Se afișează postările cu eticheta Marele Ecran prezinta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Marele Ecran prezinta. Afișați toate postările
marți, 10 martie 2026
După Revoluție... O dorință în ea
GUEST POST: PAULA DRĂGULESCU
După fiecare din cele două proiecții organizate în 2026 de noi la Cinema Studio, Paula Drăgulescu, spectatoare și cinefilă, a scris câte o cronică la cald. Am admirat claritatea observațiilor, scrise la nicio oră după eveniment, la ceas de seară, pe pagina ei de Letterboxd. Așa că am invitat-o pe Paula să punem cele două cronici și aici, dacă tot aniversăm anul ăsta și blogul. Marele Ecran a fost de la început deschis vocilor proaspete și pasionaților (ca noi) care scriu despre ce văd. Am invitat-o pe Paula să se prezinte, ceea ce a făcut la finalul acestor texte.
După Revoluție
Un film-documentar înfiorător de actual și poate mai relevant ca niciodată. A fost de-a dreptul fascinant să observ similitudinile dintre tensiunea și frenezia ce puseseră stăpânire pe o societate deja bulversată de evenimentele din decembrie 1989 și atmosfera creată odată cu anularea alegerilor din 2024.
Dialogurile din Piața Universității, purtate între oameni cu ideologii radical diferite -lucru care în climatul actual nici nu știu dacă ar mai fi posibil fără a degenera într-un conflict violent-, mi s-au părut poate cele mai semnificative momente ale documentarului. Ele surprind cu exactitate tenacitatea propagandei comuniste în procesul de îndoctrinare, dar mai ales nivelul de confuzie și incoerență argumentativă al unor oameni extrem de vulnerabili la mesajele eficient servite prin toate mijloacele de comunicare existente.
Rânjetul sinistru al lui Ion Iliescu, precum și aroganța cu care răspundea întrebărilor reporterilor, devin, retrospectiv, cu atât mai revoltătoare, în special când ne gândim la răul pe care l-a însămânțat și care, asemeni unei tumori maligne, pare să se extindă necontenit. Totuși, la final, într-o notă tragi-comică, propun o adaptare a câtorva termeni din documentar la realitatea de astăzi:
1. Ion Rațiu = George Soros
2. Ion Iliescu = Călin Georgescu/George Simion
3. FSN = AUR/SOS/POT
4. Susținătorii FSN = „suveraniștii”
5. „V-au cumpărat cu 100 de lei și un pachet de Kent” = blugi și banane
6. “n-avem nevoie de alte partide, fiindcă noi, muncitorii, suntem opoziția” = “poporul”
7. Discuțiile aprinse din Piața Universității = comentariile înverșunate de pe Facebook
8. „Ați mințit poporul cu televizorul” = TikTok
9. Sloganuri pro-Iliescu = melodii dedicate lui CG, generate cu AI
10. Manipulare = manipulare, pentru că, după atâția ani, pare că nu am învățat nimic.
A Want in Her
“Oare cât de fină este linia dintre suport și codependență” și “putem oferi cu adevărat a doua șansă”? În jurul acestor întrebări se conturează filmul-documentar al regizoarei irlandeze Myrid Carten. Da, A Want in Her poate fi considerată o poveste despre fantome, fiindcă moartea și absența cuiva drag devin mult prea adesea sinonime. Persoana dependentă nu dispare complet, dar nici nu mai este pe deplin prezentă. Între episoade de luciditate și recăderi, între promisiuni și dezamăgiri repetate, relația afectivă se transformă într-o negociere perpetuă cu adicția.
Cu o onestitate ce devine, uneori, inconfortbailă și fară a încerca să îndulcească realitatea, Myrid aduce publicului o explorare brută a dinamicilor familiale, a relației complexe cu propria mamă și a implicațiilor pe care adicția unui membru al familiei le are asupra celorlalți. În contextul actual, în care consumul de substanțe devine tot mai normalizat, iar probleme precum alcoolismul sunt reduse eufemistic la simple „patimi” sau „plăceri nevinovate”, filmul reamintește cât de distructive pot fi, în fond, aceste dependențe. Forța documentarului vine tocmai din refuzul de a oferi rezoluții facile.
Carten nu urmărește un arc narativ clasic al recuperării și nici nu construiește un portret moralizator. În schimb, filmul funcționează ca un jurnal vizual al unei relații aflate într-o permanentă stare de tensiune, unde fiecare gest de afecțiune este însoțit de riscul unei noi rupturi a legăturii deja fragile dintre mamă și fiică.
A Want in Her devine, așadar, o incursiune a suferinței, de la scena în care Myrid își surprinde mama, aflată într-o stare deplorabilă, pe o bancă în mijlocul străzii, strângând în mână o sticlă de vin, până la cadrele în care copiii reproduc, în mici jocuri de rol, comportamente abuzive pe care, cel mai probabil, le-au interiorizat în sânul propriilor familii.
În fața unor astfel de imagini, filmul nu oferă soluții, ci doar lansează întrebarea dacă suntem cu adevărat pregătiți să înfruntăm durerea provocată de adicțiile celor dragi și, mai ales, cât din ea putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine.
Sunt Paula, studentă la Litere și campioană la dat cu părerea ("da, e criteriu de admitere la noi la facultate, să știți"). Îmi place să scriu despre orice mă impresionează, fie cărți sau filme, dar mai ales despre ce mă enervează (acolo intervine adevăratul patos).
Iubirea mea pentru cinematografie a început din pruncie, de când tata se uita la Star Wars la televizor și se prefăcea că nu mă vede cum mai trăgeam și eu cu ochiul din când în când. Din fericire, curiozitatea pentru filme nu s-a oprit acolo, iar pasiunea pentru ele s-a concretizat odată cu prima vizită la cinematograf. Mi se pare fascinant cum majoritatea oamenilor își amintesc cu exactitate prima dată când au pășit într-o sală de cinema. E ceva magic să împărtășești emoția unui film, fie și pentru câteva ore, cu niște necunoscuți, chiar și atunci când poate nu înțelegi o iotă din ce spun personajele (primul film văzut de mine la cinema a fost Avatar dublat în spaniolă; spoiler: nu știu spaniolă).
Dacă vă întrebați ce gânduri mai îmi străbat mintea la ceas de seară, aruncați un ochi pe conturile mele de letterboxd și goodreads. (texte de Paula Drăgulescu)
luni, 18 aprilie 2022
Actrița Ilinca Hărnuț: "Există un Toni în viața oricărui om din România, un învârtitor local"
Așa cum filmul nu e neapărat despre Toni, nici interviul cu actrița Ilinca Hărnuț nu a fost neapărat despre “Toni & prietenii săi”, în care joacă rolul unei regizoare de film documentar. Bună parte a discuției a fost despre un câine negru cu care a călătorit în autobuz zilele acestea. Născută la Cluj-Napoca în 1984, Ilinca Hărnuț a jucat în mai multe filme importante ale noului cinema românesc: “California Dreamin’”, „Inimi Cicatrizate”, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” și în „Discordia” (regizat tot de fratele ei, Ion Indolean, pentru care a luat premiul pentru debut la TIFF în 2016). Acum o puteți vedea și în “Ruxx”, proaspătul serial de pe HBO Max. Interviul a fost editat pentru claritate, consemnat de Lucian Mircu.
Marele Ecran: Într-un text de prezentare despre “Toni & prietenii săi” citisem despre incertitudinile echipei de filmare din film și mă gândeam dacă starea asta a contagiat în vreun fel echipa de actori reală? Mai ales că lucrurile o iau razna de la un punct al poveștii.
Ilinca Hărnuț: Pentru noi era totul foarte clar. Repetasem și înainte. Ion (Indolean – regizorul, n.n.) e foarte organizat. Am improvizat ici-colo la replici. Dacă mă lasă lumea să fac asta, abia aștept. Eu cu Cătălina Moga și Emil Măndănac suntem foarte buni prieteni și încă jucăm într-un spectacol de o grămadă de timp. Fiind destul de buni prieteni și locuind toți în același loc în timpul filmărilor la „Toni...”, am mai adaptat lucrurile, să fie cât mai credibile pentru noi. Dar nu le-am adaptat de nebuni. Stăteam în același loc și cu Ion. De fapt am stat toți, și cu Alex (Ion), Gabriel (Sandu). Am petrecut foarte mult timp împreună, trei săptămâni cât am filmat. Era vara lui 2018. Pe vremea aia era foarte bine: stăteam, mâncam împreună, glumeam. Dacă își lua unul o ciocolățică, putea s-o împartă. Mergeam toți în aceeași mașină. Ehe, ce vremuri...
M.E. Apropo, mi-a plăcut scena filmată în mașină. Tu ai jucat recent un rol de taximetristă în scurtmetrajul „Prin oraș circulă scurte povești de dragoste”, premiat la Cannes - Cinefondation și nominalizat la premiile Gopo 2022.
I.H. În Toni să știi că nu numai că nu eram pe platformă (ca în scurtmetraj ), dar eram și singuri în mașină. Ne dădeau drumul la cameră și la sunet, pe urmă plecam de nebuni să ne certăm. Când ne întorceam, Ion ne întreba: ați fost bine?. Și pentru că suntem trei nevrotici spuneam invariabil “nu” și reluam. La un moment dat făcusem 10 duble. Să nu crezi că Ion ne lăsa să decidem noi. Se uita la duble și evident că erau câteva funcționale. Dar era un vibe foarte relaxat, pe încredere și nu ne simțeam presați deloc, doar ghidați. E foarte șmecher Ion.
M.E. Sunt fan de mockumentary, de la “Spinal Tap”, „Man Bites Dog” la „We live in the shadows”. Care e favoritul tău al genului?
I.H. Din astea clasice am văzut „Spinal Tap”. Dar și „The Office” era filmat așa. Apoi mai era o emisiune complet idioată pe care o făcuse tot Ricky Gervais, după The Office: “An Idiot Abroad”, care mi-a plăcut enorm. Mi se pare foarte mișto convenția asta, și ca stil de joc pe care-l presupune. Poți să ai momente de umor mult mai difuze, aparent întâmplătoare, care urmează o structură comică mai puțin clasică. Personajul ăsta, Toni...am constatat că mulți oameni știu pe cineva similar. Există un Toni în viața oricărui om din România, un învârtitor local.
M.E Cred că cei interesați de felul în care se fac filmele se uită dintr-o anumită perspectivă. Dar cum l-ai descrie în câteva cuvinte pentru cineva care nu e din domeniu? Cum l-ai aduce la film? Știu că tu pui pe Facebook observații foarte haioase din cartier sau din mijloacele de transport.
I.H. N-ai idee. Acum am călătorit cu un câine care s-a urcat cu mine în autobuz, a coborât după două stații, s-a uitat în jur, a văzut că nu e stația la care voia, s-a urcat la loc și a coborât la Parc. N-am văzut în viața mea ceva mai insane. Când venise în stație, s-a urcat pe bancă și acolo a așteptat autobuzul.
M.E Parcă e din Bulgakov scena
I.H. Fix așa. Era un câine negru, lucios, foarte slăbuț și părea foarte preocupat să prindă neapărat autobuzul. Toți oamenii din autobuz vorbeau cu el, pentru că era foarte straniu. Nu părea deloc pierdut. S-a urcat și s-a așezat într-un colț al autobuzului. La un moment dat, la stația “Auchan” au urcat oameni cu plase și te-ai fi așteptat, câine fiind, să miroase plasele. S-a uitat cumva la ele pentru o fracțiune de secundă și a decis că...azi nu. Are altă treabă. Distracția mea principală în viață este să mă uit la oameni, jur. Acum stau la parter și geamurile mele dau la o alee care dă spre parc. Nici nu trebuie să ies din casă. O să ajung baba aia de la parter. De fapt, ce să ajung? Sunt!
Nu mă pricep la promovat filmele în care joc și n-aș chema oamenii pentru motivul de a vedea cum se face un film, pentru că nu toți documentariștii sunt așa. Rebeca e un model de oprtunism și lene. Ar fi foarte trist dacă cineva care nu se uită la documentare prea des ar crede că așa sunt documentariștii.
M.E. Ai întâlnit trăsăturile astea la alți oameni?
I.H. Am compilat trăsături pe care le-am văzut la mai mulți oameni. Mi se pare că Rebeca nu e foarte etică. Se bucură că iese cu scandal, fiindcă îi ușurează ei munca la montaj. Personajul sunetistului e mult mai etic și echilibrează lucrurile. El e vocea moralei.
M.E. N-aș încheia discuția fără să vorbim de elefantul din cameră. Cinemaul belgian îi are pe frații Dardenne, americanii îi au pe frații Coen...Poate lumea nu știe, dar avem și noi în cinema frați...
I.H. Cămătaru...(râde)
M.E. Cum e să lucrezi cu fratele tău, Ion Indolean?
I.H. Noi am stat în aceeași cameră în copilărie. Suntem destul de apropiați și destul de buni prieteni. Ne e ușor să lucrăm împreună pentru că ne cunoaștem foarte bine. Nu e complicat să-mi dea indicații și să le înțeleg. Sunt și mai mare ca el. De când era mic aveam grija asta, să nu-l bată copiii la bloc.
M.E. Făceați tradiționalele piese în casă?
I.H. Îl coregrafiam pe Ion. Când avea vreo 3-4 ani îi făceam costume, era o distracție foarte mare. Îl puneam să meargă în sufragerie și să facă un mic performance.
M.E. Deci ai putea zice că l-ai influențat un pic
I.H. Influențat, da. Major influence.
DESPRE ACTORIE:
Preocupare obsesivă nu e cum joc eu, ci cum se joacă. Meșteșugul mă obsedează. Philip Seymour Hoffman era etalonul meu. Mi se părea așa subtil. Nu prevezi care va fi următorul pas, dar odată văzut ți-era evident că asta urma. Plus o doză foarte mare de risc în deciziile pe care le ia, chiar dacă sunt drame mărunte, cotidiene. E un tip de a pregăti și a-ți face un traseu, de a te duce cu un soi de curaj. Te arunci de pe o stâncă cu convingerea că structura asta pe care tu ai pregătit-o e acolo și că funcționează. La actori foarte mari nivelul ăsta de imprevizibil se combină perfect (Ilinca Hărnuț).
luni, 16 ianuarie 2017
Afisul zilei: Toni Erdmann
Asociația Marele Ecran începe sezonul proiecțiilor
din 2017 cu mult titratul lungmetraj
„Toni Erdmann”, regizat de Maren Ade, o coproducție cu participare românească, pe
care o va prezenta la Casa Artelor din Timișoara, miercuri, 18 ianuarie, la patru
zile după ce a primit o noua distinctie la un festival important din S.U.A.
Pelicula „Toni Erdmann”
(Germania-Austria-România), recompensată cu premiul LUX, acordat de Parlamentul
European, al cărei producător român este Ada Solomon, se află pe lista scurtă a
peliculelor eligibile pentru o nominalizare la categoria cel mai bun film
străin a Premiilor Oscar 2017, alături de alte opt lungmetraje, și a primit o
nominalizare la Globurile de Aur, la aceeași categorie.
Înregistrând un mare succes în rândul spectatorilor de la Festivalul de Film de la Cannes 2016, filmul a fost lansat în România pe 21 octombrie 2016.
Filmat aproape integral în România, singura peliculă lansată în 2016 inclusă recent în TOP 100 al celor mai bune filme ale secolului 21 de către BBC Culture, reprezintă și propunerea Germaniei la Premiile Oscar.
Înregistrând un mare succes în rândul spectatorilor de la Festivalul de Film de la Cannes 2016, filmul a fost lansat în România pe 21 octombrie 2016.
Filmat aproape integral în România, singura peliculă lansată în 2016 inclusă recent în TOP 100 al celor mai bune filme ale secolului 21 de către BBC Culture, reprezintă și propunerea Germaniei la Premiile Oscar.
Lungmetrajul îi are în distribuție pe Peter Simonischek și Sandra Huller, Michael Wittenborn, Thomas Loibl, Trystan Putter, Hadewych Minis, Lucy Russell alături de actorii români Vlad Ivanov, Ingrid Bisu, Alexandru Papadopol, Ozana Oancea, Cezara Dafinescu și Victoria Cociaș.
„Toni Erdmann”, proiectat în cadrul evenimentului „Les Films de Cannes à Bucarest” în prezența regizoarei, spune povestea lui Winfried, un tată excentric, ajuns la pensie și pus mereu pe glume, care hotărăște să îi facă o vizită surpriză fiice sale, o femeie de carieră care lucrează la un proiect important ca strateg corporatist în București.
În luna decembrie 2016, „Toni Erdmann” a fost marele căștigător la cea de-a 29-a gală a premiilor decernate de Academia de Film Europeană (EFA), organizată în orașul polonez Wroclaw. Acest lungmetraj s-a impus la toate cele cinci categorii de premii la care a fost nominalizat – „Filmul european al anului”, „Regizorul european al anului” (Maren Ade), „Scenaristul european al anului” (Maren Ade), „Actorul european al anului” (Peter Simonischek) și „Actrița europeană a anului” (Sandra Huller).
În 14 ianuarie 2017, „Toni Erdmann” a
fost desemnat „Cel mai bun film străin” la cea de-a 28-a ediție a
Festivalului Palm Springs. Filmul a fost elogiat de un
juriu internațional compus din critici de cinema (FIPRESCI) „pentru
originalitatea sa, complexitatea umană și orchestrația unică a stilului său, ce
pare naturală și neprogramată”.
Proiecția speciala de
la Timisoara va avea loc miercuri, 18 ianuarie, ora 18:30 la Casa Artelor –
Direcția pentru Cultură Timiș (str. Episcop A. Pacha, nr. 8). Capacitatea sălii
este de 40 de locuri. Biletele,
în valoare de 10 lei, vor fi disponibile la intrare în ziua proiecției.
Organizator: Asociatia
Marele Ecran, cu sprijinul HiFilm
marți, 13 decembrie 2016
Azi la Timisoara: The Neon Demon
-What's it feel like walk into a room, it's like the middle of the winter and...you're the sun?
-It's everything"
Cel mai nou film al danezului Nicholas Winding Refn, e un neon-thriller horror fara horror. In esenta, este despre puterea mistica a femeii si a frumusetii ei. Vorbind pentru Little White Lies despre frica de esec, Refn marturisteste:
"(Frica) e constanta. E ca si cum mi-ar veni ciclul. Stiu ca va veni si cand va veni o sa ma vaicaresc si o sa fac urat. Dar nu poti arata asta nimanui. Nici echipei, nici actorilor. Doar Liv vede asta. Cand trec peste sunt usurat si plin de viata. Am gandit mereu despre creativitate ca e foarte feminina. E felul in care ma pot apropia maximum de ceea ce inseamna sa fii femeie. Barbatii nu pot obtine niciodata senzatia de a avea ceva in tine care creaza viata".
Sotia lui, Liv Corfixen, a filmat un documentar (My life directed by Nicholas Winding Refn) despre procesul dificil de creatie a lui Refn in timp ce lucra la Only God Forgives (2013) in Bangkok. Influenta ei e esentiala si asupra noului film:
"Ea e totul. Suntem impreuna de 20 de ani (...). N-as fi venit niciodata cu ideea acestui film daca n-as fi avut o sotie frumoasa. Eu nu sunt frumos. Ea e. M-am intrebat mereu cum e sa fii asa norocos. Intr-un fel, totul e legat de ea.(...) Traim intr-o societate foarte sexualizata. Barbatii vor sa sexualizeze tineretea, femeile vor sa o consume."
Mai jos cateva comentarii critice, pe care probabil foarte putini le vor citi, asa ca pentru aceia nu ne impunem nici noi vreo limita:
Ionut Mares:
"Nu prea a fost scos din film "plictisitor" şi, mai ales, "prost", când, de fapt, este unul din cele mai ofertante filme ale anului, a cărui subtilitate a fost pur şi simplu ratată (probabil din comoditate, aşteptări setate greşit etc.). (...) ”noua nebunie a lui Nicolas Winding Refn arată că şi un film prost poate să fie bun. Trebuie doar să nu aibă conştiinţă de sine, să nu-şi impună nicio limită, mai ales când vine vorba de a se lăfăi în kitsch, să fie ca un coşmar de la un capăt la altul. O stilizare atât de deşănţată, încât totul devine pură abstractizare. Un film despre cum nu e loc de frumuseţe acolo unde e doar moarte.""
Cinesseur:
"În The Neon Demon, producţie relativ singulară prin „autotelismul” limbajului cinematografic cultivat (...), înlănţuirea ficţională elimină cauzalitatea şi proclamă suveranitatea semnelor. Dispunerea lor geometrică defineşte ficţionalitatea de tip Refn, una care atribuie sens pulsiunilor obscure, obiectelor oarecare, topografiei spaţiilor sau expresiei tăcute, rigidizate, a corpurilor. Vii sau moarte."
Ion Indolean:
nu pot să zic că l-am gustat, dar oarecum de aia mi se pare mişto. tocmai abstractizarea asta întinsă la maxim
La Timisoara, ruleaza de la 18.30 la Ambasada (bilet, 10 lei), cu sprijinul Independenta Film. Ilustratiile acestui articol sunt din numarul 65 al revistei Little White Lies, dedicat acestui film, incepand cu coperta.
PS. Nu stiu daca v-am zis, dar e cu Elle Fanning (Super 8), Christina Hendricks (Mad Men, Drive) si Keanu Reeves (!!!).
luni, 12 decembrie 2016
NWR si nebunia Neon Demon
Primul contact cu Refn a fost Pusher. Si m-a rupt.
Mi-am luat apoi un upercut de la Bronson.
Cu Valhalla Rising n-am stiut ce m-a lovit.
La momentul Drive eram deja captiv in lumea tot mai stilizata, mai cool si plina de neoane a danezului.
Apropo de neoane: am vazut Only God Forgives la Grand Theatre Lumiere (era filmul pe care doream cel mai tare sa-l vad in escapada mea canneza) si n-am stiut daca-mi place sau nu. In orice caz, m-a tintuit pe scaun.
In faza asta stiam deja tot ce se putea sti despre Jang, cum il alinta apropiatii in doc-urile Gambler sau NWR (inca n-am reusit sa vad My life directed by Nicholas Winding Refn de Liv Corfixen, sotia sa).
Stiam cate a patimit dupa esecul cu Fear X pe care a mizat tot ce avea (desi filmul cu John Turturro e subapreciat). Ca sa se redreseze financiar a ajuns sa regizeze un episod din Miss Marple.
Nu e musai sa-ti placa filmele lui. Dar nimeni nu poate contesta ca e un autor fascinant. Cu siguranta unul dintre cei mai importanti regizori care lucreaza la ora asta.
Ultimul sau film, The Neon Demon, despre demonii industriei modei, va putea fi vazut maine, 13 decembrie, de la 18.30 (multumita Independenta Film si Ambasada). E o bucurie pentru noi sa il aducem in Timisoara.
La Cannes spunea ca ''ii place sa faca dragoste cu publicul".
Sunteti pregatiti sa faceti dragoste cu Refn?
vineri, 30 septembrie 2016
Trailerul zilei: Aliyah Dada
Istoria contorsionată a României, datorată poziției sale geografice, dobândirea sau pierderea unor teritorii, supunerea față de o putere sau alta și, deci, aderarea la ideologiile impuse de acestea, și-a pus determinant amprenta asupra relațiilor cu evreii. De la o ură crescândă la finalul secolului al XIX-lea, care a culminat cu Holocaustul, până la participarea activă a populației evreiești la construirea societații comuniste și ocuparea unor poziții importante la vârfurile ierarhiei de stat, care avea să se răstoarne în scurt timp și să se transforme într-o vânătoare de sioniști, s-a ajuns ca aproape toată comunitatea evreiască să caute să părăsească România, cei mai mulți fiind vânduți la propriu noului stat Israel. Este o poveste de “dragoste și ură” – două părți incapabile să trăiască împreună, dar și nostalgice după despărțire.
Aliyah DaDa este o incursiune personală, bine documentată a autoarei Oana Giurgiu în istoria evreilor din România, în relația când absurdă, când paradoxală, dintre români și evrei, ca un tablou suprarealist care se construiește vizual printr-o serie de colaje, îmbinând contextul istoric mare cu interviuri, amintiri și istorii individuale.
Filmul urmărește emigrația evreilor din România către Palestina, surprinzând și relațiile acestora cu românii, în cei peste 130 de ani scurși de când primii evrei au luat drumul Palestinei. Contextul în care s-au desfășurat aceste valuri de emigrație va revela adevărata istorie a României și a Europei de Est, precum și cea a nașterii statului Israel. Filmul abordează subiecte delicate pentru istoria țării noastre și a comunității evreiești, cum ar fi apropierea României de Germania nazistă, persecuția evreilor, Pogromul de la Iași, implicarea lor în construcția Partidului Comunist sau înțelegerile economice secrete din perioada comunistă dintre România și Israel.
Povestea este decupată vizual în stil dadaist, într-un tribut adus inițiatorilor curentului, Tristan Tzara și Marcel Iancu, doi evrei cu rădăcini în România. Documentarul a fost bine primit de critică și de public la Festivalul Internațional de Film Documentar Astra de la Sibiu, în toamna anului trecut, când a avut premiera mondială iar anul acesta a luat premiul Gopo pentru cel mai bun film documentar.
Mulțumim Oanei Giurgiu și Libra Film, precum și Anei Kun pentru invitație.
marți, 26 aprilie 2016
Ultimul lup (mongol) la Timisoara
Deseara la 20:45 Le dernier loup / Wolf Totem, cel mai recent film al lui Jean-Jacques Annaud (Sapte ani in Tibet, Numele trandafirului) poposeste in Timisoara la Ambasada. E o co-productie chino-franceza generos bugetata, ecranizare a unui roman semi-autobiografic foarte popular dar si controversat scris de Lu Jiamin. Protagonistul sau este Chen Zen, un student din Beijing trimis in timpul Revolutiei Culturale in Mongolia Interioara, o regiune autonoma din nordul Chinei, ca sa-i invete carte pe pastorii nomazi. Efectul e insa opus, invatatorul devenind elevul lor si descoperind o cultura bogata si profunda ce are in centrul ei mitul lupului mongol, a carui existenta e amenintata de un activist de partid supra-zelos.
In ciuda unei relatii complicate cu China (filmul Sapte Ani in Tibet este inca interzis acolo), Jean-Jacques Annaud a fost co-optat in realizarea acestui film datorita experientei sale in lucrul cu animalele (The Bear, Two brothers). Echipa sa de filmare a cuprins 480 de tehnicieni, 200 de cai, aproape o mie de oi, 25 de lupi și vreo 50 de dresori și îngrijitori care s-au ocupat de acestea. Lupii au fost obtinuti de la diferite gradini zoologice din China iar antrenamentul lor a durat 4 ani sub comanda unui dresor canadian, Andrew Simpson. Desi dupa filmari s-a incercat pastrarea lupilor in China, faptul ca raspundeau doar la comenzi in engleza a dus la relocarea lor in Canada.
Dincolo de aceste detalii, filmul Ultimul lup este o experienta vizuala intensa, rod al splendidei cinematografii care captureaza in detaliu frumusetea impozanta si nemarginirea "marii de iarba" stapanita in vremuri stravechi de hoardele triburilor de mongoli razboinici. Muzica lui James Horner acentueaza senzatia de atemporalitate si vesnicie a locurilor punctand bine si momentele de suspans. In plus, filmul comenteaza fluent asupra ideilor de libertate, comunitate si responsabilitate, descifrand totodata pentru spectatori legatura complexa dintre om si lup.
Proiectia, realizata cu ajutorul Independenta Film, va avea loc deseara la 20:45 la AMBASADA (Str. Anton Seiller nr 2) la etaj iar pretul unui bilet este de 10 lei.
marți, 19 aprilie 2016
VIN IMEDIAT! Plecat pe urmele lui Superhombre, în Himalaya.
Astăzi, co-autorul (DOP-ul, cameramanul etc.) SUPERHOMBRE, Mircea Gherase, se va îmbarca pentru un drum de 23 de ore, spre Kathmandu, Nepal. De acolo va ajunge, în câteva zile, în tabăra de bază a muntelui Manaslu. Horia aka SUPERHOMBRE a început să echipeze deja taberele superioare ale muntelui.
Iată și comunicatul oficial:
În noiembrie
2015, au început la Timișoara filmările la documentarul independent
SUPERHOMBRE. Pe 19 aprilie 2016, directorul de imagine Mircea Gherase pleacă în
Himalaya pentru a-l filma pe alpinistul Horia Colibășanu la peste 5000 de metri
altitudine.
În primăvara lui 2016,
alpinistul de 39 de ani din Timișoara va încerca să deschidă o rută nouă pe
Manaslu (8163 m., Nepal), unul din cele paisprezece vârfuri de peste 8000 de
metri ale planetei. În caz de reușită, această performanță echivalează în
alpinism cu o medalie olimpică. Colibășanu este la
a doua încercare de acest fel. De data aceasta e însoțit de un cameraman: Mircea
Gherase va sta alături de Colibășanu mai multe săptămâni în tabăra de bază a
muntelui Manaslu și va surprinde pe cameră cele mai importante momente ale
expediției.
În premieră pentru România, se
vor realiza materiale video la altitudine extremă, filmate profesionist la cea
mai înaltă calitate (în format 4K). Cunoscut fotograf, Gherase are și o
experiență de peste 20 de ani în alpinism, ceea ce îl va ajuta să se cațere pe
urmele lui Colibășanu, chiar mai sus de tabăra de bază (4800 m.).
SUPERHOMBRE este un documentar despre căutarea libertăţii
într-o lume în care timpul e tot mai scurt. Pentru Horia şi colegii săi de
coardă, Himalaya este unul dintre ultimele locuri de pe pământ unde mai poţi
trăi neprevăzutul, aventura autentică. Lungul drum
până la 8000 de metri începe însă cu marșul de zi cu zi în probabil cel mai plat oraș din România. În
afară de Timișoara, documentarul este filmat în munții Banatului, munții Tatra (Slovacia) și în Nepal.
Producție independentă, SUPERHOMBRE este realizat de Mircea Gherase și Lucian Mircu. Finalizarea filmului e prevăzută să aibă loc în toamna anului
2017. Co-producător: RomaniaOne.
Moment în care ne amintim că aventura noastră cinematografică n-ar fi posibilă fără sprijinul consistent al unor super-parteneri: Haufe Group, Vitas România, Club Sportiv Alternative TM. Partener media: RockFm.
Moment în care ne amintim că aventura noastră cinematografică n-ar fi posibilă fără sprijinul consistent al unor super-parteneri: Haufe Group, Vitas România, Club Sportiv Alternative TM. Partener media: RockFm.
Românul cu cele mai mari performanţe în alpinismul de altitudine, cu șapte “optmiari” urcați. Horia Colibășanu se cațără în stil pur alpin, fără șerpași de altitudine și fără oxigen. A stabilit 5 premiere românești, începând cu K2 în 2004, supranumit ‘muntele alpiniștilor’.
Mircea Gherase este fotograf independent din 2006, lector Diafragma 9 și organizator al unui workshop de fotografie in India (2013 – 2015). Lucrările sale au fost publicate în Nature (SUA), National Geographic (Portugalia), Mediafax, Decât o Revistă, Esquire, Financial Times (Anglia).
Namaste la toată lumea!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)