miercuri, 11 august 2010

Iron Man

DESPRE SOLIDARITATE IN CINEMA


Simteam de mult ca noua ca natie ne lipseste un “ceva” esential. Nu stiam exact ce, pina ce am vazut capodoperele polonezului Andrzej Wajda: Omul de Marmura (1976) si Omul de Fier(1981). In momentele tragice (si polonezii au avut cu duiumul) un popor isi gaseste forta in unitate si demnitate.

Omul de Marmura surprinde deceptia unui idealist naiv si lupta sa aproape neintrerupta pentru pastrarea verticalitatii. Birkut (Jerzy Radziwilowicz) este muncitor-erou, intr-o perioada in care stahanovismul era aproape 100% religie. Zidarul-voluntar ajunge "statuie-vie" si apoi este repede daramat de regim, cind da primele semne de constinta.

Douazeci de ani mai tarziu, Agnieszka (superba Krystyna Janda), curajoasa studenta la film, vrea sa-si faca lucrarea de diploma despre viata acestui erou cazut. Ii reconstituie "cresterea si decaderea" din pseudo-filmulete de arhiva (intre care cele mai remarcabile scene sunt cele din timpul recordului la zidit caramizi, care mi-au amintit, nu stiu de ce, de absurdul concurs de infulecat-viteza din Taxidermia). Simultan cu construirea orasului-nou (Novy Huta) observam construirea Omului Nou, de tip stalinist. Sau, mai bine, deconstruirea lui.

Film in film in film, Omul de Marmura e 100% postmodern, lucru remarcabil pentru anii '70 (ca sa nu mai zic ca Wajda avea scenariul din 1962, dar nu l-a putut produce decat intr-un scurt moment de deschidere a regimului). Dealtfel, in film, vorbeste deschis despre cenzura, filmul fiind in scurta vreme interzis, ceea ce nu e deloc surprinzator. Surprinzator e faptul ca, in primul rand, a reusit sa apara.



Omul de Fier (facut la "comanda" grevistilor din Gdansk) consemneaza pe viu nasterea primului sindicat liber din lumea comunista, “Solidarnosc” (Solidaritatea), care pina la urma a si provocat colapsul colosului rosu. In film apar multe scene reale din timpul grevelor de la Gdansk. Eroul fictiv, Maciej Tomczyk (Jerzy Radziwilowicz), “omul care a inceput revolta” este construit dupa Lech Walesa, fondatorul Solidaritatii. El e Omul de Fier (Walesa apare si in film; la Cannes circula bancul ca Walesa va lua si premiul pentru rol secundar).

Modul revolutionar in care a imbinat documentarul, cine-verite-ul, cu arta cinematica i-a adus lui Wajda un Palme d’Or. A contat desigur si curajul regizorului de a infrunta cenzura. Dealtfel, este una din rarele ocazii cind un film a influentat amploarea evenimentelor pe care le relata. Ambele filme sunt grele (la propriu si figurat). Persoanele neantrenate cu filmul de arta se vor simti ca dupa o zi de carat fier/marmura, dar senzatia de implinire de dupa vizionare e rarissima. Am realizat ca nu te poti chema cinefil daca nu ai vazut astea doua filme monumentale. Cand au rulat ultimele scene din Omul de Fier mi s-a facut pielea de gaina (Balada lui Janek Wisniewski). Vroiam si eu sa pornesc, atunci, pe loc, o revolutie. Sau mai multe.




In esenta, ambele pelicule vorbesc despre refuzul de a face compromisuri si pretul pe care trebuie sa-l platesti pentru asta. In Romania socialista, n-am avut prea multi eroi ca Birkut/Tomczyk/Walesa, care sa mearga pana la capat. “Capul plecat” prea multa vreme strimba coloana vertebrala. E cauza pentru care astazi, noi, romanii, suntem atat de dezbinati, individualisti si meschini. Nimic nu ne mai poate uni intr-un front comun (in afara de vreun meci de fotbal, eventual).

Mai sunt si raze de speranta. Cum e gestul recent al regizorului Razvan Georgescu, sustinut si de asociatia Documentor. In calitate de membru in comisia CNC de evaluare a proiectelor de film documentar, timisoreanul a denuntat gravele incalcari ale regulamentului si ale moralei. Poate ca oameni de marmura si de fier se gasesc pana la urma si pe la noi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.