miercuri, 18 iunie 2025
TIFF 2025: Make TIFF great again
corespondență de Răzvan Băloi
Încep la matineu periplul de anul acesta la Tiff cu un titlu exotic, “Maurul” (Mavr, r. Adilkhan Yerzhanov, 2024), la fel de exotic ca și țara de proveniență, Kazakhstan, dar cu un scenariu “clasic”: un fost soldat iese din închisoare și dă de urma familiei fratelui său pe care se vede nevoit să o protejeze de mafia locală. Dar mafia locală e chiar poliția locală și maurul e un fel de “Rambo” aproape mut, cu puteri supranaturale, arc și săgeți din os, care doar acționează și nu scoate niciun cuvânt. Pe fundal apare orașul, tot timpul noaptea, într-o atmosferă sumbră, ploioasă, cu ambuteiaje, blocat, întocmai ca și locuitorii săi. Atmosfera e apăsătoare și scenele se succed rapid, cu multă acțiune, fără menajamente, dar și în reluare, cu fantome ale soldaților din trecutul maurului care apar în cadru și îl ajută. Astfel ne explicăm puterile lui supranaturale, dar care sunt limitate, căci nici rambo-ul nostru, nici sfârșitul filmului, nu sunt “americane”.
“Vara mea târzie” (My Late Summer, r. Danis Tanovic, 2024), film regizat de singurul bosniac care a luat un Oscar (cu No Man’s Land în 2002), prezent chiar în sală, e “fresh” și stârnește hohote de râs chiar și la sesiunea de Q&A de după. Cu o rețetă de comedie clasică, filmul se desfășoară pe o mică insulă croată, unde primarul, meșterii locali și puținii turiști de sfârșit de sezon, dar și localnicii se întrec în optimism, umor și situații delicate. Primarul crește “iarbă” și caută o chelneriță pentru barul din sat, iar “americanul” caută să-și renoveze casa cu aceeași meșteri incompetenți. Drama apre și ea, atunci când pe insulă sosește o tipă în căutarea moștenirii după un tată bilogic absent din viața ei și care e pe cale să repete greșelile trecutului.
 |
| My Late Summer Q & A |
Despre drama Mariei Schneider s-au scris multe, dar reproducerea cu minuțiozitate a vieții actriței din “Ultimul tango la Paris”, r. Bernardo Bertolucci, 1972 e inedită și umple până la refuz sala celui mai mare cinema din Cluj, “Florin Piersic”. “Maria” (Being Maria, r. Jessica Palud, 2024) e interpretată magistral de românca Anamaria Vartolomei (actriță la modă, cunoscută cel puțin după rolul din Contele de Monte Cristo, 2024), iar Matt Dillon e un Marlon Brando foarte credibil. În film, realitatea Mariei se confundă și se împletește cu ficțiunea din realismul poetic al lui Bernardo Bertolucci. La care dacă se adaugă un strop de cinema-verite atunci totul explodeză sub o formă de #metoo. Iar dilema epocii, expusă chiar de Bertolucci: actorii sunt actori sau doar personaje începe ușor-ușor să mă bântuie.
“Sărbători fericite” (Happy Holidays, r. Scandar Copti, 2024) e un puzzle emoțional, ușor politizat al Israelului zilelor noastre (căci ce nu e politic acolo?), surprinzând tradițiile și superstițiile ambelor naționalități care sunt nevoite să trăiască împreună: palestinienii și evreii. Filmul e construit pe capitole și se joacă cu cronologia evenimentelor, aducând ușor a Tarantino, dar fără a ne bulversa, ci e construit lent, elevând situații de viață fragile, pline de emoții și minciuni, dar și o realitate în care drepturile cetățenești nu par egale pentru toți. Interesantă e și implicarea pertinentă a rudelor în rezolvarea situațiilor delicate din familie, pentru a conserva niște cutume învechite, parcă preistorice, dar care aparent sunt greu de dizolvat (și digerat).
Din abundenta ofertă de luni dimineață, aleg “Un an din viața unei țări” (A Year in a Life of a Country, r. Tomasz Wolski, 2024). Acesta e un documentar creat exclusiv din footage-uri care radiografiază perioada de 1 an din istoria Poloniei, din decembrie 1981, până în decembrie 1982, când, în urma apariției mișcării Solidaritatea, a fost declarată legea marțială. Aceasta permitea autorităților luarea de măsuri dure împotriva greviștilor și manifestanților. Cu toate că sesizăm o latură umană, mai soft a autorităților de la ei, în comparație cu ce a fost la noi în comunism, un an de arestări și tancuri pe străzile marilor orașe poloneze, nu putea să nu lase urme. Nu pot de asemenea să nu remarc diferența de nuanță dintre viața lor și a noastră. Dacă ei se plângeau de lipsa ouălelor sau a pantofilor (chiar organizează într-un magazin de pantofi o vânzare de pui vii de găină), dar pe rafturi apare pâine nevândută, la noi doar chipsurile din creveți vietnamezi aflate la discreție pe rafturi îmi apar în memorie. O văd în sală și pe dna Irina Margareta Nistor și realizez că am făcut alegerea corectă.
 |
| Juana Macias Q & A |
“Fetele de la gară” (Las chicas de la estación, r. Juana Macias, 2024) sunt de fapt fetele de la un orfelinat din Palma de Mallorca și regizoarea, prezentă în sală ne spune că filmul e făcut după un caz real din 2019, atunci când s-au descoperit detalii ale prostituției în rândul tinerilor a căror părinți i-au abandonat sau pur și simplu i-au neglijat. Filmul este în primul rând un manifest împotriva acestui flagel generalizat, dar conține și elemente de coming-of-age ale tinerelor aflate în centrul acțiunii și e presărat cu multă muzică și camaraderie.
Cel mai interesant film al zilei, “Păunul” (Peacock/Pfau - Bin ich echt?, r. Bernhard Wenger, 2024) e un film aflat în competiția oficială a festivalului. Ideea sa e inedită: închirierea de persoane pentru diferite roluri într-o societate vanitoasă, care aparent poate cumpăra orice cu bani. Sau aproape orice, căci atunci când sufletul personajului principla, împăunatul Matthias, se trezește, banii își pierd valoarea. Cu mult umor, povestea curge spre un final previzibil, dar nederanjant. Mersul cameleonului, naked-yoga sau un corp gol plin de nămol la o aniversare ar părea că fac parte din noul fenomen artistic realist (ca exemplu, la un spectacol, un actor pictează cu corpul său nud plin de vopsele), dar în realitate sunt expresii ale unei infatuări și a unui plictis social, iar în final realizăm că relațiile dintre oameni nu pot fi pur și simplu înlocuite sau mimate prin acte teatrale.
“Plouă peste Babel” (Rains Over Babel, r. Gala del Sol, 2025) s-a născut în iadul pandemiei, după spusele regizorului prezent la Q&A. Probabil asta explică de ce moartea e personificată prin Slăbănoaga, o mulatră sexy, diavolul - printr-un barman, iar toate celelelate personaje au nume biblice, din tragedii grecești sau pompoase. Acțiunile lor se împletesc în moduri hilare, obscene și grotești în această comedie neagră cu accente de thriller, dar conțin și sâmburi de zbucium sufletesc. Toți încearcă să se târguiască cu Slăbănoaga, dar cu toții știu, că la final barmanul se alege cu profitul!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.