Marele Ecran: Back2Back

Se afișează postările cu eticheta Back2Back. Afișați toate postările

miercuri, 20 decembrie 2023

3 din '23

TOPUL MARELE ECRAN & PRIETENII

Nu am mai făcut acest exercițiu de câțiva ani, de pe vremea când blogul era activ și scriau mai mulți oameni aici. Să-i spunem miracolul Crăciunului. Ne-am adunat din nou preferințele, cu rezerva că nu am văzut nicicare cât și-ar fi dorit pentru a avea o imagine completă (dar cine o mai are?). Am pus recomandările la un loc măcar cu gândul de a servi de inspirație pentru alți iubitori de film. Lista lungă, sărăcia omului: am plecat de la ideea alegerii unui singur film (de ficțiune), a unui documentar și a unui serial care ne-au mișcat anul acesta. În final se vor vedea multe abateri de la regula auto-impusă, dar sperăm că măcar nu ne-am întins prea tare. După principiul care guvernează sezonul (the more the merrier), am invitat și câțiva colaboratori mai vechi sau, pur și simplu, confrați întru cinema. Ilustrațiile au fost făcute de Felix (Waka_X) cu trucurile lui magice și surprind, printre altele, marea bucurie a anului pentru timișoreni (s-a luminat din nou marele ecran de la Timiș). Sperăm ca 2024 să ne aducă și deschiderea cinematografului Studio.

ADINA BAYA

The Zone of Interest. Pentru cum portretizează ”banalitatea răului” (torționarul trăindu-și visul mic burghez) și pentru cum sunetul construiește o poveste paralelă în film. Dar poate mai ales pentru că Jonathan Glazer ne obligă să medităm profund la definiția umanității. Nu doar în contextul Holocaustului. Metafora poate fi ușor aplicată aici și acum, când „dincolo de ziduri” (sau de graniţele Europei) se întâmplă atâtea grozăvii pe care alegem des să nu le privim în faţă, hrănind iluzia că gardurile cu care ne înconjurăm pot crea o insulă paradisiacă.

Anatomy of a Fall. Pentru cum intră în miezul mlăștinos al unui mariaj între doi scriitori, unde realitatea și ficțiunea se combină într-un mix otrăvitor. Pentru cum Justine Triet cultivă atent incertitudinea la tot pasul și o împletește în jurul tău ca un fel de cocon în care stai nemișcat cu ochii lipiți de ecran, în timp ce noi și noi detalii îți pun părerile la încercare. L-a ucis sau nu? Aproape nu mai contează până la final.

Tár. Deși s-a lansat la final de 2022, eu l-am văzut abia în 2023 și mi-a rămas adânc în minte, așa că îl las aici. Pentru că, la fel ca cele două de mai sus, în al căror centru se află superba Sandra Hüller, și aici povestea e ținută de un personaj feminin care eclipsează tot restul distribuției: Cate Blanchett. Pentru cum vorbește despre muzică și pentru cât de finuț subminează stereotipurile și se joacă (niciodată nu știi din ce direcție) cu temele obsedante ale Hollywood-ului, de la feminism la cancel culture.

BOGDAN PUȘLENGHEA

Seriale n-am văzut, iar documentarele românești de anul acesta nu m-au impresionat mai deloc (dacă ar fi fost să aleg totuși unul, ar fi fost Între Revoluții). Așa că top 3 pentru mine ar fi:

Europa (Sudabeh Mortezai, 2023)

Prezintă o "Europă" mai aproape de adevăr - decât ăla ideologizant -, în care o companie pe nume Europa cumpără terenuri strategice pentru niște programe secrete, în Albania, încercând să-i păcălească pe proprietarii de drept, niște țărani, considerați înapoiați după standardele actuale.

Fallen Leaves/ Frunze Căzătoare (Aki Kaurismäki, 2023)

Un univers de idioți reci (zombies, and the dead don't die, cum nici capitalismul nu moare) în care băutura e una din șansele de a-ți mai păstra o urmă de demnitate, însa te lași de băut ca să intri într-o ordine superioară, a dragostei, a iubirii care ne depășeste și ne aduce împreună, dupa ce am depășit pragurile de încercare, după ce a dat trenul peste noi.

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (Radu Jude, 2023)

Pentru că e singurul film românesc mai răsărit de anul ăsta. E inventiv, se joacă cu mediile vizuale ale prezentului și realmente te ține în priză timp de două ore și jumătate.

FELIX PETRESCU

filmul anului: Yannick (de Quentin Dupieux)

Maestru al absurdului și cel mai interesant și jucăus regizor francez modern ne ia ostatici într-o sală intimă de teatru și ne plimbă cu montagnes russes prin toate cotloanele minții spectatorului contemporan. Nimic nu e prea (s)acru de luat în balon: starea artei contemporane, critica, pasivitatea spectartistului dar mai ales dilemele rusești: dragostea, singuratatea și mai ales ce locuri ocupăm pe spectrul sindromului Stockholm. M-a făcut să râd și să plâng în același timp - cu mult har!

serialul anului (și animația anului): Scavengers Reign

Serialul ăsta chiar m-a luat prin surprindere. De când nu mai văzusem așa o minunăție: sf cu adevarat SF, adică din ăla care te face să regândești relația ta cu Planeta și Cosmosul, să nu pună Omul mereu în prim-plan, să te facă să simți fiori de alienare și frică de necunoscut și mai ales sa te ducă în aventuri greu de vizualizat. Mi-a adus aminte de fantasticele animații ale lui René Laloux și benzile desenate de Jean Giraud. Adăugăm și o coloană sonoră tare bună și așteptam cu sufletul la gură sezonul 2...

documentarul anului: Lombard (The Pawn Shop)

Un docu tragi-comic despre măruntaiele celei mai mari Case (Depozit) de Amanet din Polonia. Un univers bizar cu oameni pe care ai vrea să-i inviți la masă și cu un fel de dragoste pe care eu o numesc "nebunie în folosul comunității". Am vizitat un loc rar cu oameni la fel de rari, un orfelinat de obiecte cu miros de geci de piele tare vechi și de cărți cu coperțile pătate de lacrimi. Mai mult decât fermecător! Dacă mai ajung prin Polonia, o să trec sigur pe acolo.

FLORIN IEPAN

Cele mai bune seriale:

Copenhagen Cowboy (Netflix)

Succesion (2023, HBO)

The Bear (sezonul 2, Disney +)

Irma Vep (HBO)

IONUȚ MAREȘ

Cel mai bun film - "Fallen Leaves" (r. Aki Kaurismäki)

La Kaurismäki, e greu, aproape imposibil, să nu te laşi sedus de felul unic - un cinema pur, atât de artificial şi totuşi profund umanist - prin care reprezintă viaţa oamenilor simpli.

*trebuie să menţionez că, dintre filmele cu vizibilitate şi o bună receptare, deocamdată n-am văzut “Zone of Interest”, de Jonathan Glazer, şi “Cerrar los ojos”, de Victor Erice (în schimb, am bifat "Poor Things", de Yorgos Lanthimos, dar nu sunt un fan)

Cel mai bun film românesc - "Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii" * (r. Radu Jude)

*trebuia să marchez entuziasmul pe care mi l-au produs cele două vizionări

Jude vorbeşte despre epuizarea şi angoasele unei întregi generaţii, printr-un film care traversează furtunos şi chestionează subtil diverse tipuri de imagini.

Cel mai bun documentar - "Sur l'Adamant", de Nicolas Philibert

Ştiu, pare o alegere la îndemână, şi chiar e, într-un fel, pentru că nu am văzut suficient de multe documentare din 2023 şi nici nu am ţinut evidenţa celor totuşi văzute. Însă documentarul lui Philibert chiar e un mare film, prin modul empatic şi generos, dar în acelaşi timp percutant şi nesentimental, în care surprinde viaţa unei mici comunităţi de persoane cu diverse probleme psihice dintr-un centru de îngrijire plutitor de pe Sena.

LUCIAN MIRCU

Filmul anului: Fallen Leaves

Frunze căzătoare e infuzat cu dragoste de cinema. Oricât ar părea de naiv-copilăresc, am simțit că magia e acolo. Până la urmă, autorul finlandez mi-a reamintit că filmele de Crăciun - alea, cele mai bune - nu sunt aproape niciodată expres "filme de Crăciun". O oarecare speranță în umanitate e restaurată, cel puțin pentru 81 de minute.

Dacă am zis 'filme de Crăciun', trebuie să menționez și The Holdovers, măcar pentru Paul Giamatti, dacă nu pentru Alexander Payne, în revenire de formă. La fel, Anatomy of a Fall (de Justine Triet, 2023), măcar pentru Sandra Hüller. Afire (de Christian Petzold, 2023) e probabil cel mai jucăuș-amuzant al germanului și totuși reușește să strecoare natural în "comedia de vacanță" tema urgentă a crizei climatice.

Mențiuni de la noi: "Spre Nord" (de Mihai Mincan), "Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii" (Jude e printre puținii români care se mai ia la trântă cu actualitatea și nu iese învins).

Serialul anului: Slow Horses.

Demult n-am mai simțit plăcerea aia pe care o ai la un serial bun (poate de la Breaking Bad și Better Call Saul). Parcă galopează prea repede minutele în care ești în compania anti-eroilor din (cea mai amărâtă branșă) MI5, misfits and losers, vorba cântecului de pe generic cântat de, nimeni altul, Mick Jagger (fan și el al seriei). În rest, ai vrea ca timpul să treacă mai repede până vine următorul episod. Faptul că sunt doar 6 este, din aceste motive, simultan bun și rău.

Motivul principal ar fi Gary Oldman, pe cât de nesuferit și slinos, pe atât de fascinant. Jumătate din replicile lui sunt instant citabile, fără ca asta să scadă din credibilitatea personajului. În plus, pare că și restul actorilor s-au distrat la filmări. Și tot ca în cazul serialelor deja pomenite, devine din ce în ce mai bun de la un sezon la altul (bonus: sezoanele 2 și 3 au ieșit ambele într-un singur an calendaristic, alt lucru rar). Nu aștept prea mult de la sfârșitul lumii, dar dacă prind încă două-trei sezoane de Slow Horses, presupun că ar fi un sfârșit cât de cât suportabil.

"Doc-ul anului" sunt de fapt mai multe:

The Pigeon Tunnel e tot cu spioni. Errol Morris face un film ludic despre prietenul lui, o enigmă în sine, David Cornwell alias John le Carré (cu puțin timp înainte să moară). Doi meseriași în câmpurile lor de interes, care nu mai au nimic de dovedit. Aparent, scriitorul vine cu toate cărțile pe masă și totuși lasă seiful încifrat. Ba mai mult, parcă adâncește misterul, în ciuda noilor clu-uri prezentate.

Puzzle incomplet rămâne și halucinantul inclasificabil Mister Organ. Pe urmele unui subiect misterios, jurnalistul neozeelandez David Farrier (care a făcut Tickled) o ia pe spirală în jos spre vizuina iepurelui și devine chiar el vânat de o specie stranie de prădător. Întâlnirea îți lasă o stare de rău, numai din ce emană dinspre ecran.

Mențiuni: Still. A Michael J. Fox Movie (de Davis Guggenheim), pentru nostalgia întoarcerii în timp și pentru curajul protagonistului de a înfrunta prezentul & Ennio (slăbuț ca structură, uriaș personajul, ma que musica, maestro!).

RĂZVAN BĂLOI

filme de ficțiune: Al Treilea Război Mondial (Jang-e jahani sevom, r. Houman Seyyedi, Iran, 2022)

Ingredientele duhnesc a luptă de clasă, dar și a curaj în a aborda un subiect ca prostituția într-un Iran dogmatic. Cadrele cu evrei din filmul din film -un Hitler interpretat de Shakib, timid la început, dar care devine tot mai violent pe măsură ce viața i-o cere- duhnesc și ele a corigență la o istorie suficient de recentă pentru a nu fi uitată sau repetată.

Piano Piano (r. Nicola Prosatore, Italia, 2022) e un debut care evocă nostalgii și înduioșează prin candoare și fragilitate. Nu se îndepărtează prea mult de stereotipuri (săracie, deci violență) când livrează conflict între generații și procesul de maturizare al unor copii napolitani din 1987, marcați deci de regele Maradona, de Mafie și de încercările de dezvoltare a infrastructurii urbane în dezacord cu mentalitatea oamenilor simpli din cartiere.

documentar: Amar (r. Diana Gavra, România-Spania, 2023)

M-a copleșit, m-a intrigat în aceeași măsură în care m-a amuzat. Mi-a rămas pe retină și în suflet. Lumea hoților de buzunare din România și implicit din Europa e o lume de nebănuită tandrețe și zbucium. O lume a contrastelor, în care diamante neșlefuite stau acoperite de noroi și au nevoie de un regizor ca Diana Gavra sau de un spectator ca mine și ca tine să le descopere. Și poate să le lase acolo, dacă strălucirea lor nu merită permanentizată.

Bonus: mi-a plăcut mult filmul lui Florin Iepan, My Journey to Romania – Letter from Timișoara (2023, incomplet) pe care l-am văzut împreună cu fiul meu de 12 ani și care l-a apreciat în aceeași măsură, pentru că dezvăluie poveștile unor oameni mai puțin cunoscuți, de etnii și culturi diferite, din chiar orașul în care trăim. Un documentar care face foame de oameni faini și de artă.

RĂZVAN CORNICI

Încep cu un mic avertisment: anul acesta nu am văzut film pe care să-mi doresc să-l revăd, sau mai mult, să vreau să-l dețin ulterior pe ceva suport media. Acestea fiind spuse, topul meu la filme de ficțiune este:

1. The Holdovers - Film de Crăciun cu iz de anii '70 în care Paul Giamatti are un fel de strabism. Multă zăpadă și, de la un punct încolo, simți că filmul este prea lung.

2. Spider-Man: Across the Spider-Verse - Întortocheat și fain vizual.

3. BlackBerry - Aici joaca un tip din serialul "It's Always Sunny in Philadelphia". Îmi place mult serialul, în special primele 5 sezoane.

*n-am văzut ultimul film de Aki Kaurismäki, este posibil să fie bun.

la seriale:

1. The Fall of the House of Usher - Mai mult mi-a placut "Midnight Mass" dar merge și ăsta.

2. The Last of Us - Am jucat jocul și nu sunt mari diferențe între el și serial, poate doar episodul 3, care este și cel mai fain.

3. Gen V - Explodează penisul unui personaj enervant și este și plin de glume.

La documentar stau prost, foarte prost, n-am văzut nimic "din afară". Tot ce-am văzut a venit din rețelele de streaming și în mare sunt documentare biografice. Așa că...

1. Arnold - Nu credeam că este așa de modest și că-i plac poneii. Fain!

2. Beckham - Tulburare obsesiv comportamentală, fotbal plus muzica faină din anii '90.

Am mai văzut și alea cu Robbie Williams și Sylvester Stallone. Da.

RICHARD MARIUS ILIE

Filmul preferat: Only The River Flows (r. Wei Shujun)

Un thriller polițist procedural/ chinese noir care te ține în priză pînă la final, dar mai ales un film de artă contemplativ cu o narațiune complexă și o cinematografie superbă. De revăzut.

Doc-ul preferat: Ennio (r. Giuseppe Tornatore).

Portretul lui Ennio Morricone zugrăvit din filmări de arhivă, interviuri, inconfundabilele teme muzicale cu care a orchestrat sute de filme e o vizită obligatorie atât pentru fanii artistului cât și pentru cei pasionați de munca din spatele unei coloane sonore. Captivant, emoționant, senzorial.

Serialul preferat: Silo (Apple TV)

Adaptarea unui roman SF postapocaliptic în care resturile omenirii stau "încuiate" într-un adăpost subteran uriaș. Mister dezvăluit gradual, personaje creionate excelent, intrigă, suspans și emoție, are potențial de a deveni un serial de consum excesiv.

BONUS: BENGA TOP 3

CĂLIN LAZEA ne-a băgat în ultimii ani spaima în oasele cinefile cu recomandările lui bizar-obscure din zona horror. Anul acesta, "mâncat de capitala culturală", vine și el cu 3!

Katharina (Florian Zapra, 2023). "Lemora: A Child's Tale of the Supernatural" întâlnește "Acțiunea Zuzuc".

Mammalia (Sebastian Mihăilescu, 2023). Nae Caranfil ilustrând cinematografic un album Dordeduh.

Invincible Fight (Rainer Sarnet, 2023). Dacă "Timișoara 2023", prin retina proprie, ar fi ecranizată.

sâmbătă, 6 februarie 2016

Enter the Void / Only God Forgives

BACK TO BACK

O.G.F.

E.T.V.

Ce întâmplare fericită (deși nu întâmplătoare) să găsesc în 'meniul zilei' la MUBI, Enter the Void (2009) și Only God Forgives (2013), back to back. Doi regizori 'mavericks', Nicolas Winding Refn și Gaspar Noe se complimentează reciproc prin mulțumiri pe genericele ultimelor lor filme, Only God Forgives, respectiv Love 3D.

Ce au cei doi în comun în afară de neoane, cojones, dansuri lascive în club, modul de utilizare a soundtrack-ului, cadrele tripy, halucinogene, picturale, viscerale, violență hiperstilizată, narcisism și un bromance de durată (după cum puteți vedea în discuția asta de 28 de minute)?

Scriam tot aici în 2010 despre Enter the Void că 'm-a luat asa un "high" in timpul vizionarii, incat fara sa consum nimic halucingen am inceput sa compun haiku-uri (actiunea se intampla in orasul luminilor din neon, Tokio). Iata doua, care pot cuprinde esenta Enter the Void, asa cum l-am vazut eu:

Death is the ultimate "trip"
of a poor brother that could not RIP

You'll see life different after this
journey of a boy who adores his sis'

Enter the Void nu e un film pe care sa-l pui in cuvinte, sa-l definesti, dezlegi, atotcuprinzi in cateva fraze sau o pagina de vorbe destepte. E prea senzorial ca sa-l rezum si explic cuiva. Prea mistic si, totodata, prea explicit. E un film care trece fraudulos granita experimentala in materie de tehnica de filmare si imagistica insa care abordeaza una dintre cele mai obisnuite teme si intrebari existentiale: ce facem dupa moarte? De aceea, prima sugestie ar fi ca sa fie vazut pe cont propriu. Daca nu va ajunge intr-un cinematograf din apropierea voastra singura solutie e sa cautati cea mai intunecoasa camera, cel mai dimensionat ecran TV si apoi sa va intindeti relaxati si sa zburati. "Sit back and enjoy the ride..." Nu stiu daca Gaspar Noe e un pervers lucid care gaseste placere in a-si tortura publicul in cele mai neasteptate feluri ori un cineast care-si doreste cu orice pret sa faca lucrurile pe dos - si, nu oricum, ci intr-un mod artistic inconfundabil - dar stiu un lucru: tipul e printre cei mai originali realizatori de film. Enter the Void e, probabil, cea mai matura realizare a sa dar in acelasi timp, cum singur recunoaste, e construit pe seama unor personaje teribil de imature si isi datoreaza conceptia unei la fel de ilare "cautari" personale: decorporalizarea sau experimentare starii de "plutire a spiritului", scria Richie la câteva zile după mine (cronica întreagă, aici).

Refn declama plin de încredere (sau poate auto-încurajator) că dacă jumate din spectatori îi iubesc filmul, iar jumate îl urăsc, atunci știe că a făcut un film mare. Exact ce s-a întâmplat la Cannes în 2013. Am avut prilejul să fiu în sala aia enormă, în cel mai bun rând, la prima proiecție oficială (cronica aici). Only God Forgives avea un scenariu, cum zicea Andrei Cretzulescu, chiar atunci la Cannes, care încăpea pe un bilet de tramvai. La sfârșit, n-am știut ce m-a lovit, cum am și scris în 2013. "Multi nu au stiut ce sa creada. E un film care trebuie digerat si, in functie de stomac, revazut."

Deci, da, două filme de revăzut de la doi regizori care 'fac dragoste cu publicul' în diverse feluri, mai mult sau mai puțin plăcute. Tot pe MUBI mai găsiți, numai azi, legendarele (și încă proaspetele) A bout the souffle și La dolce vita, iar Filmul Zilei e ("de râs, de plâns, de balegă de mânz: umanitatea") - A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (de Roy Andersson).

"Doamnelor, inchideti ochii si nu ii deschideti orice s-ar intampla"

"Domnilor, pastrati ochii deschisi, ca sa tineti minte"

Ați fost avertizați.

marți, 30 iulie 2013

Marele Ecran prezinta: Filme de vacanţă

O nouă postare colectivă cu recomandările noastre de sezon: solare/ pozitive/ aventuri/ nostalgice din copilărie.

My Darling of the Mountains

(umor delicat, poezie, dragoste, relaxare cu un maseur-calator orb, in varful muntelui, la o statiune balneo-japoneza; un film cald si prietenos care seteaza atmosfera de vacanta si in cel mai mare carcotas)

Fish Story

(comedie plina de fantezie si suprarealism din care aflam prin intermediul unei trupe pe punkisti, cum un cantec poate salva lumea de la apocalipsa)

Mind Game

(un desen animat de lung metraj foarte drag mie, comedie si aventuri cu un geek scriitor de benzi desenate care patrunde tainele universului si afla de ce viata merita traita, din burta unei balene. un film tonic ca nicicare altul. )

Going Postal

(cea mai buna ecranizare a unei novele de Terry Pratchett. nu mai trebuie sa adaug nimic sper.)

The Adventures of Picasso

(comedie-cult-slapstick suedeza, vag inspirata din viata lui Picasso si timpurile lui. nu ati mai vazut asa ceva.)

Whisky

(comedie neagra (sau gri?!) bizara, tocmai din America Latina, cu un ritm aparte si cu personaje de neuitat.)

May Fools

(mi-am dorit un unchi ca Michel Piccoli. un film care prezinta un univers acum disparut, un univers cehovian liric si melancolic dupa care mai tanjim in vacanta; soundtrack de Stephane Grappelly si regie/scenariu semnate Louis Malle. )

Ghost World

(facut dupa o banda desenata a unuia din scriitorii mei favoriti, Daniel Clowes, un film de "coming-of-age" cum rar am mai vazut. cu Thora Birch, Scarlett Johansson, Steve Buscemi ! ma face sa mormai satisfacut "We are the kids of the 90's!")

(waka_x)

Deşi nu ştiu prea bine ce ar însemna "filme de vacanţă", mintea mă trage imediat spre filmele de comedie. Şi pentru că uneori, în privinţa cinematografiei, mă cred un paseist lucid, o să propun câteva mari comedii clasice şi una ceva mai nouă, de care, asta e, nu cred că m-aş putea sătura. Ceea ce vă urez şi vouă.

În primul rând, neapărat un Jacques Tati - să zicem Mon oncle (1958), dar putea să fie foarte bine Play Time (1967). Cunoscătorii ştiu de ce. Apoi, conaţionalul său Pierre Etaix, cu Yoyo (1965). Pentru că e un film puţin ştiut şi văzut. Bineînţeles, un Buster Keaton - The Cameraman. Unul din foarte puţinele filme la care am râs, la propriu, cu lacrimi. În sala de cinematecă.

Şi, pentru că ţin mult la Billy Wilder, obligatoriu şi una din comediile sale, The Fortune Cookie (1966), de pildă.

Avansând rapid în timp, n-aş vrea să uit cât de mare comic e Nanni Moretti (mai puţin în "Habemus Papam") şi de aceea cred că o comedie bună pentru orice anotimp este Caro diario (1993) (secvenţa dansului în faţa televizorului e favorita mea -).

A, şi dacă îmi permiteţi un bonus, inegalabilul Zelig (1983) de Woody Allen.

(Ionuţ Mareş)

Im Juli

Y tu mama tambien

On the road

Motorcycle Diaries

Thelma & Louise

Nu stiu daca sunt neaparat ”de vacanta”, sau mai degraba despre ce inseamna pentru mine vacanta (i.e. plecat la drum, fara tinta fixa, eventual cu o idee vaga in minte, gen ”heading South” :)))

(Ad)

Vacanţa domnului Hulot pentru că e filmul suprem de vacanţă
Lascars (aka Round da way) pentru că "Santooo Ricooooo"
The Party sau orice film din seria Pink Panther pentru că...Peter Sellers

şi cele două filme cu agentul OSS 117 Dujardin

Există şi seriale care îmi dau senzaţia de vacanţă:
Monty Python's Flying Circus
Sau, mai nou, It's all sunny in Philadelphia
Nostalgice, din copilarie: Toate panzele sus (mda, ştiu, dar am zis nostalgice)

Nu stiu de ce, ma gandesc la Brazil al lui Gilliam, că n-are nimic de vacanţă în el.
Poate cîntecul: Brasiiiiiil! ta-na-na-na-na-na-na-naa...

(Lucian)

Lista mea cu filme de "vacanta" cuprinde acele filme pe care le-am vazut chiar la varsta cand vacanta insemna efectiv ceva. Astfel ca revizionarea lor aduce, pe langa placerea revederii unor personaje carismatice, scene cool sau replici spumoase, si o scurta desprindere de realitatea de acum, o evadare catre un trecut in care 'vazutul filmelor' se facea neinsotit de senzatia ca viata trece pe langa mine.

Raiders of the Lost Ark pentru ca contine tot ce putea fi mai bun in materie de film de aventuri: story captivant, actiune, umor, romance stangaci, cascadorii si efecte spectaculoase, si, desigur, pe Harrison Ford.

The Goonies pentru ca rezuma in doua ore farmecul si adrenalina unei cautari de comori copilaresti.

Austin Powers: International Man of Mystery pentru ca se situeaza exact intre Monty Python si OSS117

Ghost in the Shell pentru ca reda cel mai bine atmosfera unui roman cyberpunk ca si pentru influenta pe care filmul lui Mamoru Oshii a avut-o asupra lui James Cameron si a fratilor Wachowski

Mad Max 2 pentru ca ce-ar fi o lista de vara fara spectrul post-apocaliptic al unui desert arid populat de vestigiile salbatice ale civilizatiei noastre.

(Richie)

Enjoy!

vineri, 30 noiembrie 2012

Un film românesc pe care ar trebui să-l vadă toată lumea

Cei mai mulţi români nu au o părere foarte bună despre cinematografia naţională. Părerile sunt împărţite între "Sergiu Nicolaescu rules" şi "io nu merg la filme româneşti că sunt prea depresive" (cu un adagio recent: "io nu vreau să mă uit cum mănîncă Dragoş Bucur juma' de oră o ciorbă"). Orice s-ar zice, cinematografia noastră are şi momente cu care ne putem mîndri. Nu numai tradiţionalul Reconstituirea sau titlurile multipremiate ale ultimilor ani. Între diversele "valuri" au apărut, fără să agite apele, cîteva opere importante. Pe nedrept uitate sau ignorate. Autorii Marelui Ecran au ales un film românesc care ar trebui cunoscut (dacă nu de toată lumea, măcar) de toţi românii.

Crulic (r. Anca Damian, 2011) e un film românesc complet nedreptăţit printr-o distribuţie proastă în ţară, deşi văzut şi premiat la festivaluri internaţionale. Mult mai uşor de văzut si digerat decât filme gen După dealuri sau "4, 3, 2”, deşi la fel de puternic ca idee şi mesaj, Crulic nu a ajuns, din păcate, în prea multe cinemauri româneşti. L-am văzut acum vreun an - cu încă vreo doi temerari care au înfruntat înfofoliţi frigul din sală - la Cinema Timiş.

A fost o mică revelaţie. Un film care urmăreşte, în slow-motion, succesiunea de evenimente care duc la moartea prin înfometare a unui român plecat la muncă în Polonia. Dar, contrar aşteptărilor, nu face asta pe tonul sobru-demonstrativ al unui documentar, ci printr-o animaţie tragicomică. Nu ştiu sigur ce mi-a plăcut mai mult: caldul accient moldovieniesc al vocii din off, firescul cu care Vlad Ivanov spune o poveste profund nefirească, stilul detaşat şi autoironic, replicile atât de naturale, animaţiile. Mai multe am povestit despre el aici. (Ad)

Meandre, 1967, r. Mircea Săucan, a. Mihai Pălădescu, Margareta Pogonat, Ernest Maftei, Dan Nuţu, Ana Szeles

O iubire neîmplinită. O căsătorie de convenienţă. O carieră distrusă de invidie. O căutare a adevărului despre părinţi. Patru idei care ar putea ţine loc de rezumat al scenariului scris de Horia Lovinescu şi fructificat de Mircea Săucan în Meandre. Însă firul narativ este poate cea mai puţin importantă parte în construcţia (să nu uităm că intrăm într-o lume a arhitecţilor!) ridicată de Săucan şi colaboratorii săi – directorul de imagine Gheorghe Viorel Todan, compozitorul Tiberiu Olah. Cel mai nedreptăţit cineast român ne propune o operă unicat în istoria nu foarte bogată în mari realizări a cinematografiei noastre.

În Meandre, Mircea Săucan reinventează după propria sensibilitate timpul şi spaţiul. Chiar şi după mai multe vizionări, este dificil de plasat cu exactitate în evoluţia relaţiilor dintre personaje toate scenele. Însă tocmai prin ocolirea convenţiilor cu care suntem obişnuiţi şi eliminarea graniţelor temporale, Meandre se manifestă pe teritoriul realului, al unui real poetic, aşa cum este proiectat de lumea interioară a lui Săucan. Firescul trecerilor de la un moment la altul este firescul aventurii minţii prin avalanşa de amintiri.

Filmul mimează o incoerenţă epică, însă o simplă revizionare stârneşte revelaţii: fiecare scenă comunică fertil cu oricare alta, nicio replică nu este gratuită, paşii printre „meandre” oferă clarificări suplimentare şi reprezintă surse de bucurie cinefilă. Definitorie în acest sens este scena laitmotiv a filmului (despărţirea din gară), repetată de mai multe ori, fiind de fiecare dată aceeaşi şi diferită, prin acumulări succesive de sensuri.

Aparatul de filmat devine instrument de reconfigurare creativă a spaţiului. Interioarele încăperilor îşi pierd contururile obişnuite, fluidizându-se, devenind locuri ale memoriei, ale unor emoţii pierdute, dar niciodată uitate. Exterioarele, deşi realiste, capătă sub privirea lui Săucan o poezie aparte, în care materialitatea este transfigurată prin „jocul secund” din sfera imaginarului. Mişcările camerei de filmat sunt supuse trăirilor şi senzaţiilor de moment sau capriciilor memoriei, fără a fi însă în niciun fel banale, plictisitoare sau redundante.

Meandre este asemenea unei simfonii, în care imaginea alb-negru întotdeauna surprinzătoare, coloana sonoră atipică, doar aparent abstractă, jocul excelent al actorilor, scenariul plin de sensuri şi montajul dinamic se îmbină creativ sub imaginaţia debordantă şi talentul unic cultivate de Mircea Săucan.

Poate niciun alt cineast român nu a reuşit să surprindă şi să redea cu o aşa sensibilitate acel „ceva” inexplicabil care defineşte o relaţie de iubire neîmplinită, dar consumată în momente intime răzleţe. Cu siguranţă însă, nimeni din cinematografia română nu a mai filmat ca Săucan vertijul de senzaţii din timpul săruturilor furate pe ascuns sau al unei partide de dragoste (după acel răscolitor „aş dori să fiu mângâiată” spus de Anda – Margareta Pogonat). Ochiul intrinsec cinematografic al regizorului emigrat în Israel la sfârşitul anilor ’80, după ce a fost izolat şi interzis artistic în ţara nicolaeştilor, pare a glorifica frumuseţea interioară şi exterioară a omului, însă în relaţie cu un principiu suprem niciodată explicitat, dar mereu recognoscibil, pe care l-am putea numi transcendenţă. (Ionuţ Mareş)

100 lei (r. Mircea Săucan, 1973) este un film despre doi fraţi. Fratele tînăr, un frumos nebun (Dan Nuţu). Fratele mai mare, actor celebru, versat şi vanitos (Ion Dichiseanu). La mijloc e Dora (Ileana Popovici). Dar discordia nu e cauzată neapărat de femeie şi nici de suta de lei din titlu. În conflict se află calităţi umane şi viziuni diferite despre lume. Inocenţa şi egoismul, visarea şi pragmatismul, adevărul şi ipocrizia, dezordinea eternă a adolescenţei tumultoase şi neîngrădite versus noua ordine socială (personificate la perfecţie de cei doi actori). 100 lei e unul din puţinele filme româneşti care tratează tema rebelului, a visătorului zdrobit de lumea conformistă din jurul său.

Rebel a devenit şi Săucan fără voia lui. 100 lei nu e anti-regim prin mesaj. 100 lei era rebel prin atitudine şi prin libertatea cu care e filmat. Filmul a fost cenzurat, i s-a schimbat finalul şi apoi interzis. La comanda Elenei Ceauşescu a fost ars negativul, ceea ce a cauzat moartea prin atac de cord a directorului filmului, Constantin Roateş. Însuşi regizorul, obligat să monteze filmul în prezenţa securiştilor, a ajuns în spital. Destinul tragic al filmului a încheiat cariera unui cineast care avea o viziune şi ştia să creeze lumi. Cu Meandre şi 100 lei, cinematografia românească s-a sincronizat cu ce se întîmpla în cinematografiile libere, cum era nouvelle vague-ul francez (formal, există ecouri din opera unui Resnais, de pildă).

Stilistic, 100 lei se înrudeşte cu Meandre, deşi firul narativ e mult mai clar. Secvenţa leit-motiv din 100 lei este cea a trecerii fratelui tînăr prin apă - frumoasă încărcătura simbolică pe care o primeşte scena, cu fiecare repetiţie. (Lucian Mircu)

Pentru Ziua Naţionala sarbatorita de toţi românii cu odihna sau plimbare-n aer liber, semnalez celor interesati filmul lui Dan Piţa, Concurs (1984), in speranta ca va fi astfel (re)descoperit de tot mai multa lume. Eu l-am cercetat la sugestia amicului Marian Radulescu si efectul de perplexitate care s-a instalat in timpul vizionarii a durat cateva zile bune. Mi-a venit greu sa cred ca in cinema-ul romanesc exista (si) asemenea filme.

Concurs foloseste pretextul organizarii unui concurs de orientare in padure pentru a ataca deopotriva realitatea insitutionala din perioada comunista - personajele sunt niste functionarasi marunti din administratie - si metafizica spatiului salbatic exterior (padure, izvor, prapastii, serpi, lumina vs intuneric etc). Opt angajati + un pusti necunoscut (Claudiu Bleont) se inhama la un quest care le solicita atat ingeniozitatea cat mai ales colaborarea in echipa doar ca, pe fondul ingustimii mintii si sufletelor lor, se ratacesc. Totusi, cu ajutorul pustiului - o calauza cu rol sacrificial - cei opt ajung la liman, insa toata experienta nu pare sa le fi insuflat nimic nou in sufletele lor meschine.

Nicolae Steinhardt spune despre Concurs ca este „cea mai bună producţie cinematografică românească de la Reconstituirea lui Lucian Pintilie încoace”, „o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi Patimile Ioanei d’Arc ale lui Carl Dreyer ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli”, citez dintr-un articol de Marian Radulescu. (Richie)

Alegerea mea este Secretul Armei Secrete (r. Alexandru Tatos, 1988). O comedie postmodernistă pe placul meu. Una din puţinele încercari românesti reuşite de a îmbina comicul cu fantasticul. (Waka_x)

later edit: a găsit şi Marian ceva bun de la filmul românesc

joi, 22 noiembrie 2012

Black (Friday) Comedy

(c) scottc

Dragi consumatori, magazinul nostru de filme a selectat special pentru dumneavoastră o gamă variată de comedii negre, la cele mai bune preţuri, doar azi... Membrii personalului au ales primele 5 delicatese (x5) care le-au venit în minte cînd s-au gîndit la "black comedy". Alea care ne fac să rîdem cu lacrimi. Alea care ne înţeapă...blînd. Noi vă spunem care sunt, voi ştiţi pe ce raft le găsiţi...GRATIS.

Carnage (Roman Polanski, 2011)
Monty Phyton's Life of Brian (Terry Jones, 1979)
The Men Who Stare at Goats (Grant Heslov, 2009)
Burn after Reading (Fraţii Coen, 2008)
Happiness (Todd Solondz, 1998)
(ad)

Ace in the Hole (Billy Wilder, 1951)
Il Generale della Rovere (Roberto Rossellini, 1959)
Taking Off (Milos Forman, 1970)
Happiness (Todd Solondz, 1998)
Divine Intervention (Elia Suleiman, 2002)
(Ionuţ Mareş)

El Crimen Ferpecto (Alex de la Iglesia, 2004)
Little Miss Sunshine (Dayton & Ferris, 2006)
Dr. Strangelove (Stanley Kubrick, 1964)
Farmecul Discret al Burgheziei (Luis Bunuel, 1972)
Death at a Funeral (Frank Oz, 2007)
(Lucian Mircu)

Beetlejuice (Tim Burton, 1988)

The Addams Family (Barry Sonnenfeld, 1991)

El Angel Exterminador (Luis Bunuel, 1962)

The Bothersome Man (Jens Lien, 2006)

Delicatessen (Caro & Jeunet, 1991)

(Richie)

Svidd Neger (Erik Smith Meyer, Norvegia, 2003)
The Northeners (Alex Van Warmerdam, Olanda, 1992)
Toto che visse due volte (Cipri & Maresco, Italia, 1998)
The Green Butchers (Anders Jensen, 2003)
Whisky (Rebella & Stoll, 2004)
(waka-x)

BONUS (dacă tot e tradiţionala zi de "vinerea neagră"):
After Hours
O Lucky Man!
Vacuuming Completely Nude in Paradise
You, the living
The Happiness of the Katakuris
C'est arrive pres de chez vous (Benoit Poelvoorde, 1992)

marți, 3 ianuarie 2012

The Girl with the Dragon Tattoo (2011)

She's different in every way

rating: Colectabil

Ultimul film vazut in cinema in 2011 a fost chiar ultimul lansat in Romania, The Girl with the Dragon Tattoo, ecranizarea de catre David Fincher a primului roman din supervanduta serie Millennium a suedezului Stieg Larsson. Venind dupa nici doi ani de cand versiunea lui Niels Arden Oplev ne-o introducea pe Noomi Rapace cu-a ei piele tatuata si atitudine de angry goth-punk, varianta Fincher nu aduce neaparat un plus de originalitate dar imbraca thriller-ul in haine noi, oferindu-i acea eleganta stilistica cu care ne-a obisnuit deja autorul si potentand un pic atmosfera sumbra. Nu in ultimul rand, Fincher recreaza personajul iconicei Lisbeth Salander dintr-un trup nou, transformand-o pe ingenua Rooney Mara in fantezia suprema a unui iubitor de comics. Se pare ca dupa scurtul derapaj prin lumea retelelor sociale maestrul ploturilor pervers rasucite si stilizate a revenit in zona sa confortabila, thrillerul elaborat.

Pentru cei familiarizati cu romanul lui Stieg Larsson plotul nu mai reprezinta un mister. E un caz clasic de crima cu ucigas necunoscut a carui investigatie aduce in echipa doua personaje extrem de diferite si de “carnoase”. Mikael Blomqvist (Daniel Craig) e un jurnalist cazut in disgratie dupa ce a fost acuzat de calomnie de un mare afacerist din Stockolm, chemat de un alt mogul rival, Henrik Vagner (Christopher Plummer), intr-o oaza de liniste unde sa cerceteze imprejurarile unei disparitii vechi de 40 de ani. Pornit pe urmele nepoatei Harriet, Blomqvist patrunde intr-o increngatura dinastica cu adanci radacini in Suedia, cu parinti degenerati si copii abuzati, cu coruptie si legaturi naziste, pentru a-l descoperi pe rapitor. Rasfoind tone de rapoarte, fotografii si taieturi de ziare, Mikael pune cap la cap indicii care sugereaza ca Harriet ar fi doar una din victimele unui “ucigas de femei” in serie iar suspectul ar fi un mebru al familiei Vagner.

La polul opus se afla Lisbeth Salander (Rooney Mara) probabil cel mai bizar amestec de tipologii umane de cand s-a inventat cinema-ul. Lisbeth e o tanara in solda statului, cu un trecut spinos si o personalitate damblagita care lucreaza ca detectiv/hacker, in principal datorita inteligentei sale si a memoriei vizuale, ceea ce ne face s-o suspectam si de Asperger, cu un fetish pentru tatuaje si bodypiercing, atitudine de punkista suparata, silueta de gothchick si nu in ultimul rand, bisexuala. Ah, si poseda o motocicleta. Cu un bagaj literar ce frizeaza ridicolul e cu atat mai remarcabila constructia acestui personaj intr-o fiinta umana credibila. Talentele ei o vor atrage intr-un parteneriat cvasi-intim cu Mikael insa doar dupa ce Lisbeth isi va rezolva proprii demoni (aici sub forma unui tutore legal cu inclinatii sodomiste).

Intalnirea celor doi se produce relativ tarziu in film, dupa aproape o ora si jumatate (filmul are 2h38) in care cele doua personaje s-au dezvaluit alternativ publicului, si nu face decat sa intensifice ritmul oricum destul de alert. Lisbeth ofera investigatiei acel sprint necesar pentru a deveni o cursa contra cronometru. Motivatia ei nu e greu de ghicit: a suferit enorm din cauza barbatilor astfel ca pedepsirea unui ucigas de femei e o chestiune de principiu. Dreptate pentru toate femeile abuzate. Flerul jurnalistului si aptitudinile hackerului vor face echipa buna descalcind un secret de familie criminal.

Asa cum probabil era de asteptat Rooney Mara e extraordinara in aceast noua reincarnare a unui personaj deja iconic. E deopotriva dura si vulnerabila, plina de cicatrici emotionale vizibile doar in atitudinea ei distanta si tendintele de autoizolare. In acelasi timp ascunde o ferocitate lucida care se declanseaza rar dar cu efect devastator. Daniel Craig ofera insa un Mikael Blomqvist doar decent dar asta probabil din cauza imaginii reziduale a lui James Bond. Chimia dintre ei functioneaza insa iar scenele intime sunt reusite (intr-un fel usor pervers). Desi viitorul relatiei celor doi e pastrat incert sper ca Fincher va explora mai adanc efectele pe care jurnalistul le va avea asupra lui Lisbeth. Asta in ideea ca trilogia va deveni realitate. Pentru moment insa gasesc noua versiune The Girl with the Dragon Tatoo ca un film de sine statator destul de reusit, cu toate ca, daca dai deoparte bagajul literar, nu e decat un mister a la Agatha Christie cu ucigasul in sufragerie. Insa e unul dens, plin de subtilitati si slefuit intr-un produs de mare finete de mainile unui specialist.

Trailer

later edit: La ora la care Richie scria acest articol cuprinzător şi elocvent, mă aflam în fotoliu de cinema din acelaşi motiv. Pentru cei care au văzut originalul, se pune o întrebare cardinală: "de ce să văd acest remake?". Eu am găsit următoarele motive:

-deşi nu credeam că cineva o poate înlocui pe Noomi Rapace din costumul lui Lisbeth Salander, trebuie să recunosc că nu i-am simţit foarte tare lipsa; şi aici meritele aparţin lui Stieg Larsson (care a creat un personaj distinct, inconfundabil şi, totodată, atît de bogat) şi tinerei Rooney Mara care a fost la înălţimea provocării, cu multitudinea ei de feţe, freze, faze şi fraze tari (un premiu ar trebui să meargă şi la echipa care a îmbrăcat-o, machiat-o şi coafat-o)

-nu pot să-i fac acelaşi compliment lui Craig, uniform şi sec, ceea ce totuşi nu dă rău în tandem cu personajul flamboaiant şi inflamabil al lui Mara şi în contact cu secundarii Stellan Skarsgard (perfect în roluri de tipi răi) şi Christopher Plummer (82, să-l ţină Dumnezeu!)

-nu credeam că suspansul mai poate exista într-un film ale cărui răsturnări le cunoşteam prea bine, dar The Girl with the Dragon Tatoo varianta Fincher a reuşit să-mi dea fiori, iar aici trebuie să-i dăm credit regizorului, într-o formă care aminteşte de cele mai bune momente din Zodiac sau Seven

-muzica semnată (din nou după The Social Network) de duo-ul Ross& Reznor care face parcă să treacă mai plăcut cele peste două ore şi jumătate ale filmului (un pic lungit faţă de original, mai ales în partea finală); au picurat acid şi kerosen pe peliculă încă din genericul fulminant (mostră aici)

-în concluzie, un remake care nu era necesar (în prima oră e copiat cadru cu cadru după original, ca să vă daţi seama cît de bună a fost varianta suedeză) se dovedeşte pînă la urmă o reinterpretare demnă de vizitat, datorită protagonistei, viziunii regizorale distincte şi atmosferei pe cît de apăsătoare, pe atît de captivantă. (Lucian)

Pagini