luni, 24 iunie 2024
TIFF 2024 (IV)
Răzvan a avut o ediție cu număr record de vizionări: 32 de filme în nouă zile, adică o medie de aprox trei filme și jumătate pe zi (cam cât media golurilor pe meci de la Campionatul European de fotbal, după cum observă el), o experiență completă și sățioasă (o supradoză?) care îl va ține până la Ceau, Cinema! Urmează rândurile scrise din alergare despre ultimele titluri prinse la Cluj, câteva foarte așteptate. Mulțumim și noi, Răzvan pentru transmisie.
22. Prind la matineu un “Cadru permanent” (de
Laura Ferrés) și-mi rămân pe retină scene desprinse parcă din emisiuni
TV din anii '90, când firme de publicitate căutau ‘fețe’ care să le vândă
produsele. În urmă cu 50 ani, fața putea să fie o icoană cu Maica
Domnului (“Sfânta Maria Aspirina Bayer”) protectoarea unei fete de 12 ani însărcinată, căreia i se pierde urma. O regăsim în zilele noastre în anonimitate, sărăcie și într-o relație de prietenie cu căutătoarea de talente
de la o agenție de publicitate. De fapt, ce caută personajul este
vindecarea.
23. Urmează un maraton de peste 3 ore cu iranianul Oktay Baraheni.“Bătrânul burlac”
mă ia prizonier fără să realizez durata 'detenției'. Mă captivează relația dură a
bătrânului cu cei doi fii pe care nu-i lasă să evolueze, deși sunt
adulți de 30 și, respectiv, 40 de ani. Să
locuiești cu părinții până la aceste vârste nu e neobișnuit în societatea iraniană. Obiceiurile
sunt înapoiate și aproape orice se poate cumpăra cu bani, în afara
dragostei. Când oportunitatea pentru dragoste
se mută la etajul de deasupra, rivalitatea improbabilă dintre fiul cel
mare și bătrânul burlac atinge cote jenante, chiar umilitoare. Suntem ținuți neîntrerupt cu sufletele la gură, tensiunea
fiind prelungită până și în timpul genericului final (poate pentru a mai atenua
din șocul la care suntem supuși).
24. “Ziua lui Kalman” (de
Szabolcs Hajdu) vine aproape ca un desert după filmul precedent, deși
se bagă în sufletul a două cupluri și scoate de acolo tot ce miroase rău. O face
elegant, neforțat și gradual. E ca un joc de-a viața, care ne
reamintește că nu există cuplu perfect, dar că lucrurile se pot aranja cumva până la urmă.
25. În “Săptămâna mare”, Andrei Cohn (Arest, Acasă la tata)
ne face martorii istoriei. Istoria de pe la 1900, când erau la zi glumele cu negustori și hangii evrei. Filmul nu e o glumă, ci
cuprinde între două acte violente explozive o încercare de reconstituire
a acelui univers în care mai multe naționalități încercau să trăiască
împreună. Pentru nereușitele conviețuirii,
înțelegem că nu doar politicul a fost de vină ci și mentalitatea
colectivă.
26. Mi-a plăcut mult „Hipnoza” (de Ernst De Geer), mai ales că aduce în prim plan o problemă cu care se confruntă societatea
noastră din ce în ce mai pregnant – lipsa de autenticitate. Fiecare om
are câte un gol mai mic sau mai mare pe care încearcă să-l umple cu ce
găsește neautentic în jur. În schimb, dacă reușește să ajungă la sursa golului inițial (aici cu ajutorul hipnoterapiei), lucrurile
încep să se îndrepte, nu neapărat într-un mod agreabil pentru cei
din jur. Vera și Andre formează un cuplu aparent sudat, atât pe plan
personal, cât și în business. Lucrează la o aplicație de impact la nivel mondial, însă când planul de business se suprapune cu autenticitatea Verei, lucrurile încep să
derapeze. De aici totul se derulează parcă sub hipnoză, fiindcă
Andre devine și el “autentic”.
27. Thriller-ul sentimental al cunoscutului regizor italian Daniele Luchetti, „Încredere”, vine
la timpul potrivit. Îmi creează un spațiu subtil de freamăt și de
neîncredere că personajul principal, un prestigios profesor de literatură, face cele mai bune alegeri. Iubirea vieții și fosta
sa elevă, Nadia (Vittoria Puccini), deși trăiește peste ocean, îi are destinul în mână cu un secret care îl poate distruge. Reciproca e și ea adevărată, așa că suntem părtași la zbuciumul (imaginației) omului care nu se poate decide dacă să aibă sau nu „încredere” în fosta elevă, confidentă și parteneră de viață.
28. “Dincolo de granițe” (mai inspirat poate în engleză – Crossing, de Levan Akin) îmi
face poftă de călătorit în Georgia, la Batumi și apoi la Istanbul - pe hartă, o distanță de 1300 de kilometri care pare la fel de mare ca aceea căscată între protagoniștii georgieni: Lia, o profesoară la pensie și Achi, „golănașul”
cu suflet mare care o însoțește la Istanbul în căutarea unei nepoate trans. Povestea căutării merge în paralel, dar și
intersectându-se, cu povestea comunității trans din marele oraș,
vulnerabile în fața abuzurilor autorităților. Picanteriile mustesc în zona
mai puțin cunoscută a Istanbulului. O lume plină de tentații, sărăcie și mizerie, pe fundalul căreia se dezvoltă o relație sinceră și parentală între Lia și Achi.
29. Contrariat de titlu („Ext. Masina. Noapte”) dar și atras de numele regizorului Andrei Crețulescu și a actorilor de primă mână (Rodica Lazăr, Dorian Boguță, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu), intru curios la film și ies confuz. Parafrazez ce scriu alții:
“e genul de film pe care, dacă știi despre ce e vorba, n-are niciun sens
să-l mai vezi; un film reuşit are nevoie de trei scene bune şi de
niciuna proastă. Ăsta are doar trei scene - deci da”. Îmi rămân
în cap două dintre cele trei scene: una în care arunc o ocheadă la ce e în
spatele unui proces de shooting și alta în care trag cu urechea la o
discuție despre “frică și ficțiune”.
30. Încep pe plajele stâncoase ale Bulgariei ultima zi de Tiff, la “Rusalka”, cu aceeași Rodica Lazăr (aici alături de Maia Morgenstern) și în prezența regizorului Claudiu Mitcu. Se pare că luxosul resort de la Rusalka,
de notorietate printre cei care aleg să meargă vara în Bulgaria, e mult mai dezolant, iar poveștile cu șoareci prin camere sunt la
fel de cunoscute. Pentru cei cinci prieteni din film, tradiționalul concediu de peste 20 de ani în aceeași stațiune e un
cadru perfect pentru a-și regla socotelile și pentru a
aștepta inevitabilul. Nu e nici Youth, nici Triangle Of Sadness. O contemplare, rămâne totuși o contemplare, fără a fi nevoie de
deznodământuri prea tragice.
 |
31. „Clasat” (de Horia Cucuta și George Ganaeaard) se folosește de motivul unei anchete jurnalistice, extrem
de credibile, pentru a aborda tema AI, respectiv a impactului pe
care o poate avea asupra lumii un AI proiectat
pentru a controla un popor întreg. Cu toate ingredientele unei anchete
veridice, realizatorii sapă după un răspuns, cu răbdare, cu credibilitate și
cu multă îndârjire. Mă întreb un pic bulversat dacă textele de la
sfârșit sunt facute de inteligența artificială sau 'scrise' de viața reală.
32. Deși am ratat câteva filme românești, mă bucur că am prins ultimul film al lui Emanuel Pârvu, “Trei kilometri până la capătul lumii”.
Pe scurt, când un adolescent e agresat de un consătean pe
motiv de homosexualitate, se încearcă mușamalizarea evenimentului pentru a nu face satul de
râs. Filmat în Deltă, la Sfântu Gheorghe, cu scene desprinse din “rai”,
intrăm încet-încet în „iadul” personajelor (formulă furată de la regizor,
prezent pe scenă la sfârșit). Printre dramă și un dram de umor, intrăm un pic și în raiul dragostei dintre tânăr și prietena
(amica) lui, care pare totuși fragil și insuficient. Rămân emoționat după film de dilema morală, deși mult-discutată, parcă
insuficient pusă în practică (părinții ar trebui să ofere dragoste
necondiționată copiilor). Următoarea proiecție va avea loc chiar la
Sfântu Gheorghe, la festivalul Anonimul. (corespondență de Răzvan Băloi)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.