luni, 21 mai 2012

"Oh-la-la, Cannes!"

ZILELE 5 ŞI 6

Soare, plaje superbe şi celebrităţi strălucind pe covorul roşu sau sorbind cocktailuri pe puntea unui iaht acostat lângă Palais des Festivals – asta e imaginea pe care o are lumea întreagă despre Festivalul de la Cannes.


Ambuteiaje, trafic blocat, trenuri care întârzie şi mai mult decât de obicei, paparazzi şi turişti gălăgioşi a căror viermuială pe străzile mici şi elegante din jurul Croazetei nu se opreşte nici măcar la orele mici ale dimineţii – asta e imaginea pe care o au localnicii din Cannes despre Festival. 

De fapt, există o vorbă destul de populară printre locuitorii de aici, care spune că vremea e frumoasă la Cannes până când începe Festivalul, iar apoi se strică. Şi devine din nou însorită abia după ce Festivalul se încheie, adaugă ironici localnicii, un pic sastisiţi de evenimentul care le răpeşte oraşul pentru două săptămâni în fiecare primăvară (ceea ce nu înseamnă, însă, că am întâlnit vreo mutră acră de angajat pe la vreun bistro sau supermarket!...mi s-a întâmplat doar să aud în trecere pe cineva mormăind îmbufnat  ”festival de cons” în loc de ”festival de Cannes”, în timp ce aştepta impacient să poată trece de/prin puhoiul de oameni adunat pentru a poza celebrităţile aflate în promenadă pe Croazetă). 

În vreme ce primele două zile de Festival au fost în neconcordanţă completă cu previziunea locală despre vreme la Cannes, din a 3-a zi se pare că înjurăturile adresate în gând de localnici au început să dea roade. A fost prima zi de ploaie. Iar după ea, prima zi cu un vânt care literlamente te mătura de pe trotuar. Şi apoi din nou ploaie, cam toată ziua 5 şi noaptea de după. Abia am apucat să fac pozele astea două pe aleea pe care şi-au lăsat amprentele mai multe legende cinematografice, înainte să înceapă să plouă cu găleata.


 


În plus, domneşte un frig ce face tot mai grea viaţa domnişoarelor (actriţe, bănuiesc) cu buze botoxate, machiaje hiperstudiate şi decolteuri cu bronz de culoare bizară, care insistă să umble cu diverse părţi ale corpului la vedere. Nu sunt multe, însă, cel puţin nu la proiecţiile de presă la care vin eu, dimineaţa, unde jurnaliştii stau relaxaţi în ţinute casual. Treaba stă diferit la proiecţiile de seară, majoritatea frecventate de celebrităţi care intră cu invitaţie, la care există un ”dress code” stabilit: frac pentru bărbaţi şi ţinută glamour pentru femei.  

În fine, mărturisesc că nu sufăr foarte mult din cauza ploii. Dimpotrivă, mă bucur că mă pot concentra pe filmele din Palais, fără să privesc cu jind oamenii care fac plajă şi baie în mare, ca anul trecut. În plus, ploaia a fost background-ul perfect pentru cel mai bun film văzut ieri: Amour de Michael Haneke. Un titlu care poate părea înşelător, ştiind apetitul regizorului pentru atmosferă sumbră, depresivă şi pentru cultivarea unei terori latente, fără trucuri mainstream de film horror (gen muzică ”de înfricoşat audienţa”), ci doar din detalii aparent banale, cotidiene. În realitate, Amour nu vorbeşte despre dragoste la modul subversiv sau poate cinic la care ne-am aştepta, ci pur şi simplu dintr-o perspectivă pe care nu o asociem imediat cu definiţia cuvântului, la care nu ne place să ne gândim prea des. 

 

Un cuplu de octogenari, cu un mariaj lung în spate, are de surmontat obstacolul suprem: degradarea fizică şi mentală. Emanuelle Riva (aflată la peste 50 de ani după rolul iconic din Hiroshima,mon amour, absolut magnifică în filmul lui Haneke) şi Jean-Louis Trintignant (pe măsură) joacă rolul cuplului care trebuie să supravieţuiască testul suprem al anduranţei. După un accident cerebral, starea ei se deteriorează lent. Întâi începe să aibă momente în care e complet deconectată de exterior, apoi are un atac şi rămâne cu o jumătate a corpului paralizată. Curând, nu mai poate vorbi, nu se mai ridică din pat, are nevoie de scutece, refuză să mănânce şi să bea. Pentru oricine care a văzut un proces similar suferit de cineva apropiat, filmul e complet răvăşitor. La fel ca şi modul în care soţul ei reuşeşte să meargă mai departe, să nu o abandoneze. 

Cum arată o zi începută cu Haneke în loc de mic dejun? Nu roz, cu siguranţă. Nici măcar atmosfera un pic mai light (prin comparaţie) din filmul lui Kiarostami, Like Someone in Love, care a rulat seara, nu a prea reuşit să şteargă amprenta lăsată de Amour. Mai ales într-o zi în care marea şi plaja sunt gri.


Filmul regizorului iranian, care lucrează de această dată exclusiv cu actori japonezi, spune povestea întâlnirii dintre o tânără studentă / domnişoară de companie şi un ”client” în vârstă, cu porniri paterne. Totul se petrece în decorul urban ultraaglomerat al oraşului Tokyo. Ce rezultă e o relaţie fragilă, care, deşi veche de doar 24 de ore, duce la o succesiune de evenimente precipitate, definitorii pentru viaţa amândurora. După un film atât de greu, de pregnant şi de bine regizat ca cel al lui Haneke, Like Someone in Love pare ”călduţ”. Îl poţi urmări, dar nu ieşi transfigurat de la el. Se apropie doar timid, rar şi puţin de profunzimea din Copie conforme. Poate şi pentru că îi lipseşte o protagonistă de talia lui Juliette Binoche. 

Mă opresc aici, că tocmai a trecut cineva care semăna izbitor de mult cu Xavier Dolan (Martyrs) pe lângă micul meu birou improvizat pe scări (sala rezervată presei e arhiplină, ca de obicei). De fapt, stai un pic, chiar era Xavier Dolan! Ok, o iau la fugă după el. Au revoir! (a consemnat Adina Baya)


deplasarea Adinei la Cannes este susţinută de Organique

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.