Marele Ecran: CinemAdinA

Se afișează postările cu eticheta CinemAdinA. Afișați toate postările

duminică, 23 decembrie 2018

8 din 2018. Atât s-a putut.

TOP 2018, DUBLA DOI

O ce veste minunată: Adina Baya revine pe Marele Ecran cu topul ei personal din acest an.

Nu am fost atât de harnică precum Felix, nici la capitolul filmelor văzute, nici la cel al filmelor selectate pentru topul de final de an. Astea sunt cele care mi-au rămas în minte, când mă uit în urmă spre ce am văzut în 2018. Ordinea nu reflectă calitatea. E mai degrabă cea în care le-am văzut, aproximativ.

Roma. Alfonso Cuaron face o reverenţă prelungă spre figurile materne aflate în decorul copilăriei noastre. Cele care ne-au purtat în pântece şi în braţe, ne-au hrănit, ne-au iubit, au modelat ceea ce suntem. Mame, bone, bunici. Femei care nu se plâng şi care iartă, care duc singure povara creşterii oamenilor. Asta e Roma pentru mine. De departe cel mai cald şi intim film al lui Cuaron, probabil şi cel mai reuşit.

First Reformed încapsulează fricile, fustrarea şi înstrăinarea care descriu starea psihică a lumii în care trăim. Teama de apocalipsa ecologică, vina latentă şi neputinţa de a o preveni. Cu Ethan Hawke într-un rol extraordinar, filmul mai vorbeşte şi despre singurătatea adâncă, profundă a omului occidental şi imposibilitatea de a se conecta cu cei din jur, dar şi despre derapajul religiei spre consumerism şi eşecul ei frecvent de a (mai) funcţiona ca un mecanism salvator.

În BlackKklansman, Spike Lee face echipă cu Jordan Peele, regizorul superbului horror neo-noir Get Out, în care e răvăşit modul de a trata teme rasiale. Filmul pus la cale de cei doi e o mică bombă subversivă, vorbind tare şi clar despre America rasistă şi conservatoare. Iar printre rânduri, despre Trump şi despre care e cea mai bună formă de rezistenţă în faţa unui sistem corupt: prin încercări paşnice de schimbare sau revoluţie violentă?

Sorry to Bother You e o fantezie SF în maniera Get Out, dar un pic altfel. În sensul bun, spre foarte bun. Filmul trasează conturul junglei capitaliste americane, cu mentalitatea ei de tip dog-eat-dog şi societatea dezumanizată la care duce. Evident, filmul e (şi) despre rasism şi mişcările de rezistenţă de inspiraţie marxistă care se pare că devin revoluţiile „de serviciu” ale erei noastre.

Girl. Lukas Dhont surprinde cu o fineţe rară esenţa adolescenţei, acea vârstă în care toate certitudinile par să se dizolve. Asta e, în esenţă, filmul, cred. Nu unul despre transsexualitate, cum am văzut că e etichetat. Personajul principal nu e nici copil, nici adult, nici fată, nici femeie, nici băiat, nici bărbat. E mereu între. Pluteşte într-o realitate fluidă, căreia încearcă să îi prindă sensul. Se agaţă de ţărmul ce pare cert al unei şcoli de balet. Se învârte pe poante şi încearcă să nu derapeze, cu un zâmbet larg, fixat ca o mască, cu încăpăţânare, pe chip.

Shoplifters. Povestea asta de la marginea societăţii japoneze are un aer atât de universal uman, încât îmbrăţişezi fără rezerve realitatea de pe ecran în care nişte oameni adoptă într-o seară o fetiţă pe care o găsesc semi-abandonată în frig. Şi îi oferă iubirea şi atenţia de care era atât de tare privată. Cei ce o adoptă par să fie o familie. Se susţin, se îmbrăţişează, se ciondănesc tandru uneori. Apoi lucrurile se complică. Finalul pune nişte întrebări etice profunde şi oferă o vedere atentă nu doar spre realitatea cotidiană a societăţii japoneze, ci şi spre bariera transparentă care desparte universal binele de rău.

Cold War. După Ida, regizorul polonez Pawel Pawlikowski vine cu mărci auctoriale deja recognoscibile, creând totodată un film suficient de diferit. În Cold Warurmăreşte o relaţie de cuplu ce dogoreşte pe fondul glacial al Cortinei de Fier. De la Varşovia la Paris şi înapoi, destinele celor doi se despart şi se reîntâlnesc succesiv. Când sunt despărţiţi, se simt incompleţi, când sunt împreună, îşi autodevorează relaţia.

Charleston. S-au lansat o grămadă de filme româneşti în 2018 şi recunosc că o parte mi-au scăpat. Dar dintre cele văzute, clar în minte mi-a rămas Charleston-ul lui Andrei Creţulescu. Dialoguri scrise fain, muzică excelentă, interioare şi situaţii care refrişează binevenit clişeele Noului Val. Plus o temă grea, tratată aparent uşurel: cum duce în spate fiecare dintre noi, în mod diferit, suferinţa copleşitoare a pierderii unui om foarte drag. (Adina Baya).

luni, 2 ianuarie 2017

The New Gipsy Kings: De la periferie spre centru

Cunosc oameni care pleacă de la o nuntă când se aud primele acorduri de manele. Dar ştiu şi oameni care comparau încă de prin anii 2000 soliştii de manele cu marii artişti de jazz - pornind un val contracultural uriaş de la nişte vălurele mici din periferia societăţii. Unii îi pun în paralel cu artiştii gangsta rap. Alţii îi descriu ca pe iniţiatorii unui curent muzical toxic, promotori ai prostului gust şi inculturii. Fie că sunt contestaţi, fie că sunt aclamaţi, soliştii de manele au o influenţă certă asupra muzicii care se face azi în România. Şi încă una în creştere. Dar cine sunt ei, de fapt?

Documentarul The New Gipsy Kings, făcut pentru BBC de Liviu Tipuriţă, explorează ascensiunea fulminantă a fenomenului manelelor în ultimele vreo două decenii. Şi caută răspunsuri la câteva dintre întrebările necesare: Ce s-a întâmplat cu lăutarii autentici, cu cântăreţii de muzică ţigănească tradiţională? Au fost eclipsaţi total de manele, s-au convertit şi ei la acest stil? De unde vin banii cu care îşi cumpără Ferrari-uri şi îşi construiesc palate inspirate din serialul Dallas starurile maneliste şi sponsorii lor? Care e legătura lor cu lumea interlopă?

Fane Spoitoru, Adi Minune, Dan Bursuc şi Florin Salam sunt câteva dintre personajele la care regizorul Liviu Tipuriţă caută răspunsuri. Cu tact, empatie şi carismă, dar şi cu perseverenţa unui jurnalist de investigaţie, punctând şi încercând să dezlege controverse.

Fără a cădea în tentaţia unui rasism facil, filmul pătrunde adânc în culisele unui fenomen cultural de proporţii, care spune multe nu doar despre cum a evoluat comunitatea romă, ci mai ales România din anii '90 încoace. De la satele şi periferiile unde manelele au cea mai mare priză, din cocioabele de chirpici unde locuiesc familii ai căror copii visează să fie recrutaţi la şcoala de manele a lui Dan Bursuc, şi până la vilele opulente cu piscine, construite/ocupate de multe ori aproape de centrele oraşelor, filmul trasează monografia unui fenomen cultural major. "De la căruţă la Ferrari" şi "din cort la palat", starurile manelelor şi "oamenii periculoşi" din spatele lor se dezvăluie cu surprinzătoare naturaleţe în faţa camerei.

Filmul a luat "Premiul special" la Astra în 2016, cum scria Răzvan aici. Şi poate fi văzut online aici.

luni, 26 septembrie 2016

5 chestii faine în Câini, un western de Dobrogea

1. Vorbele puţine, miza pe capacitatea privitorului de a prinde detaliile din context. Dialogurile bine decupate, fără nicio replică în plus şi multe fraze memorabile. Unul din schimburile mele favorite de replici e între poliţistul-detectiv Hogaş (Gheorghe Visu) - şef bolnav terminal al unei secţii rurale de poliţie subfinanţate cronic (« abia dacă primesc suficienţi bani să bag benzină în maşină », spune la un moment dat) - şi Samir (Vlad Ivanov) - mafiotul care ucide cu aceeaşi nonşalanţă cu care îşi aprinde o ţigară.

Hogaş : Te temi de ceva ?
Samir : Numai de Dumnezeu. Dar şi el se teme de mine.
Maleficul relexat al ultimei fraze îţi trezeşte fiori pe şira spinării.

2. Dogoarea dobrogeană şi dealurile aride – decorul perfect pentru o intrigă de tip western. Plus felul în care căldura migrează de pe ecran şi te face să simţi sufocarea, tensiunea din spatele frunţilor şi al cefelor asudate – de la soare şi, mai ales, de la frică. Deşi nu urmăreşte cowboy călare, acţiunea din Câini are suficiente ingrediente tipice unui western: de la ferma din mijlocul pustietăţii la răbdarea cu care poliţistul îl urmăreşte pe răufăcător şi la senzaţia de lume scăpată de sub controlul legii. Plus faptul că filmul face cu ochiul discret şi către alte două poveşti neconvenţionale de tip western: Moara cu noroc de Slavici şi No Country for Old Men de fraţii Coen.

3. Tempoul alert, ţinut nu numai de scenariu, ci şi de o distribuţie în care toate rolurile principale sunt jucate excelent. Fără teatralităţi, fără îngroşări, ci mai degrabă low-key, cu miză pe expresie, pe gest şi pe acţiuni neaşteptate. Vlad Ivanov – în pielea „celui mai rău personaj, de la diavol încoace”, cum îl numea presa franceză la Cannes –, Gheorghe Visu – pe post de poliţist de ţară, îmbătrânit în lipsuri, dar încă posesor de coloană vertebrală şi hotărât să facă ceea ce trebuie până când viaţa îi e cucerită definitiv de cancer. Dar şi Dragoş Bucur – cu masca perpetuă a fricii reprimate anevoie pe faţă. Sau Costel Caşcaval şi Raluca Aprodu, în rolurile lor episodice.

4. Sunetele obsedante: lătratul căţelei numite (ironic) Poliţia, corzile atinse în acorduri ce construiesc un fond sonor demn de Hitchcock.

5. Faptul că e un film bun în accepţiunea largă a cuvântului, nu doar după standarde „de festival”. Cu acţiune, cu suspans, cu un fir narativ uşor de urmărit, dar care îţi provoacă atenţia şi intelectul, nu te fac să te simţi ca un devorator tâmp de popcorn, cum fac suficiente blockbuster-uri hollywoodiene. E la fel de potrivit pe ecranul de la Multiplex ca şi pe cel de la Cannes. Chestie rară, aş zice.

vineri, 15 aprilie 2016

Newman!

Apariţia lui Wayne Knight (a.k.a Newman din serialul Seinfeld) e doar una dintre surprizele savuroase pe care le rezervă ultimul film al fraţilor Coen: Hail, Caesar! Printre altele se numără Frances McDormand, Ralph Fiennes şi Tilda Swinton (la pătrat) în nişte roluri episodice absolut memorabile şi picante. Plus viniete din filosofia Şcolii de la Frankfurt puse pe tavă de Herbert Marcuse.

Mereu la intersecţia dintre un umor grosier, de circ, replici intelectualiste de mare fineţe şi profunzimi filosofice privind viaţa în capitalism, Hail, Caesar! aruncă o privire în culisele unui mare studio hollywoodian al anilor '50. Mai exact, printre micile trucuri aproape magice pe care producătorul Eddie Mannix (Josh Brolin) le face pentru a ţine sus faţa starurilor şi a da publicului exact atâta circ de cât are nevoie pentru a fi motivat să plătească biletul de intrare în sala de cinema.

Un pic nostalgic, un pic caricatural şi mai ales foarte ironic, atingând în râs subiecte de o nebănuită complexitate, filmul reconfirmă stilul de autor al fraţilor Coen. Cu straturi multe şi dense, glazură înaltă şi o cireaşă grasă pe tort, cu numele George Clooney gravat frumos pe ea.

miercuri, 17 iunie 2015

Dheepan şi lumile marginale ale lui Jacques Audiard

Deopotrivă adorat şi acuzat că prezintă o partitură pe placul gusturilor politice ale juriului, Jacques Audiard a luat cel mai important premiu la Cannes în acest an cu un film care nu se îndepărtează de sfera sa tematică predilectă. Adică cea a periferiei, a marginilor societăţii franceze, în care trăiesc – uneori la limita supravieţuirii – imigranţi şi mici infractori, destine aparent banale care oferă revelaţii neaşteptate. Printre blocurile sordide şi gri ale banlieue-urilor, unde lipsa de speranţă şi mafia traficanţilor de droguri sunt răspândite endemic.

Dincolo de tematica obişnuită, Dheepan beneficiază de un ingredient-cheie: un personaj central cu o putere magnetică de a te ţine alături de firul poveştii. Povestea actorului care îl joacă e cel puţin la fel de captivantă ca filmul în sine. Recrutat în armata separatist-teroristă a „tigrilor tamil” din Sri Lanka pe când era încă adolescent, acesta şi-a petrecut câţiva ani din viaţă într-un război sângeros de gherilă. În cele din urmă a reuşit să emigreze în Franţa, unde finalmente s-a lansat ca romancier. Însă nu înainte de a experimenta existenţa la periferia urbană. În rolul său din film, traseul pe care îl parcurge e unul foarte similar.

Pentru a scăpa de războiul civil din Sri Lanka, Dheepan, personajul ce dă numele filmului, face rost de trei paşapoarte şi de o familie de împrumut – o nevastă şi o fiică proaspăt culese dintr-o tabără de refugiaţi – şi caută să obţină azil politic în Franţa. Succesul demersului său e bazat pe un lanţ dens de minciuni. Minte cu privire la numele său, la trecutul din armată, la relaţia de rudenie cu cele două femei. În cele din urmă, e primit de statul francez împreună cu „familia sa” şi plasat într-o suburbie mizeră, unde primeşte un job de administrator-bun-la-toate într-un bloc ce serveşte drept sediu pentru traficanţi de droguri. Deşi iniţial îşi priveşte cu uşurare noua viaţă, departe de ororile câmpului de luptă, curând realizează că războiul de gherilă de acasă e înlocuit aici cu unul urban, între clanurile mafiote rivale. Deziluzia şi disperarea ce se instalează gradual sunt privite în paralel cu relaţia pe care Dheepan o dezvoltă cu nevasta şi fiica de împrumut.

Conflictele culturale ce marchează lumea imigranţilor, pe fondul sărăciei şi al violenţei, ca teme deja obişnuite pentru Audiard, reapar sub noi faţete în scenariul din Dheepan. Filmului îi lipseşte naraţiunea groasă, supraetajată din Un prophete şi suspansul, pericolul perpetuu şi emoţiile răvăşitoare din De rouille et d’os. Dheepan combină câte ceva din toate acestea, dar „în doze mai mici”. Şi reuşeşte să facă un statement puternic prin jocul actoricesc şi prin temele atinse, chiar dacă finalul fericit derapează un pic spre neverosimil.

vineri, 22 mai 2015

Micul prinţ s-a făcut mare

A lua Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery şi a te gândi la o continuare a poveştii poate părea un exerciţiu creativ deopotrivă îndrăzneţ şi incitant. Reuşeşte regizorul Mark Osborne să îl ducă la bun sfârşit în animaţia prospăt lansată la Cannes?

Pentru început, animaţia lui Osborne fixează un cadru contemporan în care să înceapă dezvăluirea poveştii din carte. El arată cam aşa. O fetiţă de vreo 7-8 ani şi mama ei divorţată îşi duc viaţa după reguli şi planuri extrem de clare – concepute de mamă şi adoptate cu entuziasm de micuţă. Totul se schimbă când cele două se mută într-un casă al cărei vecin are un avion în curte şi încearcă să îl pornească. Un pic nebun şi un pic nonconformist, bătrânul din casa vecină începe să o fascineze pe fetiţă şi să pună în pericol eforturilor mamei de a-şi transforma copilul într-un mic adult responsabil.

Prin vocea lui Jeff Bridges, bătrânul devine cel care o introduce pe micuţă în lumea Micului Prinţ.

Secvenţele generate exclusiv pe computer, reprezentând rama contemporană a poveştii, alternează binevenit cu cele în care pe post de personaje animate sunt nişte păpuşi din fetru şi carton. Acestea din urmă urmează fidel linia estetică a desenelor lui Saint-Exupery din cartea Micul prinţ şi construiesc un univers cu infinit mai multă candoare şi expresivitate decât cel dominat de CGI. Păcat că astfel de secvenţe nu sunt foarte multe. Şi păcat că scenariul derapează la final spre un fel de action-movie în care fetiţa îl descoperă pe Micul Prinţ într-o nouă lume, devenit adult. Secţiunile respective nu mai au nimic din spiritul şi atmosfera textului, din profunzimea metaforelor expuse subtil de personajele lui Saint-Exupery.

Nu sunt foarte sigură că ce rezultă e un film pentru copii. Nostalgia după starea de graţie pe care am avut-o cu toţii în copilărie şi am uitat-o pur şi simplu pe parcurs mi se pare un subiect prea complex şi nu neapărat interesant pentru copii. Aşadar, cred că Micul prinţ al lui Mark Osborne va fi savurat în special de adulţi, cu precădere dacă nu-i deranjează faptul că regizorul şi scenaristul renunţă aproape complet la subtilitatea cărţii şi subliniază „mesajul” în culori fosforescente.

joi, 21 mai 2015

Cannes 2015: Mic jurnal foto

Fost orăşel pescăresc pe Riviera franceză, Cannes se transformă, de 68 de ani încoace, în Mecca cinematografiei mondiale în luna mai. Populaţia orăşelului creşte cu vreo 50% în perioada asta (iar preţurile chiriilor şi ale camerelor de hotel cresc de vreo 10 ori), deci e de înţeles de ce mulţi localnici îşi iau concediu şi pleacă în cele două săptămâni de festival. Dacă pot. Dacă nu, pufnesc mai mult sau mai puţin vocal de fiecare dată când rămân blocaţi în trafic sau nu pot traversa oraşul din cauza puhoiului de oameni care blocheza zona din jurul falezei şi a lui Palais des Festivals - locul în care se ţine cea mai mare parte a evenimentelor.

Dintre cei care rămân, mulţi sunt implicaţi în ce se întâmpla la festival şi în jurul lui. O mică armată de oameni se asigură că totul merge strună la evenimentele din Palais şi o altă mică armată lucrează la zecile de restaurante şi cafenele invadate de jurnalişti, regizori, actori, producători, cinefili şi alţi oameni care se învârt prin sau pe lângă lumea filmului. Eu am ajuns a patra oară la Cannes în acest an, iar săptămâna pe care o petrec aici e la fel de fascinantă ca şi cele din anii trecuţi. Iată câteva snapshot-uri cu ce se întâmplă în fiecare zi.

În fiecare dimineaţa iau cu mine broşura cu programul zilei, răsfoiesc catalogul festivalului pentru descrieri ale filmelor din ziua respectivă şi nu uit sacoşa mea favorită de acasă, cu Ceau, cinema! Imaginea de anul acesta a festivalului e Ingrid Bergman - care, de fapt, a dat tonul pentru multele prezenţe feminine importante ale acestei ediţii, idee la care voi reveni - şi fiecare broşură cu programul zilnic o arată pe actriţă în diverse ipostaze consacrate.

Nu uit de Ceau, cinema nici în timpul zilei :).

Intrarea în Palais e flancată de mesh-uri enorme cu Bergman. Aici se vede cel aflat chiar deasupra intrării. Iar umbrelele sunt de la terasa rezervată jurnaliştilor.

Şi că tot veni vorba de ei, aşa arată intrarea la una din cele două Press Room-uri, la care se adaugă încăperi speciale destinate jurnaliştilor din audiovizual. În fiecare an sunt acreditaţi la Cannes în jur de 4.500 de jurnalişti din toată lumea. Inutil să adaug, spaţiile oferite în Palais sunt profund neîncăpătoare pentru presă. Iar internetul nu funcţionează grozav. Dar ne descurcăm :).

În pauzele dintre proiecţii, urc pe una dintre terasele din Palais, de unde se vede Croazeta şi plaja, unde stau aliniate corturile din "Satul internaţional" - fiecare ţară are câte un pavilion unde oamenii interesaţi de industria filmului sunt invitaţi să facă networking. Tot de aici se vede şi portul, cu iahturile frumos aliniate.

În dimineaţa asta am fost la proiecţia pentru presă a Comorii lui Corneliu Porumboiu, care anul ăsta candidează în secţiunea Un certain regard.

Iar înainte de premiera oficială, fixată după-amiaza, am schimbat două vorbe cu regizorul.

miercuri, 20 mai 2015

Tinereţea ca o amintire difuză, distantă : Youth/La Giovinezza

Ziua numărul 8 a Festivalului de la Cannes a început pentru mine cu tradiţionala înghesuială nebunească a celor ce încearcă să intre la premierele de dimineaţă. Am plecat devreme din apartamentul minuscul în care locuiesc săptămâna asta - situat la o binevenită distanţă de vânzoleala de pe Croazetă, pe o stradă pe care suspectez că trăiesc mai multe pisici decât oameni (iar în faţa geamului meu îmbătrâneşte elegant un portocal) - şi am reuşit să prind un loc.

Conform tradiţiei, m-am îmbulzit alături de alţi vreo 2300 de oameni pentru a încăpea în Grand Teatre Lumiere şi a vedea una dintre cele mai aşteptate premiere. Da, mă refer la afişul pe care se află plasat central fundul divin al Mădălinei Ghenea, iar în background apar figurile contemplative ale septuagenarilor Michael Caine şi Harvey Keitel. Prăpastia de generaţii vizibilă ce apare între corpul dezvelit angelic în prim-plan şi pielea stafidită a celor doi anunţă una dintre temele marcante ale filmului. Dar acesta e departe de a fi unicul contrast pe care marşează Paolo Sorrentino în Youth/La Giovinezza. După cum ne-a arătat deja în, printre altele, La Grande Bellezza, contrastele sunt specialitatea sa.

Spre exemplu, impresia că Miss Universe (Mădălina Ghenea) e un personaj lipsit de inteligenţă, a cărui ascensiune se bazează exclusiv pe calităţi fizice greu de ignorat, e deconstruită cu eleganţă. Deşi are un număr de replici care se poate numără pe degete, domnişoara Ghenea le serveşte eficient pentru a scoate personajul din eticheta iniţială de « Barbie fără creier ». Că apoi urmează câteva cadre cu trupul ei statuar-angelic complet gol, iar asta consolidează lipiciul personajului, e o altă poveste.

Dincolo de acest detaliu estetic, filmul lui Paolo Sorrentino e un superb demers meditativ, o reflectare prelungită asupra rostului vieţii. Dar nu transpusă în prea multe fraze filosofic-grandioase, ci mai degrabă în scene scene lungi de o frumuseţe răpitoare, în schimburi scurte şi isteţe de replici, de multe ori amuzante, şi în episoade muzicale redate fără multe tăieturi. Muzica, de fapt, e un mod de a comunica folosit fără zgârcenie în filmele lui Sorrentino. Poate pentru că, după cum observa un personaj la un moment dat, e un limbaj universal, care nu cere nici cuvinte şi nici experienţă – intermediază cu uşurinţă emoţii accesibile oricui.

Distribuţia adună suficiente nume celebre pentru a atrage atenţia, şi fiecare personaj, oricât de mică i-ar fi intervenţia, construieşte o prezenţă notabilă. Jane Fonda atrage atenţia de la distanţă în rolul actriţei parvenite care îl părăseşte, cu un amestesc şarmat de vulgaritate şi iubire, tocmai pe regizorul care a făcut-o celebră. Michael Caine e rece-apatic în rolul de muzician septuagenar care refuză să se reîntoarcă la a dirija orchestre, chiar şi când acest lucru îi e cerut de regina Angliei. Harvey Keitel e un regizor faimos în perioada de mijloc a vieţii, dar autor a trei filme ratate la bătrâneţe.

Cu toţii evoluează pe fondul antifonat al unei staţiuni exclusiviste din Elveţia, într-un centru de odihnă în care îşi consumă timpul între sesiuni de masaj, băi calde şi serate muzicale. Cu un pic din aerul de « lume veche » al lui Grand Budapest Hotel, dar fără partea caricaturală, refugiul elveţian în care se adună bogătaşi ce încearcă să scape de atenţia publicului din toată lumea – printre care apare şi un Maradona parodic – e mediul ce oferă liniştea şi calmul suficient în care Sorrentino îşi poate conduce personajele spre conversaţii revelatoare.

Dintre ele, poate cea mai amuzantă pentru audienţa de la Cannes a fost cel dintre personajele jucate de Jane Fonda şi Harvey Keitel – ea jucând rolul acriţei ce îşi lasă baltă regizorul care tocmai a scris pentru ea un scenariu întreg, doar pentru că a primit un contract mai bănos pentru a face un serial TV. Discuţia devine o meta-reflecţie asupra concurenţei dintre cinemaul de artă şi serialele de televiziune, în care actriţa argumentează irefutabil moartea iminentă a celui dintâi. Poate fi ceva mai ironic-amar când te afli tocmai la un festival care celebrează filmul de artă ?

marți, 19 mai 2015

România, o prezenţă mai bine simţită anul ăsta la Cannes

Printre zecile de ţări cu filme selectate pentru proiecţii la Cannes, România pare să fie mai prezentă la cea de-a 68-a ediţie decât am văzut-o în ultimii ani. Cred că de departe cea mai importantă realizare a unei ţări cu o susţinere minimă acordată tinerilor realizatori de film şi cu cel mai mic număr de cinemauri din Europa e faptul că doi regizori români au intrat în competiţia pentru premiul Un certain regard : Un etaj mai jos de Radu Muntean şi Comoara de Corneliu Porumboiu. În plus, Tibi, un scurtmetraj regizat de un elev de liceu din Bucureşti a fost selectat pentru proiecţie în cadrul secţiunii Short Film Corner (chestie despre s-a scris multişor în presă), iar scurtmetrajul Ramona de Andrei Creţulescu, a fost proiectat în cadrul secţiunii Semaine de la Critique.

Ah, şi era să uit. Posteriorul Mădălinei Ghenea, cunoscută mai ales pentru prezenţa ei în tabloide la braţ cu Leonardo di Caprio sau cu Gerard Butler, a tronat lasciv pe afişul unuia dintre cele mai aşteptate filme. În Youth / LA Giovinezza, realizat de Paolo Sorrentino, unul dintre cei mai interesanţi regizori ai momentului, Mădălina Ghenea e obiect de veneraţie pentru personajele septuagenare jucate de Michael Caine şi Harvey Keitel.

Proiectat în prima zi de Festival, filmul Un etaj mai jos de Radu Muntean s-a bucurat de o primire încurajatoare din partea criticilor şi în momentul în care scriu acest articol este considerat ca având şanse redutabile la premiul acordat în secţiunea Un certain regard. O « dramă de bloc » filmată cu obişnuitul fler al lui Radu Muntean, după cum o descria un critic al prestigioasei reviste The Hollywood Reporter, pelicula urmăreşte tensiunea din jurul unei posibile crime petrecute în apartamentul aflat « cu un etaj mai jos » decât cel în care locuieşte personajul jucat de Teodor Corban.

Aflat în miezul incontestabil al filmului, Corban e deja o prezenţă cunoscută publicului fidel de la Cannes – el s-a mai aflat aici în rolul « domnului Jderescu », realizatorul de emisiuni la o televiziune locală cvasi-amatoristă, în A fost sau n-a fost, distins cu premiul Camera d’Or în 2006.

Posibil martor la crimă, el are de ales între a nu se amesteca sau a da în vileag detalii despre presupusul criminal – care locuieşte în acelaşi bloc. Ca de obicei, filmul lui Muntean face o afirmaţie mult mai largă despre lumea în care trăim decât cea limitată la povestea brodată în jurul unei investigaţii de tip poliţist. Cu un scenariu co-semnat alături de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu, el vorbeşte despre optica de tip « stai în banca ta şi nu te amesteca », atât de păguboasă şi de prevalentă în societatea românească. Mentalitatea care caracterizează atâţia alţi oameni crescuţi în timpul regimului comunist, care ucide din faşă simţul civic şi induce teama de implicare în orice ar putea rezulta cu o ieşire periculoasă din normalitate. Şi tot ca de obicei, acţiunea fierbe la foc mocnit, suspansul e difuz, dar mereu acolo, dialogurile sunt impecabil scrise. Iar Teodor Corban reuşeşte să construiască un rol a cărui complexitate aminteşte de dilemele morale ale personajelor dostoievskiene, după cum observa un critic al revistei Variety.

duminică, 10 mai 2015

Must-see@Cannes2015: Lista mea cu 6 vizionări obligatorii

Anul ăsta ajung pe Croazetă pe la jumătatea festivalului de film de la Cannes. Deci la timp pentru a vedea câteva dintre titlurile foarte apetisante ale acestei ediţii. Între un croissant pe o terasă din Palais des Festivals şi o felie de lubeniţă servită pe plajă cu gândul la Ceau, cinema-ul nostru din luna iulie, iată ce filme îmi propun să nu scap.

1. Comoara de Corneliu Porumboiu. Pentru că mi se pare cel mai tare regizor de comedii obscur-amare pe care îl avem în momentul ăsta, pentru că filmele lui reflectă România cu o limpezime de oglindă. Şi pentru că nu am mai văzut de prin pubertate, cred, poveşti cu oameni care trec prin tot felul de întâmplări extraordinare în căutarea de comori.

2. Youth / La Giovinezza de Paolo Sorrentino. Fiindcă Sorrentino combină un gen de intuiţie preluată de la Fellini pentru sondarea realităţii cu nişte apucături estetice la limita excentricului. Undeva între bâţâiala şi lipsa de pudoare a unui videoclip MTV şi un cadru hiperlung, în slow motion, cu o sculptură renascentistă. Contraste care intrigă. Cam la asta mă aştept de la ultimul Sorrentino. (Iar faptul că Michael Caine şi Mădălina Ghenea se reunesc pe acelaşi afiş e, poate, un prim indiciu în acest sens.)

3. Dheepan de Jacques Audiard. Expert dovedit în sondarea vieţii la periferia societăţii franceze, printre mici infractori şi imigranţi, Audiard aruncă un ochi deopotrivă lucid şi empatic asupra unor lumi marginale pe care le vedem prea rar în lumina reflectoarelor. Ultimul lui film pare să se îndrepte în aceeaşi direcţie, urmărind traseul unui luptător Tamil care emigrează din Sri Lanka în Franţa.

4. Sicario de Dennis Villeneuve. În spaniola mexicană, “sicario” înseamnă “asasin plătit”. Un titlu care să anunţe mai clar un thriller cred că nu se putea, nu? Cu Emily Blunt, Josh Brolin şi Benicio del Toro pe post de capete de afiş, regizorul franco-canadian al superbului Incendies spune de data asta o poveste despre cartelurile de droguri de la graniţa dintre Mexic şi Statele Unite.

5. Inside Out, animaţia regizată de Pete Docter pentru studiorile Pixar. Pentru că un fantasy venit de la autorii lui Monsters Inc. şi Up contrapunctează perfect o cură prelungită cu filme de artă J.

6. The Little Prince / Le Petit Prince. Din toate motivele de mai sus. Plus pentru că e una dintre cărţile copilăriei pe care le-am redescoperit cu foarte mare plăcere în căutarea de poveşti pentru citit înainte de culcare lui fiică-mea.

Lista e în continuă extindere, evident! Dacă vă întrebaţi de ce pe ea nu apar titluri gen The Sea of Trees de Gus van Sant, Tale of Tales de Mateo Garrone sau Un etaj mai jos de Radu Muntean, e pentru că vor fi proiectate înainte de venirea mea la festival. Există şanse (mici) să nimeresc la o reluare a proiecţiei în zilele în care voi fi acolo. Şi dacă văd, scriu - promit ;).

miercuri, 6 mai 2015

Pe val, cu actriţe mari alături: Matthias Schoenaerts

După ce Jacques Audiard i-a asigurat ieşirea din lumea strâmtă a cinemaului belgian prin rolul major din De rouile et d'os/Rust and Bone, unde joacă alături de Marion Cotillard, se vede cu ochiul liber că Matthias Schoenaerts se află pe val. Din 2012, de la premiera canneză a filmului lui Audiard, am început să îl vedem în producţii tot mai mari şi mai ambiţioase.

De la rolurile macho, de boxer-bodyguard, din Bullhead sau Rust and Bone, Schoenaerts a schimbat un pic registrul actoricesc jucând recent în două drame de epocă. Din nou alături de câte un co-star feminim de calibru.

În A Little Chaos (care e zilele astea la cinema, apropo) îl regăsim alături de Kate Winslet. Filmul e regizat de Alan Rickman, pe care îl ştiţi mai degrabă pe post de actor în rolul profesorului Severus Snape din seria Harry Potter decât pe post de regizor. Nu e o capodoperă, dar merită pentru revederea cu Kate.

În Far from the Madding Crowd, adaptarea lui Thomas Vinterberg după celebrul roman de Thomas Hardy, joacă alături de Carey Mulligan. Filmul se anunţă la fel de provocator ca precedentul regizat de Vinterberg, Jagten / The Hunt (care i-a adus lui Mads Mikkelsen premiul pentru cel mai bun actor la Cannes în 2012), deşi într-o manieră complet diferită. Până apare în cinema, ne mulţumim cu trailerul.

miercuri, 1 aprilie 2015

Filmul bate cartea?

LANSARE CELULOZĂ VS. CELULOID

Colega noastră, Adina Baya, și-a lansat săptămâna trecută volumul cu cronici de film în cadrul Bookfest Timișoara. Celuloză vs. Celuloid (Despre Cărți și Ecranizări) e scrisă în tandem cu Cristina Chevereșan pe modelul: cartea (Cristina) vs. ecranizarea (Adina). Dacă vreți să vedeți cine a cîștigat cele + 40 de dueluri din paginile cărții, căutați-o prin librării (sigur o găsiți la librăria Universității de Vest). Cîteva imagini de la lansare, la care au vorbit profesorii Mircea Mihăieș și Marcel Tolcea.

sâmbătă, 28 martie 2015

De ce Aferim?

Jurnalistul, criticul de film, fostul coleg, prietenul și (îmi place cum sună) selecționerul competiției Ceau, Cinema!, așadar Ionuț Mareș a realizat o anchetă în rîndul criticilor și cronicarilor de film cu întrebarea: "De ce este Aferim! un film important?". Mai jos puteți citi varianta lungă a răspunsului meu pentru Ziarul Metropolis. Din partea Marele Ecran a mai răspuns și Adina Baya. Citiți, vă rugăm, și celelalte opinii, probabil mai savuroase și sigur mai competente ca ale noastre.

"Aaa! e românesc?

Eu nu mă duc la filme românești.

Păi nu-mi ajunge deja ce văd în fiecare zi, pe stradă, la televizor?

De ce să mai dau bani pentru asta?”

E răspunsul pe care l-am primit de prea multe ori, cînd semnalam cunoscuților apariția unui film românesc. Persoane cu educație, nu fitecine. Oameni tineri, nu acriți de timp.

Aferim! este filmul care ar putea să-i convingă să mai dea o șansă Cinema-ului nostru. Pentru că îi va transporta în altă lume așa cum își doresc, rămînînd totuși într-un timp etern românesc. Aferim! nu e pentru "ipochimenii care or să ne pomenească peste 200 de ani". E chiar despre ei. Adică…noi.

Aferim! semnalează o ruptură binevenită de curentul “minimalist-mizerabilist” si de filmele istorice "patriotice". Aferim! ne obligă să încetăm discuțiile despre “valuri" și mode, pentru a ne concentra pe ce e cu adevărat important.

Aferim! e important pentru felul în care atacă discriminarea (de toate felurile). Jude nu răzbună sclavii (ca Tarantino). Doar ne arată negrul de sub unghie. Apropo, aș vrea ca Jude să ne mai “strice” imaginea în lume. De cîteva ori.

Aferim! e important pentru că a stîrnit și încă mai stîrnește atîtea discuții (chiar dacă se vorbește enorm și “pe alături"). Ne provoacă să ne punem întrebări despre noi, despre prezent și trecut, despre viață (nu acesta e, în esență, scopul artei?), fără să se ia prea tare în serios.

Aferim! e important pentru că ar putea schimba și felul în care românii își văd cinematografia. Iată că un film românesc poate fi entertaining și inteligent, “de acțiune” și "de gîndit". Pe scurt, fiecare poate să plece acasă cu ceva.

E un film atît de important încît sper că valahii (care au cea mai bună viteză la download din UE) să nu mai astepte sa-l dea jos de pe torenți, ci să-l vadă pe un ecran mare, în toată măreția imaginii sale. Și după ani, să-l dea dascălii la școală. E dovada vie și delicioasă că limba română poate să sune bine într-un film.

E genul de film de care un distribuitor polonez spunea că are nevoie cinematografia română. Tot el se mira că filmele noastre de succes strîng cel mult 100.000 de spectatori, în timp ce în Polonia titlurile autohtone vînd peste 2 milioane de bilete. Dacă Aferim! nu va reuși să producă cifre-record de audiență, măcar va pune (sau ar trebui să pună) în discuție sistemul de distribuție. Pentru că e timpul să depășim stadiul “caravanei”, ca mijloc principal de promovare.

Pentru mine, Aferim! și A fost sau n-a fost? sunt filmele de după '90 care surprind fibra intimă a acestui popor și mentalitățile/ prejudecățile sale. Anul trecut, în cadrul Ceau, Cinema!, am proiectat A fost sau n-a fost? pe stadionul unei comune de lîngă Timișoara (Gottlob are primul cinema recondiționat din mediul rural). Îmi doresc ca vara asta să proiectăm acolo Aferim!.

Dacă de obicei tinerii nu citesc cartea pentru că preferă să vadă filmul, îmi place să cred că, după Aferim!, unii tineri vor dori să citească "și cartea”. Sunt prea optimist? Acesta este “efectul Aferim!”. Aferim! e un semn de exclamare pentru Cinema-ul românesc. Și cîteva semne de întrebare pentru noi toți.

N-aș vrea să închei într-o notă pompoasă sau profetică, dar am senzația că Aferim! nu e doar despre ultimii 200 de ani. E un film și pentru următorii 200. (Lucian Mircu)

De ce e „Aferim!” e un film foarte important pentru cinemaul românesc? Pentru că, în spatele unui western cu oameni în iţari, se ascunde un fel de poveste atotcuprinzătoare despre România, o „metanarrative”, dacă ar fi să împrumut termenul lui Lyotard. E filmul care îţi arată cum eşti şi de ce eşti aşa, îţi aminteşte de unde vii.

Şi te face să constaţi cinic-amar că, deşi au trecut 180 de ani de la acţiunea filmului, majoritatea lucrurilor arată cam la fel. Minorităţile etnice sunt luate, în continuare, drept ţapi ispăşitori pe care majoritatea i-ar tortura oricând cu plăcere pentru a-şi distrage atenţia de la propriile greşeli. Stăpâne absolută peste relaţiile interumane sunt tot negocierea, cearta, ţigăneala pe bani mărunţi şi ciubucul.

Femeile sunt, în marea lor majoritate, tot privite ca nişte anexe cu creierul mai mic al soţilor/taţilor lor. Trăim în continuare în ţara lui „facem să fie bine”. Suntem cu toţii în continuare nemulţumiţi de ţara în care trăim etc. Iar dincolo de toate tarele, românul continuă să fie un tip «de treabă», gata să ia apărarea celor care o merită, dar în acelaşi timp să fugă cuminte la loc în banca lui atunci când o figură autoritară îi cere asta cu ton apăsat.

„Aferim!” e unul dintre cele mai „româneşti” filme pe care le-am văzut vreodată, stabilind cu precizie o suită de valori universale ale acestui neam. Asta dacă vrei să-l vezi aşa. Dacă nu, mai e şi varianta de a-l citi ca pe o pastişă la adresa lui Tarantino, a lui Shakespeare, a „Moromeţilor” şi a altor câteva piese magistrale care se pot ghici în intertext.

„Last but not least”, e de departe cel mai credibil film de epocă românesc pe care l-am văzut deodată. Jude are un talent rar de a reda autenticul chiar şi când actorii vorbesc în proverbe; şi când zapciul lui Teo Corban e o doar voce care se aude în timp ce doi călăreţi abia se zăresc în depărtare pe ecran, şi când stai la masa din cârciumă cu Şerban Pavlu. (Adina Baya)

sâmbătă, 21 martie 2015

Despre cărţi şi ecranizări. Lansare de carte.

Anul ăsta se împlinesc vreo 10 de când co-semnez, în revista Orizont, o rubrică numită Duplex. De ce Duplex? Pentru că alături de colega de pagină, Cristina Chevereşan, scriu în fiecare lună despre o ecranizare. Mai exact, ea scrie cronica de carte, iar eu pe cea de film. Şi fiindcă s-au adunat deja articole multicele scrise în acest regim de "tratare paralelă" a cărţii şi a filmului, ne-am gândit că e timpul să le adunăm într-un volum. Pe care îl vom lansa la Bookfest, joia viitoare (26 martie, ora 17). M-aş bucura să treceţi pe acolo cu ocazia asta! :)

sâmbătă, 7 martie 2015

Occident (2002)

Occident e primul lungmetraj al lui Cristi Mungiu, lansat în 2002, primul lui pas notabil făcut în cariera cinematografică. De ce mi s-a părut interesant de revăzut?

Pentru că redă foarte expresiv atmosfera din jurul aşa-zisei "generaţii de sacrificiu", care s-a născut şi şi-a trăit prima parte a vieţii în România comunistă, pentru ca apoi să se trezească la maturitate în mijlocul unei societăţi post-comuniste "certate cu sine", cum scria Lucian aici. O lume ce suferă schimbări profunde, adesea greu de înţeles, la care pare imposibil să te adaptezi. Într-o perpetuă tranziţie, cu valorile şi principii în derivă.

În tot acest tablou, Occidentul (cu majusculă) apare ca un miraj îndepărtat, care atrage ca un magnet. Personajele din filmul lui Mungiu sunt măcinate interior de, pe de o parte, dorinţa de a pleca, de a accede bunăstarea şi fericirea asociate acestui "Vest" iluzoriu, în care orice pare posibil. Şi, pe de alta, a rămâne în ţară, unde greutăţile de trai sunt evidente, însă unde se află familia, prietenii, rădăcinile.

Occident anunţă atât interesele viitoare ale lui Mungiu pentru a capta nişte instantanee ale vieţii cotidiene în România, cât şi stilul lui de a surprinde cu o frapantă naturaleţe personajele, de a face o redare extrem de realistă a unor felii din viaţa lor, fără exagerări, fără îngroşări. Personajele jucate de Alexandru Papadopol şi de Anca-Ioana Androne – doi tineri ce încearcă să îşi încropească un viitor într-o lume confuză, cu valori în schimbare – nu duc neapărat o existenţă dramatică în sine, dar te invită la empatie prin modul extrem de expresiv şi de profund uman în care îşi duc în spate dificultăţile cotidiene. Prin cei doi, Mungiu pune o oglindă în faţa noastră, ne obligă să facem zoom pe detalii cotidiene pe care altfel le trecem cu vederea.

În plus, Occident reprezintă una dintre puţinele încercări ale lui Mungiu de a regiza un film cu inflexiuni comice. Desigur, nu e genul de comedie la care râzi cu poftă şi apoi pleci cu inima uşoară, ci e mai degrabă o comedie gravă, neagră, care priveşte uneori cu ironie amară câteva dintre problemele sociale tipice anilor '90 (dar care, evident, sunt departe de a se fi ameliorat între timp).

luni, 9 februarie 2015

Ce făcea PT Anderson prin 1998?

Adică între Boogie Nights, care l-a lansat pe orbita hollywoodiană, şi Magnolia, care i-a confirmat statutul de wunderkind al filmului american?
Regiza un videoclip pentru cover-ul făcut de Fiona Apple după piesa "Across the universe" a lui John Lennon.
Cam la fel ca Doc Sportello trăgând chill dintr-un joint în timp ce în jurul lui se fac şi se desfac conflicte poliţist-psihedelice în Inherent Vice, Fiona Apple îşi ţine nemişcată privirea serenă spre cameră pe când lumea se prăbuşeşte violent în spatele ei.

vineri, 9 ianuarie 2015

The Theory of Everything (2014)

Poate că e un pic cam devreme pentru astfel de recomandări, dar o să risc totuşi şi o să vă spun că The Theory of Everything e filmul perfect pe care să-l vedeţi cu iubita / iubitul de Valentine’s Day. Iar asta pentru că titlul care sună oarecum „ştiinţific” şi prezentarea filmului ca fiind unul despre fizicianul cosmolog Stephen B. Hawking sunt doar un cover-up pentru o dramă romantică în toată regula. Probabil ar fi fost mai cinstit să spună mare pe afiş că scenariul porneşte de la memoriile nevestei lui Hawking, care nu prea avea nicio treabă cu formulele matematice necesare calculării existenţei găurilor negre şi a naşterii universului. Deci nu vă aşteptaţi la explicaţii ştiinţifice detaliate, ca în A Beautiful Mind sau Interstellar, de exemplu.

Dar carenţa asta nu-l transformă într-un film slab. Dimpotrivă, Felicity Jones face un rol excelent în postura femeii animate de o iubire feroce pentru un bărbat condamnat să îşi poată controla corpul din ce în ce mai puţin. Diagnosticul care confirmă un soi cumplit de scleroză e pus în perioada timpurie a relaţiei dintre Stephen şi Jane, dar nu o descurajează să rămână mai departe alături de el. Chit că e conştientă că îl aşteaptă o viaţă în scaunul cu rotile. Aşa că se căsătoresc şi încearcă să ducă o viaţă de familie normală. Au trei copii şi duc o existenţă cotidiană relativ firească şi rutinată. Dar nu sunt scutiţi de eroziunea impusă de timp asupra cuplului. Sub povara îngrijirii copiilor şi a unui soţ handicapat, Jane suferă tăcut. Nu ridică vocea, nu face reproşuri, rar varsă lacrimi. Frustrarea de durată i se citeşte în cearcănele şi ridurile tot mai adânci, într-un soi de mohoreală latentă.

Felicity Jones joacă discret şi expresiv rolul lui Jane Hawking în The Theory of Everything. Şi cred că sunt şanse mari să o vedem pe lista de nominalizări la Oscar. Nici sarcina lui Eddie Redmayne, de a reda trupul în degradare al lui Stephen Hawking, nu e deloc uşoară. Dar îi face faţă într-un mod extrem de credibil. Şi face posibilă pe ecran alăturarea dintre viitorul cumplit care îl aşteaptă pe protagonist şi optimismul său incurabil.

The Theory of Everything e un film care te face să îţi dai seama cât de mărunte sunt nemulţumirile tale zilnice şi îţi insuflă un val contagios de speranţă. Plus ideea că dragostea învinge (aproape) orice. Fără prea multe banalităţi şi note false, fără exagerări de duzină. Avem nevoie şi de un film din ăsta din când în când, nu?

duminică, 28 decembrie 2014

Comedia balcanică

După o privire aruncată asupra titlului probabil începe să vi se deruleze în minte filmul unei nunţi ţigăneşti aranjate, cu lăutari care cântă agăţaţi într-un copac, cu împuşcături şi cu whisky contrafăcut. Ca într-o peliculă de Kusturica. Sau poate o discuţie ce se vrea serioasă despre „ce a fost sau n-a fost” în decembrie '89, în studioul unei televiziuni locale al cărei cameraman uită periodic să ţină camera dreaptă. Ca într-un film de Porumboiu. Sau poate absurdul unei parade gay prin centrul Belgradului ortodox-naţionalist, ca în Parada, despre care scriam nu demult.

Uneori macabru, alteori absurd, uneori foarte negru, iar alteori doar gri, luând adesea în glumă subiecte sobre precum moartea sau sărăcia, umorul balcanic are câteva trăsături care cred că merită studiate cu atenţie. De aceea m-am bucurat să dau peste o colecţie de eseuri pe tema asta. Comedia balcanică e un volum coordonat de Marian Ţuţui, în care stau adunate lucrări despre film prezentate la Divan Film Festival 2013 – eveniment care adună anual, pe la sfârşitul lui august, la Port Cultural Cetate, degustători de film şi artă culinară din toată zona balcanilor şi nu numai.

Volumul pune cap la cap multe analize interesante pe tema comediei româneşti, a celei din spaţiul ex-yugoslav, bulgar, grec sau albanez. Comedii subversive la adresa socialismului, a războiului, a naţionalismului sau a forţei manipulatoare a televizorului. Unele titluri cinematografice sunt puţin cunoscute, mai ales pentru publicul românesc, iar felul în care apar tratate îţi incită interesul şi curiozitatea. Altele privesc nişte teme vechi dintr-o perspectivă nouă.

De exemplu, Angelo Mitchievici vorbeşte despre tragicomedia balcanică şi relaţia ei cu istoria, oprindu-se asupra câtorva filme din Noul Val românesc. A fost sau n-a fost, California dreamin’ şi Amintiri din epoca de aur prezintă, toate, situaţii în care „comicul nu oferă eliberare, (...) nu evacuează tragicul, ci doar istoria cu majusculă”, lasând loc „micilor istorii personale”.

Constantin Pârvulescu explică dintr-o perspectivă inedită priza la public avută de seria de comedii poliţiste BD (BD intră în acţiune, BD în alertă şi BD la munte şi la mare), în cazul recentelor reluări televizate. Avându-i drept protagoniştii pe „escrocii simpatici” jucaţi de Dem Rădulescu, Puiu Călinescu şi Jean Constantin, filmele din seria BD permit publicului nu numai să arunce o privire nostalgică spre România anilor '70, ci şi „să închidă un ochi la costurile morale şi existenţiale legate de viaţa în socialism”. Agerimea prin care micii infractori din film reuşesesc să trişeze sistemul printr-o succesiune de evenimente comice ajută publicul reluărilor să se identifice cu imaginea de „supravieţuitor isteţ al socialismului”, ce face ca trecutul să pară mai „confortabil” şi „mai puţin neliniştitor”.

Dana Duma discută posibilitatea existenţei unor mari autori de comedii în cinematografia românească, care să îşi lase o amprentă la fel de pregnantă ca Woody Allen sau Charlie Chaplin. Ea se opreşte asupra cazurilor lui Jean Georgescu, Nae Caranfil şi Corneliu Porumboiu, şi observă tendinţa lor de a acapara cât mai multe roluri din spatele realizării filmului (regie, scenariu, joc actoricesc).

Mihai Fulger încearcă o scurtă cartografiere a istoriei comediei româneşti, în care include nu doar titlurile menţionate mai sus aici, ci şi alte producţii cu mare succes la box-office, cum ar fi Nea Mărin Miliardar sau Garcea şi oltenii. Una dintre concluziile interesante ale analizei lui e că „din 2005 încoace, comedia românească s-a dezvoltat şi s-a diversificat ca o reacţie şi o alternativă la Noul Cinema Românesc, etichetat depreciativ de către adepţii cinematografului comercial drept „minimalist” sau „mizerabilist””.

Pagini