Marele Ecran: iunie 2024

luni, 24 iunie 2024

TIFF 2024 (IV)

Răzvan a avut o ediție cu număr record de vizionări: 32 de filme în nouă zile, adică o medie de aprox trei filme și jumătate pe zi (cam cât media golurilor pe meci de la Campionatul European de fotbal, după cum observă el), o experiență completă și sățioasă (o supradoză?) care îl va ține până la Ceau, Cinema! Urmează rândurile scrise din alergare despre ultimele titluri prinse la Cluj, câteva foarte așteptate. Mulțumim și noi, Răzvan pentru transmisie.

22. Prind la matineu un “Cadru permanent” (de Laura Ferrés) și-mi rămân pe retină scene desprinse parcă din emisiuni TV din anii '90, când firme de publicitate căutau ‘fețe’ care să le vândă produsele. În urmă cu 50 ani, fața putea să fie o icoană cu Maica Domnului (“Sfânta Maria Aspirina Bayer”) protectoarea unei fete de 12 ani însărcinată, căreia i se pierde urma. O regăsim în zilele noastre în anonimitate, sărăcie și într-o relație de prietenie cu căutătoarea de talente de la o agenție de publicitate. De fapt, ce caută personajul este vindecarea.

23. Urmează un maraton de peste 3 ore cu iranianul Oktay Baraheni.“Bătrânul burlac” mă ia prizonier fără să realizez durata 'detenției'. Mă captivează relația dură a bătrânului cu cei doi fii pe care nu-i lasă să evolueze, deși sunt adulți de 30 și, respectiv, 40 de ani. Să locuiești cu părinții până la aceste vârste nu e neobișnuit în societatea iraniană. Obiceiurile sunt înapoiate și aproape orice se poate cumpăra cu bani, în afara dragostei. Când oportunitatea pentru dragoste se mută la etajul de deasupra, rivalitatea improbabilă dintre fiul cel mare și bătrânul burlac atinge cote jenante, chiar umilitoare. Suntem ținuți neîntrerupt cu sufletele la gură, tensiunea fiind prelungită până și în timpul genericului final (poate pentru a mai atenua din șocul la care suntem supuși).

24. “Ziua lui Kalman” (de Szabolcs Hajdu) vine aproape ca un desert după filmul precedent, deși se bagă în sufletul a două cupluri și scoate de acolo tot ce miroase rău. O face elegant, neforțat și gradual. E ca un joc de-a viața, care ne reamintește că nu există cuplu perfect, dar că lucrurile se pot aranja cumva până la urmă.

25. În “Săptămâna mare”, Andrei Cohn (Arest, Acasă la tata) ne face martorii istoriei. Istoria de pe la 1900, când erau la zi glumele cu negustori și hangii evrei. Filmul nu e o glumă, ci cuprinde între două acte violente explozive o încercare de reconstituire a acelui univers în care mai multe naționalități încercau să trăiască împreună. Pentru nereușitele conviețuirii, înțelegem că nu doar politicul a fost de vină ci și mentalitatea colectivă.

26. Mi-a plăcut mult „Hipnoza” (de Ernst De Geer), mai ales că aduce în prim plan o problemă cu care se confruntă societatea noastră din ce în ce mai pregnant – lipsa de autenticitate. Fiecare om are câte un gol mai mic sau mai mare pe care încearcă să-l umple cu ce găsește neautentic în jur. În schimb, dacă reușește să ajungă la sursa golului inițial (aici cu ajutorul hipnoterapiei), lucrurile încep să se îndrepte, nu neapărat într-un mod agreabil pentru cei din jur. Vera și Andre formează un cuplu aparent sudat, atât pe plan personal, cât și în business. Lucrează la o aplicație de impact la nivel mondial, însă când planul de business se suprapune cu autenticitatea Verei, lucrurile încep să derapeze. De aici totul se derulează parcă sub hipnoză, fiindcă Andre devine și el “autentic”.

27. Thriller-ul sentimental al cunoscutului regizor italian Daniele Luchetti, „Încredere”, vine la timpul potrivit. Îmi creează un spațiu subtil de freamăt și de neîncredere că personajul principal, un prestigios profesor de literatură, face cele mai bune alegeri. Iubirea vieții și fosta sa elevă, Nadia (Vittoria Puccini), deși trăiește peste ocean, îi are destinul în mână cu un secret care îl poate distruge. Reciproca e și ea adevărată, așa că suntem părtași la zbuciumul (imaginației) omului care nu se poate decide dacă să aibă sau nu „încredere” în fosta elevă, confidentă și parteneră de viață.

28. “Dincolo de granițe” (mai inspirat poate în engleză – Crossing, de Levan Akin) îmi face poftă de călătorit în Georgia, la Batumi și apoi la Istanbul - pe hartă, o distanță de 1300 de kilometri care pare la fel de mare ca aceea căscată între protagoniștii georgieni: Lia, o profesoară la pensie și Achi, „golănașul” cu suflet mare care o însoțește la Istanbul în căutarea unei nepoate trans. Povestea căutării merge în paralel, dar și intersectându-se, cu povestea comunității trans din marele oraș, vulnerabile în fața abuzurilor autorităților. Picanteriile mustesc în zona mai puțin cunoscută a Istanbulului. O lume plină de tentații, sărăcie și mizerie, pe fundalul căreia se dezvoltă o relație sinceră și parentală între Lia și Achi.

29. Contrariat de titlu („Ext. Masina. Noapte”) dar și atras de numele regizorului Andrei Crețulescu și a actorilor de primă mână (Rodica Lazăr, Dorian Boguță, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu), intru curios la film și ies confuz. Parafrazez ce scriu alții: “e genul de film pe care, dacă știi despre ce e vorba, n-are niciun sens să-l mai vezi; un film reuşit are nevoie de trei scene bune şi de niciuna proastă. Ăsta are doar trei scene - deci da”. Îmi rămân în cap două dintre cele trei scene: una în care arunc o ocheadă la ce e în spatele unui proces de shooting și alta în care trag cu urechea la o discuție despre “frică și ficțiune”.

30. Încep pe plajele stâncoase ale Bulgariei ultima zi de Tiff, la “Rusalka”, cu aceeași Rodica Lazăr (aici alături de Maia Morgenstern) și în prezența regizorului Claudiu Mitcu. Se pare că luxosul resort de la Rusalka, de notorietate printre cei care aleg să meargă vara în Bulgaria, e mult mai dezolant, iar poveștile cu șoareci prin camere sunt la fel de cunoscute. Pentru cei cinci prieteni din film, tradiționalul concediu de peste 20 de ani în aceeași stațiune e un cadru perfect pentru a-și regla socotelile și pentru a aștepta inevitabilul. Nu e nici Youth, nici Triangle Of Sadness. O contemplare, rămâne totuși o contemplare, fără a fi nevoie de deznodământuri prea tragice.

31. „Clasat” (de Horia Cucuta și George Ganaeaard) se folosește de motivul unei anchete jurnalistice, extrem de credibile, pentru a aborda tema AI, respectiv a impactului pe care o poate avea asupra lumii un AI proiectat pentru a controla un popor întreg. Cu toate ingredientele unei anchete veridice, realizatorii sapă după un răspuns, cu răbdare, cu credibilitate și cu multă îndârjire. Mă întreb un pic bulversat dacă textele de la sfârșit sunt facute de inteligența artificială sau 'scrise' de viața reală.

32. Deși am ratat câteva filme românești, mă bucur că am prins ultimul film al lui Emanuel Pârvu, “Trei kilometri până la capătul lumii”. Pe scurt, când un adolescent e agresat de un consătean pe motiv de homosexualitate, se încearcă mușamalizarea evenimentului pentru a nu face satul de râs. Filmat în Deltă, la Sfântu Gheorghe, cu scene desprinse din “rai”, intrăm încet-încet în „iadul” personajelor (formulă furată de la regizor, prezent pe scenă la sfârșit). Printre dramă și un dram de umor, intrăm un pic și în raiul dragostei dintre tânăr și prietena (amica) lui, care pare totuși fragil și insuficient. Rămân emoționat după film de dilema morală, deși mult-discutată, parcă insuficient pusă în practică (părinții ar trebui să ofere dragoste necondiționată copiilor). Următoarea proiecție va avea loc chiar la Sfântu Gheorghe, la festivalul Anonimul. (corespondență de Răzvan Băloi)

vineri, 21 iunie 2024

TIFF 2024 (III)

Maratonul lui Răzvan continuă la Cluj cu alte șapte titluri.

15. “Frate de-o vară” (de Joren Molter) Când o familie se destramă, de multe ori rolurile dintre părinți și copii se pot inversa. Aici avem un tată instabil și imatur, așa că unul dintre fii săi își asumă responabilități care îl depășesc, în special îngrijirea unui frate bolnav, semi-paralizat. Viața e cel mai bun profesor, așa că unde mai există intenții bune și candoare, parcă mai există și speranță. Relațiile dintre oamenii din film sunt la nivel de parc de rulote, dar în spatele aparențelor se ascund comori neșlefuite.

16. Mă uimește “Fata îndărătnică” a indianului Vinothraj Palani prin superbele cadre din India rurală, prin cutumele arhaice ținute în viață de comunități întregi, de superstiții și vrăjitorii, de naturalețea cu care majoritatea familiilor aranjează căsătoriile fiicelor cu bărbați din aceeași castă, chiar dacă aceștia dau dovadă de brutalitate și încăpățânare. Anna Ben, actrița din rolul principal, răspunde la întrebări după film și e destul de vorbăreață, contrastând cu personajul său din film, care are doar câteva replici.

17. „Râul”, de Junta Yamaguchi e un „Groundhog Day” japonez, plin de umor și filozofie de viață, însă mai light și ușor de urmărit, spre deosebire de fratele său mai mare. Secțiunea Focus Japan include curajos și astfel de titluri fantasy care fac deliciul unei săli pline cu amatori de cultură japoneză, lucru apreciat zilele trecute și de ambasadorul Japoniei în România.

18. Am continuat să explorez această cultură la “Concurentul” (de Clair Titley). Mai mult decât un documentar, e un film hibrid care reconstituie prima emisiune TV gen Big Brother dar o face în stilul lui “Truman Show”. Cu un impact năucitor în Japonia la sfârșit anilor ‘90, emisiunea naște un personaj aparte: comediantul Nasubi (vânătă) care trăiește într-o cameră (gol pușcă) doar din ce câștigă din premiile oferite de reviste timp de 15 luni și e filmat 24/24. Devine erou național în timpul cutremurului de la Fukushima din 2011 și unul universal după cutremurul din Nepal din 2015. Clair Titley, invitat la Cluj, ne face să înțelegem relația specială, aproape bolnăvicioasă dintre Nasubi și celebrul producător al show-ului TV, Toshio Tsuchiya.

19. “Piscina” (de Helena Stefánsdóttir) e ca un roman-thriller islandez la modă prin anii 2000, în care personajele ascund întotdeauna ceva. Secrete de familie sunt ascunse în pereții unei case fără vârstă, de lemn, care scârțaie la fiecare pas. Lilja are 18 ani și alege să locuiască o perioadă de timp cu bunicii și cu un unchi grav bolnav. În piscina de la subsol bunica face niște ritualuri la limita dintre religie și vrăjitorie, muzica sumbră și reflexia apei se propagă peste tot, dezvăluind treptat putregaiul anticipat.

20. “Day Tripper” (de Yanqi Chen) arată o societate chineză distopică inedită, în care oameni de rând se zbat într-o lume fără sens. Se zbat încet, resemnați, cu mișcări enervant de lente și de charaghioase. Un dulap nu intră pe ușă, oamenii concediați primesc ca amintire monitorul pe care au lucrat, un grup de adolescenți încearcă să asigure respectarea regulilor publice, iar alții așteaptă un autobuz care nu ajunge niciodată.

21. “Pelikan Blue” (de László Csáki), din secțiunea Ziua maghiară e delicios atât prin imaginile animate îmbinate cu imagini de arhivă, cât și prin subiectul său din istoria recentă a Ungariei. La sfârșitul anilor ‘80 granițele s-au deschis dar oamenii n-aveau bani să călătorească. Câțiva tineri pornesc o industrie de falsificare a biletelor de tren internaționale, folosind hârtia de indigo albastră de la firma Pelikan. Deviza grupului:“să furi de la privat e o fărădelege, dar să furi de la stat e o mândrie!”

(corespondență de Răzvan Băloi)

marți, 18 iunie 2024

Tiff 2024 (II)

Corespondența lui Răzvan continuă cu alte șapte cronicuțe la cald de la Cluj.

8. “Touché”, cu un titlu foarte potrivit, din secțiunea Game On a festivalului m-a “atins” mai mult decât credeam și am povestit cu mult interes după film cu regizoarea Martina Moor ca să înțeleg de unde a avut răbdarea să urmărească timp de peste 10 ani cariera sportivă a campioanei mondiale la scrimă, Nathalie Moehllhausen. Drumul n-a fost ușor, presărat cu renunțări, despărțiri, dar și cu multă tenacitate. Mi-a amintit că pentru a-ți împlini un vis trebuie să mergi până la capăt. Povestea însă continuă. Vara aceasta, Natalie merge la Jocurile Olimpice din Franța.

9. “Reprezentația” de Shira Piven, prezentă la Cluj și extrem de emoționată, atinge un subiect veșnic sensibil: cât de departe ești dispus să mergi pentru carieră atunci când totul în jurul tău urlă a renunțare, a abuz și, ca miza să fie și mai mare, a nazism? Deși e ficțiune, filmul pare desprins din realitatea anului 1937 din Berlin, când Hitler încă nu pornise apocalipsa, și avea timp de câte un spectacol. Harold May e evreu american, dar e și cel mai bun dansator de step. Are o dilemă existențială atunci când dansează pe scenă în fața Fuhrerului, iar când contractul i se prelungește va trebui să aleagă între bine și rău, între bani și prieteni, între viață și moarte. Amănunt interesant: Bucureștiul era prima opțiune pentru filmări, dar s-a ales Bratislava din rațiuni financiare, dar și prin asemănarea clădirilor cu vechiul Berlin.

10. Dragan Bjelogrlic, regizor și actor în “Păzitorii formulei” are curaj să sape în trecutul îngropat în tăcere și negare ale unei foste Yugoslavii comuniste și să scoată de acolo un personaj mai puțin cunoscut al istoriei, dar cu un impact major asupra vieții noastre din prezent: doctorul Georges Mathé, realizatorul cu succes al primului transplant de măduvă osoasă efectuat vreodată pe oameni. Și mai mult, transplantul respectiv are directă legătură cu proiectul abandonat al bombei atomice, care, privit în lumina evenimentelor actuale aprinde imaginația sălii arhipline. Regizorul e nevoit să răspundă la o șarjă de întrebări pertinente, inlcusiv să-mi lămurească întrebarea dacă proiectul spațial iugoslav, descris în mockumentarul “Huston, We Have a Problem” are sau nu un sâmbure de adevăr.

11. Tomas Vengris dă viață unui apartament din Vilnius pe cale de a se prăbuși, dar în care mai locuiesc cinci povești și jumătate de amor. “AirBnB în Vilnius” e despre dragoste, un pic de voyeurism, dar cel mai mult despre discreție. Vedem 5 turiști cazați de-a lungul timpului în apartament și pe măsură ce poveștile lor par din ce în ce mai dramatice, apartamentul e tot mai amenințat cu prăbușirea de un subsol fragil. Regizorul explică după proiecție jocul camerei de filmat care apare în cele mai ciudate unghiuri prin faptul că apartamentul-personaj e chiar al lui. Intimitatea este, deci, la ea acasă.

12. “Erecția lui Toribio Bardelli” (r. Adrian Saba) se vede în cinemaul de cartier modern, Dacia, din Mănăștur. O lume peruană plină de empatie și umanitate, dar și frustrarea personajului principal care află prea târziu -după moartea soției,- și ultimul, că a fost toată viața încornorat. Răzbunarea e singurul scop care i-a rămas în viață, chiar dacă prin aceasta îi va afecta pe cei trei copii ai săi, care la rândul lor își trăiesc pe fundal propriile drame, una mai intensă ca alta.

13. Vine timpul să mai și plângem, căci “Celălalt fiu” (din secțiunea Competiție), al argentinianului Sebastián Quebrada e de o tristețe fără margini. Deși începe într-o notă veselă - viața unei găști de adolescenți cu toate învolburările ei-, o moarte violentă face totul în jur să se prăbușească, inclusiv în sala de cinema. Simt cum publicul își ține răsuflarea și o senzație de vertij mă cuprinde. Și parcă ne învăluie pe toți din sală. Aflăm ulterior de la regizor că e inspirat dintr-o experiență personală, ceea ce explică și titlul. Totuși, plec confuz, iar reverberațiile tristeții persistă îndelung.

14. Închei ziua într-o notă optimistă, în aer liber, în Piața Unirii cu “Voy! Voy! Voy!” al egipteanului Omar Hilal. Încercările jovialului și amoralului Hassan de a evada din Egipt prin căsătoria cu o nemțoaică bătrână “mor” din fașă, așa că oportunitatea de a călători în Europa cu o echipă de fotbal de nevăzători nu trebuie ratată. Plin de picanterii și fără stereotipuri locale. Oamenii beau bere, merg la film, fură, înșeală și se prefac. Rețeta comediei e dusă pâna la ultimele consecințe. Chiar și atunci când crezi că mai există oameni corecți și morali, realitatea e alta. (corespondență de Răzvan Băloi)

duminică, 16 iunie 2024

Tiff 2024 (I)

CRONICI DE RĂZVAN BĂLOI

Răspund prezent și la această ediție de TIFF, o ediție care pare mai matură, nemaiavând nevoie de o susținere așa de mare cu reclame, tam-tamuri și tot tacâmul. Așadar:

1. “Un silence” de Joachim Lafosse e un film belgian, cu un subiect belgian, abuzul sexual contra unui minor, dar cu doi actori de primă mână francezi: Daniel Auteuil și Emmanuelle Devos. Cu un subiect greu, filmul e ușor de urmărit: deși începe cu sfârșitul și nu dezvăluie din prima “quelque-chose-ul”, gradual ni se dezvăluie de ce a fost nevoie de 30 de ani de tăcere pentru a ascunde un abuz. Trecând peste jena firească și pseudo-empatia pentru abuzator ce te încearcă și te încarcă, accepți că nu se poate fugi de trecut oricât de mult ai regreta în prezent iar dacă și prezentul e compromis, atunci viitorul sună chiar sumbru.

2. “Cele 7 binecuvântări” (“Sheva Brachot”, Ayelet Manehemi) vin împachetate cu mult umor, cu un pic de candoare, dar și cu alt subiec greu de dus, desprins din realitate: abandonul la naștere sau din fragedă pruncie în favoarea rudelor care nu pot avea copii sau care pur și simplu sunt mai înstăriți și își permit luxul de a nu trece prin toate traumele și emoțiile unei nașteri. Filmul ia poziție împotriva acestui fenomen, pare-se cutumizat printre familii de evrei, dar oferă și un ghid de înțelegere a tradițiilor acestora și a relațiilor tumultoase, pline de patos, cu certuri și împăcări recurente. Are și o accelerare bună: trece de la comedie, la tragedie și spre final – la documentar.

3. Cum m-am abonat și la secțiunea Mini Tiff, “Calea spre excelență”/”La voie royale” a lui Frederic Mermoid nu mi se pare “mini-abordată”, ci surprinzător de cuprinzătoare, dezvăluind o societate franceză divizată, fragilă și un aspect mai puțin cunoscut la noi: accesul deloc ușor la studii universitare/superioare. Înțelegem că accesul la excelență nu e deloc facil pentru cei din clasa de mijloc, clasă reprezentată aici de fermieri, care pentru o viață mai bună au la îndemână doar proteste violente (cealaltă cale pare de neatins). Dar Sophie, o fată de fermier, e convinsă că poate rupe această barieră și poate trece la un nivel superior academic pentru a urca social. Oare va reuși?

4. Am continuat tot la categoria “mini”, cu un Blondi fermecător al one-woman show-ului Dolores Fonzi (regizor, scenarist și personaj principal), dar care mi-a părut „maxi” prin puritatea sufletească emanată de absolut toate personajele din film. Un „coming-of-age” pentru adulții din film (în timp ce copiii știu ce vor și o fac natural, părinții lor sunt imaturi și un pic bosumflați). Filmul este și un, „mini” road-movie, dar și o mărturie a vieții de zi din Argentina, unde consumul de iarbă, mersul la concerte și hoax-urile sunt la ordinea zilei.

5. “Amal” al lui Jawad Rhalib lovește tot din zona stereotipurilor belgiene, așa că nu mă mir prea mult când văd conflictele din comunitatea islamică belgiană. Practic un “crash-cultures” care nu poate să trăiască fără aceste ciocniri. De data asta, pornesc dintr-o școală laică, unde profesoara de literatură Amal, jucată impecabil de Lubna Azabal (cunoscută din “Rebel”, 2022) încearcă să le cultive elevilor libertatea de exprimare și gândire. În sânul comunității musulmane din care aceștia fac parte, aceste libertăți sunt îngrădite, iar scânteia aprinsă în școală pornește un foc care o face să se dividă, să se dezvăluie și într-un final să sufere. Primul “film Tiff” văzut la ediția de față (prietenii știu de ce😀)!

6. “Răpirea” lui Karan Tejpal ne explică de la început că societatea indiană e împărțită în două și noi vedem pe ecran ce se întâmplă când acestea se întâlnesc. Doi frați din “upper society”, invitați la o nuntă extravagantă sunt nevoiți să ajute o mamă din „lower class” a cărei copil fusese răpit într-o gară. Observăm cum sentimente înălțătoare, de o umanitate profundă, se amestecă cu un realism de o brutalitate specifică celor care nu mai au nimic de pierdut. Ingredientele emoționale sunt amestecate printre personajele celor două lumi antagonice și relațiile dintre acestea au o dinamică imprevizibilă, toate acestea dezvoltând un thriller decent, cu răsturnări de situație și dramatism. Valoroase sunt și imaginile superbe surprinse în partea rurală a Indiei, dar și evoluția relației dintre cei doi frați.

7. “It’s not my film” ne-o aduce pe fermecătoarea Maria Zbąska pe scenă pentru a ne răspunde cel puțin la întrebarea de ce nu găsim filmul pe IMDB sau pe Rotten Tomatoes? Nu mai apuc să o întreb însă nimic la sfărșit, căci sunt captivat de frumusețea cadrelor cu Marea Baltică și a sufletelor celor doi protagoniști, un cuplu prins într-o relație de lungă durată care pare că nu mai merge. Până aici – nimic nou și când se aprinde lumina în sală mă uit în jur și văd că filmul a atras ca un magnet o grămadă de cupluri care vor să găsească probabil o soluție la erodarea care apare firesc în orice relație. Putred pe din afară, lemnul are însă viață în el și cei 400 de km parcurși de cei doi pe malul mării în plină iarnă pentru a-și salva relația curăță tot ce e stricat pe dinafară, pentru a face loc vieții dinăuntru.

Pagini