duminică, 21 ianuarie 2018
Regizorul Constantin Popescu: "Pororoca este un film despre puterea tăcută a vinovăției"
Noul
film scris și
regizat de Constantin Popescu, „Pororoca”, este acum în cinematografe. Este
lung, puternic și
solicitant. Și
va rămâne
cu siguranță
ca unul din filmele românești
importante din 2017-2018. Un interviu în tandem în care Constantin Popescu
(cunoscut până
acum pentru „Portretul luptătorului
la tinerețe”
și
„Principii de viață”)
vorbește,
cu generozitate, despre cum a realizat „Pororoca”.
Cum ai gândit celebrul plan-secvenţă de 18 minute cu
dispariţia fetiţei în parc?
Constantin Popescu: Nu pot
să spun decât că aşa mi l-am imaginat şi aşa a rămas descris de la prima
variantă a scenariului. De când m-am apucat de lucru, mi-am închipuit o
secvenţă lungă. O secvenţă care în aparenţă să nu spună mai nimic, banală, dacă
se poate, cât mai cotidiană, cât mai obişnuită, un fragment dintr-o dimineaţă
în parc. Şi am încercat să-mi închipui cum ar fi şi ca noi, spectatorii, să
participăm, pe cât posibil activ, la ce se întâmplă acolo. Sigur, orice
spectator, chiar şi cel mai puţin avizat, şi-ar închipui că, la un moment dat,
după câteva minute, înțelegând licenţa, urmează să se întâmple ceva în acest
cadru care a devenit deodată foarte lung. Problema este ce se întâmplă exact şi
când. Pariul era următorul: o să sesizeze, o să-şi dea lumea seama când s-a
întâmplat, care e acel moment? Oarecum, se întâmplă sub ochii spectatorilor.
Ai filmat cronologic, dată fiind transformarea lui Tudor?
Mai
mult de 95% din film s-a filmat în ordinea cronologică a secvenţelor din
scenariu. Cu foarte puţine excepţii, cred că în vreo patru zile au existat mici
neconcordanţe între programul nostru de filmare, programul actorilor şi mai
ales programul copiilor. La o lună şi jumătate după ce am depus scenariul la
CNC (Centrul Național al Cinematografiei – n.r.), a intrat în vigoare o nouă
lege cu privire la filmările care implică şi copii. Aceste filmări nu-ţi mai
permit, în mod firesc, justificat (nu critic în niciun fel legea), să filmezi
mai mult de trei ore și mai mult de trei zile legate cu copiii atunci când
filmarea are loc în timpul săptămânilor de şcoală. Și nu mai mult de patru ore
și vreo 4 zile legate în timpul vacanţelor. Noi mai aveam şi nişte filmări de noapte cu copii, însă nu mai ai voie să
filmezi după ora 20 cu copiii în România. Este dificil, într-adevăr. La filmări
participă Protecţia Copilului. Sunt situaţii foarte complicate, pentru că
programul se dă peste cap. Noi făcuserăm deja programul, dar s-a lungit foarte
mult.
Ce metodă de lucru ai avut cu actorii? Dar cu copiii?
Am avut
norocul să avem la cadru doi copii foarte isteţi, foarte dezinvolţi (Ștefan
Răus și Adela Mărghidan – n.r.). Copii care prindeau repede textul. Cel mic,
Ştefan, repeta acasă cu părinţii. Fetiţa e chiar fata lui Liviu Mărghidan,
directorul de imagine şi producătorul filmului. Şi cu ea repeta acasă mama ei.
Întotdeauna e dificil cu copiii. Dificil într-un mod, bineînţeles, drăgălaş.
Dar obositor. E evident pentru toată lumea că nu te poţi adresa unui copil aşa
cum te adresezi unui actor. Copiii nu înţeleg indicaţiile. Se răstoarnă, pur şi
simplu, toate valorile. Trebuie să ştii puţină psihologie. Părinţii ajută foarte mult. Trebuie să fie şi ei de
faţă. Tu trebuie să înlocuieşti o figură autoritară, dar să o faci cu foarte
multă delicateţe şi blândeţe. E nevoie de multă răbdare, în primul rând.
Altfel, copiii sunt simpatici. Sunt două cadre care nu erau pregătite să fie în
film. Noi le-am filmat pentru că îmi place să filmez şi repetiţiile. Dar ele
erau de fapt nişte repetiţii filmate. Au rămas în film, pentru că erau foarte
buni copiii.
Deci au şi improvizat puţin, au contribuit la
scenariu.
Bineînţeles.
Ca nişte mici vedete care se respectă.
Cât despre munca propriu-zisă cu actorii, aici e un teritoriu mai bine delimitat,
în sensul că pe Bogdan Dumitrache îl cunoaşteam deja de ceva ani, pe Iulia
Lumânare de asemenea. Cu Constantin Dogioiu nu mai lucrasem. L-am văzut într-un
scurtmetraj al lui Emi Pârvu şi mi-a plăcut tare mult de el. Ne-am întâlnit. Şi mi-am dat seama
că el e potrivit. Constantin avea un soi de fragilitate specială în faţa
camerei, având în vedere că era vorba despre primul lui lungmetraj. Un rol
destul de puternic. I-a plăcut că urma să joace cu un actor bine înfipt şi deja
cu experienţă (Bogdan Dumitrache – n.r.). I-a făcut faţă.
Ca
orice actor care simte un personaj interesant, Bogdan şi Iulia sunt
teritoriali, sunt agresivi la modul bun. Le place personajul şi şi-l apără. Îl schiţează cât pot de bine. Aşa că în
momentul în care le dai o indicaţie care deturnează puţin sensul traseului pe
care şi l-au format în minte, devin imediat foarte circumspecţi. E acută
transformarea – se uită la tine şi spun: „Cum adică? De ce?” Ca regizor,
trebuie să ştii să răspunzi unor astfel de întrebări, din partea unor astfel de
actori, pentru că altfel nu e bine. Se nasc mici tensiuni. Sigur, la un nivel
profesional. Suntem prieteni, ne cunoaştem, avem încredere unii în alţii.
Acesta este un alt strat al relaţiei dintre actori şi mine. E foarte important
să îi cunoşti. Atunci când am scris personajele, l-am avut în minte pe Bogdan
pentru Tudor şi, oarecum, pe Iulia pentru Cristina. Atunci când am creat personajele
am împrumutat câte puţin, cât am crezut eu că e important, într-o doză
minimală, din personalitatea fiecărui actor. Pentru că oricum ştiam că odată
ajunşi la filmare ei se vor sprijini destul de tare pe ce ştiu, adică pe modul
în care sunt ei. De ce? Dacă nu ai trecut prin aşa ceva (pierderea unui copil –
n.r.), cred că nu poţi să-ţi dai seama în totalitate cum e, cum ar fi. Nici nu
cred că vrea cineva să-şi închipuie. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi trecut,
doamne fereşte, cred că le-ar fi fost foarte greu să revină la acele momente.
Aşa că ar fi fost nevoie să fie recreate. Sunt doi actori care se folosesc bine
de mijoacele şi procedeele pe care şi le-au însuşit.
Pe măsură
ce căutam copii, am petrecut timp în parc şi îi chemam şi pe actori. I-am
chemat în două-trei rânduri, când credeam că am găsit un copil care se
potriveşte şi pe care aş vrea să-l iau în film. Am petrecut ore întregi în
parcuri, încercând să vedem dacă şi cum se leagă relaţiile. Cum și la ce reacţionează
copiii. Eram atenţi şi eu şi actorii la reacţiile lor. Din aproape în aproape,
am reuşit să ajungem într-un punct bun. Un punct onest. Asta e important. Atunci
când există onestitate, cred că se vede. Dacă e adevăr, îl simţi. De obicei, în
cazul unei drame cu accente de thriller se simte acest lucru – orice stridenţă
este repede sancţionată de public.
Cum ai gândit schimbarea stilistică din a doua parte a
filmului: cadrele strânse pe chipul lui Tudor, sunetele din anumite momente,
culorile uşor desaturate?
Înainte
să răspund, ar trebui să menţionez că prietenul meu Liviu Mărghidan, director
de imagine şi producător, mi-a oferit posibilitatea să filmez fără
constrângeri, aşa cum cred eu că trebuie. A fost un ajutor nu numai pentru
mine, dar şi pentru actori. Adică filmarea în continuitate, care e foarte
dificil de făcut în producţia de film. De obicei grupezi. Dacă ai de filmat în
apartament, să zicem, 20 de secvenţe, le filmezi pe toate la interior. Urmează
exterioarele, pe care le filmezi grupat. Nimeni nu stă să filmeze o bucată în
casă, apoi toată echipa se mută afară și tot aşa în fiecare zi. Este foarte
costisitor şi obositor.
Voi aţi făcut asta?
Noi am
făcut asta 95% din program. Acest lucru este în primul rând meritul producţiei.
Îi mulţumesc lui Liviu.
Încă de
la început, încă de când ştiam că Bogdan a început să consulte un psiholog
pentru a face traseul narativ şi psihologic al personajului, mi-am dat seama că
trebuie să renunţ – de altfel, e menţionat şi în scenariu – la cadrele largi şi
să încep să mă apropii fizic cu camera de Bogdan. Să renunţ la cadrele de pe
trepied şi fixe şi să încep să filmez din mână, în cadre din ce în ce mai
decadrate, încadrate greşit, cu lumina în cadru, cu ieşiri din scharf, mai
neclare. Unele dintre ele cu mici erori. Să încerc să redau acest fragmentarium
al zilelor care trec una după alta, aparent foarte asemănătoare, monotone,
monocorde pentru Tudor. Începe să devină evident că îl privim ca într-un terrarium ori printr-o lupă foarte puternică.
Şi care în acelaşi timp subliniază degradarea lui continuă.
Fără îndoială.
Ne demonstrează, atât cât cred că am reuşit, cât de implacabilă este această
trecere a timpului, mai ales în situaţia unui personaj ca Tudor, care nu are
răspunsuri. Spuneam undeva că există oameni care caută toată viaţa răspunsuri
şi oameni care nu pot trăi fără un răspuns, iar Tudor este unul dintre aceştia.
De altfel, la această schimbare din partea a doua contribuie foarte tare faptul
că, între primul cadru şi ultimul cadru, filmul se desaturează, pierde culoare.
Peste 60% din culoare se pierde, dar încet, gradat. Ochiul se obişnuiește,
nu-ţi dai seama uitându-te la film. Îţi dai seama doar dacă alături primul şi
ultimul cadru. Atunci vezi diferenţa uriaşă. Şi am crescut granulaţia, de la
primul până la ultimul cadru. Filmul devine parcă tot mai mocirlos, mai murdar,
mai îmbâcsit. De asemenea, este gradată apariţia granulaţiei, nu o observi, nu
te deranjează.
Şi,
bineîneţeles, sunetul. Mihai Bogos, sound designer-ul, partenerul meu de mult, și
editorul Corina Stavilă, doi oameni cărora le mulţumesc în mod special, după
actori, m-au ajutat să creez o atmosferă specială. Nu-mi plac sunetele
non-diegetice, adică cele care nu au legătură cu ce se întâmplă în cadru, mai
exact cele pe care personajul nu are cum să le audă, dar pe care noi, publicul,
le auzim. De aceea nu-mi place muzica. Sunt într-o fază în care nu mai agreez
muzica în filme. Sunt filme unde îmi place, dar nu mai pot să văd oameni triști
pe stradă și să aud viori și saxofoane. Eu când sunt trist pe stradă nu aud
nicio vioară, niciun saxofon. Exagerez acum, dar ideea asta e. Apoi, mi se pare
un mic șantaj emoțional la adresa spectatorului.
E o manipulare. Îți spune ce să simți.
Da, o
manipulare. Uneori ea funcționează foarte bine. Și mie îmi place să fiu
manipulat. Sunt filme la care lăcrimez, sunt filme la care mi se face pielea
găină de la muzică. În orice caz, în acest film am simțit că trebuie să fac așa, să nu
folosesc muzică. Și să mă sprijin pe sunet. Iar coloana sonora este plină de sunete ascunse. O spun pentru prima dată: e o secvență în
care el lipește afișe și caută fetița, are un traseu în jurul lacului. Dacă ai
observat, se vede că sunt tot felul de oameni care parcă au venit ca animalele
în savană la adăpat. Ne adunăm în jurul lacurilor când e foarte cald. Stăm la
umbră și cu picioarele în apă. Și am ascuns niște sunete de prădători, de
animale de pradă. Ele sunt subliminale. Nu ies în evidență, dar sunt acolo.
Există în anumite cadre o prezență subtilă, tensionată, amenințătoare. La acest
capitol, Mihai Bogos a făcut o treabă senzațională, alături de Vincent Arnardi,
care este un mare mixeur de sunet din Franța. A mixat pentru „Amélie”, pentru
filmele lui Oliver Stone, ultimele câteva filme ale lui Nikita Mihalkov. Are
peste 270 de filme mixate. E un profesionist desăvârșit. A lucrat cu materialul oferit de
Mihai Bogos și a fost încântat. Am rămas în relații foarte bune, pentru că mi-a
zis: „Ador filmele care nu au muzică. Este o miză senzațional de dificilă și
dacă reușești să o duci până la capăt, este extraordinar. Iar filmul tău a
reușit cu brio acest lucru”.
Știu că prin filmele tale încerci în primul rând să îți răspunzi
la anumite întrebari, frământari, lucruri care te preocupă. Ce a declanșat „Pororoca”,
ce ai vrut să-ți lămurești?
„Pororoca”
s-a născut dintr-o durere personală, dintr-o pierdere. Nu vreau să intru în
detalii, să devin un șantajist emoțional. Sunt convins că, din păcate, fiecare
dintre noi trecem prin momente necăjite, mai devreme sau mai târziu. Nu sunt
aici să dau lecții. Pur și simplu mi s-a părut că trebuie să mă lămuresc eu cu
mine în privința deciziei pe care am luat-o cândva, încercând să descriu
deznădejdea și suferința respective într-un film. Era modul meu de a face față
unei astfel de situații. Nu știu să pictez. Nu știu să cânt. Scriu, dar nu
extraordinar de bine. Mi se pare că acest mediu m-a ajutat să-mi răspund la
niște întrebări. Așa că am început să scriu un scenariu. Am încercat din răsputeri să descriu cât mai bine un
moment pe care nu vrem să îl trăim. La care nu vrem să ne gândim. Sau vrem să
stăm pe scaun și să spunem: uite, li se întâmplă altora. Avem ocazia să vedem
o chestie îngrozitoare trăită de altcineva, chiar dacă poate ne e greu - cine
vrea să se uite la suferința altcuiva descompusă în detalii? Dar, atunci când
ea este onestă, mi se pare că poate fi privită. Sigur, la rândul ei naște alte
întrebări. Acesta a fost și unul dintre scopuri atunci când am scris scenariul
- să ne punem niște întrebări: „Ce am face dacă am fi noi în situația
respectivă. Noi am fi altfel? Avem puterea?”
Ai vorbit și tu despre ele și au remarcat mai mulți oameni
aceste elemente de thriller psihologic. Sunt anumite scene aparent
inexplicabile, cum e o secvență din baie cu sora, care a căzut în versiunea mai
scurtă a filmului. Cum te-ai documentat pentru personaj și pentru astfel de
cazuri?
M-am
bazat în primul rând pe experiența mea de viață, apoi pe instinct și
imaginație, ca orice autor. Pe de altă parte, m-am consultat cu psihologi în
legătură cu traseul gândurilor și sentimentelor unor părinți care trec printr-o
astfel de încercare teribilă. Sunt acele etape: negarea, acceptarea ș.a.md., în
cazul unei asemenea pierderi. Mai ales una așa de brutală și inexplicabilă. Am
avut și câteva întâlniri cu criminaliști, niște oameni deosebiți din Poliția
Română care-și fac meseria impecabil, dar pe care nu-i vedem niciodată (nu am vrut nicio clipă - și
cred că se simte - să arunc vreo vină asupra Poliției; filmul e despre complet
altceva). Cu toate elementele acestea în minte, am început să schițez
secvențele, personajele, etapele, fiecare zi și noapte, dinaintea și primele
zece zile după pierdere, apoi ce se întâmplă până în final cu personajele mele.
Cineva m-a acuzat amical că abandonez personajul Cristina, care începea
promițător. Dimpotrivă, nu l-am abandonat. Trebuie să cădem cu toții de acord
că nu există două cazuri la fel, așa cum zice și inspectorul Pricop în film la
un moment dat. Nu sunt două suferințe la fel. Nu sunt liniare. Nu sunt perfecte
sau imperfecte. Fiecare simte în felul lui. Există oameni care în cazuri din
acestea nenorocite s-au sinucis sau au ajuns în ospicii. Eu am propus o
variantă. Adevărul e mult mai teribil decât un film. Au existat și astfel de
cazuri în care unul din parteneri nu a mai putut să respire același aer ori să
stea sub același acoperiș cu cel pe care îl considera vinovat de dispariția
copilului. Cu toate că e foarte greu să discerni, să arunci anatema asupra
celuilalt. Orice cuplu știe asta. De aceea cred, e doar o opinie, că e teribil
pentru cei care au copii să vadă filmul. Revenind la discuția despre abandonul
Cristinei: personajul este acolo și mi se pare că e mai puternic in absentia. Golul pe care-l lasă în
urmă o descrie pe Cristina la fel de bine, așa cum golul lăsat de fetița Maria
o descrie pe Maria. Toate detaliile povestite în timpul declarațiilor făcute de
părinți la Poliție nu fac decât să descrie acel copil. Cu toate că nu e un film despre obiect. Este despre puterea tăcută a vinovăției,
despre descompunere și, în ultimă instanță, durere.
Și despre responsabilitate…
Absolut.
Toate acestea trag după ele responsabilitatea. Pe de altă parte, filmul nu
acuză. Nu sunt judecător, sunt regizor. Dar se pot trage concluzii apropo de
discuțiile pe care îmi place să cred că le va stârni filmul. Nu poți să spui: „mi-a
plăcut filmul”. E foarte greu să spui așa ceva despre „Pororoca”, deși
vanitatea mea de autor îmi indică și că n-ar trebui să spun asta (râde - n.r.).
E greu de privit filmul. Are momente hazoase, are momente mai relaxate, are
momente încordate. Filmul e ciclotimic, exact așa cum tinde să fie
comportamentul unora care ajung în aceste situații nenorocite, în sensul că au
zile bune, zile proaste. Zile în care reușesc să pară că trăiesc normal și zile
în care se prăbușesc. Apropo de secvența cu sora, sunt momente de escapism. Am
întâlnit cazuri care m-au ajutat să îi creionez și o astfel de latură lui Tudor.
Escapismul face parte din negare. El a început deja să facă gesturi iraționale.
Îmi pare rău că secvența nu s-a păstrat în varianta scurtă, sau
„internațională” cum îi zicem noi.
De ce ai optat pentru lungimea asta de
circa două ore și 30 de minute, oarecum inconfortabilă pentru spectator?
Dacă
vrem să fim martorii suferinței trebuie să simțim un pic din ea. Înțeleg
întrebarea ta, dar n-am înțeles de ce ar fi trebuit să mă grăbesc. Așa simt,
așa văd. Acesta cred că e ritmul. Punctul final avea nevoie de un soi de
mărturisire lungă. Asta legat de varianta lungă a filmului. Legat de varianta
scurtă, sunt rațiuni contractuale, destul de pământești. Exploatarea în Europa
are niște reguli ceva mai stricte. În România, producătorul (Liviu Mărghidan –
n.r.) și cu mine ne-am asumat un risc. Liviu mi-a respectat dorința de a avea
și această variantă. Deși mie mi se pare că dacă ești dispus să stai în sală
două ore și jumătate, nu ai o problemă să stai două ore și 45 de minute. A trebuit
să găsesc o structură ceva mai digerabilă, deși personal îmi pare rău că am
renunțat la câteva secvențe care mi se par foarte importante.
Nu doar noi am observat anumite similarități cu o scenă din „Blow-Up”,
de Michelangelo Antonioni. A fost un omagiu intenționat?
Este o
reverență cât se poate de respectuoasă în fața unui film pe care îl iubesc și a
unui autor pe care îl respect foarte tare.
De ce crezi că ar trebui să vină lumea să vadă filmul,
subliniez, la cinema?
Pentru
că e o experiență unică atât din punct de vedere vizual, cât mai ales auditiv.
Sălile unde a fost proiectat până acum au făcut față mai mult decât onorabil la
subtilitățile de imagine și sunet.
În final, o întrebare mai generală: de ce iubești cinema-ul?
Pentru
că îmi oferă libertatea de a fi eu cu adevărat.
***
joi, 18 ianuarie 2018
Pororoca. Undă de șoc.
Vara trecută, vacanță la munte. Se strică ceva la mașină. Cu capul în capotă, câteva secunde, nu observ cum îmi dispare copilul de 3 ani care se juca în țărână, la doi metri de mine. Ia-l de unde nu-i! Un val uriaș de panică și vinovăție m-a luat pe sus cu forța a zece fluvii Amazon. Gândurile se ciocneau unele de altele într-o mini-implozie nucleară, nevrând să gândească negândibilul. Alergam aiurea de colo-colo, până l-am găsit, teafăr, 30 de secunde mai târziu. 30 de secunde cât 30 de minute infernale, în care am avut senzația ieșirii din corp. Parcă mă priveam de undeva de peste umăr.
Am retrăit senzația la Pororoca, când un tată (jucat de Bogdan Dumitrache) își pierde copilul în parc. Nimic nu anunță momentul, poate doar liniștea apăsătoare dinaintea furtunii. Până aici camera a păstrat distanța, creionând portretul unei familii (aproape) perfecte, numai bună să joace într-o reclamă la credite. În scena dispariției, camera îl urmărește pe Bogdan Dumitrache de peste umăr, în fugă. Imaginea tremură așa cum mi s-a încețoșat și mie vederea, atunci la munte.
Mi-e greu și să rememorez momentul, darămite să-l povestesc. Că ești sau nu părinte, de ce ai vrea să vezi un film despre dispariția unui copil? Timp de două ore jumătate? (varianta director's cut are 3 ore).
Motivul pentru care suntem atrași de când lumea de povești (drame, filme) e tocmai pentru a experimenta lucrurile pe care le evităm în viață, de care ne temem. "Vrem să știm cât ne-ar costa emoțional, cum s-ar simți de-adevăratelea dacă vreodată ne vom afla, noi sau cineva cunoscut, într-o situație similară" (Lisa Cron, Wired for story). Vrem să experimentăm pericolul și să ne punem în pantofii protagonistului, fără riscuri.
Pantofii protagonistului din Pororoca sunt dureros și aproape insuportabil de purtat. E meritul lui Bogdan Dumitrache că ne duce cu el în mașina de tocat ce devine viața lui după momentul din parc. Dacă în prima parte ai senzația că l-ai mai văzut așa în Poziția Copilului sau în Dublu, din actul doi al filmului își duce jocul la cu totul alt nivel. Pur și simplu se dezgolește până la măduvă, se destramă sub ochii tăi. Doream să o văd mai mult pe partenera sa din film, excelenta Iulia Lumânare, care dispare și ea abrupt. Am înțeles însă rațiunile dramatice pentru care Bogdan trebuia să rămână singur cu povara vinovăției și cu ancheta detectivistică pe care o începe pe cont propriu.
Apoi (sau mai întâi) e meritul regizorului (Constantin Popescu) că a controlat fin (cu mici excepții) mecanismul acestui carusel al disperării. Putea foarte ușor să dea în melodramă sau plictis (ținând cont de lungimea filmului). Scena din parc, cu cadre-șnur de peste 10 minute, a fost filmată în câteva săptămâni, din câte am înțeles, pe o căldură infernală. La coregrafia ei complicată au participat zeci de oameni, actori și figuranți (între care s-au numărat și câțiva copii). Pororoca n-ar fi o experiență atât de intensă și uneori copleșitoare fără imaginea lui Liviu Mărghidan, mai vechiul colaborator al regizorului.
Apropo, cu toate minusurile sale (mult prea aspru criticate), mi-a plăcut Portretul Luptătorului la Tinerețe, debutul lui Constantin Popescu în lungmetraj (despre care am făcut un interviu-fluviu cu autorul). Despre Pororoca nu pot să spun că "mi-a plăcut". Nu e un film "care să-ți placă". Îți dă în schimb foarte multe de gândit și de trăit. Dacă dorești să 'evadezi' la cinema, caută în altă parte. Sau poți plonja fără plasă de siguranță în pielea unui om aflat față în față cu o traumă imposibil de gestionat și obsesia care îi urmează. Pororoca e o undă de șoc în cinemaul românesc.
De mâine, 19 ianuarie, în cinematografe. Și la Cinema City (Shopping City Timișoara) unde are 4 proiecții pe zi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)