duminică, 28 decembrie 2014
Comedia balcanică
După o privire aruncată asupra titlului probabil începe să vi se deruleze în minte
filmul unei nunţi ţigăneşti aranjate, cu lăutari care cântă agăţaţi într-un
copac, cu împuşcături şi cu whisky contrafăcut. Ca într-o peliculă de Kusturica.
Sau poate o discuţie ce se vrea serioasă despre „ce a fost sau n-a
fost” în decembrie '89, în studioul unei televiziuni locale al cărei
cameraman uită periodic să ţină camera dreaptă. Ca într-un film de Porumboiu.
Sau poate absurdul unei parade gay prin centrul Belgradului ortodox-naţionalist, ca în Parada, despre care scriam nu demult.
Uneori macabru, alteori
absurd, uneori foarte negru, iar alteori doar gri, luând adesea în glumă
subiecte sobre precum moartea sau sărăcia, umorul balcanic are câteva trăsături
care cred că merită studiate cu atenţie. De aceea m-am bucurat să dau peste o
colecţie de eseuri pe tema asta. Comedia
balcanică e un volum coordonat de Marian Ţuţui, în care stau adunate lucrări
despre film prezentate la Divan Film Festival 2013 – eveniment care adună
anual, pe la sfârşitul lui august, la Port
Cultural Cetate, degustători de film şi artă culinară din toată zona
balcanilor şi nu numai.
Volumul pune cap
la cap multe analize interesante pe tema comediei româneşti, a celei din
spaţiul ex-yugoslav, bulgar, grec sau albanez. Comedii subversive la adresa
socialismului, a războiului, a naţionalismului sau a forţei manipulatoare a televizorului.
Unele titluri cinematografice sunt puţin cunoscute, mai ales pentru publicul
românesc, iar felul în care apar tratate îţi incită interesul şi curiozitatea.
Altele privesc nişte teme vechi dintr-o perspectivă nouă.
De exemplu, Angelo
Mitchievici vorbeşte despre tragicomedia balcanică şi relaţia ei cu istoria,
oprindu-se asupra câtorva filme din Noul Val românesc. A fost sau n-a fost, California
dreamin’ şi Amintiri din epoca de
aur prezintă, toate, situaţii în care „comicul nu oferă eliberare, (...) nu
evacuează tragicul, ci doar istoria cu majusculă”, lasând loc „micilor istorii
personale”.
Constantin
Pârvulescu explică dintr-o perspectivă inedită priza la public avută de seria de
comedii poliţiste BD (BD intră în acţiune, BD în alertă şi BD la munte şi la mare), în cazul recentelor
reluări televizate. Avându-i drept protagoniştii pe „escrocii simpatici” jucaţi
de Dem Rădulescu, Puiu Călinescu şi Jean Constantin, filmele din seria BD
permit publicului nu numai să arunce o privire nostalgică spre România anilor '70, ci
şi „să închidă un ochi la costurile morale şi existenţiale legate de viaţa în
socialism”. Agerimea prin care micii infractori din film reuşesesc să trişeze
sistemul printr-o succesiune de evenimente comice ajută publicul reluărilor să se
identifice cu imaginea de „supravieţuitor isteţ al socialismului”, ce face ca
trecutul să pară mai „confortabil” şi „mai puţin neliniştitor”.
Dana Duma discută
posibilitatea existenţei unor mari autori de comedii în cinematografia
românească, care să îşi lase o amprentă la fel de pregnantă ca Woody Allen sau Charlie
Chaplin. Ea se opreşte asupra cazurilor lui Jean Georgescu, Nae Caranfil şi
Corneliu Porumboiu, şi observă tendinţa lor de a acapara cât mai multe roluri
din spatele realizării filmului (regie, scenariu, joc actoricesc).
Mihai Fulger
încearcă o scurtă cartografiere a istoriei comediei româneşti, în care include
nu doar titlurile menţionate mai sus aici, ci şi alte producţii cu mare succes
la box-office, cum ar fi Nea Mărin
Miliardar sau Garcea şi oltenii.
Una dintre concluziile interesante ale analizei lui e că „din 2005 încoace,
comedia românească s-a dezvoltat şi s-a diversificat ca o reacţie şi o
alternativă la Noul Cinema Românesc, etichetat depreciativ de către adepţii
cinematografului comercial drept „minimalist” sau „mizerabilist””.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.