duminică, 27 octombrie 2024

ASTRA 2024 - Partea a III-a

CRONICI DE RAZVAN BALOI


Alice On & Off (Isabela Tent • Romania • 2024) (premiul pentru Cel mai bun film, secțiunea România) e un film greu de dus dis-de-dimineață. O mamă de 16 ani, având un partener cu 35 de ani mai în vârstă și cu un trecut dureros peste care nu poate trece, se luptă în prezentul celor 10 ani de filmări să asigure un viitor pentru fiul ei care crește într-un mediu instabil, dăunător, dar nu lipsit de iubire. Alice e când „On”, când “Off” și o judecăm în permanență în funcție de deciziile pe care le ia. Consumul de substanțe, videochatul, absența îndelungată de acasă par să egalizeze moral strădaniile ei de a-și întreține familia din punct de vedere financiar, însă deficitul ei emoțional ne duce spre un final deschis, dureros al filmului, care se vrea continuat pentru a înțelege pe deplin această dramă, din păcate nu singulară.

Fotografii(le) însângerate (Copel Moscu • Romania • 2024 • Premieră mondială) ale Pogromului de la Iași din 29 iunie 1941 reprezintă cea mai completă documentare fotografică a unui episod al Holocaustului. Alături de mărturii cutremurătoare ale supraviețuitorilor, prezentarea în mod repetitiv, obsesiv, editate, 3D sau în negativ, a unor fotografii ale cadavrelor din curtea Prefecturii și de pe străzile din Iași, dar și cu “trenurile morții” fac din acest film un document devastator și incisiv și ne rămâne senzația că oricât de mult ar vrea statul român să repare greșelile trecutului, urmele petelor de sânge rămân. Atât pe fotografii, cât și pe sufletele noastre!


Cum să fiu mort, dacă-s viu? (Ilinca Călugăreanu • Romania, Marea Britanie • 2023) pare la prima vedere o parodie, care ne aduce oarecum aminte de filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu (când un bolnav e plimbat de la un spital la altul până când încetează din viață - bazat pe un fapt real) prin absurdul unor situații de viață (și de moarte). Ilinca (Chuck Norris vs. Communism) ne prezintă din nou un caz ieșit din comun, al lui Constantin Reliu, declarat decedat de autoritățile române după dispariția și absența de aproape 20 de ani din țară. În prima parte, kafkiană, a filmului empatizăm puternic cu personajul și îi deplângem situația bizară și precară, de mort-viu, însă de-abia atunci când avem contact și cu alte personaje din viața lui, care ne expun și cealaltă versiune a adevărului, îi înțelegem puțin mai bine drama și nu ne mai încăpățânăm să-l scuzăm pentru o situație pe care el a ales-o și creat-o, de a dispărea fără a da niciun semn de viață timp de 20 de ani, de a se victimiza și de a se chinui să comită o răzbunare, pe cât de neînțeleasă, pe atât de absurdă.


Vis.Viață (Ruxandra Gubernat • Romania • 2024) îmi amintește de Amar, al Dianei Gavra, care m-a impresionat anul trecut pentru felul în care regizoarea s-a implicat în viața celor pe care îi filma, întocmai ca și Ruxandra, prezentă la sesiunea Q&A, în filmul de față. Poate nu le fel de dur, însă desprins (parțial) din aceeași realitate, a „ferentariului” bucureștean, filmul urmărește timp de 4 ani povestea a trei adolescenți din Generația Z: Una, care vrea să devină actriță, Habet, cântăreț de hip-hop/trapp și Ștefania, activistă de mediu. Pandemia de Coronavirus îi surprinde în ultimul an al liceului, în acea perioadă de luare de decizii, de prematuritate, dar și de o trăire a vieții la cote maxime. Cum suntem curioși de continuarea poveștii, ne bucurăm că îl avem în sală, la discuția cu publicul pe Habet, în prezent muncitor în construcții în  Germania, cu școala neterminată, dar cu 13 piese muzicale scrise și cu gânduri mari, simple și optimiste de viitor.

Planeta mea furată (Farahnaz Sharifi • Germania, Iran • Premieră națională) (câștigător, la ora la care scriu articolul, al premiului Cea mai bună regie – secțiunea Voci emergente) cutremură sala, dezvăluind cum e viața de dincolo de cortina regimului de le Teheran, în mod special pentru femei, care începând cu Revoluția din 1979 sunt obligate de o lege draconică să poarte în public jihabul musulman. Vedem prin imaginile recuperate de regizoare de la magazinele foto/video din Iran cum femeile trăiesc în paralel, divizate în două lumi: în cea de pe stradă, gri, cu capul acoperit și supus și în cea din casă, cu părul la vedere, vesele, ascultând muzică și dansând.Vedem cum din când în când cele două lumi se întrepătrund, conducând la proteste sângeroase, urmate de drame, șocuri și dorința de a emigra. “Am plecat, dar nu am părăsit niciodată Iranul” îi spune o prietenă care trăiește în America, nebănuind că același lucru îl va spune și ea câțiva ani mai târziu când e nevoită să rămână în Germania după o vizită de studii.
Publicat de Richard M. Ilie la 12:03
Categorii: , ,

Niciun comentariu:

Comentariile noi nu sunt permise.

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)