Se afișează postările cu eticheta Remember. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Remember. Afișați toate postările
duminică, 31 august 2014
miercuri, 10 iulie 2013
Procesul lui Orson Welles
Puteţi vedea The Trial (Orson Welles, 1962) pentru a marca 130 de ani de la naşterea lui Franz Kafka (autorul romanului Procesul). Sau pentru că a intrat în domeniul public şi îl puteţi vedea gratuit pe youtube. Sau pentru că din distribuţie fac parte Anthony Perkins (Psycho), Romy Schneider, Orson Welles, Jeanne Moreau. Tot ce contează de fapt e că acesta "e cel mai bun film al lui Orson Welles". După părerea regizorului însuşi. Kafka, frate!
duminică, 5 mai 2013
Fracturarea identitatii cu rea-credinta
"Se spune indistinct despre o persoană că dă dovadă de rea-credinţă sau că se minte pe ea însăşi. Vom accepta uşor ca reaua-credinţă să fie minciună faţă de sine, cu condiţia de a distinge imediat minciuna faţă de sine de minciuna pur şi simplu. Minciuna este o atitudine negativă, vom admite. Dar această negaţie nu se referă la conştiinţa însăşi, ea nu vizează decât transcendentul. Esenţa minciunii implică, într-adevăr, ca mincinosul să fie complet în cunoştinţă de cauză faţă de adevărul pe care îl ascunde. Nu minţi în legătură cu ceea ce nu ştii, nu minţi atunci când răspândeşti o eroare de care tu însuţi eşti păcălit, nu minţi atunci când te înşeli. Idealul mincinosului ar fi deci o conştiinţă cinică, afirmând în sine adevărul, negându-1 în cuvinte şi negând pentru ea însăşi această negaţie.[...]
Fără îndoială, am definit minciuna ideală; fără îndoială, se întâmplă destul de des ca mincinosul să fie mai mult sau mai puţin victimă a minciunii sale, ca el să se încreadă în ea pe jumătate; dar aceste forme curente şi vulgare de minciună sunt, de asemenea, aspecte degenerate ale ei, ele reprezintă intermediari între minciună şi rea-credinţă.[...]
Ea (minciuna, n.r.) presupune existenţa mea, existenţa celuilalt, existenţa mea pentru celălalt şi existenţa celuilalt pentru mine. Astfel, nu există nici o dificultate în a concepe că mincinosul trebuie să facă cu toată luciditatea proiectul minciunii şi că trebuie să aibă o întreagă comprehensiune a minciunii şi a adevărului pe care îl alterează. E de ajuns ca o opacitate de principiu să-i mascheze celuilalt intenţiile sale, e de-ajuns ca celălalt să poată lua minciuna drept adevăr. Prin minciună, conştiinţa afirmă că ea există prin natură ca ascunsă celuilalt, utilizează în profitul său dualitatea ontologică a eului şi a eului celuilalt. N-ar putea fi la fel pentru reaua-credinţă dacă aceasta, aşa cum am spus, este minciună faţă de sine. Desigur, pentru cel care practică reaua-credinţă este vorba de a masca un adevăr neplăcut sau de a prezenta ca adevăr o eroare plăcută. Reaua-credinţă are deci în aparenţă structura minciunii. Numai că, ceea ce schimbă totul este că, în reaua-credinţă, mie însumi îmi ascund adevărul. Prin urmare, dualitatea înşelătorului şi înşelatului nu există aici. Dimpotrivă, reaua-credinţă implică, prin esenţă, unitatea unei conştiinţe[...]
Cum ar putea deci minciuna să subziste dacă dualitatea care o condiţionează este suprimată? Acestei dificultăţi i se adaugă o alta care derivă din totala transluciditate a conştiinţei. Cel care se afectează de rea-credinţă trebuie să aibă conştiinţă de reaua sa credinţă, de vreme ce fiinţa conştiinţei este conştiinţă de fiinţă. Se pare deci că trebuie să fiu de bună-credinţă cel puţin în faptul că sunt conştient de reaua mea credinţă. Dar atunci tot acest sistem psihic se neantizează."
J. P. Sartre - Fiinta si neantul, p 86-88
.JPG)
Identity (2003, r. James Mangold)
miercuri, 20 martie 2013
Irina Petrescu: Foto in memoriam
Nu am văzut-o, din păcate, niciodată în teatru. Nu i-am văzut, tot din păcate, decât prea puţine din filmele în care a apărut, dar tandemul pe care l-a format cu Dan Nuţu în Duminică la ora 6 (1966, în regia lui Lucian Pintilie), cu acele dialoguri eterice şi jocuri ale iubirii, îmi este mereu viu în minte.
Ultima dată pe marele ecran am văzut-o într-un film străin din 2010, din păcate mediocru, The Human Resources Manager (r. Eran Riklis), unde interpreta, convingător, rolul unei bătrâne îndoliate care îşi pierduse fiul.
În toamna lui 2010, când mă învârteam cu aparatul foto agăţat la gât printre standurile editurilor la Târgul de Carte Gaudeamus, am văzut-o pe viu, pentru prima şi ultima dată, pe distinsa Irina Petrescu, cea care s-a stins din viaţă marţi, la vârsta de 71 de ani. Participa la o lansare de carte la Editura Humanitas, unde a citit dintr-un roman de J. M. Coetzee. Mai jos am scos, in memoriam, câteva din fotografiile pe care le-am făcut atunci.
miercuri, 13 martie 2013
Neobisnuitele aparitii ale lui Ziggy Stardust
Ziggy Stardust e alter-ego-ul pe care artistul mai bine cunoscut cu numele de David Bowie l-a introdus publicului in 1972, odata cu lansarea albumului The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars. Era un album conceptual in care Bowie relata povestea unui extraterestru venit pe Pamant cu 5 ani inainte de apocalipsa si care alege rock and roll-ul pentru a-si comunica mesajul de pace si iubire. Albumul a avut destul de mult succes dar dincolo de asta a dezvaluit forta creativa a autorului si capacitatea de a “juca” roluri. Personajul Ziggy Stardust a devenit sinonim cu Bowie fiind doar unul din primele invelisuri in care artistul s-a imbracat de-a lungul carierei de actor, o cariera pe care ma indoiesc ca o cunoaste prea multa lume din doua motive: cariera muzicala o eclipseaza in mod vizibil pe cea actoriceasca si apoi, Bowie n-a atins statutul de stea de cinema si nici n-a avut prea multe roluri. Insa in cele pe care le-a interpretat a dovedit tot atat de mult talent ca si pe scena rock. Mai jos sunt cateva din ele:
 |
| The Man Who Fell To Earth |
In 1976 Bowie aparea din nou in postura de extraterestru venit pe Pamant sa recolteze apa pentru familia sa, aflata pe o planeta lovita de seceta. Rolul de Thomas Jerome Newton din The Man Who Fell To Earth era primul sau rol important iar Bowie lipsit de experienta s-a lasat purtat de instinct conturand un personaj ciudat si perfect alienat de tot ce-l inconjoara. Bineinteles, imageria suprarealista a lui Nicolas Roeg a contat la fel de mult in crearea acelei atmosfere bizare.
 |
| The Hunger |
In 1983 il gasim pe Bowie in debutul regizoral al lui Tony Scott, The Hunger, un thriller horror cu stil in care artistul il joaca pe vampirul Jack si formeaza impreuna cu Catherine Deneuve si Susan Sarandon un triunghi amoros.
 |
| Labyrinth |
In 1986 Bowie il reinvie pe Ziggy Stardust in pielea glamorosului Rege al Goblinilor, Jareth, villain-ul pop-rock din fantezia papusarului Jim Henson, Labyrinth. Desi un film realmente pentru copii, cu personaje muppets si momente muzicale absurde, fantasticul Labirint a adunat in timp o hoarda de fani iar rolul lui David e memorabil: un rege singur si trist, intr-un univers imaginar, care-l rapeste pe fratiorul lui Jennifer Connelly pentru a-l face goblin.
 |
| The Last Temptation of Christ |
In 1988 David B. are o aparitie pasagera pe care nici c-am sesizat-o la vremea ei in controversatul The Last Temptation of Christ. Artistul imbraca aici toga si manierele romanului Pontius Pilat, condamnandu-l fara tragere de inima pe Iisus la crucificare.
 |
| Basquiat |
In 1996 o alta incarnare stranie a lui Bowie aminteste de Ziggy: cea din Basquiat, in care artistul da viata altei figuri excentrice a culturii pop, Andy Wharhol. Filmul regizat de Julian Schnabel (Scafandrul si fluturele) e centrat insa pe viata unui graffer ajuns faimos si care moare la 27 de ani de supradoza. Bowie se alatura aici unei distributii cel putin interesante: Gary Oldman, Willem Dafoe, Christopher Walken, Benicio del Toro, Dennis Hopper, Claire Forlani etc.
 |
| The Prestige |
Zece ani mai tarziu, in 2006, il gasim pe David Bowie intr-un film de Christopher Nolan, The Prestige. In disputa dintre cei doi iluzionisti rivali jucati de Christian Bale si Hugh Jackman, Bowie apare in persoana lui Nicola Tesla, savantul si inventatorul care-i da unuia din magicieni secretul trucului perfect.
sâmbătă, 19 ianuarie 2013
Din arhiva Marele Ecran
Acum exact o lună, Makunouchi Bento făcea proba de sunet înainte de "rescoruirea" live a animaţiei Aventurile Prinţului Ahmed* (regia: Lotte Reiniger, 1926). Ca să vedeţi de aproape cum se cîntă cu "beţişorul de ureche"...
Cu: Felix Petrescu & Valentin Toma
Imagine: cameră de telefon, 8 mpx
*show-ul caritabil s-a desfăşurat în faţa a peste 600 de spectatori, la sala Capitol (Filarmonica Timişoara) în 19 decembrie 2012
produs de Fundaţia "Pentru Voi" şi Asociaţia Marele Ecran
luni, 31 decembrie 2012
12 filme din 2012
CE PĂSTRĂM DIN ANUL ĂSTA
Anul ăsta s-au făcut, ca de obicei, o tonă de producţii de duzină. S-au făcut şi (cel puţin) o duzină de filme care, zicem noi, vor supravieţui mult după "fenomenul 2012". Am ales fiecare 12 favorite. Ce a apărut de mai multe ori, regăsiţi mai jos. Avem cu siguranţă scăpări (de exemplu The Master, despre care toată lumea zice de bine, dar n-a ajuns încă nici în cinema, nici "pe surse" alternative). Din acelaşi motiv (al întîrzierii noastre "istorice"), sunt multe filme bune din 2011 pe care le-am văzut abia anul ăsta (aşa că nu apar în lista de mai jos). Simţiţi-vă liberi să contestaţi, plusaţi, share-uiţi ş.a.m.d.
1. Alpeis (r. Yorgos Lanthimos) Nu are forţa brută a lui Kynodontas, filmul anterior al lui Lanthimos, dar explorează din nou moduri extreme de comportament şi tot cu ajutorul unui mic ansamblu de actori. Alpeis (Alpi) e un film "dur, implacabil şi de un comic muşcător" - sună verdictul Little White Lies. Cu acestea două (plus Attenberg, de Ariane Labed), Grecia e din nou sus pe harta cinemaului.
2. Amour (r. Michael Haneke) pe care Adina l-a văzut în premiera mondială de la Cannes. " În realitate, Amour nu vorbeşte despre dragoste la modul subversiv sau poate cinic la care ne-am aştepta, ci pur şi simplu dintr-o perspectivă pe care nu o asociem imediat cu definiţia cuvântului, la care nu ne place să ne gândim prea des." Proba anduranţei într-un cuplu de octogenari, în care unul suportă şi observă stingerea celuilalt.
3. Beasts of The Southern Wild (r. Benh Zeitline) e "filmul anului" pentru Adina care, fericita, l-a văzut tot la Cannes. Ionuţ l-a văzut la Bucureşti. Concluziile sunt similare: "regizorul şi echipa sa par să fi găsit reţeta perfectă: prospeţimea stilului, ineditul şi exoticul poveştii, îmbinarea de realism dur (mizerabilism chiar) cu un fantasy dintre cele mai fireşti (dificila lume exterioară filtrată prin lumea interioară a unei fetiţe). În plus, camera mereu în mişcare (în condiţii de filmare extrem de dificile), vocea narativă din off (care dă aspectul unei legende), muzica bine aleasă şi dramaturgia lipsită de false momente sentimentale reprezintă alte atuuri ale unui film care poate da un nou impuls credinţei în cinema a eventualilor cinefili în amorţire
4. The Cabin in The Woods - genul horror în cheie postmodernă; nu m-a speriat dar am admirat inteligenţa, umorul şi joaca cu clişeele genului, la fel ca la Zombieland. Total Film exagerează poate cînd zice că "genul horror" nu va mai fi la fel după TCITW. Sau poate nu exagerează.
5. Csak a szel (Doar Vantul, r. Benedek Fliegauf). Puternic impresionat de film, Ionuţ ne convinge şi pe noi şi îl impune în shortlist-ul pe 2012: "Remarcat şi susţinut public de Bela Tarr, cel mai vizionar cineast maghiar de după Miklos Jancso, Fliegauf împrumută o serie de lucruri de la predecesorul său. La fel ca în primele filme ale lui Tarr, marcate de un puternic cine-verite în care până şi sunetul camerei de filmat este lăsat pe peliculă, Fliegauf îşi filmează protagoniştii aproape numai din prim-plan, prin cadre strânse, în mişcare. Departe de a fi un simplu artificiu regizoral, abordarea lui Fliegauf, în perfectă concordanţă cu subiectul filmului, reuşeşte să redea sentimentele neîntrerupte de teamă, nesiguranţă şi claustrofobie pe care le trăiesc cele trei personaje, pe fundalul unei ameninţări care se poate oricând concretiza prin crimă. Fliegauf ne arată o societate ungară intolerantă, marcată de tensiune şi în care impulsurile violente latente răbufnesc de multe ori în forme extreme"
6. Holy Motors este probabil "filmul anului" pentru waka_x, dacă ne luăm cel puţin după impresiile la cald: "Un film despre taina de a viziona cinema şi taina de a face cinema. Holy Motors - un tribut filmelor inspirate (fiecare recunoaşte ce poate), un tribut balenei adus chiar din stomacul balenei - scoţînd intestinele la vedere. Împărţind magicul şi confuzia, lăsînd fiori în şira spinării...Leos Carax, nevrotic si cateodata ridicol de francez, ne reaminteste (pentru ca e nevoie) ca un film are nevoie de mai mult nestiut decat stiut, de mai multe intrebari decat raspunsuri aducatoare de emotii imediate si liniste."
7. Killer Joe (r. William Friedkin), hulit şi huiduit la el acasă, i-a entuziasmat în egală măsură pe Felix şi Lucian: "Killer Joe surprinde egoismul, meschinăriile şi festele pe care şi le joacă oamenii în numele dragostei. Cred că eşecul familiei nu a fost niciunde mai clar ca aici. În sfîrşit, e povestea veche a omului care şi-o caută cu lumînarea. Dar ansamblul dirijat de Friedkin te loveşte ca un lucru cu totul nou şi asta e marca unui film adevărat, pe care scrie CULT."
8. Moonrise Kingdom - dacă e regizat de Wes Anderson, atunci e musai cu Bill Murray (cu care Adina e posibil să fi avut o scurtă întrevedere la Cannes): "aparent, o poveste de dragoste între un puşti şi o puştoaică de vreo 12 ani. În esenţă, face câteva radiografii familiale în care adesea copiii par să fie „mai adulţi decât adulţii”. Mai raţionali, receptivi şi cu capul mai limpede decât părinţii, care adesea bâiguie pierduţi în vârtejul unor crize de vârstă mijlocie...Totul e împachetat într-un story cu umor subtil, adesea foarte negru, adesea impresionant, plin de candoare. Şi, să nu uit: retro-şic!"
9. Rust and Bone (r. Jacques Audiard). În afară de scurta recenzie a Adinei, încă nu ne-am învrednicit să scriem despre ultimul film al lui Audiard (Un prophete), care după cum ne aşteptam e un must-see. LWL zice aşa: "tensionat, mişcător, relevant, îndrăzneţ: un film care te prinde cu adevărat. În afară de coloana sonoră siropoasă, e o marfă foarte tulburătoare şi potentă".
10. Tabu (r. Miguel Gomes) premiat la Berlin în acest an pentru viziunea sa originală, este greu încadrabil: omagiu adus cinematografiei (Murnau, producţiile mute, etc), film de aventuri, film nostalgie, film de dragoste, melodramă. Realizat complet în alb-negru şi delimitat în două părţi care se potenţează reciproc, Tabu este un melanj de stiluri şi trimiteri cinematografice, istorice şi culturale. O „ciudăţenie” imaginativă dificil de surprins în cuvinte, atrăgătoare în primul rând prin imagine.
11. Cesare deve morire e un film cu mesaj puternic umanist: arta are capacitatea de a salva şi cele mai degradate fiinţe umane. Paolo şi Vittorio Taviani pătrund într-un penitenciar de maximă siguranţă din Roma şi montează piesa lui Shakespeare, Julius Caesar, folosind deţinuţi cu ani grei de pârnaie. O docudramă/film de artă în care ideile scriitorului în materie de prietenie, trădare, loialitate şi libertate capătă o profunzime nouă prin vocile unor veritabili paria ai societăţii, accentuând dacă mai era nevoie universalitatea versurilor shakespeariene.
12. Cloud Atlas a fost cel mai ambiţios proiect european pe anul 2012, o “simfonie” vizual-narativă, înţelegând prin simfonie acea compoziţie de proporţii vaste, alcătuită din mai multe părţi care se îmbină armonios şi executată de o “orchestră” de personaje diferite în care nici unul nu primeşte întâietate. Plăcerea resimtită identificând şi aranjând piesele din puzzle-ul vizual meşterit de Wachowski’s & Tykwer l-a făcut pe Richie să-l puna pe un raft destinat multiplelor revederi.
NOMINALIZĂRI: The Avengers, Argo, Detachment, După Dealuri, The Pirates! Band of Misfits, Extremely Loud and Incredibly Close, Final Cut, Hunger Games, In the Fog, John Dies at the End, Looper, Killing Them Softly, Safety Not Guaranteed, Paradise: Love, Post Tenebras Lux, Stormland, Undskyld jeg Forstyrre.
FILMUL ROMÂNESC AL ANULUI: cvasi-unanimitate După Dealuri, despre care au scris Adina, Ionuţ şi Lucian (a fost nominalizat şi Toată lumea din familia noastră)
COMEDIA ANULUI: Carnage (Adina, Ionuţ)- umor înţepător, dialoguri brici, Les Infideles (Lucian), Seven Psychopaths (Richie)
DEZAMĂGIREA ANULUI: Cosmopolis (Adina, Lucian): "Ori eu mi-am ridicat ştacheta prea sus, ori Cronenberg a coborât-o pe a lui prea jos. În orice caz, rămân la ideea că DeLillo e neecranizabil." (Adina); Trei zile pînă la Crăciun de Radu Gabrea (Ionuţ)
DOC-UL ANULUI: Marley (Lucian), Searching for Sugar Man (waka_x)
SERIALUL ANULUI: fără îndoială Breaking Bad (Lucian); Game of Thrones si The Newsroom (Richie), American Horror Story (waka_x).
DESCOPERIRI:
Trei titluri mai vechi, a căror vizionare în 2012 a fost un eveniment: varianta originală a filmului Andrei Rubliov (Patimile după Andrei) de Andrei Tarkovski, Satantango (1994), filmul de şapte ore şi jumătate al lui Bela Tarr, şi Il posto (1961) - Ermanno Olmi (Ionuţ Mareş).
Regizoarea britanică Andrea Arnold (Red Road şi Fish Tank) şi regizoarea germană Lotte Reiniger, ocazie că care Asociaţia Marele Ecran a şi realizat 3 evenimente reuşite cu Aventurile Prinţului Ahmed. (Lucian)
Anul ăsta s-au făcut, ca de obicei, o tonă de producţii de duzină. S-au făcut şi (cel puţin) o duzină de filme care, zicem noi, vor supravieţui mult după "fenomenul 2012". Am ales fiecare 12 favorite. Ce a apărut de mai multe ori, regăsiţi mai jos. Avem cu siguranţă scăpări (de exemplu The Master, despre care toată lumea zice de bine, dar n-a ajuns încă nici în cinema, nici "pe surse" alternative). Din acelaşi motiv (al întîrzierii noastre "istorice"), sunt multe filme bune din 2011 pe care le-am văzut abia anul ăsta (aşa că nu apar în lista de mai jos). Simţiţi-vă liberi să contestaţi, plusaţi, share-uiţi ş.a.m.d.
1. Alpeis (r. Yorgos Lanthimos) Nu are forţa brută a lui Kynodontas, filmul anterior al lui Lanthimos, dar explorează din nou moduri extreme de comportament şi tot cu ajutorul unui mic ansamblu de actori. Alpeis (Alpi) e un film "dur, implacabil şi de un comic muşcător" - sună verdictul Little White Lies. Cu acestea două (plus Attenberg, de Ariane Labed), Grecia e din nou sus pe harta cinemaului.
2. Amour (r. Michael Haneke) pe care Adina l-a văzut în premiera mondială de la Cannes. " În realitate, Amour nu vorbeşte despre dragoste la modul subversiv sau poate cinic la care ne-am aştepta, ci pur şi simplu dintr-o perspectivă pe care nu o asociem imediat cu definiţia cuvântului, la care nu ne place să ne gândim prea des." Proba anduranţei într-un cuplu de octogenari, în care unul suportă şi observă stingerea celuilalt.
3. Beasts of The Southern Wild (r. Benh Zeitline) e "filmul anului" pentru Adina care, fericita, l-a văzut tot la Cannes. Ionuţ l-a văzut la Bucureşti. Concluziile sunt similare: "regizorul şi echipa sa par să fi găsit reţeta perfectă: prospeţimea stilului, ineditul şi exoticul poveştii, îmbinarea de realism dur (mizerabilism chiar) cu un fantasy dintre cele mai fireşti (dificila lume exterioară filtrată prin lumea interioară a unei fetiţe). În plus, camera mereu în mişcare (în condiţii de filmare extrem de dificile), vocea narativă din off (care dă aspectul unei legende), muzica bine aleasă şi dramaturgia lipsită de false momente sentimentale reprezintă alte atuuri ale unui film care poate da un nou impuls credinţei în cinema a eventualilor cinefili în amorţire
4. The Cabin in The Woods - genul horror în cheie postmodernă; nu m-a speriat dar am admirat inteligenţa, umorul şi joaca cu clişeele genului, la fel ca la Zombieland. Total Film exagerează poate cînd zice că "genul horror" nu va mai fi la fel după TCITW. Sau poate nu exagerează.
5. Csak a szel (Doar Vantul, r. Benedek Fliegauf). Puternic impresionat de film, Ionuţ ne convinge şi pe noi şi îl impune în shortlist-ul pe 2012: "Remarcat şi susţinut public de Bela Tarr, cel mai vizionar cineast maghiar de după Miklos Jancso, Fliegauf împrumută o serie de lucruri de la predecesorul său. La fel ca în primele filme ale lui Tarr, marcate de un puternic cine-verite în care până şi sunetul camerei de filmat este lăsat pe peliculă, Fliegauf îşi filmează protagoniştii aproape numai din prim-plan, prin cadre strânse, în mişcare. Departe de a fi un simplu artificiu regizoral, abordarea lui Fliegauf, în perfectă concordanţă cu subiectul filmului, reuşeşte să redea sentimentele neîntrerupte de teamă, nesiguranţă şi claustrofobie pe care le trăiesc cele trei personaje, pe fundalul unei ameninţări care se poate oricând concretiza prin crimă. Fliegauf ne arată o societate ungară intolerantă, marcată de tensiune şi în care impulsurile violente latente răbufnesc de multe ori în forme extreme"
6. Holy Motors este probabil "filmul anului" pentru waka_x, dacă ne luăm cel puţin după impresiile la cald: "Un film despre taina de a viziona cinema şi taina de a face cinema. Holy Motors - un tribut filmelor inspirate (fiecare recunoaşte ce poate), un tribut balenei adus chiar din stomacul balenei - scoţînd intestinele la vedere. Împărţind magicul şi confuzia, lăsînd fiori în şira spinării...Leos Carax, nevrotic si cateodata ridicol de francez, ne reaminteste (pentru ca e nevoie) ca un film are nevoie de mai mult nestiut decat stiut, de mai multe intrebari decat raspunsuri aducatoare de emotii imediate si liniste."
7. Killer Joe (r. William Friedkin), hulit şi huiduit la el acasă, i-a entuziasmat în egală măsură pe Felix şi Lucian: "Killer Joe surprinde egoismul, meschinăriile şi festele pe care şi le joacă oamenii în numele dragostei. Cred că eşecul familiei nu a fost niciunde mai clar ca aici. În sfîrşit, e povestea veche a omului care şi-o caută cu lumînarea. Dar ansamblul dirijat de Friedkin te loveşte ca un lucru cu totul nou şi asta e marca unui film adevărat, pe care scrie CULT."
8. Moonrise Kingdom - dacă e regizat de Wes Anderson, atunci e musai cu Bill Murray (cu care Adina e posibil să fi avut o scurtă întrevedere la Cannes): "aparent, o poveste de dragoste între un puşti şi o puştoaică de vreo 12 ani. În esenţă, face câteva radiografii familiale în care adesea copiii par să fie „mai adulţi decât adulţii”. Mai raţionali, receptivi şi cu capul mai limpede decât părinţii, care adesea bâiguie pierduţi în vârtejul unor crize de vârstă mijlocie...Totul e împachetat într-un story cu umor subtil, adesea foarte negru, adesea impresionant, plin de candoare. Şi, să nu uit: retro-şic!"
9. Rust and Bone (r. Jacques Audiard). În afară de scurta recenzie a Adinei, încă nu ne-am învrednicit să scriem despre ultimul film al lui Audiard (Un prophete), care după cum ne aşteptam e un must-see. LWL zice aşa: "tensionat, mişcător, relevant, îndrăzneţ: un film care te prinde cu adevărat. În afară de coloana sonoră siropoasă, e o marfă foarte tulburătoare şi potentă".
10. Tabu (r. Miguel Gomes) premiat la Berlin în acest an pentru viziunea sa originală, este greu încadrabil: omagiu adus cinematografiei (Murnau, producţiile mute, etc), film de aventuri, film nostalgie, film de dragoste, melodramă. Realizat complet în alb-negru şi delimitat în două părţi care se potenţează reciproc, Tabu este un melanj de stiluri şi trimiteri cinematografice, istorice şi culturale. O „ciudăţenie” imaginativă dificil de surprins în cuvinte, atrăgătoare în primul rând prin imagine.
11. Cesare deve morire e un film cu mesaj puternic umanist: arta are capacitatea de a salva şi cele mai degradate fiinţe umane. Paolo şi Vittorio Taviani pătrund într-un penitenciar de maximă siguranţă din Roma şi montează piesa lui Shakespeare, Julius Caesar, folosind deţinuţi cu ani grei de pârnaie. O docudramă/film de artă în care ideile scriitorului în materie de prietenie, trădare, loialitate şi libertate capătă o profunzime nouă prin vocile unor veritabili paria ai societăţii, accentuând dacă mai era nevoie universalitatea versurilor shakespeariene.
12. Cloud Atlas a fost cel mai ambiţios proiect european pe anul 2012, o “simfonie” vizual-narativă, înţelegând prin simfonie acea compoziţie de proporţii vaste, alcătuită din mai multe părţi care se îmbină armonios şi executată de o “orchestră” de personaje diferite în care nici unul nu primeşte întâietate. Plăcerea resimtită identificând şi aranjând piesele din puzzle-ul vizual meşterit de Wachowski’s & Tykwer l-a făcut pe Richie să-l puna pe un raft destinat multiplelor revederi.
NOMINALIZĂRI: The Avengers, Argo, Detachment, După Dealuri, The Pirates! Band of Misfits, Extremely Loud and Incredibly Close, Final Cut, Hunger Games, In the Fog, John Dies at the End, Looper, Killing Them Softly, Safety Not Guaranteed, Paradise: Love, Post Tenebras Lux, Stormland, Undskyld jeg Forstyrre.
FILMUL ROMÂNESC AL ANULUI: cvasi-unanimitate După Dealuri, despre care au scris Adina, Ionuţ şi Lucian (a fost nominalizat şi Toată lumea din familia noastră)
COMEDIA ANULUI: Carnage (Adina, Ionuţ)- umor înţepător, dialoguri brici, Les Infideles (Lucian), Seven Psychopaths (Richie)
DEZAMĂGIREA ANULUI: Cosmopolis (Adina, Lucian): "Ori eu mi-am ridicat ştacheta prea sus, ori Cronenberg a coborât-o pe a lui prea jos. În orice caz, rămân la ideea că DeLillo e neecranizabil." (Adina); Trei zile pînă la Crăciun de Radu Gabrea (Ionuţ)
DOC-UL ANULUI: Marley (Lucian), Searching for Sugar Man (waka_x)
SERIALUL ANULUI: fără îndoială Breaking Bad (Lucian); Game of Thrones si The Newsroom (Richie), American Horror Story (waka_x).
DESCOPERIRI:
Trei titluri mai vechi, a căror vizionare în 2012 a fost un eveniment: varianta originală a filmului Andrei Rubliov (Patimile după Andrei) de Andrei Tarkovski, Satantango (1994), filmul de şapte ore şi jumătate al lui Bela Tarr, şi Il posto (1961) - Ermanno Olmi (Ionuţ Mareş).
marți, 25 septembrie 2012
Afişul zilei: Patul Conjugal
Au trecut 20 de ani de la premiera filmului lui Daneliuc. Pluteşte în aer aceeaşi "nevroză balcanică", dacă ţinem cont de atmosfera politică poluată, confuzia legislativă şi privatizările cu cîntec. "Români, vi se pregăteşte ceva" e, pare-se, un refren nemuritor.
marți, 31 ianuarie 2012
Ce pastrez din 2011
Cu o "mica" intarziere las si eu pentru posteritate lista cu cele mai apreciate (si cateva mai putin apreciate) filme din 2011. Le-am inventat categorii fiecaruia din ele pentru ca sa nu fie discutii de natura competitiva. Mi-au placut aproape la fel de mult si nu le pun in vreo ordine anume pentru ca le-as revedea cu acelasi interes. Asa ca, cele mai reusite vizionari din 2011 sunt:
cel mai stilat film al anului
cel mai spiritual film al anului
La Piel que Habito
cel mai provocator film al anului
cel mai filozofic film al anului
filmul SF al anului
Melancholia
filmul psihologic al anului
animatia anului
filmul indie al anului
Tyrannosaur
filmul de familie al anului
filmul istoric al anului
The Artist
filmul-tribut al anului
Pina
documentarul anului
filmul politic al anului
filmul horror al anului
The Help
cel mai "incorect politic" film al anului
Tucker and Dale vs The Evil
parodia anului
comedia anului
cel mai violent film al anului
cel mai romantic film al anului
cel mai bizar film al anului
Principii de viata
cel mai romanesc film al anului
Principii de viata
cel mai romanesc film al anului
cel mai inselator film al anului/dezamagirea anului
sâmbătă, 31 decembrie 2011
Revel(ation) 20:11*
2011 a avut doza lui consistentă de reboot-uri (Rise of The Planet Of The Apes, Conan the Barbarian) şi de rebuturi (The Green Hornet, Immortals), de sequel-uri aka sechele (Hangover 2, The Human Centipede "please no!"2 ). Am văzut finaluri de francize împărţite în două bucăţi (Harry Potter şi Twilight) şi începutul unor posibile alte francize ( Sherlock Holmes: A Game of Shadows şi "sper că nu" The Three Musketeers).
Dar dincolo de această perioadă de căutări şi de vînzoleală a studiourilor, au existat şi cîteva creaţii care au răscolit apele, au spart barajele dintre genuri, au reaşezat mătcile şi uneori au inundat cinematografele cu spectatori. Sunt cele cîteva titluri, feţe şi imagini cu care rămîn eu din 2011.
O bună parte din ele s-au regăsit în play-list-ul festivalului de la Cannes. Monumental şi contemplativ, Tree of Life nu s-a dovedit pe măsura aşteptării sale, dar fără îndoială că multe imagini de acolo (capturate de Emmanuel Lubezky) ni se vor fi impregnat pe retină pentru o vreme (totuşi, ce-i cu dinozaurul ăla?). Aş fi preferat ca tainele filmului să nu fie "traduse" de vocea din off (la un moment dat devine supărătoare), procedeu folosit de Malick cu mai mult succes în cele două filme dinainte. Interesant e că regizorul, cunoscut pentru ritmul său "vijelios" (un film/deceniu), va termina două filme în 2012 (Lawless este unul din titluri, celălalt proiect e încă neintitulat).
Relatarea Genezei în The Tree of Life e egalată în grandoare (sau grandilocvenţă?) doar de viziunea lui Von Trier asupra Apocalipsei. Melancholia începe cu cea mai bizară nuntă (cum altfel cînd îl are ca wedding-planner pe Udo Kier, actorul fetiş al danezului). Ceremonia bifează elementele obişnuite (toasturi, dans, tăierea tortului) dar într-o notă schizofrenică (discursuri stînjenitoare, membrii familiei care se închid în toalete, şefi care îţi cer să lucrezi şi la propria nuntă). O atmosferă haotică şi apăsătoare, tipică pentru sfîrşitul lumii, pe care doar splendida mireasa (Kirsten Dunst) pare să-l presimtă. Pînă şi partida de amor din noaptea nunţii se întîmplă între mireasă şi primul nuntaş care i s-a aflat în cale (de fapt nu cred că am văzut vreodată la Trier vreo întîlnire amoroasă care să nu conţină ceva patologic sau "greşit"). Dacă la început zănateca Dunst suferă inexplicabil de rău (panică) neputîndu-se mişca fără ajutorul surorii sale, mai cu capul pe umeri (Charlotte Gainsbourg revine după rolul din Antichrist), spre final rolurile se inversează, pe măsură ce o planetă se apropie implacabil de Pământ. Dotată cu un extra-simţ (sugerat de ghicirea numărului exact al boabelor dintr-o sticlă) sau poate doar empatică, Kirsten simte sfîrşitul asemeni animalelor (caii sunt agitaţi, refuză să treacă puntea din pădure, imagine pe care am văzut-o şi în Antichrist). Dar tot asemeni lor, acceptă natural sfîrşitul, spre deosebire de sora ei din ce în ce mai isterică. Cu cîteva clipe înainte de impact, caii pasc liniştiţi pe o pajişte înverzită, iar Kirsten stă şi contemplă. Din tabloul Apocalipsei lui Von Trier lipsesc mulţimile de oameni, colapsul Statuii Libertăţii sau a Turnului Eiffel. E un sfîrşit intim. Dacă ţinem cont că fiecare film e -conform spuselor autorului veşnic depresiv- o încercare de auto-terapie, atunci Melancholia este expresia angoasei sale în faţa morţii inevitabile. Acceptarea cu ochii deschişi a morţii, golită de orice sens religios. Nu pot spune că am rămas cu mare lucru după vizionare, în afară de o devastatoare/bîntuitoare imagine a giganticei planete verzi în fracţiunea dinainte de impact. O imagine neliniştitoare care te loveşte în măruntaie fără să poţi explica de ce. Aş prefera să o şterg din memorie şi să o înlocuiesc cu imaginea lui Kirsten Dunst dezgolită în iarbă şi scăldată în lumina bolnăvicioasă a celor două luni pline.
La Cannes a fost prezentat şi Route Irish, ultimul film de Ken Loach şi candidat serios la titlul de cel mai bun film al anului. O anchetă detectivistică luată foarte personal şi o poveste nemuritoare despre prietenia fără de moarte şi răzbunarea fără de minte, totul pe fondul extrem de actual al celui mai nesigur loc din lume, Bagdad. Wrong place, wrong time!
Tot din Britannia trebuie reţinut Tyrannosaur, debutul regizoral al lui Paddy Considine. N-are nimic de-a face cu T-recşii din parcuri jurasice, în schimb are de-a face cu tirania domestică şi inadaptabilitatea dinozaurilor aka old farts ce populează pub-uri triste din cartiere muncitoreşti terorizate de criză, alienare şi pitbulli. Un film independent care începe şi se termină cu morţile violente a doi cîini. Dar, pînă la urmă, vom vedea că şi o viaţă de cîine poate avea ceva înălţător.
Ştiu că mă repet, dar revelaţia anului 2011 a fost pentru mine Drive. Despre această experienţa cinematografică am mai scris. Despre protagonistul ei mai sunt multe de spus. Ryan Gosling are ceva din statura arhetipală a actorului de la Hollywood care e foarte prezent, "arde ecranul", fără să facă -aparent- mare lucru. A intrat deci în clubul select al lui Humphrey Bogart, Steve McQueen sau, de ce nu, George Clooney. Sub masca lui de cool simţi totuşi o energie clocotitoare. Un samurai care devine kamikaze. Pe lîngă focusul /"drive-ul" său puternic, trebuie apreciată şi inteligenţa cu care şi-a ales proiectele, fie că sunt producţii ale studiourilor sau aventuri independente, filme de gen sau care desfinţează genurile. Gosling e actorul anului, dacă adăugăm şi rolurile din The Ides of March (un thriller politic despre pierderea inocenţei, care se joacă tocmai cu aşteptarea noastră a unei răsturnări de situaţie care nu se mai produce; la butoane, "întîmplător" regizorul Clooney) şi Crazy, Stupid, Love, una din cele mai spumoase comedii din 2011.
La tentativele de a reinventa din interior comedia romantică (romcom-ul) putem adăuga, cu unele reţineri, şi Friend with Benefits. În timp ce bromcom-ul Sherlock Holmes 2 e agreabil, dar cam atît, Hangover 2 e o mare durere de cap, exceptîndu-l aici pe Zach Galifianakis. Toată "gaşca de lupi" e umilită de replica feminină, Bridesmaids (o replică aproape mai puternică decît originalul). Am descoperit aici actriţa anului, Kristen Wiig (care e şi co-autoarea scenariului) dar şi varianta feminină a lui Galifianankis (Melissa McCarthy). Nici Horrible Bosses nu trebuie ocolit.
Totuşi, pentru mixul de duioşie şi umor, compasiune şi ireverenţă, am să acord titlul de comedia anului peliculei low-budget 50/50 (I'm with Cancer a fost titlul provizoriu). Seth Rogen îşi joacă propriul rol, de camarad al unui tip cu cancer (i s-a întîmplat pe bune prietenului său şi scenaristul filmului, Will Reiser - una din puţinele situaţii în care a ieşit ceva bun dintr-un cancer). Dacă e Rogen (aici şi producător) înseamnă că vor fi consumate -aţi ghicit- şi niscaiva substanţe, dar, bineînţeles, numai "în scopuri medicale". Vor fi şi cîteva scene mai emoţionante, dar dacă veţi plînge o veţi face rîzînd. Aici şade originalitatea filmului: în egală măsură catartic şi plăcut. 50/50 face multe "filme cu cancer" (categoria "Bucket list") să pară ridicole, forţate şi chiar jignitoare (în afară de Bobby Deerfield care la vremea lui era şi el o replică la filmele siropoase despre cancer). Cînd îi spune mamei sale (Anjelica Houston, excelentă) despre diagnostic, Jo Gordon-Levitt (care e bun-bun) o întreabă "Ai văzut Terms of Endearment?".
Tot din zodia cancerului şi a umorului negru vine revelaţia micului ecran: Breaking Bad. Filme româneşti am avut destul de puţine, iar alea care contează nu prea au evadat din festivaluri (Film pentru Prieteni de exemplu). Principii de Viaţă e solid, graţie lui Vlad Ivanov. Acelaşi actor dă vocea lui Crulic, o docu-animaţie originală, actuală şi răvăşitoare. Pentru Din Dragoste cu cele mai bune intenţii trebuie să aştept lansarea pe DVD din ianuarie, în tandem cu Loverboy care e aşa-şi-aşa.
Pentru la anu vă doresc cît mai multe motive să ajungeţi în faţa marelui ecran. Iar blogului îi doresc mai mulţi prieteni pe facebook: Richie a promis că dacă ajungem la 500 de friends va scrie şi el cu diacritice. Dacă a mai rămas ceva de zis despre 2011 sunt sigur că mă va completa, ca de obicei (încă aştept replica aia la Immortals, compadre :).
*titlul articolului conţine o mică "revelaţie", sper că nu e o profeţie
miercuri, 29 decembrie 2010
Futurism
Blade Runner e, cred, cel mai reusit film SF facut pana acum, peste orice productie big budget (fie ea din seria Star Wars, Matrix sau Avatar) iar motivul pentru care ruleaza atat de fin e acela ca ofera un science-fiction cu o complexitate foarte pamanteana, propune niste chestiuni disturbante (dreptul la viata al unei fiinte ganditoare, replicarea umana) si aduce o revolutie estetica specifica unei categorii noi de film - future noir. Phil K. Dick, autorul cartii care sta la baza filmului (Do Androids Dream at Electric Sheep?, unul din putinele romane care au fost depasite de ecranizare) a murit cu doar 4 luni inainte de premiera filmului din iunie 1982. Cu ceva timp insa inainte urmarise cateva secvente intr-o emisiune televizata si, drept urmare, trimisese urmatoarea scrisoare producatorilor:
Dear Jeff,
Succesul comercial nu a fost deloc mare insa filmul a devenit apoi un clasic cult si e privit drept unul din cele mai bune facute vreodata.I happened to see the Channel 7 TV program "Hooray For Hollywood" tonight with the segment on BLADE RUNNER. (Well, to be honest, I didn't happen to see it; someone tipped me off that BLADE RUNNER was going to be a part of the show, and to be sure to watch.) Jeff, after looking --and especially after listening to Harrison Ford discuss the film-- I came to the conclusion that this indeed is not science fiction; it is not fantasy; it is exactly what Harrison said: futurism. The impact of BLADE RUNNER is simply going to be overwhelming, both on the public and on creative people -- and, I believe, on science fiction as a field. Since I have been writing and selling science fiction works for thirty years, this is a matter of some importance to me. In all candor I must say that our field has gradually and steadily been deteriorating for the last few years. Nothing that we have done, individually or collectively, matches BLADE RUNNER. This is not escapism; it is super realism, so gritty and detailed and authentic and goddam convincing that, well, after the segment I found my normal present-day "reality" pallid by comparison. What I am saying is that all of you collectively may have created a unique new form of graphic, artistic expression, never before seen. And, I think, BLADE RUNNER is going to revolutionize our conceptions of what science fiction is and, more, can be.
Let me sum it up this way. Science fiction has slowly and ineluctably settled into a monotonous death: it has become inbred, derivative, stale. Suddenly you people have come in, some of the greatest talents currently in existence, and now we have a new life, a new start. As for my own role in the BLADE RUNNER project, I can only say that I did not know that a work of mine or a set of ideas of mine could be escalated into such stunning dimensions. My life and creative work are justified and completed by BLADE RUNNER. Thank you..and it is going to be one hell of a commercial success. It will prove invincible. (sursa)
joi, 23 decembrie 2010
Ce pastram si ce uitam din 2010
Aceasta retrospectiva e subiectiva in primul rand ca mult din ce am vazut in 2010 a fost facut in 2009 sau si mai inainte (din cauza delay-ului nostru stramosesc, care de ce sa nu recunoastem s-a mai micsorat, cel putin la blockbustere). Apoi are legatura cu preferintele mele si cu ce am reusit sa vad (ca am si scapari, desigur).
Daca ar fi sa pastrez ceva de anul asta as incepe cu Shutter Island (r. Martin Scorsese), o excursie ultra all inclusive in cotloanele mintii umane. Apoi ar fi cele doua calatorii in cautarea umanitatii dincolo de sfarsitul lumii (The Book of Eli si The Road). Tot despre sfarsitul lumii (unui cuplu) a fost si Marti, dupa Craciun. Apropo, 2010 e un an cu recolta bune pentru filmul romanesc. Incepand cu documentarul despre “baieti destepti” de tranzitie, Kapitalism – Reteta noastra secreta (r. Alecu Solomon) si continuind cu Eu cand vreau sa fluier, fluier sau Medalia de Onoare. Despre Portretul Luptatorului la Tinerete si Autobiografia lui Nicolae Ceausescu am auzit numai lucruri bune, dar n-am avut unde sa le vad. Decaderea totala a cinematografelor de stat a continuat, simultan cu consolidarea multiplexului.
A fost si anul omagiilor (reusite sau mai putin) aduse eroilor optzecisti (Expendables, Machete si RED). La capitolul filmelor adevarate "de actiune”, am retinut doua: Green Zone si The Town (regizorul Ben Affleck le da aici o replica desteapta detractorilor sai).
A fost si anul omagiilor (reusite sau mai putin) aduse eroilor optzecisti (Expendables, Machete si RED). La capitolul filmelor adevarate "de actiune”, am retinut doua: Green Zone si The Town (regizorul Ben Affleck le da aici o replica desteapta detractorilor sai).
La capitolul animatii, Despicable Me e fermecator prin felul in care face simpatice personaje super-antipatice (am inteles de la Richie ca Megamind e de acelasi calibru). La capitolul deceptii, Inception merita titlul suprem, tinand cont de asteptarile pe care le-a creat (altfel e agreabil). Flopuri ar mai fi Robin Hood, Legion, intoxicatia WebSite Story, Wall Street 2, The Nutcracker 3D si multe altele pe care nici nu vreau sa le amintesc, tocmai pentru ca ar trebui sa le uitam.Zona experimentala a stat intre halucinogenul Enter The Void si incalificabilul "stunt" al graffer-ului britanic Banksy feat. Thierry Guetta aka Mr. Brainwash, Exit Through the Gift Shop (sau cum sa creezi un nou pop art icon din aproape nimic).
Documentare din 2010 am vazut putine, asa ca nominalizarea lui Restrepo e oarecum conjuncturala. Filmul e in primul rand un act de curaj nebun al realizatorilor sai (Tim Hetherington si Sebastian Junger), care au urmat un pluton de GI's in cea mai periculoasa zona de conflict din Afganistan (Valea Korengal) si i-au filmat timp de un an, aproape un ciclu complet. Intereseaza mai putin ce se intampla (ca nu e "film comando" cu actori reali), ci expozitia de chipuri. O juxtapunere intre fetele obosite ale batranilor pastori afgani si fetele tot mai chinuite ale soldatilor americani "imbolnaviti" de razboi. Cred ca poti sa dai pe "mute" filmul asta si tot ai sa intelegi prin ce trec oamenii astia (tura asta ma abtin de la comentarii politice legate de neo-imperialismul american).Descoperirea anului (pentru mine) vine din 1953 – Vacantele domnului Hulot. O comedie si un autor (Jacques Tati) pe care vi-i recomand din inima, in caz ca nu stiti ce sa vedeti in vacanta. Si daca tot am terminat cu 2010 (fara sa zic nimic in plus despre The Social Network), sa va spun ce descoperiri am facut din alti ani.
Un Prophete te ia prizonier din primul minut pana la sfarsit. M-a trimis imediat sa caut tot ce a mai facut Jacques Audiard in afara de filmul cu "pianistul" Romain Duris si cu titlu foarte lung ( incercati va rog Sur mes levres, 2001). Mr. Nobody e frumos din punct de vedere vizual, dar nu stiu inca pe ce raft sa-l asez: la "placeri vinovate" ca pe The Fountain sau la "delicatese" ca pe A Single Man, din acelasi an 2009. De fapt, A Single Man e una din cele mai bune pelicule americane din deceniul care tocmai se incheie. O atmosfera de o eleganta vizuala rar intalnita (poate numai in cinematograful asiatic, gen In the mood for love), explicabila dealtfel prin numele regizorului (creatorul de moda Tom Ford).
Din spatiul european, avem un "urmas" al lui Tarkovski in persoana tanarului Nikolai Dreiden, care face un film (Pridel Angela/ Culoarul Ingerului, 2009) despre pocainta intre doua focuri de arma. Din acelasi spatiu slav, l-am redescoperit pe Andrzej Wajda si al sau diptic monumental (Omul de Marmura si Omul de Fier). De la noi, l-am redescoperit pe Alexandru Tatos si ale sale avangardiste Secvente (care merita tratate separat).In privinta serialelor tv, daca 2007 a fost anul Rome, 2008 mi i-a revelat pe Larry David (Curb your enthusiasm) si Ricky Gervais (The Office), 2009 pe Mad Man si Sopranos, atunci 2010 este anul descoperirii sitcom-ului Extras/Figuranti (extras tot din creierele neobosite ale lui Ricky Gervais si Stephen Merchant). Cam astea 44 de titluri mentionate mai sus mi-au facut anul, in linii mari. Daca am uitat ceva important sunt convins ca retrospectiva camaradului Richie va "repera onoarea" Marelui Ecran.
INSEPŢII* ŞI DECEPŢII IN 2010
*asa cum ne invata Nolan, inception (inseptia) inseamna acea idee care-ti patrunde in minte si de care nu mai poti scapa. unele filme de anul asta chiar sunt adevarate inseptii (n.a.)
Se duce prin clepsidra timpului si ultima luna din 2010 si nu ne-a mai ramas decat sa trecem in revista bunele si relele din acest an deosebit de plin. Luci a punctat deja mai sus ce a fost mai important pe Marele Ecran, astfel ca mie nu mi-a ramas mare lucru de adaugat decat, poate, niste preferinte personale si mai multe dezamagiri. Asadar DiCaprio a avut un an foarte bun, cu cele doua thrillere solide: Shutter Island si Inception. Atat Scorsese cat si Nolan pot da linistiti lectii de cinema insa cele doua pelicule nu sunt varful maiestriei lor. The Social Network e un mod sigur unul din cele mai bune filme din 2010, impreuna cu The Ghost Writer al lui Polanski si Enter the Void-ul lui Noe. Mr Nobody e surpriza anului, unul din cele mai complexe, romantice, dramatice, fantastice si totusi inteligibile filme din ultima vreme. Dar senzatia anului e deocamdata Black Swan-ul lui Aronofsky, pe care abia ce l-am vazut in conditii deloc onorabile insa caruia eu unul n-am ce sa-i reprosez. E perfect. Iar Natalie Portman face un rol nemaipomenit.
Mentiuni speciale pentru divertisment ar merita Machete si Expendables, Kick-Ass si Scott Pilgrim (astea doua intra intr-o categorie noua de cinema, live action comic book) si animatia 3D a lui Snyder, Legend of the Guardians. As revedea apoi cu placere The American pentru ca are niste calitati incontestabile (rafinat si filosofic), Predators pentru ca e un demn urmas al originalului si The Book of Eli pentru aspectul de SF arthouse. Cele doua blockbustere fantasy/mitologice - Prince of Persia si Clash of the Titans - intra la categoria se putea si mai bine dar nu-s de aruncat. Singurul regret ar fi conversia 3D a 'titanilor', absolut inutila ca si in cazul mai slabului The Last Airbender. Doua filme de televiziune as mai mentiona aici: You don't know Jack, cu un Dr. Kevorkian genial interpretat de Pacino, si The Special Relationship, un inside look asupra relatiei Tony Blair (Michael Sheen) - Clinton (Denis Quaid) care-ti da ceva claritate in privinta modului cum se face politica la varf.
E greu sa faci o retrospectiva consistenta fara sa mentionezi intreaga lista de "cronici" pentru ca noi aici ne-am propus sa nu vorbim de filme proaste decat daca-i musai si ne stau in gat asteptarile prea mari. Asa ca pentru curiozitatea voastra dati un search pe-acolo.
La capitolul deceptii intra:
- Splice.. premisa era atat de buna pentru un thriller horror SF dar Vincenzo Natali (The Cube) s-a pierdut in clisee de producator de duzina si a nascocit un alt Species.
- A Nightmare on Elm Street, remake-ul vestitului horror a intarit faptul ca afara de Rob Zombie nu mai poate resuscita nimeni o franciza veche de 30 de ani.
- Robin Hood-ul lui Scott, un prequell deghizat in remake care doar aminteste de grandoarea epopeilor istorice ale englezului.
- Wall Street 2 a lui Oliver Stone al carui scop principal il banui a fi scoaterea din criza a industriei de film. Singurul atu: intoarcerea lui M. Douglas.
- Iron Man 2, o bascalie scumpa de tip Transformers 2 pe care nici superstarurile n-au scapat-o de ridicol;
- Skyline care s-a dovedit un B movie cu pretentii de blockbuster, surprinde doar printr-un final de bun simt: nu poti impiedica cu adevarat o invazie extraterestra.
- 13, remake-ul prin care Babluani si-a macelarit propriul film si m-a facut sa-mi pun intrebari serioase in legatura cu prezenta unora din actorii de pe generic.
- Stone, cel mai prost film in care au putut juca De Niro si Edward Norton; nu pot sa le iert faptul ca mi-am pierdut 2 ore din viata cu el.
Dintre peliculele romanesti cele mai reusite din 2010 sunt fara indoiala Autobiografia lui N. Ceausescu, Medalia de Onoare si Portretul luptatorului la tinerete, toate trei insa vazute in niste sali de cinema inghetate, cu haine groase, ceai fierbinte si dureri de genunchi la final... La multi ani, mai buni.
duminică, 14 noiembrie 2010
Doi ani pe Marele Ecran
Pfiu ce trece timpul... Uite ca azi se fac doi ani de cand rulam filme pe Marele Ecran. Anul asta, cel putin, am fost mai activi decat in celalalt an povestind in felul nostru vreo 120 de filme, mai bune sau mai rele, dezamagitoare sau pur si simplu geniale. Ritmul se vede si in numarul de articole publicate, exact 350 (cu tot cu asta) deci aproape 1 pe zi. Asta in conditiile in care tovarasu' Luci, jumatatea cu profil mai inalt a Marelui Ecran, e un mandru posesor de prunc care-i controleaza multe din aspectele vietii, mai ales divertismentul cinematic.
Despre inceputuri am mentionat acum un an, nu mai repet. In cel de-al doilea an am fost ceva mai dinamici, mai implicati si cred ca si mai sustinuti de cei din jur. Am avut cateva guest-post-uri reusite, am avut-o pe Anda drept corespondenta de la Tiff, am descoperit o implicare mai mare in concursul nostru traditional cu previziunile Oscar ca si in ineditul concurs de scenarii "scurte" (premiat cu o camera video de buzunar). Luci a contnuat seria de interviuri chestionandu-i pe regretatul Toni Tecuceanu (cu putin inainte de sfarsit), pe Mihai Fulger (selectionerul Timishort) si pe Dezbracatu, scotand la iveala omul din spatele personajului. Si, bineinteles, am urmarit multe filme, incercand pe cat posibil sa fim mai selectivi, mai critici si mai grijulii cu timpul nostru. (Bine, eu nu prea am reusit, Luci in schimb e consecvent).
Planuri de viitor? Oh da. Macar o vizita la un festival de film de prin tara (pentru inceput) si materializarea unor ganduri legate de nevoie de a avea niste nopti cinefile pe aici. Si desigur sporirea cititorilor de Marele Ecran (acum vreo 200 la numar) ne-ar multumi peste masura. Asadar tuturor celor ce au viziteaza sistematic locul asta, multam fain si, intrucat nu putem da de baut in mod fizic, le recomandam un film special: Sideways (2004). Pentru ca in vino veritas.
marți, 8 iunie 2010
Casa de pe strada noastra
Mircea Saucan e un nume pe nedrept uitat din cinematografia romaneasca. A facut cel putin putin doua filme fundamentale, cu mult inaintea timpului lor: Meandre (1966) si Suta de lei (1973).Regimul nu l-a inghitit, desi arta lui nu era fatis ostila comunistilor. Regizorul chiar studiase la Moscova. Filmele lui Saucan reprezentau un strigat de libertate, care n-avea legatura cu o doctrina sau alta. Comunistii l-au supus la presiuni enorme. A editat Meandre cu un securist in sala de montaj. E un miracol ca pelicula a fost salvata pana astazi. Saucan a fost impins -la propriu- pana in pragul sinuciderii, scos pe linie moarta din punct de vedere profesional si, pana la urma, obligat sa emigreze in 1987 (in Israel, unde a si murit in 2003).
Nu a mai facut film. A continuat sa scrie.
Criticul de film, Iulia Blaga a incercat sa-l scoata din uitare prin volumul disponibil si pe site-ul liternet: Fantasme si adevaruri. O carte cu Mircea Saucan. Cuprinde o serie de dialoguri acasa la regizor (in Nazaret), memorii si fragmente din opera scrisa a lui Saucan. Despre filmele sale a scris si Marian Radulescu, care le-a asezat si pe net, spre bucuria noastra.
Pentru un prim contact cu opera lui Saucan va propun mediumetrajul Casa de pe strada noastra, Studiourile Sahia, 1957. E povestea unei case si a oamenilor care au locuit-o, spusa de obiecte (martori tacuti) si narata de inconfundabilul Radu Beligan.
Eleganta scenariului si viziunea originala a autorului sunt evidente inca de la acest al doilea film: "O casa este o nava cu care oamenii calatoresc in timp (...). Odaile sunt vaste cutii de rezonanta (...). Oamenii nu mor cu totul. Duhul lor salasluieste multa vreme in lucruri ca un parfum". Curat parfum de epoca.
Un documentar cu valoare de document de arhiva, dar a carui delicii nu sunt degradate de trecerea celor 53 de ani. Poate va deschide pofta pentru EuroDoc (4-11 iunie), workshop international care aduna zilele astea la Timisoara crema filmului documentar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)