Se afișează postările cu eticheta documentar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta documentar. Afișați toate postările
vineri, 25 aprilie 2025
'E mișto să ai un personaj sută la sută el, acolo'
EVA HOCHBAUER ȘI DOC-MINICĂ
Eva a fost spectatoare la toate cele trei proiecții Doc-minică de până acum, programul lunar pe care Asociația Marele Ecran îl dedică filmului documentar la Timișoara. Mai spectaculos poate e că a bătut de fiecare dată drumul de la Arad, chiar dacă l-a legat și de ieșiri în natură. Eva Hochbauer a devenit interesată de filmul documentar după ce în 2022 a fost protagonista unuia (Apă și talpă), alături de alți opt alergători de anduranță. Între timp a văzut filmul de peste douăzeci de ori. Am discutat despre toate astea, cu câteva zile înainte de o nouă duminică cu documentar la Timișoara, de la care nu are cum să lipsească.
Marele Ecran: Tu ai venit la fiecare din cele trei proiecții Doc-minică. Ce te-a făcut să vii de la Arad de fiecare dată?
Eva Hochbauer: M-ați prins, acum fac parte din publicul loial. S-a și nimerit să fac niște ieșiri în zonă, dar în primul rând contează că vă știu. De când v-am cunoscut, mi s-a schimbat un pic perspectiva despre filmul documentar. Aveam mici sechele după ce am văzut The Secret. Pentru mine, documentarul era un film cu întrebări și răspunsuri, plus niște imagini la temă.
Până acum a fost fain la Doc-minică. Îmi plac și dezbaterile după film. Primești alte perspective, altfel de explicații. Sunt și curioasă, deschisă să văd. Și la noi, la Arad, au film în fiecare săptămână la cinema Arta, mai ajung câteodată.
M. E.: Ce e cu experiența asta să vezi filmele împreună cu alți oameni la cinema? De ce crezi că e important să vedem filme împreună?
E.H. Nu știu ce îi mână pe alții. La cinema e altceva chiar și față de o plasmă imensă, acasă. Ai un prilej de introspecție, mai ales la documentare, unde și vezi pe cineva din film. Dar nu mă duc cu ideea că vine cineva sau că am o curiozitate. Îmi place mult să fiu surprinsă de film, chiar dacă mai citesc două-trei rânduri înainte. Îmi place să fiu cu totul acolo și încerc să văd cu ce rămân, care-i scopul celor care au creat filmul. Încerc să găsesc scopul ăla și ce vrea să-mi transmită. În cinematograf, te expune, te aduce mai aproape și prin sunet, imagine și celelalte elemente tehnice.
.png)
M. E.: Experiența ta ca protagonistă într-un documentar a schimbat felul în care vezi filme acum?
E.H. Cu siguranță, În primul rând văd mai multe filme europene. Eu nu mă consider o cinefilă. Traduc filmul prin emoțiile mele, fără cunoștințe de specialitate. Am prins drag de filme și la Arta în Arad, filme care nu sunt la tv. Mi-am dat seama că filmele de duzină americane urmează niște linii și anticipam ce se întâmplă. Nu m-am gândit până acum profund, dar cred că asta m-a atras la filmele europene, la producțiile mici, cu actori de care n-ai auzit: sunt destul de diverse, mai reale, mai naturale. Și cred că m-am văzut și pe mine, m-am recunoscut în ele sau m-am lovit de mine. Au fost niște oglinzi.
M.E. A câta vizionare Apă și talpă ar fi asta de duminică? Știu că le-ai numărat...
E.H. A douăzecișidoua. La Viena când am fost, mi-a zis Andreea Dincă de la ICR că nu e cu Q & A. I-am zis că puțin mă interesează, eu am venit să văd filmul. Până la urmă am vorbit cu publicul și înainte și după film, până a trebuit să plec la gară, să nu pierd trenul. Pentru mine asta e important: să văd filmul.
M.E. Dar de ce de douăzeci de ori?
E.H. Mă ține. Sunt niște lucruri pe care nu le-am spus până acum. În 2022, după ce am mers pe Via Transilvanica, am intrat direct în pită, în pregătirile evenimentului meu (Eva organizează în zona Căsoaia din Arad concursul de alergare Ultra Zărand, n.a.). Nu apucasem să procesez ce am descoperit pe Via. Mai mult de 6 luni am fost parcă alt om, mai liniștită. Am plutit atunci. Cuvintele-cheie pentru mine legate de experiență sunt frumos și liniște iar, după film, am adăugat copleșitor.
Am trecut prin toate locurile alea frumoase pe Via. Pentru mine a fost o chestie super faină și cumva, de fiecare dată când văd filmul, parcă mă duce acolo. Îmi amintesc ce bine o fost după, retrăiesc chestia asta. Îmi dă și o ocazie să mă analizez pe mine, mă văd de sus, de deasupra cutiei. Uneori mă și gândesc că de ce trebuie să analizez atâta. Încerc să găsesc secretul, să mai ajung în starea aia de liniște totală (râde). Mintea mea o caută prin revizionări. Știu că mă mint într-un fel, fiindcă a fost o experiență unică. Mă uit la film ca un alcoolic când bea. Tot un fel de viciu.
M.E. Și funcționează de fiecare dată?
E.H. Da. Plus că tot mai apare câte o chestie. În ultima vreme a fost cam o lună distanță între proiecții. Bovec (Slovenia), Sfântu Gheorghe și Viena. În Austria, a fost mai puțină lume, vreo 50 de spectatori. O râs lumea cu poftă la toate fazele, chiar și dacă erau câțiva străini.
M.E. Ai fost peste tot cu filmul...
E.H. Da, și în Kazahstan aș fi vrut să merg. Ar fi fost un trip fain. (Apă și talpă circulă acum în multe țări printr-un parteneriat cu ICR, n.a.)
M.E. Unde a fost cel mai emoționant?
E.H. Cea mai emoționantă a fost avanpremiera de la Timișoara. O să-mi aduc aminte mereu... 19 iulie 2024. Deși n-am înțeles multe lucruri, a fost cu emoție deplină. M-am și pregătit înainte, cum mă îmbrac, să nu vorbesc mult, am așteptat de parcă era Hollywood. Chiar zilele trecute mi-a apărut postarea pe care am scris-o imediat după. Am zis că am fost eu, în mod natural, m-or răvășit emoțiile. M-a lovit total, în ciuda pregătirilor mele.
Un public cald iarăși a fost la Brașov (la Alpin Film Festival, n.a.). Acolo a fost și mai natural, că n-a mai fost presiunea premierei și au fost multe întrebări faine și cunoscuți în public. În multe locuri aveam câte o cunoștință în sală și aparții într-un fel acelui loc. Altfel îmi dau drumul la vorbă. Câteodată simt că nu transmit tot patosul ăla a meu. Nu mă știu bun orator, cu metafore, deși pot să povestesc ore în șir. Privind din afară, faptul că sunt singurul personaj-femeie cred că e interesant. Dacă ai aspirații asemănătoare și n-ai curaj să faci pași înspre lucrul ăla, e un plus să vezi pe cineva în carne și oase.
M.E. Dar cum e să te vezi tu pe ecran?
E. H. Îmi place. Și acum mă uit la mine și mai observ ceva nou sau ceva ce aș fi schimbat. Poate e o formă de narcisism, dar îmi place să mă văd, că mă analizez. Să ai șansa asta să te vezi, să te auzi, din perspectiva altuia. Dacă nu erați voi, filmul era altfel... că voi ați montat-o pe Eva până la urmă. Mă văd cumva pe mine, dar din unghiul altuia. Pe Via am fost sută la sută eu, brută, foarte asumată. Îmi asum și chestia asta, îi o zicală în maghiară: ce-i pe suflet e și pe gură. Îmi asum că nu trece tot prin filtrul gândirii înainte să scot pe gură. Trăiesc foarte intens ce mi se întâmplă și uneori trăiesc în extreme. Din partea cealaltă, mă gândesc că e mișto să ai un personaj, un om, care îi sută la sută el, acolo.
Dar de aia îmi place să mă uit de atâtea ori, pentru că după ce m-am studiat pe mine, am studiat restul de opt oameni din film. Pot să zici că e și un documentar psihologic, despre omul în anduranță.
Mai multe despre Eva ca protagonistă (nu doar ca spectatoare) aflăm de la ea duminică, 27 aprilie (19.30), la Cinema Victoria, după proiecția Apă și talpă. Interviul consemnat de Lucian Mircu (co-autor al filmului, împreună cu Mircea Gherase) a fost editat pentru cursivitate.
duminică, 27 octombrie 2024
ASTRA 2024: Concluzii și câștigători
CORESPONDENTA DE RAZVAN BALOI
Nu pot să nu remarc o anumită maturitate a festivalului, care parcă nu mai are nevoie de prea multă reclamă, cel puțin nu online, căci filmele (pe care le-am văzut) sunt bine alese, foarte asumate și au un conținut mai bogat, având o lungime mai mare decât de obicei (media a fost undeva la 80-90 minute), parcă concurându-le pe cele de ficțiune care au început în ultima vreme să depășească 2 ore și în unele cazuri chiar și 3. Anul acesta au fost puțin peste 100 de filme, au existat câteva calupuri de filme la Sala Thalia, sub umbrela a șase DocTalk-uri, s-au ținut 4 Masterclass-uri DocTank valoroase la Forumul Democratic German, au fost două expoziții și 3 concerte și o gală de premiere.
Dar remarc și o anumită micșorare a festivalului, căci din păcate, sălile rămase pentru filme sunt destul de improprii pentru o vizionare adecvată (au mai rămas doar 2 din cele vechi: Astra Film și Sala Filarmonicii, Thalia + Domul din Piața Mare), poate cu excepția sălilor de la Promenada Mall, care deși sunt confortabile, sunt totuși săli aflate într-un cadru destul de comercial. Se discuta anul trecut de un cadou din partea primăriei Sibiu sub forma unei săli dedicată festivalului, care din păcate se pare că nu s-a materializat.
Concluzionez că s-a găsit o rețetă ceva mai restrânsă, însă mai coerentă și mai concentrată pentru cel mai vechi festival de film încă în viață din România, ajuns la cea de-a 31 ediție! Felicitări pentru calitate și continuitate!
În sfârșit, aflu din programul de pe site-ul oficial că Astra Film Festival și-a desemnat câștigătorii și mă mândresc cu faptul că am avut plăcerea și onoarea de a le viziona pe primele trei din lista de mai jos:
Voci emergente - Cel mai bun film - Răzvrătire nocturnă
Voci emergente - Cea mai bună regie - Planeta mea furată
România - Cel mai bun film - Alice On & Off
România - Cea mai bună regie - Maia - Portret cu mâini
România - Mențiune specială - Moartea lui Iosif Zagor
Europa Centrală și de Est - Cel mai bun film – Pădurea
Europa Centrală și de Est - Cea mai bună regie – TATA
Studenți - Cea mai bună regie - Omagiu pentru un apartament
Studenți - Cel mai bun film - Visându-l pe Putin
Studenți - Mențiune specială - Toată ziua-i noapte
ASTRA 2024 - Partea a III-a
.jpg)
Alice On & Off (Isabela Tent • Romania • 2024) (premiul pentru Cel mai bun film, secțiunea România) e un film greu de dus dis-de-dimineață. O mamă de 16 ani, având un partener cu 35 de ani mai în vârstă și cu un trecut dureros peste care nu poate trece, se luptă în prezentul celor 10 ani de filmări să asigure un viitor pentru fiul ei care crește într-un mediu instabil, dăunător, dar nu lipsit de iubire. Alice e când „On”, când “Off” și o judecăm în permanență în funcție de deciziile pe care le ia. Consumul de substanțe, videochatul, absența îndelungată de acasă par să egalizeze moral strădaniile ei de a-și întreține familia din punct de vedere financiar, însă deficitul ei emoțional ne duce spre un final deschis, dureros al filmului, care se vrea continuat pentru a înțelege pe deplin această dramă, din păcate nu singulară.
Fotografii(le) însângerate (Copel Moscu • Romania • 2024 • Premieră mondială) ale Pogromului de la Iași din 29 iunie 1941 reprezintă cea mai completă documentare fotografică a unui episod al Holocaustului. Alături de mărturii cutremurătoare ale supraviețuitorilor, prezentarea în mod repetitiv, obsesiv, editate, 3D sau în negativ, a unor fotografii ale cadavrelor din curtea Prefecturii și de pe străzile din Iași, dar și cu “trenurile morții” fac din acest film un document devastator și incisiv și ne rămâne senzația că oricât de mult ar vrea statul român să repare greșelile trecutului, urmele petelor de sânge rămân. Atât pe fotografii, cât și pe sufletele noastre!
Vis.Viață (Ruxandra Gubernat • Romania • 2024) îmi amintește de Amar, al Dianei Gavra, care m-a impresionat anul trecut pentru felul în care regizoarea s-a implicat în viața celor pe care îi filma, întocmai ca și Ruxandra, prezentă la sesiunea Q&A, în filmul de față. Poate nu le fel de dur, însă desprins (parțial) din aceeași realitate, a „ferentariului” bucureștean, filmul urmărește timp de 4 ani povestea a trei adolescenți din Generația Z: Una, care vrea să devină actriță, Habet, cântăreț de hip-hop/trapp și Ștefania, activistă de mediu. Pandemia de Coronavirus îi surprinde în ultimul an al liceului, în acea perioadă de luare de decizii, de prematuritate, dar și de o trăire a vieții la cote maxime. Cum suntem curioși de continuarea poveștii, ne bucurăm că îl avem în sală, la discuția cu publicul pe Habet, în prezent muncitor în construcții în Germania, cu școala neterminată, dar cu 13 piese muzicale scrise și cu gânduri mari, simple și optimiste de viitor.
Planeta mea furată (Farahnaz Sharifi • Germania, Iran • Premieră națională) (câștigător, la ora la care scriu articolul, al premiului Cea mai bună regie – secțiunea Voci emergente) cutremură sala, dezvăluind cum e viața de dincolo de cortina regimului de le Teheran, în mod special pentru femei, care începând cu Revoluția din 1979 sunt obligate de o lege draconică să poarte în public jihabul musulman. Vedem prin imaginile recuperate de regizoare de la magazinele foto/video din Iran cum femeile trăiesc în paralel, divizate în două lumi: în cea de pe stradă, gri, cu capul acoperit și supus și în cea din casă, cu părul la vedere, vesele, ascultând muzică și dansând.Vedem cum din când în când cele două lumi se întrepătrund, conducând la proteste sângeroase, urmate de drame, șocuri și dorința de a emigra. “Am plecat, dar nu am părăsit niciodată Iranul” îi spune o prietenă care trăiește în America, nebănuind că același lucru îl va spune și ea câțiva ani mai târziu când e nevoită să rămână în Germania după o vizită de studii.
sâmbătă, 26 octombrie 2024
ASTRA 2024 – Partea a II-a
CRONICI DE RAZVAN BALOI
.jpg)
Noi îi spunem Hanka, (Grit Lemke • Germania • 2023 • Premieră națională) conține o cronică fabuloasă, estetic ireproșabilă, a unui popor din regiunea germană Lusacia care la un moment dat era să dispară, înghițit de o Germanie cu un trecut nu tocmai favorabil existenței unei astfel de culturi infiltrate în cea ariană. Filmul ne poartă pe urmele ultimilor vorbitori de venda (sau sorabă), o limbă slavă veche, cu tradiții foarte frumoase și cu haine pe măsură. Urmărim fascinați demersurile unui grup de sorabi (orig: serby/serbia, germ: sorben) de a-și păstra tradițiile și limba printr-o recunoaștere la Bruxelles, dar și prin purtarea costumelor populare la diverse aniversări și a altor abordări culturale, iar discursul Hankăi: “Uneori înveți o limbă ca să-l înțelegi pe celălalt, iar alteori ca să te înțelegi pe tine” surprinde esența unei manifestări etnice, unice, culturale, valoroase, pe care nu ne permitem să o pierdem.
Filmul zilei, Pelicule de familie (Dan Curean • Romania • 2024) clădit ca un film de investigație, mă pune printr-o coincidență (cum altfel decât ciudată?) în postura emoționantă a unui continuator al acestei povești. Regizorul, Dan Curean, aflat în sală pe scaunul din fața mea, găsește în podul unei case de pe o stradă veche din Cluj o cutie plină de pelicule de 8 mm care surprind pe parcursul a câtorva zeci de ani istoria unei familii maghiare, probabil tipice, din oraș. Cine e această familie, ce s-a ales din ea, în ce casă a locuit, dar mai ales cine e în spatele acestor filmări de o calitate impecabilă sunt întrebări pe care regizorul și le pune și la care răspunde pe parcursul a 6-7 ani de filmări. Întâmplarea face ca eu să am un prieten foarte bun care locuiește de vreo 40 de ani în acceași casă, pe strada George Coșbuc și eu să il vizitez anual de vreo 15 ani, fiind locul unde stau câte o săptămână când merg la TIFF. Astfel că îmi ia doar câteva minute să aflu amănunte inedite despre cei menționați mai sus, pe care prietenul meu i-a cunoscut și pe care apoi, după film, le împărtășesc, înfășurate în emoții, celor prezenți.
Cine e bărbatul în casă? (Kristine Nrecaj, Birthe Templin • Germania • 2024) ne întrebăm și noi, spectatorii, aflați într-o sală arhiplină și puțin incomodă când descoperim poveștile unor femei din Albania zilelor noastre care au ales să fie bărbați, însă nu datorită orientării lor sexuale, ci conform unor legi străvechi ale codului Kanun, valabile și azi, care stipulează că în anumite condiții, o femeie își poate asuma rolul social de bărbat. Ea devine Burrnesha, iar după depunerea jurământului nu se mai poate întoarce niciodată la viața de dinainte, de femeie. Suntem curioși și puțin bulversați și îi punem mai multe întrebări regizoarei la sesiunea de Q&A și aflăm că în Albania (și nu numai) femeia e considerată inegală bărbatului, iar moștenirea familiei nu se duce la fete, căci familia lor este în casa viitorului soț și câteodată nici măcar la acești „bărbați” asumați, Burrnesha.
vineri, 25 octombrie 2024
ASTRA 2024 – partea I
CRONICI DE RĂZVAN BĂLOI
Între tăcere și păcat (Diana Nicolae • Romania, SUA • 2024) mă simt și eu când (re)trăiesc prin ecran alături de poeta-activistă-multi-premiată-și-tradusă-în-mai-toate-limbile, Ana Blandiana o parte din istoria zbuciumată a ultimilor 30 de ani din România și mă emoționez când realizez că au existat și altfel de oameni, care au spus lucrurilor pe nume atunci când au putut sau le-au ascuns “la vedere” în opera lor înainte de 1989. Vocea melodioasă a poetei (și aflu acum că Blandiana e un pseudonim, fiind de fapt numele satului mamei sale) ne însoțește prin istorie: suntem la Paris la protestele din 1968, la București la cutremurul din 1977 și apoi în perioada Revoluției Române suntem în studioul TVRL și la ședințele Frontului Salvarii Naționale, când Ana refuză postul de vicepreședinte al țării și suntem alături de ea când vorbește motivațional în fața oamenilor în Piața Universității la “golaniadă” și în Piața Victoriei la #Rezist. Îi dă viață motanului “Arpagic”, carte care îl persifla pe Ceaușescu, vândută în anii 80 in librării în doar jumătate de oră, dar și celui mai important proiect la său: înființarea alături de soțul său a “Muzeului Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei” din Sighetul Marmației. Filmul e magic, emoționant și un adevărat manual de istorie necenzurată și extrem de realistă!
Între tăcere și păcat (Diana Nicolae • Romania, SUA • 2024) mă simt și eu când (re)trăiesc prin ecran alături de poeta-activistă-multi-premiată-și-tradusă-în-mai-toate-limbile, Ana Blandiana o parte din istoria zbuciumată a ultimilor 30 de ani din România și mă emoționez când realizez că au existat și altfel de oameni, care au spus lucrurilor pe nume atunci când au putut sau le-au ascuns “la vedere” în opera lor înainte de 1989. Vocea melodioasă a poetei (și aflu acum că Blandiana e un pseudonim, fiind de fapt numele satului mamei sale) ne însoțește prin istorie: suntem la Paris la protestele din 1968, la București la cutremurul din 1977 și apoi în perioada Revoluției Române suntem în studioul TVRL și la ședințele Frontului Salvarii Naționale, când Ana refuză postul de vicepreședinte al țării și suntem alături de ea când vorbește motivațional în fața oamenilor în Piața Universității la “golaniadă” și în Piața Victoriei la #Rezist. Îi dă viață motanului “Arpagic”, carte care îl persifla pe Ceaușescu, vândută în anii 80 in librării în doar jumătate de oră, dar și celui mai important proiect la său: înființarea alături de soțul său a “Muzeului Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei” din Sighetul Marmației. Filmul e magic, emoționant și un adevărat manual de istorie necenzurată și extrem de realistă!
E Interzis (Anelise Sălan • Romania • 2024 • 99 min • Premieră mondială) deocamdată în România să te căsătorești cu o persoană de același sex, dar asta nu înseamnă că nu te poți lupta cu un întreg sistem și să mergi până la capăt pentru drepturile tale. Astfel că, prin Asociația Accept, 21 de cupluri de același gen merg la CEDO și după patru ani de demersuri, în 2023 obțin o sentință favorabilă prin care România trebuie să adopte o formă juridică de recunoaștere a familiilor formate din persoane de același sex. Astfel că optimismul ar trebui să primeze, însă cum timp de un an de zile, statul român nu a făcut niciun demers pentru punerea în aplicarea a acestei decizii, o vedem în sală pe Anelise Sălan, producătoarea filmului și una dintre inițiatoarele procesului, tristă, resemnată și pesimistă, afirmând că doar un șantaj politic (intrarea in Shengen, o amendă usturătoare sau o procedură de infringement) ar putea pune lucrurile la punct. Nu pot să nu remarc că filmul are două părți, prima, înainte de prima decizie CEDO, cu cadre lungi, frumoase, în natură, relativ optimistă, despre aceptare și zbuciumul cuplurilor gay în România și a doua cu cadre fixe, gri, apatică, despre o luptă istovitoare și aparent fără speranță, de recunoaștere juridică și protecție socială.
Leo Records: Doar pentru prietenii noștri, (Ioana Grigore • Romania • 2024 • 70 min) îl aduce în prim plan pe Leo Feigin (Aleksei Leonidov), un dizident rus, în prezent de 86 de ani, care în anii 70 a emigrat în U.K. și a început o emisiune la postul de radio BBC, prin care hrănea milioane de cetățeni sovietici cu muzică nepermisă la ei, de jazz american. Se poate ca emisiunea lui să fi avut o oarecare influență asupra apariției surprinzătoare pe piața muzicală a unor formații atipice de jazz, avangardiste, în fostul U.R.S.S., dintre care se remarcă Ganelin Trio și Pop Mechanics, formații care devin universale și care sunt lăsate până la urmă să concerteze în afara spațiului sovietic. De teamă ca această muzică să nu dispară, Leo înființează o casa de discuri, Leo Records și începe să promoveze diferite formații de muzică avangardistă, semi-ilegale, dar unice (doar pentru prietenii noștri!) pe o piață muzicală copleșită de mainstream. Cu răbdare, fengshui și preseverență, Leo a scris istorie și cu toate că a scos sute de mii de discuri, vedem că povestea lui nu e de succes, căci discurile lui nu se vând, nici măcar acum când sunt considerate vintage. Această dilemă încearcă să ne-o lămurească după film regizoarea româncă Ioana Grigore, care ne dezvăluie că la cei 86 de ani ai săi, Leo încă mai lansează albume și prin urmare povestea nu s-a terminat, iar succesul e de așteptat!
luni, 21 octombrie 2019
Astra 2019 (corespondență)
Amicul nostru Răzvan Băloi, prezent și el la Astra, a scris despre ce a văzut în două zile de festival.
Ziua 1
Podul Narcomanilor(“Laila at the Bridge"). Statistica spune că Afganistanul asigură peste 90% din producția mondială de opium și are cei mai mulți dependenți. Împotriva flagelului luptă prea puțini oameni, unul dintre ei fiind Laila Haidari. Fără prea mult sprijin din partea guvernului sau al donatorilor privați, ea reușește totuși să culeagă de sub “podul drogaților” din Kabul sute de dependenți și încearcă să-i salveze în două “centre” de dezintoxicare și caritate. Dar oare câți reușesc să nu se mai întoarcă sub pod?
Grup Canal 77 evocă povestea celor cinci tineri care în 1977, anul cutremurului și al grevei minerilor din Valea Jiului, se hotărăsc să se opună regimului ceaușist. Inspirați și mentorați ulterior de Paul Goma (“România e ocupată de români’), cei cinci semnează un manifest politic difuzat în presa internațională prin care cer respectarea drepturilor omului și atrag în sfârșit atenția comunității internaționale. Bătuți și torturați, condamnați la muncă silnică la Canal, cei cinci recurg la orice mijloace pentru a-și păstra demnitatea: evadare, greva foamei, neacceptarea niciunui compromis, totul pentru a-și dobândi libertatea. Patru dintre ei plătesc cu morți premature și suspecte, iar cel de-al cincilea, protagonistul Radu Negrescu-Suțu, cu amintirile dureroase trăite departe de țară. Film de predat în școală pentru a nu se trece sub tăcere curajul acestor oameni.
Hey! Bro e un doc rusesc teribilist. Urmărindu-i firul vulcanic, am avut impresia că regizorul i-a plătit pe cei doi puști să-și facă de cap. Par provocați în permanență să-și depășească limitele: beau mult, fac scandal, agață fete și se distrează de parcă ar fi sfărșitul lumii (care poate chiar a avut loc deja, așa cum remarcă un personaj). Hey! Bro te face să vrei să dansezi pe străzi și să uiți un pic de rigorile morale ale societății în care trăim.
Immortal de Ksenia Okphapkina a câștigat competiția internațională.
Întocmai ca o specie de meduză care după ce îmbătrânește, devine din nou tânără și tot așa la nesfârșit, societatea rusească dintr-un orășel din Murmansk, la granița cu Norvegia, prin urmașii celor deportați acolo după instalarea bolșevismului își continua viața conform propagandei de stat. Un film bine lucrat și structurat, dezvăluie cum tinerii devin adepții unei ideologii militariste mai mult decât periculoasă. Și tot așa!
Ziua 2
Fata de aur
Probabil vă amintiți nedreptatea care i s-a făcut Andreei Răducan la Olimpiada de la Sidney, atunci când de la un banal Nurofen i s-au retras titlul și medalia olimpică. Relația cu tatăl ei, relațiile nepotrivite dintre antrenori (printre ei, celebrii Octavian Belu și Mariana Bitang) și sportivele pe care le antrenau, relația cu Simona Amânar (căreia i-a revenit apoi medalia de aur), precum și lupta protagonistei pentru a-și redobândi medalia (cu sprijinul lui Ion Țiriac și a Nadiei Comăneci) sunt subiecte emoționante care ar merita o dezbatere mai pe larg.
Un copil și numai unul (One child nation) dezvăluie cu amănunte viscerale politica statului chinez de a controla natalitatea timp de 35 de ani. Sunt drame de familie încă nerezolvate și subiecte tabu pentru multe dintre acestea, iar încercările de a săpa în acest “gunoi” al istoriei recente de către două dintre protagonistele filmului, par insuficiente pentru a acoperi zecile de mii de cazuri de copii abandonați, omorâți sau răpiți pentru a fi dați spre adopție internațională. Politica actuală a Chinei, “2 copii sunt suficiențí” pare să nu repare mai deloc istoria, ci doar să devină un nou izvor de discuții și investigații în anii următori.
(corespondență de Răzvan Băloi)
(corespondență de Răzvan Băloi)
duminică, 6 ianuarie 2019
Cu ce am rămas din 2018: faza pe documentare
Felix și Adina au scris deja despre filmele de ficțiune cu care au rămas din anul trecut. Eu mi-am făcut temele mai mult în genul documentar, așa că luați de aici:
The Waldheim Walz (de Ruth Beckermann, Austria, 2018), un avertisment din trecut asupra ușurinței cu care liderii populiști pot activa ce e mai rău dintr-un popor. Un comentariu articulat despre complicitate colectivă, despre fake news înainte de "fake news" deci, per total, o lecție necesară pentru votanții de azi.
Love is Potatoes (Aliona van der Horst, 2017, Olanda) face dintr-o casă un personaj viu, martor al dramelor unei familii din Rusia sovietică. Un documentar care are de toate, de la animație, istorie, poezie și...dragoste (de pe vremea când era exprimată sub forma unei oale cu cartofi fierți).
The Distant Barking of Dogs (Simon Wilmont, 2018, Danemarca). Traumele adânci ale războiului din Ucraina vizibile pe chipul unor copii, protejați numai de dragostea infinită a bunicii.
Martorii lui Putin (Vitali Mansky, coproducție, 2018). Măcar pentru scena/ înscenarea întâlnirii lui Putin cu profesoara lui din liceu s-a meritat să stau la coada de intrare la Astra. Contractat să filmeze pentru campania electorală din 2000, Mansky a fost martor din rândul întâi (și, așa cum admite, un fel de complice) la mașinațiile instalării lui Putin. Bonus: imagini intime din cercul puterii și seara alegerilor văzută prin ochii lui Boris Elțîn.
American Animals (Bart Layrton, SUA, 2018) e o specie hibridă, o docu-ficțiune pe cât de agreabilă, pe atât de inconfortabilă în concluziile ei cu privire la responsabilitatea faptelor noastre.
Fotbal Infinit (2018, Corneliu Porumboiu) așa cum proiecțiile noastre au dovedit-o, nu e doar pentru fanii fotbalului și a lui Porumboiu.
Timebox (2018, Nora Agapi, România) intrigă și captivează nu atât prin povestea din prezent filmată de fiica protagonistului (carismaticul fotograf Ioan Agapi) cât de filmările sale de cameraman amator din comunism, colectate aproape obsesiv într-o arhivă uriașă ce cuprinde de la scene intime până la vizitele în Iași ale cuplului Ceaușescu.
Tot la documentare românești, două mențiuni onorabile: Procesul (de Ileana Bârsan și Claudiu Mitcu) și Dacii Liberi (de Monica Lăzurean-Gorgan și Andrei Gorgan).
Seria Dirty Money de pe Netflix dezvoltă tema arhetipului american al șarlatanului/ con-artist la nivel de corporație/ bancă/ sindicat/ stat, culminând cu escrocul suprem, Donald Trump: "Escrocul este un pion al vieții americane. El profită de încrederea oamenilor de a le realiza visurile, de a le acoperi nevoile, știind foarte bine că nu are nici abilitățile, nici intenția de a face asta". Trebuie văzută și noua miniserie a documentaristului Louis Theroux: Altered States.
Că veni vorba de seriale: am topit Ozark (sezonul doi e sub primul, dar încă delectabil), Wild Wild Country (o poveste care trebuie văzută pentru a fi crezută, despre religie, putere și alt con-artist celebru, îl găsiți în librării sub numele de Osho), The Handmade's Tale (un sezon doi care menține credibilă distopia teocratică din US of A alias Gideon).
Favoritul meu clar rămâne Better Call Saul, care în sezonul 4 desăvârșește transformarea lui Jimmy în Saul Goodman (în paralel cu "înrăirea" lui Mike, prea băgat în afacerile subterane ale lui Gus Fring pentru a mai ieși curat, în ciuda bunelor sale intenții). Replica din final al lui Saul - "It's all good, man" - echivalează în 'sturm und drang' cu mai cunoscuta lui Walt/Heisenberg: "I'm the one who knocks". Better Call Saul nu doar că ajunge acum din urmă timeline-ul din Breaking Bad ci și calitatea seriei originare. Toate piesele fac clic fain-frumos, odată cu revelația că "the con it's on us", așa cum simte și Kim Wexler (Rhea Seehorn, excelentă, ca de obicei).
La categoria "recuperări", m-a rupt The Night Of (2016), care te transformă în cele opt episoade în juratul unei teribile crimă. Până la final, vinovatul clar este sistemul judiciar american, descris cu o bogăție nemaivăzută de nunațe și detalii. Ajută și John Turturro, avocatul șleampăt atacat de psoriazis, într-un rol care îi arată nu doar geniul comic (pe care îl știam), ci și depozite enorme de empatie.
PS. În loc de final amintesc, fără nicio pretenție de top, câteva filme de ficțiune de care m-am bucurat în 2018: Dogman (mai ales pentru incredibilul Marcello Fonte), surprinzătorul Sorry to bother you, deliciosul The Ballad of Buster Scruggs al fraților Coen, Vinovatul (de Gustav Moller), pentru cum te ține pe marginea scaunului, cu economie totală de mijloace, First Man (neapărat de văzut la cinema, pentru muzica lui Justin Hurwitz, peisajele selenare și ochii revelației Claire Foy). Comic Sans (Nevio Marasovic, 2018) a fost o plăcere absolut vinovată și o reclamă de 60 de minute la insulele croate, favorit al publicului la Ceau, Cinema! ex-aequo cu favoritul meu din programul "cincinal", Falling (Marina Stepanska, Ucraina), care mi-a furnizat și una din lecțiile anului:
"Pentru a învăța să mergi pe bicicletă, trebuie mai întâi să accepți căzăturile."
joi, 25 octombrie 2018
Astra 25
Vechiul nostru corespodent de festival, Răzvan, a fost și el entuziasmat de filmele de la a douăzecișicincea ediție Astra Film Festival (15 - 21 octombrie 2018). Relatarea începe chiar cu marele câștigător al ediției.
I Am Another You e o poezie filmată de Nanfu Wang, o chinezoiacă care trăiește de puțin timp la New York. Fascinată de cultura și libertatea americană, pornește într-o călătorie cu camera de flmat pe umăr, pentru a o aprofunda, însă se oprește la primul caz fascinant pe care-l întâlnește: Dylan, tânărul de bani gata care renunță la tot pentru a trăi pe stradă, cu rucsacul în spate, în mijlocul oamenilor. Timp de o lună, documenteză și experimentează alături de el viața nomadă, cu lipsurile și bucuriile ei, întâlnește oameni prietenoși și săritori dar, nereușind să-l înțeleagă pe deplin, abandonează pe moment proiectul. Prima strofă a poeziei se oprește aici. Urmează câteva versuri de rimă albă, în care Nanfu se concentrează pe alte proiecte, ajungând cu acestea în statul Utah, locul de unde provine Dylan. Aici începe să “scrie” continuarea, prin interviurile pe care le ia tatălui său, din care înțelegem de fapt cum este Dylan: incapabil de a se adapta unei societăți „normale”. Își camuflează însă cu ușurință problemele în alcool și pare un tip obișnuit. "He could be another you”.
Am fost o dată la o nuntă în Țara Oașului, așa că am fost curios de Nunta anului. S-a înghesuit multă lume, mai ales că era urmat de un talk-show pe scenă cu Hurezeanu și CTP (apropo, discuția a degenerat și s-a încheiat prematur și cu supărări). Filmul tratează fenomenul nunților ținute pe parcursul lunii august una după alta, de luni până duminică, cu excepția zilei de vineri, în satele oșene Certeze, Bixad, Negrești etc. Dezrădăcinați timp de 11 luni, oamenii locului se întorc de la lucru din Franța. Se simt bine când se “făloșesc” cu casele lor impunătoare cu lift, cu mașinile scumpe parcate în față sau în alaiele de nuntă, dar și cu podoabele mirilor lucrate manual din cristale Swarowski. Totul e un mare concurs pentru titlul de “nunta anului”.
Titlul Lots of Kids, a Monkey and a Castle descrie visul din tinerețe al unei femeie fascinante care devine realitate: să aibă mulți copii (6 bucăți), o maimuță (un pic agresivă) și un castel (pe care-l cumpără după ce primește o moștenire). E o lume sufocată de lucruri inutile, pe care cu toții le-am întâlnit în propriile case, dar și plină de umor tragic-comic, negru, fără de care copiii, maimuța și castelul ar fi doar niște personaje anonime, prinse într-o istorie aflată la limita dintre naționalismul lui Franco și actuala democrație spaniolă instabilă.
Caisă curge în jurul unui antrenor de box care crește tineri talentați, precum Caisă. Nu este atât despre condiția execrabilă a sportivului român, despre scandalurile din federație, ci despre stoicism și determinare, despre puterea de a o lua de la capăt.
Mi-a plăcut Portavoce (Megaphone) prin felul nepărtinitor în care este prezentat fenomenul protestelor ultimilor ani din România. Deși subiectul este încă “fierbinte”, cei doi producători ai filmului, Ruxandra Gubernat și Henry Rammelt nu se sfiesc să prezinte lucrurile așa cum sunt, prin intercalarea de interviuri luate unor personaje reprezentative pentru societatea noastră civilă. Înțelegem astfel evoluția culturii noastre de stradă, alternative, de la câteva formații underground de muzică indie din anii ‘90, la diveristatea culturii stradale a ultimilor 10-15 ani: festivale de genul Fân Fest sau Street Delivery sau protestele masive generate de cazul “Colectiv”. Pentru ca toate aceste aspecte să răsune și în afara țării, cei doi producători/regizori ne pun la dispoziție “portavocea” de față.
Licu, o poveste românească m-a surprins și prin prezența în sală a protagonistului Liviu Canțer, poreclit Licu, aflat la venerabila vârstă de 94 de ani (92 în film). Deși insuficient relatate, așa cum el însuși recunoaște la sfârșitul filmului, vocea și pozele din arhiva acestuia dezvăluie dramele trăite de românii din Bucovina de nord în urma pactului Ribbentrop-Molotov și apoi a instalării comunismului. Un om de vârsta unei țări nu poate decât să surprindă prin voiciunea și priceperile sale, prin hotărârea de a trăi cu orice preț o viață normală. (corespondență de la Sibiu de Răzvan Băloi)
miercuri, 4 iulie 2018
„Povestea unui pierde-vară”, în deschiderea Ceau, Cinema!
Filmul „Povestea unui pierde-vară”, regizat de Paul Negoescu și cu Alexandru Papadopol în rolul principal, va fi proiectat în premieră la Timișoara în deschiderea Festivalului Ceau, Cinema! Spectatorii vor putea de asemenea să vadă și trei dintre cele mai așteptate documentare românești noi, „Procesul”, „Dacii liberi” și „Licu, o poveste românească”, precum şi „Pororoca”, de Constantin Popescu.
Comparat cu filmele lui Woody Allen, „Povestea unui pierde-vară” (2018) are ca protagonist un profesor de matematică de 42 de ani la Politehnică în București, nevoit să își schimbe stilul de viață și să se maturizeze după ce relația deschisă cu partenera sa începe să se complice. Este al treilea lungmetraj al tânărului regizor Paul Negoescu, după „O lună în Thailanda” și „Două lozuri”, comedia independentă de succes care a deschis Ceau, Cinema! în 2016. „Povestea unui pierde-vară” va avea parte de o proiecție specială, la Grădina de Vară „Capitol”, în prima seară a festivalului, în prezența lui Paul Negoescu și a directorului de imagine Ana Drăghici.
 |
| „Procesul” |
De o proiecție în aer liber la Grădina de Vară „Capitol” va beneficia și extrem de apreciatul documentar „Procesul” (2017), realizat de Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan. Film-anchetă plin de suspans, „Procesul” discută cazul lui Mihai Moldoveanu, fost ofițer al armatei române, condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care susține că nu a comis-o. Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan, care este și unul dintre cei trei membri ai juriului competiției din acest an, vor fi prezenți la eveniment pentru a discuta cu publicul.
 |
| „Dacii liberi” |
Foarte așteptată va fi și proiecția documentarului „Dacii liberi” (2018), de Monica Lăzurean-Gorgan și Andrei Gorgan. Protagoniștii filmului sunt locuitorii unui sat dacic, un grup cu convingeri mistice, un istoric și un arheolog, membrii unei trupe de reconstituire istorică, administratorul sitului UNESCO Sarmizegetuza Regia şi participanţii la congresele de dacologie. Pe toţi îi uneşte pasiunea comună pentru daci, dar îi despart perspectivele diferite asupra unui episod istoric care devine tot mai popular în România.
 |
| „Licu, o poveste românească” |
Recompensat în 2017 cu marele premiu la prestigiosul festival DOK Leipzig, „Licu, o poveste românească”, de Ana Dumitrescu, vorbeşte despre România ultimului secol văzută de un om pierdut în istorie. Personajul principal, Liviu Canţer, zis Licu, un bărbat de 92 de ani din Sibiu, a supravieţuit unor evenimente istorice majore, iar acum a rămas singur cu amintirile sale.
 |
| „Pororoca” |
Cunoscutul regizor Constantin Popescu îşi va prezenta de asemenea la Timişoara cel mai nou film, „Pororoca” (2017), despre drama unui cuplu a cărui fetiţă dispare în parc. Lungmetrajul a avut premiera mondială în competiţia Festivalului de la San Sebastian, unde actorul Bogdan Dumitrache a fost premiat pentru interpretarea sa, iar recent a fost desemnat cel mai bun film al secţiunii Zilele Filmului Românesc de la TIFF.
Cea de-a cincea ediție a Ceau, Cinema! va avea loc între 19 și 22 iulie la Timișoara și Gottlob.
Abonamentele pot fi achiziţionate de la Librăria Cărtureşti – Mercy din Timişoara.
Ceau, Cinema! este un festival dedicat filmului european, organizat de Asociaţia Marele Ecran şi Asociaţia Pelicula Culturală.
Proiectul este organizat cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC) şi al Consiliului Judeţean Timiş.
Evenimentul este realizat de voluntari, cu susţinerea: TNT România, Vitas România, Groupama Asigurări, Casa Auto Timişoara, Bicicleta Pegas, Ursus Retro, Institutul Francez din Timişoara, Hotel Timişoara, Hostel Costel, EuCeMănânc, Restaurantul Vinto, The Tube Gastro Pub, iaBilet.ro, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, Direcţia Judeţeană de Cultură Timiş, Filarmonica Banatul, Teatrul Auăleu, Documentor, Institutul Polonez din Bucureşti, AMBASADA, Cuib d’Arte, Misc, Librăria „La două bufniţe”, Forum Apulum, Primăria Gottlob.
Parteneri media: Kiss FM, All about Romanian Cinema (AaRC), Radio Timişoara, Zile şi Nopţi, Ziarul Metropolis.
miercuri, 13 iunie 2018
Retrospectivă Andrei Ujică la Ceau, Cinema!
Andrei Ujică, unul dintre cei mai apreciați reprezentanți ai Noului Cinema Nonficțional din lume, va fi omagiat printr-o retrospectivă la cea de-a cincea ediție a Festivalului Ceau, Cinema!, care va avea loc între 19 și 22 iulie la Timișoara și Gottlob.
Regizorul va fi prezent la Ceau, Cinema! pentru a prezenta publicului timișorean trilogia sa despre sfârșitul comunismului - „Videograme dintr-o revoluție”, „Out of the Present” și „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” - și pentru a susține un masterclass.
Andrei Ujică s-a născut în 1951, chiar la Timișoara, unde a și debutat ca scriitor încă de foarte tânăr. Absolvent de Filologie, a plecat în 1981 în Germania, unde a intrat în mediul academic, predând teorie literară, filmologie și mediologie, la Universitatea din Mannheim. Între 2001 și 2017, a fost titularul unei catedre de film la Universitatea de Stat de Artă și Design din Karlsruhe, iar între 2002 și 2017, directorul Institutului de Film al Centrului de Artă și Tehnologie Media (ZKM) din Karlsruhe. A devenit regizor de film, încă din 1990.
Realizat în 1992, împreună cu Harun Farocki, „Videograme dintr-o revoluție” („Videogramme einer Revolution”) reconstituie cronologia zilelor 19-25 decembrie 1989, în România, din fragmente filmate de operatori profesioniști și amatori. Filmul a devenit un reper în analiza relației dintre puterea politică și mass-media în Europa, la sfârșitul Războiului Rece.
Cel de-al doilea film al retrospectivei va fi excepționalul poem spațial „Out of the Present” (1995), care va fi prezentat în copie restaurată în cadrul unei proiecții-eveniment, la Grădina de Vară „Capitol” din Timișoara. Filmul îl are în centru pe cosmonautul rus Serghei Krikaliov, care a petrecut zece luni la bordul staţiei orbitale Mir, în timp ce pe Pământ Uniunea Sovietică se destrăma.
 |
| „Out of the Present” |
Considerat, la unison, de critica internațională drept o capodoperă a filmului de montaj, „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, al treilea titlu din retrospectivă, a făcut parte din Selecția Oficială a Festivalului de la Cannes, în 2010. Filmul explorează imaginea fostului dictator, de la venirea sa la putere până la Revoluție, folosind exclusiv înregistrări oficiale de arhivă, unele dintre acestea, mai puțin știute sau chiar necunoscute.
În prezent, Andrei Ujică lucrează la un film extrem de așteptat, care face radiografia momentului culminant al beatlemaniei – concertul susținut de Beatles la 15 august 1965, pe Shea Stadium din New York.
Ceau, Cinema! este un festival dedicat filmului european, organizat de Asociaţia Marele Ecran şi Asociaţia Pelicula Culturală.
Proiectul este organizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei (CNC) și al Consiliului Județean Timiș.
Evenimentul este realizat de voluntari, cu susținerea: Vitas România, TNT România, Bicicleta Pegas, Institutul Francez din Timișoara, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, Direcția Județeană de Cultură Timiș, Filarmonica Banatul, Teatrul Auăleu, Documentor, Institutul Polonez din București, AMBASADA, MISC, Primăria Gottlob.
Parteneri media: Kiss FM, Ziarul Metropolis, All about Romanian Cinema (AaRC).
luni, 23 octombrie 2017
Corespondenta Astra 24 (I)
De data asta am fost si noi doua zile la editia 24 a festivalului de film documentar Astra, dar numai Razvan (entuziasmat ca de obicei) a apucat sa si scrie despre filme.
Am început cu un
film panoramic, la Domul amplasat în Piața Mare: Hello Earth al regizoarei
poloneze Paulina Majda. Întâmplator, am făcut cunoștiință cu ea chiar
înaintea proiecției și am aflat că lucreaza la Centrul de științe "Copernicus" din Varșovia pe care îl vizitasem chiar vara
aceasta. Spectaculosul “Hello Earth” te transpune în universul științific și în același timp fantastic al istoriei comunicației: de la construirea Turnului Babel până
la Internet. Apoi avem imaginea tridimensionala a frecvențelor tuturor comunicațiilor
văzute din
cosmos si paralela între multimea de stele si galaxii și complexitatea neuronală a creierului
uman. Filmul nu putea evita nici tema comunicarii cu altă civilizație.
Gust de ciment mă întoarce cu picioarele pe pământ, un Pământ fragil, cu ale sale construcții
vulnerabile în fața războaielor. Dar când acestea se termină e nevoie
de reconstrucție și de forță de muncă, chiar dacă aceasta provine din Siria măcinată de război. Muncitori sirieni aflați la lucru în
Libia sunt închiși peste noapte chiar în interiorul turnului pe care îl ridică
spectaculos ziua. Jocul camerei de filmat ofera perspective atipice și simbolice si invită, după caz, la speranță sau resemnare. Reflexiile
muncitorilor în bălți murdare din crăpăturile în ciment, planurile alternative cu tancuri distrugatoare, descriu o lume suferindă, crudă, cu gust profund de ciment.
Comisia de recrutare (Convictions) dezvăluie nedreptatile sistemului de recrutare in armata rusă. Comisiile scrupuloase, întotdeauna filmate de la distanță,
obiectiv, decid viitorul tinerilor ruși, filmați de aproape,
subiectiv. Regizoarea Tatiana Chistova, aflată la primul film, urmareste cateva personaje care cer înlocuirea serviciului
militar cu muncă în folosul comuintății. Atunci când cererea are în spate o
literă de lege, comisia este dispusă la derogări, dar când
cererile se justifică doar prin pacifism sau orientare sexuală, opacitatea se
revarsă pe fețele membrilor acestora. Avem aici un
strop din lumea ruseasca reală, cateva piese din masinarie, dincolo de propaganda și fake-news.
Sala arhiplină la
premiera filmului lui Iosif Demian (la 35 de ani de la productie), Baloane
de curcubeu a trecut prin 18 comisii de cenzură, pierdut, regăsit, păstrat în și la saltea, apoi
în pivniță, restaurat și adus acum pe covorul roșu la Sibiu de echipa filmului. Deși amprenta timpului e vizibila (unele mici dungi dansează în
partea din dreapta a ecranului), umorul filmului e nealterat. Cu situații absurde, tragicomice și uneori pur si simplu amuzante, prin descrierea colectivității din jurul unui CAP. Cel putin muzica aminteste de Kusturica
(dacă nu și alte detalii). La Q & A actorii Dorel Vișan, Magda Catone și regizorul Iosif Demian, au adus povesti de la filmari.
Am incheiat seara de vineri cu o
picanterie: Phoenixxx, poate cu doar două din X-uri prezente. Tânărul regizor
Mihai Gavril Dragolea face un film remarcabil, atât prin subiectul ales, cât
mai ales prin autenticitatea celor două personaje. Subiectul oarecum
tabu - viața din culisele industriei video-chat-ului bucureștean - le aduce în prim plan
pe Mona – motivată de creșterea fiicei- și pe Georgiana – motivată de intrarea în top 3 în industria mondiala a sex
chat-ului propulsata de implantele cu silicon. Ambele sunt dezinvolte în fața camerei care le urmareste peste tot, la job,
acasă, dar și în satele lor natale, în vizită la părinții mai mult sau mai putin constienti de carierele fiicelor lor.
(guest-post: Razvan Baloi)
(guest-post: Razvan Baloi)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)