vineri, 18 mai 2012

Şi a fost ziua a doua de Cannes...

...cu soare pe Croazetă şi multă agitaţie, cu cozi pentru intrarea la proiecţiile de presă şi cu o grămadă de titluri interesante pe afişe. La capătul zilei 2, sunt două filme despre care vreau să vă povestesc.

Primul o are în prim-plan pe, cred, cea mai hot actriţă franceză a momentului: Marion Cotillard. Am văzut-o făcând un tur de rezistenţă în rolul lui Edith Piaf, în La Môme, apoi cu roluri mici, dar bune, în Inception şi în Midnight in Paris. În De rouille et d'os (Rust and Bone) de Jacques Audiard, revine la un rol principal, cu greutate. Aici ea este Stephanie, o dresoare de balene care lucrează la un parc acvatic şi îşi pierde ambele picioare într-un accident (şi să nu ziceţi că tocmai v-am livrat un spoiler, fiindcă treaba asta apare încă din sinopsis). Aparent, filmul este despre cum ea reuşeşte să îşi regăsească echilibrul, să îşi menţină capul deasupra apei, după ce viaţa i-a livrat un ciclu nasol de evenimente. În esenţă, însă, camera lui Audiard nu e concentrată doar asupra ei, ci se mişcă încet şi spre destinul unui bărbat pe care ea îl întâlneşte din întâmplare (Matthias Schoenaerts), şi care începe să evolueze în paralel. Falit, fără casă, cu un copil de 5 ani despre care nu ştie mai nimic. Filmul e gândit, ritmat şi filmat extrem de reuşit, cu două momente-cheie surprinse de o cameră scufundată sub apă. Şi doi actori care îşi fac treaba impecabil.


Şi tot centrată pe un şuvoi gros de apă e şi camera lui Fatih Akin, din documentarul Der Müll im Garten Eden (Polluting Paradise), doar că, de data asta, pare un izvor de culoare neagră. Răsărit de pe fundul unei gropi enorme de gunoi, care contaminează apa şi viaţa unui orăşel de pe coasta Turciei.

Unul dintre dezavantajele pe care le ai când devii ”autor” de filme, adică regizor care şi-a construit un nume şi un trademark sesizabil / bine definit de realizare a filmelor, e că toată lumea se aşteaptă de la tine să nu ieşi din rama pe care ţi-ai făcut-o singur. Mai ţineţi minte documentarul lui Kusturica, despre Maradona? V-aţi uitat cumva nedumeriţi, cel puţin în prima parte, aşteptând să recunoaşteţi măcar un pic din stilul regizorului? Şi eu. Şi apoi am fost dezamăgită când n-am găsit nimic, doar un „simplu documentar”. Făcut cu multă pasiune, e drept, dar lipsit de tonul personal al carismaticului regizor balcanic.

Fatih Akin cade într-o capcană similară cu ultimul lui film. Polluting Paradise e un documentar făcut OK, o investigaţie care ne face să ne gândim la o problemă actuală, interesantă, care ne priveşte pe toţi. Dar nu are nimic din ce te-ai aştepta să aibă un film de Faith Akin. Ar fi putut fi făcut de oricine altcineva. Ba poate chiar un pic mai bine, cu scene tăiate mai atent, şi un story concentrat mai clar pe marginea liniei principale. Probabil cu mai puţină muzică şi mai puţine certuri între personaje, introduse aproape fără editare în film.

PS: În caz că vă întrebați, m-am întâlnit ieri scurt cu Bill Murray, pe covorul roşu. Doar eu şi cam un sfert din cei 4.500 de jurnalişti acreditaţi la Cannes. Am făcut un schimb rapid de plezanterii şi l-am felicitat pentru alegerea vestimentară făcută (foarte în ton cu rolul lui din Moonrise Kingdom, de altfel). S-a bucurat atât de mult încât a vrut să îmi facă o fotografie. Am acceptat, câtă vreme m-a lăsat să îl pozez şi eu în acelaşi timp. Asta în caz că nu mă va crede nimeni, niciodată. (Adina Baya)

în plimbarea pe covorul roşu, Adina a fost însoţită de Organique

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu