luni, 21 mai 2012
"Oh-la-la, Cannes!"
ZILELE 5 ŞI 6
Soare, plaje superbe şi celebrităţi strălucind pe covorul roşu sau sorbind cocktailuri pe puntea unui iaht acostat lângă Palais des Festivals – asta e imaginea pe care o are lumea întreagă despre Festivalul de la Cannes.
Soare, plaje superbe şi celebrităţi strălucind pe covorul roşu sau sorbind cocktailuri pe puntea unui iaht acostat lângă Palais des Festivals – asta e imaginea pe care o are lumea întreagă despre Festivalul de la Cannes.
Ambuteiaje, trafic blocat, trenuri care
întârzie şi mai mult decât de obicei, paparazzi şi turişti gălăgioşi a căror
viermuială pe străzile mici şi elegante din jurul Croazetei nu se opreşte nici
măcar la orele mici ale dimineţii – asta e imaginea pe care o au localnicii din
Cannes despre Festival.
De fapt, există o vorbă destul de populară
printre locuitorii de aici, care spune că vremea e frumoasă la Cannes până când
începe Festivalul, iar apoi se strică. Şi devine din nou însorită abia după ce
Festivalul se încheie, adaugă ironici localnicii, un pic sastisiţi de
evenimentul care le răpeşte oraşul pentru două săptămâni în fiecare primăvară
(ceea ce nu înseamnă, însă, că am întâlnit vreo mutră acră de angajat pe la
vreun bistro sau supermarket!...mi s-a întâmplat doar să aud în trecere pe
cineva mormăind îmbufnat ”festival de
cons” în loc de ”festival de Cannes”, în timp ce aştepta impacient să poată
trece de/prin puhoiul de oameni adunat pentru a poza celebrităţile aflate în
promenadă pe Croazetă).
În vreme ce primele două zile de Festival au
fost în neconcordanţă completă cu previziunea locală despre vreme la Cannes,
din a 3-a zi se pare că înjurăturile adresate în gând de localnici au început
să dea roade. A fost prima zi de ploaie. Iar după ea, prima zi cu un vânt care
literlamente te mătura de pe trotuar. Şi apoi din nou ploaie, cam toată ziua 5 şi noaptea de după. Abia am apucat să fac pozele astea două pe aleea pe care şi-au lăsat amprentele mai multe legende cinematografice, înainte să
înceapă să plouă cu găleata.
În plus, domneşte un frig ce face tot mai grea
viaţa domnişoarelor (actriţe, bănuiesc) cu buze botoxate, machiaje hiperstudiate şi decolteuri cu bronz de culoare bizară, care insistă să umble cu diverse
părţi ale corpului la vedere. Nu sunt multe, însă, cel puţin nu la proiecţiile
de presă la care vin eu, dimineaţa, unde jurnaliştii stau relaxaţi în ţinute
casual. Treaba stă diferit la proiecţiile de seară, majoritatea frecventate de
celebrităţi care intră cu invitaţie, la care există un ”dress code” stabilit:
frac pentru bărbaţi şi ţinută glamour pentru femei.
În fine, mărturisesc că nu sufăr foarte mult
din cauza ploii. Dimpotrivă, mă bucur că mă pot concentra pe filmele din
Palais, fără să privesc cu jind oamenii care fac plajă şi baie în mare, ca anul
trecut. În plus, ploaia a fost background-ul perfect pentru cel mai bun film
văzut ieri: Amour de Michael Haneke.
Un titlu care poate părea înşelător, ştiind apetitul regizorului pentru
atmosferă sumbră, depresivă şi pentru cultivarea unei terori latente, fără
trucuri mainstream de film horror (gen muzică ”de înfricoşat audienţa”), ci
doar din detalii aparent banale, cotidiene. În realitate, Amour nu vorbeşte despre dragoste la modul subversiv sau poate
cinic la care ne-am aştepta, ci pur şi simplu dintr-o perspectivă pe care nu o
asociem imediat cu definiţia cuvântului, la care nu ne place să ne gândim prea
des.
Un cuplu de octogenari, cu un mariaj lung în
spate, are de surmontat obstacolul suprem: degradarea fizică şi mentală. Emanuelle Riva (aflată la peste 50
de ani după rolul iconic din Hiroshima,mon amour, absolut magnifică în filmul lui Haneke) şi Jean-Louis
Trintignant (pe măsură) joacă rolul cuplului care trebuie
să supravieţuiască testul suprem al anduranţei. După un accident cerebral,
starea ei se deteriorează lent. Întâi începe să aibă momente în care e complet
deconectată de exterior, apoi are un atac şi rămâne cu o jumătate a corpului
paralizată. Curând, nu mai poate vorbi, nu se mai ridică din pat, are nevoie de
scutece, refuză să mănânce şi să bea. Pentru oricine care a văzut un
proces similar suferit de cineva apropiat, filmul e complet răvăşitor. La fel
ca şi modul în care soţul ei reuşeşte să meargă mai departe, să nu o
abandoneze.
Cum arată o zi începută cu Haneke în loc de
mic dejun? Nu roz, cu siguranţă. Nici măcar atmosfera un pic mai light (prin
comparaţie) din filmul lui Kiarostami, Like Someone in Love, care a rulat seara, nu a prea reuşit să şteargă amprenta
lăsată de Amour. Mai ales într-o zi
în care marea şi plaja sunt gri.
Filmul regizorului iranian, care lucrează de
această dată exclusiv cu actori japonezi, spune povestea întâlnirii dintre o
tânără studentă / domnişoară de companie şi un ”client” în vârstă, cu porniri
paterne. Totul se petrece în decorul urban ultraaglomerat al oraşului Tokyo. Ce
rezultă e o relaţie fragilă, care, deşi veche de doar 24 de ore, duce la o
succesiune de evenimente precipitate, definitorii pentru viaţa amândurora. După
un film atât de greu, de pregnant şi de bine regizat ca cel al lui Haneke, Like Someone in Love pare ”călduţ”. Îl
poţi urmări, dar nu ieşi transfigurat de la el. Se apropie doar timid, rar şi
puţin de profunzimea din Copie conforme.
Poate şi pentru că îi lipseşte o protagonistă de talia lui Juliette Binoche.
Mă opresc aici, că tocmai a trecut cineva care
semăna izbitor de mult cu Xavier Dolan (Martyrs) pe lângă micul meu birou improvizat pe
scări (sala rezervată presei e arhiplină, ca de obicei). De fapt, stai un pic,
chiar era Xavier Dolan! Ok, o iau la fugă după el. Au revoir! (a consemnat Adina Baya)
deplasarea Adinei la Cannes este susţinută de Organique
Categorii:
Cannes,
CinemAdinA
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.