuie ratat. As zice chiar ca are o valoare documentara.. In ce priveste idee sinuciderii asistate eu nu vad de ce ar fi o asa mare problema in cazul unor oameni foarte bolnavi si care sufera intr-atat de mult incat viata pentru ei nu mai e o bucurie. Cu un cadrul legal stabilit si analizand fiecare caz in parte cred ca ar fi un lucru omenesc si ar dovedi compasiune pentru aproapele tau. Dar desigur ca mai exista si factorul religios.. sinuciderea fiind un pacat.
Trailer
vineri, 20 august 2010
La passion de Jeanne d'Arc (1928)
Citeam undeva ca a vedea filmul La Passion de Jeanne d'Arc e comparabil cu a suferi o revelatie cinematografica. Total adevarat. Filmul lui Carl Theodor Dryer e absolut fabulos si se inalta peste decenii cu o atemporalitate aproape mistica pentru a-ti lucra cele mai ascunse resorturi interioare. Patimile Ioanei d'Arc a fost realizat in anul 1928, intr-o perioada de apogeu pentru doua stiluri cinematografice europene: expresionismul german si impresionismul francez (avant-garde) iar Dryer a preluat tehnici de filmare din amandoua miscarile pentru a contrui o capodopera. Cu decoruri si lumini expresioniste, cu miscari ingenioase de camera si close-up-uri ce impresioneaza la nivel subliminal, la care se adauga un motaj rapid si inovator, Patimile Ioanei d'Arc e genul de film avantgardist facut sa dureze, o adevarata piatra de temelie pentru cinema. Din pacate la scurt timp de la premiera, in 1928, un incendiu a distrus originalul si de-atunci s-a tot incercat refacerea lui, inclusiv de catre Dryer. Un miracol insa, la fel ca in cazul lui Metropolis - dovada ca marile opere nu vor cu nici un chip sa piara - a facut ca in 1981 sa fie descoperita o copie completa intr-un azil din Norvegia care restaurata ne-a redat posibilitatea de a vedea un clasic.
Scenariul in sinea lui nu spune prea multe, nu e o epopee sau un film cu o actiune propriu-zisa, ci doar recreeaza dupa transcrierile celor 19 interogatorii la care a fost supusa Ioana, calvarul unei fete tinere si cu credinta in D-zeu. Dryer insa uneste toata succesiunea de intrebari, raspunsuri si torturi dintr-un an de zile intr-un singur inchizitoriu, lung de o zi, concentrand obiectivul pe chipul ravasit de suferinta al Mariei Falconetti. Si trebuie sa stiti ca rar vedem o performanta mai miscatoare decat asta. Este singurul film in care a jucat Falconetti (ea juca mai mult pe scena teatrelor) dar chipul ei a impresionat o lume intreaga. Stilul de filmare a lui Dryer, lumina si contrastele alese plus lipsa machiajului au dat o expresivitate neasemuita figurii eroinei franceze. Aceleasi primplanuri, dar din unghiuri diferite (jos-sus), sunt responsabile si pentru portretul inchizitorilor, care sunt redati batrani si ridati, strambi la fete si la suflet, dispretuitori, uneltitori si aroganti din inaltimea pozitiei lor de tribunal ecleziastic.
Filmul e facut intentionat sa-ti dea un sentiment de neliniste, in principal prin tehnica de filmare (puteti citi despre asta aici) si prin accentul pus pe prim planuri, pe fetele personajelor - in special al Ioanei. Te simti cumva partas la proces, se naste o apropiere vizuala intre tine ca privitor si obiectul de privit - in speta calvarul eroinei - si treaba asta nu te lasa indiferent. Daca adaugam si prezenta coloanei sonore de pe varianta restaurata (filmul original fiind mut se proiecta cu orchestra live) adica oratoriul Vocile Luminii creat pentru (mai exact inspirat de) acest film de Richard Einhorn -o muzica realmente incarcata de misticism si religie- concluzia mea initiala e reiterata: filmul e fabulos. Daca v-am convins sa-l vedeti, youtubu il pune la dispozitie in 8 parti cu tot cu muzica.
Amatori
Am si uitat de cati ani scriu pentru editia locala 24 FUN. Si am mai uitat ceva: ca ghidul ghidus apare si in Arad, nu doar in Timisoara. Spre rusinea mea nu m-am invrednicit pana acum sa scriu despre evenimentele de cinema care se intampla in orasul vecin, "prieten si rival". Si chiar se intampla. M-a asigurat Gabriel Gorgan, coordonator proiecte WWMP, căruia îi cedez spaţiul de mai jos să vă spună ce şi cum:
"1,3 megapixeli la una bucată telefon ori un aparat foto luat la ”super promoţie” pot face din oricine un mic regizor. O cameră video deja te umple de curaj iar ”iutubul” te provoacă. Dupa cîteva click-uri, on-line-ul te umple de steluţe, tag-uri şi comment-uri dintre cele mai diverse. Dacă te prinde creativitatea încerci un ”muvi meicăr” şi încet-încet te apropii de statutul unui mic regizor. Steluţele şi comment-urile te umplu de energie şi începi să-ţi asumi responsabilitatea unui creator de filme.
Cam aşa am putea descrie portretul unui tînăr internaut care se visează următorul Cristi Mungiu sau Cristi Puiu. Însă ce face el joi? Joi îşi culege laurii! Ne-am propus să adunăm aceşti tineri şi să le oferim ocazia de a se face văzuţi. De prieteni, colegi, apropiaţi ori simpli spectatori. Acestea sunt ingredientele serii de film amator din Arad (iniţiată în KF Arad, se va relua din toamnă într-un spaţiu surpriză).
Succesul evenimentului a generat A.F.F., singurul Festival de Film Amator din vest ţării. Pentru că ”iutubul” nu reprezintă o platformă compatibilă cu aspiraţiile unui viitor cineast am creat WWMP Film unde orice creator amator poate interacţiona cu semenii săi şi, mai important, cu Publicul”.
Termenul "amator" a capatat la noi, nu stiu de ce, un sens peiorativ. Actiunea din Arad ne aminteste -ce bine!- de originea cuvantului (amare) ce descrie oameni care fac lucruri din dragoste. Fara de care, dupa cum stim, nimic nu e.
Trailerul zilei: Thor
Cred ca unul din cele mai asteptate filme din 2011 e Thor, o superproductie Marvel dupa aceleasi comics-uri care par sa fie in ultima vreme singura sursa de inspiratie la Hollywood. Dar in lipsa de altceva mai bun.. si daca le iei drept ceea ce sunt, blockbustere de vara menite sa scoata economiile din criza prin cresterea vanzarilor de crantzanele, merg si astea. Thor insa e o combinatie ciudata inca de pe hartia cu benzi desenate, amestecand mitologia nordica a Asgardului cu cultura pulp a supereroului american cu initiala pe piept. Asadar, in filmul regizat de Kenneth Branagh, zeul scandalagiu al scandinavilor (jucat de uriasul Chris Hemsworth) este deposedat de ciocanul lui magnific si trimis pe Pamant in exil. Chipurile sa invete a fi erou de la 0. Doar ca prin Asgard se intampla niste chestiuni mai neplacute, tradari, uneltiri, si imediat se pune de-o invazie a Pamantului(!) de catre fiintele celeste(!). Asa ca inevitabil se va ajunge la un razboi total, exact ceea ce asteapta fanii. Filmul are si nume grele ca Natalie Portman, Stellan Skarsgard si Anthony Hopkins ceea ce-i de bine, zic. Vom vedea in primavara viitoare.
Trailerul de mai jos e "neoficial", de fapt e "scurs" din greseala pe interneti intrucat a fost prezentat o singura data la o conventie a fanilor comicbook si cineva la furat. Ii suntem recunoscatori pentru ca arata bestial.
joi, 19 august 2010
Everybody's Fine (2009)
Eram gata sa ratez ultima performanta a lui Robert de Niro daca nu-mi vorbea ea de film asa cum a facut-o, atragand atentia ca e vorba despre niste probleme foarte prezente in viata noastra: parintii care te imping de la spate cu toate sacrificiile lor sperand ca tu sa faci ceva cu viata ta si apoi teama ta de a nu-i dezamagi si micile minciuni albe cu care te prezinti la raport. Everybody's fine e povestea unui tata ramas vaduv si singur, cei patru copii traind fiecare pe picioarele lui intr-un alt oras, facand ceva cu viata lui. Frank (Robert de Niro) muncise toata viata intr-o fabrica de cabluri iesind la pensie cu o frumoasa boala de plamani si acum nu prea avea voie sa calatoreasca..asa ca isi cheama copiii la el pentru un picnic. E adorabil sa-l vezi la inceputul filmului cum pregateste totul in curte, la fel ca pe vremea cand copiii erau mici, punand masa, umfland piscina aia de cauciuc, cumparand un gratar nou-nout de vreo 600 de $, carne proaspata, vin scump... omul stie ca e un moment special si vrea sa-l faca perfect. Si apoi seara il suna pe rand toti ca sa-si anuleze vizita. Scuzele lor care par realmente cusute cu ata alba iti dau primul indiciu despre relatia care exista intre ei si tata. Il iubesc dar de la distanta.
Doar ca Frank nu-i omul care sa renunte. A doua zi isi face bagajul si pleaca la drum cu gandul de a le face cate-o surpriza fiecaruia din ei si a vedea cu ochii lui cat de fericiti sunt. Asta i-ar aduce o multumire sufleteasca macar, ar sti ca tot efortul lui a fost cumva rasplatit prin succesul lor. Si are si de ce sa fie mandru de dansii: David e pictor celebru in NY, Amy (Kate Beckinsale) e asociata la o firma de publicitate in Chicago, Robert (Sam Rockwell) e dirijor in Denver iar Rosie (Drew Barrymore) o faimoasa dansatoare in Vegas. Calatoria lui Frank transforma filmul intr-un mic roadtrip prilejuind cateva din fantasticele peisaje americane intr-o lumina aproape ireala. Schimband trenuri si autobuze Frank are ocazia sa-si vada munca lui intinzandu-se peste intreaga America, cei 3000 de km de cablu invelit de mainile sale in PVC. Negasindu-l pe David acasa Frank pleaca spre Amy aparandu-i la usa fara veste. Ideea lui de a ramane cateva zile cu nepotul si fiica se loveste de scuzele vesnicelor probleme de servici, lucru care se va repeta si la Robert si la Rosie. Copiii nu stiu cum sa-i vorbeasca tatalui, cum sa se deschida si prin urmare-l mint pentru binele lui iar peste toate mai au si de rezolvat probleme lui David care fusese arestat in Mexic.
Doar ca nici Frank nu-i nascut ieri: el simte ca ceva s-a petrecut cu David intrucat era cel mai "problematic" copil, observa raceala dintre fiul lui Amy si tatal sau, descopera ca Robert nu e mare dirijor ci doar un marunt percutionist si ca Rosie il cara cu limuzina si-l cazeaza intr-un apartament de lux pentru a-l impresiona.. dar nu vrea sa accepte ca presiunea pe care a pus-o el in educatia lor e vinovata pentru disconfortul si raceala pe care le provoaca acum copiilor. Convins insa de fericirea lor "relativa" decide sa se intoarca acasa insa infarctul din avion prevesteste furtuna emotionala care urmeaza sa vina iar scena suprarealista in care viseaza constient o masa cu cei 4 copii in care toate banuielile sale sunt confirmate este de o finete remarcabila.. Filmul se incheie intr-o nota destul de trista dar un pic optimista si mie unul cel putin mi-a dat de gandit.
Rolul lui de Niro e insa unul din cele mai frumoasa din ultima vreme si e imbucurator faptul ca a iesit un pic de faza cu comediile stupide pentru a arata un pic de clasa. E genul de actor care nu necesita replici elaborate pentru a-si traduce gandurile.. asta se vede prin expresiile chipului sau. Restul distributiei e la fel de reusita iar cei trei copii sunt excelent jucati de trioul Beckinsale, Barrymore si Rockwell. In special Rockwell intra perfect in rolul unui tip relaxat si nestresat de viata dar caruia prezenta tatalui ii este intotdeauna intimidanta si generatoare de conflicte. Pacat insa ca personajele lor n-au timp sa devina mai "carnoase". Filmul cred ca e extraordinar in redarea acelei idei simple: in viata suntem mai fericiti facand ceea ce ne place sau ceea ce cred parintii ca trebuie facut? De discutat..
Ar mai fi de spus ca Everybody's Fine in regia lui Kirk Jones e un remake dupa mai vechiul Stanno tutti bene al lui Tornatore.
Ar mai fi de spus ca Everybody's Fine in regia lui Kirk Jones e un remake dupa mai vechiul Stanno tutti bene al lui Tornatore.
miercuri, 18 august 2010
Trailerul zilei: Black Swan
Putem sa ne facem in sfarsit o idee despre cum arata noul film al lui Darren Aronofsky, Black Swan, intrucat tocmai s-a lansat un prim trailer. Black Swan e ceva nou pentru Aronofsky, un thriller psihologic in care ideea centrala ar fi efectele maligne ale stresului care pot duce la tulburari grele de pesonalitate. Rolul principal e detinut de Natalie Portman in ipostaza de balerina a Operei din New York. Vincent Cassel este directorul artistic care urmeaza sa puna in scena o productie Lacul Lebedelor in care o distribuie pe Portman ca prima balerina, substituind-o pe Winona Ryder. Rolul cere insa o fiinta capabila de a transmite atat inocenta Lebedei Albe cat si senzualitatea sireata a Lebedei Negre, astfel ca apare o rivala jucata de Mila Kunis. Cele doua balerine devin tot mai competitive astfel ca Natalie trebuie sa isi caute latura intunecata pentru a face fata presiunii exercitate de mama ei, fost balerina obsedatat de control, cat si de directorul artistic Cassel.. Iar asta e doar o premisa pentru un final violent. Nu mai e mult pana in decembrie. Trailer jos:
marți, 17 august 2010
Pe marginea mortii
rating: Colectable
Si daca tot v-am batut la cap cu actiunea lui Razvan Georgescu, e musai sa va povestesc si despre filmul sau, Testimony (Testimonial, 2008). In cuvintele pe care juriul Documfest le-a folosit acum 2 ani, cand a argumentat premierea regizorului timisorean (Premiul Special al Juriului si Premiul Publicului):
„Ca şi creatori de documentare ne facem filmele sub diferite forme de presiune. Bugete strâmtorate. Cerinţele televiziunilor. Timpul. Echipamentul limitat. Propria noastră inadecvare. Cu atât mai mare triumful cîştigătorului. Acest om a realizat un documentar magnific sub presiunea unică a morţii. Mai mult, a făcut din această ameninţare chiar inspiraţia operei sale. E contribuţia remarcabilă adusă acestui festival şi documentarului românesc independent. Şi o inspiraţie pentru noi toţi”.
N-ar trebui să vedem Testimonial pentru că autorul a primit de la doctori un dead-line de 3 ani (pe care, Slava Domnului, l-a depăşit). Sau pentru ca e roman. Pelicula e dovada vie că moartea poate fi creatoare. Răzvan Georgescu a strîns mărturiile unor artişti atinşi de boală şi a arătat că apropierea morţii le-a accelerat creativitatea şi le-a dus opera la alt nivel, mai profund. În ciuda temei grave, filmul e plin de viaţă (aş zice „îndrăgostit de ea”) iar muzica lui Remus Georgescu (tatăl autorului) acompaniază cu eleganţă imaginile. Testimonial trebuie văzut pentru că, oricat de cliseic ar suna, la final vei preţui mai mult viaţa.
"Cred ca adevarata semnificatie a confruntarii propriei mortalitati, cel putin dupa experienta mea, este ca inveti cum sa traiesti, nu cum sa mori." (Razvan Georgescu)
sâmbătă, 14 august 2010
Iar propunerea Romaniei la Oscar este...
Si fara absolut nicio legatura, va propun sa intrati in magazinul de vise al prietenului Marian, care vorbeste mereu despre unul si acelasi lucru: filmul ca "sculptura in timp" vs. filmul ca "pierdere de timp".
Caravana cinematografica (2010)
Sculaţi bă! Am venit cu filmu'!
rating: Brainwash
Ultimul film al lui Titus Muntean a fost adus, cum atfel, de Caravana Tiff sosita la Timisoara in cinematograful Studio. Comedia rurala ecranizata dupa cartea lui Ioan Grosan si produsa in tandem de romani si statul german are drept subiect tocmai o caravana cinematografica, una comunista ce-i drept, venita sa aduca taranilor "lumina cu care smulgem din intuneric masele populare". Pe scurt Filmul. Cu o distributie in care se remarca Mircea Diaconu, Dorian Boguta si Iulia Lumanare, Caravana lui Titus Muntean are aerul unei comedii de situatie romanesti sau a unei legende a activistului de partid ceva mai detaliate. Tovarasul Tavi (Boguta) e tipul de intelectual comunist care crede cu fervoare in utopia socialista si natura providentiala a liderilor sai (sau a mandatarilor lor) si deci nu poate intelege pasivitatea taranilor in fata minunii tehnice pe care o aduce el. Pentru dansul, "asta e sabotaj, tovarasi".
Caravana soseste in satul Mogos intr-o sambata ploioasa gasindu-l aproape pustiu, populat doar de 'organe' si cativa batrani. Degeaba striga cei doi activisti de la Regiune "Am venit cu filmul tovarasi", caci oamenii nu sunt impresionati. Mai cu amenintari, mai cu injuraturi, in jurul Caravanei se aduna presedintele sfatului popular (Diaconu), seful de post, invatatorul si nevasta plus tiganul satului si nebunu'. Nicicare nu-i prea dornic sa-i ajute pe 'musafiri' sa-si realizeze misiunea de culturalizare propagandistica si prefera sa faca pe prostii. Abia cand sunt urecheati ca "s-au imburghezit" presedintele incepe sa se teama pentru pozitia lui. Totusi problemele nu dispar: rolele de film s-au udat iar puse la uscat langa cazanul de tuica s-au colorat (cine-a mai auzit de filme colorate!) curentul e taiat, telefonul a luat apa iar peste toate, bacul care trecuse Caravana dincolo de rau a fost dus de ape si deci sunt blocati in sat.
Neajutorarea tovarasului Tavi si furia ce-l cuprinde sunt insa treptat evaporate de d-ra de la cultural, bibliotecara satului, Corina. Fata asculta naiva sugestiile siretului presedinte si-i da nas tovarasului agitandu-i hormonii. Pasiunea tineretii plus tuica curata a tovarasului invatator zgandaresc viscerele activistului dar ceea ce ar fi putut deveni in conditii normale dragoste este intentionat pervertita de rolul personajului, simbolul politrucului josnic. Acesta, incapabil sa-si stapaneasca excitatia sau sa accepte un refuz, ofera punctul culminant al filmului sub forma unei palme moralizatoare data pasivitatii: inocenta este siluita in vreme ce siretenia pleaca capu si merge pe burta (Vin altii? Lasa ca scapam noi si de ei..). Filmul se incheie subtil cu plecarea caravanei, iesirea soarelui si un joc de septica metaforic: - Schimba culoarea! - Rosu.
Concluzia ar fi ca Titus Muntean a reusit o comedie amuzanta, in tonuri gri, cu suficient umor de situatie si comic de limbaj care sa provoace zambete sau chiar rasete zgomotoase. Scenariul e simplut, poantele sunt axate pe lipsa de cultura si zelul "organelor" de partid care invata pe de rost discursuri propagandistice fara sa fie in stare a emite un gand propriu. Actorii mi-au placut cu totii chiar daca personajele sunt insuficient conturate, probabil sunt niste tipologii pe care fiecare privitor le poate umple cu bagajul sau de experienta. In afara de cei trei piloni ai plotului central: presedintele, activistul si culturalul (bibliotecara) cred ca merita puncte in plus pentru interpretare invatatorul (gestica si constructiile sale verbale sunt delicioase "atat din punct de vedere, cat si politic"), nea Anton (soferul Caravanei) si tiganul satului, responsabil benevol cu maturatul.
Ps: Il puteti vedea si azi de la 16:30 la Studio.
Ps2: Al doilea film din Caravana Tiff prezentat aseara a fost Antichristul lui von Trier. Inutil sa mai vb despre el, tot ce pot spune e ca acum am inteles de ce nu s-a proiectat prin Cinema City. Nu e film pentru consumatori si face exact ce m-am asteptat: imparte sala in doua - cei care sunt bulversati si impresionati de "actul artistic" al unui om dificil de inteles si cei care se simt inselati de oferta pentru ca nu se pot desprinde de cele doua, trei scene de sex si o vulpe care "vorbeste". Dar stim cu totii ca rasul e medicament si atunci cand mintea ti-e bombardata cu ceva ce nu-ti poti explica, fugi sau razi, incerci sa-ti maschezi stanjeneala. Dar nu-i o rusine sa nu intelegi ceva "de neinteles", ceva "de simtit". E prostie insa sa crezi ca artistul iti datoreaza tie ceva explicatii cand tu nu ai simtit nimic. .
Funfact: scena hardcore din final, in care femeia se automutileaza, a produs vaiete, tipete si apoi rasete. Noroc cu nenea din primul rand care a pus fetele la punct: Nu mai radeti! Fiti atente! dupa ce ele tocmai fusesera "castrate" vizual de LvT. Priceless.
Ps: Il puteti vedea si azi de la 16:30 la Studio.
Ps2: Al doilea film din Caravana Tiff prezentat aseara a fost Antichristul lui von Trier. Inutil sa mai vb despre el, tot ce pot spune e ca acum am inteles de ce nu s-a proiectat prin Cinema City. Nu e film pentru consumatori si face exact ce m-am asteptat: imparte sala in doua - cei care sunt bulversati si impresionati de "actul artistic" al unui om dificil de inteles si cei care se simt inselati de oferta pentru ca nu se pot desprinde de cele doua, trei scene de sex si o vulpe care "vorbeste". Dar stim cu totii ca rasul e medicament si atunci cand mintea ti-e bombardata cu ceva ce nu-ti poti explica, fugi sau razi, incerci sa-ti maschezi stanjeneala. Dar nu-i o rusine sa nu intelegi ceva "de neinteles", ceva "de simtit". E prostie insa sa crezi ca artistul iti datoreaza tie ceva explicatii cand tu nu ai simtit nimic. .
Funfact: scena hardcore din final, in care femeia se automutileaza, a produs vaiete, tipete si apoi rasete. Noroc cu nenea din primul rand care a pus fetele la punct: Nu mai radeti! Fiti atente! dupa ce ele tocmai fusesera "castrate" vizual de LvT. Priceless.
vineri, 13 august 2010
Centurion (2010)
Cu un buget de 10 ori mai mic decat se obisnuieste la asemenea productii Neil Marshall realizeaza un thriller istoric antrenant, filmand in zonele inzapezite din muntii Scotiei o distributie de actori europeni intre care se disting cel mai bine Michael Fassbender si Olga Kurylenko. Regizorul mi-era familiar de la precedentele filme, claustrofobicul survival horror The Descent, cu echipa de speologi captiva intr-o pestera prin care dadeau tarcoale niste fiinte carnivore si thrillerul apocaliptic Doomsday, intens, dramatic si plin de gore, setat intr-o Scotie ravasita de un virus ucigas si trimisa in haos si anarhie. Centurion se desfasoara in aceeasi Scotie si e tot atat de dramatic si violent, dar cu un scop precis. In primul rand epoca romana, caci anul 117 EN era teribil sa-l petreci la frontiera "civilizatiei" si apoi e vorba de povestea vestitei Legiuni a IX-a, a carei soarta inca e un mister pentru istorici, intrucat a disparut fara urma din analele romanilor, cel mai probabil masacrata de barbari.
Neil Marshall speculeaza aceasta directie, a macelului Legiunii de catre picti, razboinici din nordul Scotiei, din regiunea numita Caledonia. Stilul narativ e simplist si direct, avem obisnuitul erou (Fassbender) care cade prizonier in urma unui atac al pictilor si apoi evadeaza doar pentru a se reuni cu Legiunea trimisa pentru "pacificare" lor definitiva. Reamintim, asta se petrece in 117 EN, in perioada de maxima expansiune a Imperiului Roman si inainte de construirea zidului lui Hadrian in Britania. Deci romanii luptau pe niste coclauri impadurite impotriva unor triburi de guerilla care opuneau o ultima rezistenta in calea navalitorului. Cele doua tabere sunt insa confuz expuse, nevoia de dramatism al povestii impunand afisarea romanilor drept buni (ei fiind trupe invadatoare) si a pictilor drept salbatici si cruzi (acestia fiind un fel de daci mai vopsiti). Cum era de asteptat apare inerenta tradare si legiunea pica intr-o ambuscada din care scapa doar o mana de soldati, condusi de Dias (Fassbender) iar generalul Virilus (trebuie spus ca toate numele romane sunt pe aceeasi linie: Maximus, Macros) cade in mainile pictilor si a teribilului duo ce-i conduce: Gorlacon si Etain, lupoaica. Jucata de o Olga Kurylenko muta, intolita in blanuri care-i ascund formele cunoscute din Quantum of Solace si inarmata cu o lance, Etain e imaginea femeii razboinice absolute, o veritabila amazoana in blana de lup, rece, cruda si razbunatoare -avea si de ce, romanii o violasera, ii ucisesera familia si ii taiasera limba.
Grafic filmul arata foarte bine. Filmat prin padurile si muntii Scotiei, prin ceturi sau pe creste de zapada, filmul aduce o atmosfera reala de salbaticie si sustine ideea de lupta pentru supravietuire. In definitiv e vorba de cativa soldati supravietuitori si un trib de razboinici care-i vaneaza. Personajele sunt diverse, avem romani, greci, arabi (usor sa-ti dai seama care vor fi sacrificati) iar cei doi antagonisti sunt echilibrati ca forta. Ziceam cat de fantastic e personajul Etain, ei bine nici Dias nu-i mai prejos. Cu sange de gladiator si nume de centurion plus un trup de fibra parca sculptat la sala, germanul care vorbeste la perfectie engleza cu romanii si limba picta(!) cu barbarii intra in rol ca-ntr-o manusa simtindu-se extraordinar de bine cand alearga la bustul gol prin zapada. Violenta vizuala ar trebui sa satisfaca si cel mai ahtiat iubitor de gore, oferind de la beregati taiate pana la scena in care Etain descapataneaza un roman cu trei lovituri de barda. Centurion e facut sa inspire un pic de groaza fata de lumea "civilizata" oferita de pax romana acum 2000 de ani. E comparabil cu King Arthur din 2004, cu o actiune decenta si prestatii actoricesti misto dar nefiind la fel de epic ca si Gladiatorul. Totusi, nu ti-ai dori sa vezi un film in care se vorbeste cu "You escaped the clutches of Gorlacon" si apoi cu "When will they learn not to f*** with the Ninth [Legion]?".
In concluzie, Centurion e filmul in care multi oameni primesc headshot cu sageti, in care armurile si armele par facute din otel inoxidabil, in care se vorbeste de vrajitoare dar lipsesc vrajile, in care cel putin doua personaje ies din scena total aiurea: negrul lasat in gura lupilor dar pe care il astepti pana la final sa apara strigand: Ha, credeati ca m-au manact lupii?! si Gorlacon, seful pictilor, care macar din bun simt trebuia aratat (in)jurand ceva.. Sunt un pic carcotas, recunosc, dar filmul putea fi mai bun cu toate ca si in forma actuala livreaza suficient 'entartainment' si te tine curios pana la final, un final complet ilogic din perspectiva tipului care alearga spre garnizoana romana uitand ca n-are pe el uniforma... patesti.
miercuri, 11 august 2010
Iron Man
Simteam de mult ca noua ca natie ne lipseste un “ceva” esential. Nu stiam exact ce, pina ce am vazut capodoperele polonezului Andrzej Wajda: Omul de Marmura (1976) si Omul de Fier(1981). In momentele tragice (si polonezii au avut cu duiumul) un popor isi gaseste forta in unitate si demnitate.
Omul de Marmura surprinde deceptia unui idealist naiv si lupta sa aproape neintrerupta pentru pastrarea verticalitatii. Birkut (Jerzy Radziwilowicz) este muncitor-erou, intr-o perioada in care stahanovismul era aproape 100% religie. Zidarul-voluntar ajunge "statuie-vie" si apoi este repede daramat de regim, cind da primele semne de constinta.
Douazeci de ani mai tarziu, Agnieszka (superba Krystyna Janda), curajoasa studenta la film, vrea sa-si faca lucrarea de diploma despre viata acestui erou cazut. Ii reconstituie "cresterea si decaderea" din pseudo-filmulete de arhiva (intre care cele mai remarcabile scene sunt cele din timpul recordului la zidit caramizi, care mi-au amintit, nu stiu de ce, de absurdul concurs de infulecat-viteza din Taxidermia). Simultan cu construirea orasului-nou (Novy Huta) observam construirea Omului Nou, de tip stalinist. Sau, mai bine, deconstruirea lui.
Film in film in film, Omul de Marmura e 100% postmodern, lucru remarcabil pentru anii '70 (ca sa nu mai zic ca Wajda avea scenariul din 1962, dar nu l-a putut produce decat intr-un scurt moment de deschidere a regimului). Dealtfel, in film, vorbeste deschis despre cenzura, filmul fiind in scurta vreme interzis, ceea ce nu e deloc surprinzator. Surprinzator e faptul ca, in primul rand, a reusit sa apara.
Omul de Fier (facut la "comanda" grevistilor din Gdansk) consemneaza pe viu nasterea primului sindicat liber din lumea comunista, “Solidarnosc” (Solidaritatea), care pina la urma a si provocat colapsul colosului rosu. In film apar multe scene reale din timpul grevelor de la Gdansk. Eroul fictiv, Maciej Tomczyk (Jerzy Radziwilowicz), “omul care a inceput revolta” este construit dupa Lech Walesa, fondatorul Solidaritatii. El e Omul de Fier (Walesa apare si in film; la Cannes circula bancul ca Walesa va lua si premiul pentru rol secundar).
Modul revolutionar in care a imbinat documentarul, cine-verite-ul, cu arta cinematica i-a adus lui Wajda un Palme d’Or. A contat desigur si curajul regizorului de a infrunta cenzura. Dealtfel, este una din rarele ocazii cind un film a influentat amploarea evenimentelor pe care le relata. Ambele filme sunt grele (la propriu si figurat). Persoanele neantrenate cu filmul de arta se vor simti ca dupa o zi de carat fier/marmura, dar senzatia de implinire de dupa vizionare e rarissima. Am realizat ca nu te poti chema cinefil daca nu ai vazut astea doua filme monumentale. Cand au rulat ultimele scene din Omul de Fier mi s-a facut pielea de gaina (Balada lui Janek Wisniewski). Vroiam si eu sa pornesc, atunci, pe loc, o revolutie. Sau mai multe.
In esenta, ambele pelicule vorbesc despre refuzul de a face compromisuri si pretul pe care trebuie sa-l platesti pentru asta. In Romania socialista, n-am avut prea multi eroi ca Birkut/Tomczyk/Walesa, care sa mearga pana la capat. “Capul plecat” prea multa vreme strimba coloana vertebrala. E cauza pentru care astazi, noi, romanii, suntem atat de dezbinati, individualisti si meschini. Nimic nu ne mai poate uni intr-un front comun (in afara de vreun meci de fotbal, eventual).
Mai sunt si raze de speranta. Cum e gestul recent al regizorului Razvan Georgescu, sustinut si de asociatia Documentor. In calitate de membru in comisia CNC de evaluare a proiectelor de film documentar, timisoreanul a denuntat gravele incalcari ale regulamentului si ale moralei. Poate ca oameni de marmura si de fier se gasesc pana la urma si pe la noi.
marți, 10 august 2010
Fanfan (1993)
Daca sunteti fani al Jeux d'Enfants, asa cum sunt si eu, cred ca veti gusta la fel de bine si jocul din Fanfan, o poveste de dragoste cu dureri de cap in care "stralucesc" doi frumosi actori francezi: Sophie Marceau si Vincent Perez. Realizat in 1993 de Alexandre Jardin, dupa nuvela pe care o scrisese tot el, Fanfan ofera cheia pentru rezolvarea ecuatie dragostei prin eliminarea necunoscutei numite 'sex'. Alexandre (Perez) e un tip cam deceptionat de iubire si blazat - considera ca sexul duce treptat la plafonare odata ce ai cunoscut ceea ce ravneai - aflat intr-o relatie de vreo 5 ani cu o tipa al carei simt al umorului inseamna sa-i faca cadou niste papuci de Sf Valentin. Cu perspectiva casatoriei in fata ochilor tipul se retrage pe o insula la unchiul sau pentru un pic de "reculegere". Ajungand noaptea nimereste in acelasi timp cu verisoara indepartata, Fanfan (Marceau), venita si ea in vizita la matusa ei. Doi tineri frumosi intr-o noapte ploioasa intr-o casa cu un singur pat. Fanfan nu sta mult pe ganduri, fiind genul de fata care papa prajitura imediat ce-o gaseste, dar Alexandre rezista avansurilor, destul de stangaci ce-i drept.
Din acel moment incepe o interesanta joaca du-te-ncolo vino-ncoa in care amandoi se indragostesc doar ca, in vreme ce Fanfan vrea sa consume iubirea imediat, Alexandre ar amana-o la infinit. Chiar isi face o promisiune sa o iubeasca vesnic dar sa nu ii spuna niciodata si in acelasi timp sa-i dea tot timpul dovezi de indiferenta. Pe principiul "esti cea mai buna prietena, esti ca o sora". Frustrant pentru Fanfan. Oricum sunt adorabili in lupta orgolilor, in felul cum cauta fiecare sa-si indeplineasca planul. In esenta amandoi sunt niste tacaniti cu probleme vechi in racordul sentimental - ea devorand barbati iar el cautand iubirea ideala. Dar "dansul" lor e misto prilejuind o gramada de scene amuzante, cum e cea cand servesc cina intr-o casa care nu le apartine si sunt surprinsi de proprietari. Sau cea in care el se muta in apartamentul alaturat si fara stirea ei schimba peretele despartitor cu o oglinda de voyeur. Din nefericire Alexandre trebuie sa mai dea ochii si cu viitoarea nevasta pentru a pune la cale nunta si cum dealtfel e si normal cele doua femei afla una de cealalta cerandu-i sa "aleaga".
Trebuie sa recunosc ca filmul asta mi-a placut si m-a enervat deopotriva, pentru ca daca privelistea a doi oameni indragostiti care-si provoaca intentionat suferinta pentru a dovedi "ceva" e interesanta, ideea in sine imi provoaca nesomn cand o traduc prin filtrul realitatii. Dar totul e bine cand se termina cu bine si daca ma gandesc un pic la coloana sonora si la faptul ca mi s-a oferit o priveliste superba cu sanii goi ai Sophiei Marceau, ei bine, filmul e delicios. Nu mai vorbesc de cat de bine s-au potrivit cei doi actori si de scena fabuloasa de dans "in oglinda" pe care o puteti vedea aici.
Trailer
Abonați-vă la:
Postări (Atom)