sâmbătă, 24 iunie 2023

Ceau, Cinema! Din spatele scenelor

Ceau, Cinema! m-a ars, a dat cu mine de pâmânt, mi-a luat foarte multe și mi-a dat înapoi enorm. În primul rând, o direcție. Un teren de joacă fantastic. Mi-a dat ocazia să trăiesc mai multe vieți. Să fiu un soldat al cinemaului, vorba lui Werner Herzog. Iar anul acesta mi-a dat ocazia să scriu și povestea celor nouă ani care au trecut, incluzând bineînțeles și vocea colegilor, a invitaților și a unor spectatori fideli. La început trebuia să fie o cărticică-album cu fotografii și postere de festival care să însoțească expoziția noastră aniversară (6-16 iulie). M-am întins la povești, ca de obicei. Una din ele, mai jos, de la ediția a șaptea, în primul an de pandemie, când cele mai multe festivaluri au închis taraba. 

 

În primul lockdown ne întreba lumea pe toate canalele, mai faceți Ceau, Cinema?. Nu aveam răspuns. Aveam sute de întrebări. În culise, schițam scenarii în funcție de informațiile (contradictorii) care apăreau.  
 
Când scenariile se schimbă de la o zi la alta, n-ai alt scenariu. Îndoiala poate fi îndepărtată doar prin acțiune. Ne aruncam așadar în necunoscut, sperând că ne va prinde cineva, ca întotdeauna.
 
Ne-am decis să facem o ediție limitată, redusă la esența festivalului: filme în aer liber, oameni împreună în fața marelui ecran demonstrând că viața bate covidu'. Ceau, Cinema! 2020 nu va fi experiența intensă cu care v-am obişnuit, dar încearcă să ofere câteva raze de speranță din proiector.
 
Grădina de Vară cu 150 de locuri în loc de 700? Îți venea să plângi doar imaginându-ți priveliștea. Poate pare frivol că plângeam după un festival în timp ce planeta întreagă intrase în carantină. Dar cum poți combate plânsul? Poate cu un pic de râs sănătos și eliberator.  C'est pas fini la comédie.

*

Ploaia trebuia să ne ocolească. Cel puțin asta ziceau patru aplicații meteo, radare și specialiști consultați. La ediția a șaptea nu aveam plan B, planul mutăm la interior. De aceea sfătuisem oamenii să își ia pelerine și umbrele în caz că vine doar o ploicică trecătoare.

 

Când plecam de la Arta așa arăta. Picura timid. Dar cerul nu avea vești bune. Nori grei, apropiați de sol, se deplasau rapid ca într-un film cu tornade. N-aveam timp să-i studiez. Între momentul în care porneam mașina și, opt minute mai târziu, când parcam lângă Catedrală - se dezlănțuise potopul.

 

Tocmai atunci îmi suna telefonul. Bănuiam că nu poate fi decât omul care de cinci ani stă loial în umbra proiectorului: Aici plouă rău. Ce fac?, m-a întrebat Toma. Literalmente țin de cort și arunc apa de pe el.

 

Am fost măcar prevăzători să împrumutăm un cort de protecție pentru echipamentul de proiecție.

 

La intrare, m-am intersectat cu oameni care treceau prin fluxul de ieșire, marcat regulamentar. La cât de hotărât ploua, eram convins că lumea va pleca. Dar au rămas mulți, în jur de o sută. Ploua semi-torențial, dar cei cu umbrele și pelerine rămâneau pe scaune. Iar spectatorii neechipați de ploaie s-au strâns sub copertina fostului bar. Câțiva, sub copacii din stânga amfiteatrului.

 

Publicul rămânea pe poziții, văzând că nici noi nu stingeam proiectorul. Curios lucru, puteai simți în spațiu un fel de energie care ne leagă. Ne uitam unii la alții și știam că suntem parte din ceva mai mare. Câtă vreme nu ajungea apa la echipament eram înțeleși tacit că rămânem.

 

Ajuta și hotărârea echipei tehnice. Toma scutură periodic cortul de apa adunată. Frații Bogdan și Radu Racz și-au acoperit difuzoarele cu prelate și se bucură și ei de film, la adăpostul iluzoriu al copacilor.

 

Ajuta desigur și filmul (Enorme, de Sophie Letourneur). Începutul comediei e burlesc, treptat se transformă în ceva foarte delicat. O mărturie deloc pompoasă despre triumful vieții, în momente de caznă. Imposibil să nu te atingă.

 

Spectatorii s-au strâns într-un grup mai compact de umbrele colorate. Ploaia ba se intensifica, ba scădea, dar nu se oprea aproape deloc.

 

În ciuda condițiilor mai adverse ca de obicei, simțeam că această experiență completează istoria festivalului. Prima proiecție pe ploaie. Ne amintea că suntem acolo ca să ne dăm curaj unii altora. În cele mai întunecate momente, suntem refugiu unii pentru ceilalți. Nu acesta e rolul artei? În anul distanțării, iată, nu suntem complet singuri. Rămâneam în jur de 60-70 până la capăt.

 

Momentul l-a impresionat și pe tânărul coleg Oti: Uneori satisfacțiile festivalului sunt enorme. N-am văzut în cei 23 de ani de viață atâția oameni care să stea la un eveniment sub umbrele, mai ales la o proiecție de film și cred că imaginile de atunci spun totul.

 

Da, hai să punem stop-cadru pe imagine:

 

Suntem murați până la piele, cu tot cu pelerine. Suntem plouați - doar pe dinafară. Pe dinăuntru suntem calzi. Pentru moment uităm de criza sanitară, de frici, ne bucurăm de viață. La final aplaudăm. Aplaudăm nu doar filmul, ci și spectatorii. Devotamentul lor incredibil față de cinema.

 

Era una din cele mai încurajatoare experiențe din acel an crunt. Uneori, filmul ne poate salva viața, nu-i așa?

Fragment din cartea în curs de apariție "Ceau, Cinema! Din spatele scenelor"    





duminică, 18 iunie 2023

Parfumuri de TIFF

CRONICĂ DE RĂZVAN BĂLOI
 
Am pierdut șirul edițiilor de TIFF de la care cinefilul pasionat din Timișoara (și vechi voluntar Ceau, Cinema!) ne-a trimis impresii. Răzvan a ajuns duminică seara la Cluj în mijlocul unui oraș care miroase a TIFF și a tei. Cu simțurile olfactiv și cinefil excitate, a surprins câteva note de parfum din ce a emanat dinspre ecran. 

 


Mangal (CARVÃO, r. CAROLINA MARKOWICZ, Brazilia). Duhnind a mangal, a tensiune în creștere, a foc care arde neîntrerupt, atât în cuptoarele de cărbune, cât și în piepturile protagoniștilor, filmul e dureros de franc, dezvăluind treptat, dincolo de primul strat, mirosul adevărat al fiecărui personaj. O asistentă medicală ascunde un mafiot în sânul unei familii obișnuite din Brazilia. Scuza perfectă pentru ca familia să nu-și mai ascundă secretele și, la fel ca în serialul Ozark, să devină ea însăși mafiotă.
 
Black Stone (Piatra neagră, r. SPIROS JACOVIDES, Grecia) Doi tineri sapă, cu mult curaj, după funcționarii-fantomă din sistemul social grecesc. Așa ajung în proximitatea doamnei Haroula al cărei fiu, asistent social, e de negăsit. Mai dramatic, dispărutul e acuzat de fraudă. Urmează o comedie docudramatică pe alocuri intoxicantă. La duioșenia doamnei Haroula se adaugă un șofer de taxi de culoare, atenian pur-sânge, un moșulică simpatic și o vecină darnică dar prea băgăcioasă
 
S-a furat o bombă (r. ION POPESCU-GOPO). În 1962, Iurie Darie, Florin Piersic, Puiu Călinescu și Draga Olteanu erau la început de carieră. Între timp s-a făcut centenarul de la nașterea regizorului, care a dat și numele oscarurilor autohtone. Până acum vreo doi ani am fi râs cu poftă la această parodie a cursei înarmării atomice, dar în contextul nostru geopolitic tema e din nou actuală și parcă nu mai e așa de râs.
 
Al Treilea Război Mondial (r. HOUMAN SEYYEDI, Iran) din fericire nu a început. Asta nu e așa clar pentru pentru zilierul Shakib și iubita lui surdo-mută, prostituata Ladan. Se simt miresmele luptei de clasă dar și a curajului de a aborda un subiect ca prostituția într-o țară dogmatică. Corigența la materia istorie (recentă) nu e sigur că nu se va transforma în repetență.
 
Mi-e silă de mine (SYK PIKE, r. KRISTOFFER BORGLI, Norvegia) răstoarnă imaginea idilică despre Scandinavia, unde trăiesc “cei mai fericiți oameni din lumeși totul e “perfect, sofisticat și artistic”. Dar narcisismul e la nivel de artă, arta e la nivel de furt, furtul e sofisticat și aproape perfect. Furtul de mobilă de lux și transformarea acestuia în artă e o referință la un caz real din Norvegia. Nevoile obsesive și ale personajelor sunt ușor de recunoscut în jurul nostru, dar și în adâncurile fiecăruia.
 
La Asfințit (SUNDOWN, r. MICHEL FRANCO, Mexic) îl avem și pe regizor pe scenă pentru a explica (dacă mai e ceva de explicat) ce rămâne după magistrala intrepretare a lui Tim Roth, actorul de serviciu al filmelor-cult din ultimii 30 de ani. Nu e Pulp Fiction sau El Mariachi și nici nu se vrea un film violent însă, fiind vorba despre Mexic, violența apare aproape natural, dezvăluirile sunt revelate pe rând, tensiunea crește și miroase a nesiguranță. Mai sigură decât încăpățânarea unui om de a-și trăi apusul pe o plajă e poate doar criza vârstei de mijloc prin care trece.

 


 

Barbarii (LA BARBARIE, r. ANDREW SALA, Franța) suntem noi toți (dacă ne plac clișeele). Un film din Argentina aduce - evident- miasme de pampas, vite și (eventual) naziști refugiați. Poate și un pic de barbarie. De la familia care muncește de zor la o fermă de vite angus (dar și sabotează vânzările patronului), la oamenii care cumpără carnea. Aroma de telenovelă sud-americană nu vine de la vitele care mor pe capete sufocate pentru sabotaj, ci din misterul paternității celui mai mic dintre barbari.
 
Criticul (EL CRÍTICO, r. JAVIER MORALES PEREZ, Spania) din mine se simte bine la următoarea peliculă ce aduce în egală măsură un iz de nostalgie, îmbibat cu rebeliune și un strop de impostură în persoana criticului de film Carlos Boyero. Timp de peste 40 de ani s-a încăpățânat să nu-l guste pe Almodovar sau filmele asiatice. Refuzând modernismul, criticul rezistă totuși în prezent, provocând în continuare pasiuni și conflicte. Un pic confuz dacă îi place sau nu noul val românesc, mă resemnez cu ideea că e mai bine să fii criticat de Boyero, decât să nu fii deloc băgat în seamă de acesta.
 
Unchiul (STRIC, R. DAVID KAPAC, Serbia) e croat și îmi servește primul șoc la acest TIFF. Mă întreb cu ce am greșit de suntem pedepsiți să revedem în buclă un Crăciun trăit parcă la nesfârșit de o familie prinsă în anii ’80. Adevărul se dezvăluie treptat: totul e putred, duhnește a psihoză, a curcani crocanți și a tensiune incomodă.
 


Fiica mâniei (LA HIJA DE TODAS LAS RABIAS, r. LAURA BAUMEISTER DE MONTIS, Nicaragua) are doar 11 ani, dar pare mult mai matură într-un univers distopic, cu miros rânced de gunoaie. Mama ei ar vinde orice pentru supraviețuire, chiar și niște pui de cățel. Nu știm dacă și pe fiică-sa – pentru moment o depune la un centru de reciclare militarizat unde va găsi în sfârșit un prieten, bolnav de la mercurul reciclat, care o ajută să iasă din protecția iluzorie a centrului, spre a ajunge în adevărata iluzie, cea a lumii din care a plecat.
 
Catedral (THE CATHEDRAL, r. DENIS DOBROVODAE, Slovacia) Cu o încăpățânare ieșită din comun, Justo, un simplu agricultor cu vocație divină, pornește construcția unei catedrale lângă Madrid din materiale recilclate sau căpătate. Demersul faraonic, demn de un Gaudi contemporan, se întinde pe mai bine de 60 de ani, însă neavând proiect sau autorizație de construire, fără o intervenție (divină), aceasta riscă să intre într-un proces de demolare.
 
E nevoie de 3000 de piese (HÁROMEZER SZÁMOZOTT DARAB, r. ÁDÁM CSÁSZI, Ungaria) pentru a reconstitui o casă țigănească pe scena celui mai prestigios teatru din Berlin. O trupă formată din țigani își spune povestea și se străduiește să rămână pe linia dintre realitate și ficțiune. Șocant pe alocuri, mirosim că urmărim viețile unor oameni nefericiți, exploatați până și de regizor. Filmul e făcut după o piesă care chiar s-a jucat pe scena din Berlin și a dat șansa celei mai mari minorități din Europa să iasă din stereotipuri. (Corespondență de Răzvan Băloi)